16 ian. 2016

Meşteşuguri şi îndeletniciri la Calu Iapa

Puţine comune din ţară au beneficiat de o natură atît de darnică, precum Piatra Şoimului. Tocmai dărnicia ei a făcut ca, în decursul vremurilor, pe văile pîraielor Calu şi Iapa să se dezvolte comunităţi puternice, produsele hărniciei şi priceperii oamenilor locului trecînd, nu de puţine ori, fruntariile ţării. Documentele şi puţinele urme care încă se mai păstrează dovedesc că, în ultimele două secole, satul Iapa, în primul rînd, a avut o activitate economică deosebită, depăşind cu mult pe cea din aşezări mult mai mari, deşi, către sfîrşitul secolului XIX, populaţia acestei aşezări nu depăşea 500 de locuitori. Şi, totuşi, deşi se întrezăreau perspective de mare anvergură pentru acele vremuri, totul s-a pierdut, aproape totul a fost dat uitării.
Din păcate, lipsa resurselor financiare, ale unui capital autohton capabil să pună în valoare zăcămintele locului, şi-au spus cuvîntul, multe dintre îndeletnici pierzîndu-se, nemeritat, în timp.
* creşterea animalelor - prima activitate mai importantă, este legată de cele mai îndepărtate vremuri. Creşterea cailor, vitelor şi a oilor a avut largă răspîndire în zonă, preponderent într-un spaţiu care oferea condiţii excelente. Mai mult, creşterea cailor a fost, pornind chiar din perioada feudalismului timpuriu, printre primele semne ale dezvoltării în secolel următoare;
* agricultura - În majoritate, terenurile repartizate grînelor erau puţine, mare parte dintre locuitori căutînd a-şi procura cereale din alte zone, oferind, la schimb, lemn de foc şi de construcţii celor din podişul moldovenesc, în paralel dezvoltîndu-se o altă activitate, cărăuşia. Atunci cînd au primit pămînt, datorită evenimentelor istorice, majoritatea acestor suprafeţe au fost pierdute datorită distanţei prea mari sau a slabei calităţi a terenurilor.
* pomicultura - Deşi satele Calu şi Iapa, în primă fază, nu dipuneau de întinse suprafeţe cu păduri, acest lucru nu a împiedicat înfiinţarea unor livezi, tradiţia continuîndu-se şi astăzi. Mai mult, aşa cum consemnam şi în numărul trecut al publicaţiei noastre, majoritatea suprafeţelor ocupate cu pomi fructiferi erau cele obţinute prin delniţire: delniţele - fîşii obţinute prin despădurire.
* albinăritul vine din cele mai îndepărate vremi, încă de pe vremea tracilor, moştenit de daci şi continuat în mileniile următoare. Cum în mai toată Moldova, la aproape fiecare gospodărie de român, a existat cîte o mică prisacă, albinăritul a făcut ca spaţiul dintre Nistru şi Carpaţi să fie unul dintre cei mai mari producători de miere, comercializată, în mare parte, către ţările din centrul Europei. De remarcat, cele mai mari cantităţi, la Neamţ, mai cu seamă, erau vîndute prin intermediul aşezămintelor mănăstireşti, majoritatea satelor
trecînd, vremelnic, sub tutela Mînăstirii Bistriţa.
* exploatarea şi preindustrializarea lemnului, în ultimele două - trei secole, au fost determinante în dezvoltare economică şi socială a aşezărilor din actual areal al comunei. Comerţul cu material lemnos a avut rolul său, poziţia geografică fiind cea care a marcat, de cele mai multe ori, activitatea, comuna fiind aşezată în preajma întretăierii vechilor drumuri comerciale, ce făceau legătura, prin pasul Ghimeş Palanca, dintre Moldova şi Transilvania. În ultimele două secole, un rol la fel de important l-au jucat Piatra şi Roznov (fostul Seucăuţi, sat aflat la confluenţa Cracăului cu Bistriţa).
La Iapa, de exemplu, către sfîrşitul ce. XIX, a fost înfiinţată o fabrică de cherestea, care dispunea de un lung canal, prin care dulapii pluteau pînă la depozitul de cherestea, aflat în apropierea Bistriţei, de fapt, un complex ingineresc de pionierat pentru judeţul Neamţ.
* vărăritul - Bunătatea naturii a fost fără limite, iar pe cursul pîrîului Iapa, în punctul numit Varniţă, dar şi la Calu, s-a constituit, în timp, o nouă breaslă, a vărarilor, meşteşug împrumutat de la populaţia aflată dincolo de Carpaţi, dar care mai poate fi întîlnit şi astăzi în satele de pe malurile Bicazului.
Deşi tradiţia nu a mai fost continuată, pentru localnici a constituit o sursă de dezvoltare, fiind singurii, după cîte atestă documentele de arhivă, care ar fi practicat un astfel de meşteşug, după ieşirea Bistriţei din munţi, cel puţin pe teritoriul actual al judeţului Neamţ.
* pietrăritul - dezvoltarea comunităţilor a impus, evident, găsirea unor noi materiale de construcţii, pentru aşezările din zonă piatra de munte şi de pe cursul apelor a reprezentat o importantă resursă naturală, majoritatea exploatărilor fiind pe cursul pîrîului Iapa şi Calu.
* morăritul - satul Iapa a mai fost renumit şi prin numărul mare de mori şi pive construite pe cursul de apă cu acelaşi nume.
Întreg complexul a fost favorizat de diferenţa de altitudine, de viteza apei, parte dintre ele continuîndu-şi activitatea pînă după cel de-al doilea război mondial. Economice şi ecologice în acelaşi timp, din păcate, instalaţiile au fost distruse.
* sticlăria - veche îndeletnicire în spaţiul transilvan, a ajuns în judeţul Neamţ relativ tîrziu, la începutul sec XX, chiar dacă zona dispune de împortante resurse naturale.
Mai mult, pentru Neguleşti şi satele învecinate, fabrica de sticlărie ar fi fost un important motiv de ieşire din anonimat, însă un incendiu devastator, în 1913, la care s-au adăugat problemele economice din anii de criză de la sfîrşitul deceniul III, al secolului trecut, au dus la falimentarea fabricii, iar specialiştii veniţi din Polonia să plece în patria natală.

15 aug. 2015

Epopeea Mărășeștilor - Jertfa locuitorilor din Calu-Iapa

În anul 1917, începea o puternică ofensivă germano-austro-ungară, rămasă în istorie sub numele de ”Bătălia de străpungere de pe Putna și Susita”, executată de forțele a 12 divizii, susținute de focul a peste 850 tunuri și peste 1000 de mitraliere.
Puterile centrale puneau mare preț pe o posibilă victorie, pe care urma s-o obțină aici formidabila forță de șoc condusă de generalul Mackensen, supranumit și ”spărgătorul de fronturi”.
Scopul startegic era străpungerea frontului, ocuparea Moldovei și scoaterea României și a Rusiei din război. După 14 zile de lupte grele, Armata Română, în cooperare cu divizii ale Imperiului țarist, a respins puternica ofensivă a armatei germane. Armata Română, condusă de gen. Constantin Cristescu, apoi de gen. Ieremia Grigorescu, a reputat una dintre cele mai strălucite izbînzi. Cele mai dramatice momente ale mari bătălii de la Mărășești au fost luptele de pe platoul Muncelului (2-5 august) și lupta de la Răzoare (6august), unde a căzut eroic întreaga companie de mitraliere, comandată de Grigore Ignat.
În aceste lupte s-a remarcat un distins ofițer de artilerie, gen. de armată Grigorescu Teofil Ieremia, cel care participase în campania din Bulgaria, din 1913.
Intrarea României în războiul pentru întregirea neamului din 1916  îl găsește gen. de brigadă, încredințîndu-i-se comanda Diviziei 15, supranumită și ” de oțel”, care a sfărîmat ofensiva germană, săpînd inscripția ”PE AICI NU SE TRECE!”. Comandă apoi un grup de divizii și Corpul II Armată, iar la începutul lui 1917 a primit comanda Corpului IV de armată, pe frontul Armatei a II-a, executînd ofensiva de la Praga.
Rămîne în istoria luptelor din această perioadă ziua a 8-a a luptelor de la Mărășești, cînd i s-a încredințat comanda Armatei I, precum și a forțelor rusești de cooperare, cîștigând cea mai frumoasă victorie a războiului nostru la Mărășești, săpată cu numele luptelor de la Panciu, Chicera, Prisaca, Muncelu și Răzoare. A fost numit ”Eroul de la Mărășești”.
De la aceste mari bătălii nu au lipsit bravii bărbați din satele secularei comune Calu Iapa, care și-au pierdut viața, numele lor fiind inscripționate pe monumentele din satele aflate în văile apelor Calu și Iapa. Ei vor dăinui veșnic în conștiința noastră, ca adevărați eroi ai acestui neam.
                                 prof. Gh. Radu

6 mar. 2015

Vremuri și vremuiri la Piatra Șoimului

Istorie și statornicie
Comuna Piatra Șoimului, cunoscută mai ales sub denumirea Calu-Iapa, conform cu harta din 1835, avea 72 de capi de familie și făcea parte din plasa Bistrița. Potrivit precizărilor din Dicționarul geografic al lui C.D. Gheorghiu, în 1890, Calu Iapa era o comună rurală așezată la dreapta râului Bistrița, cu o mică parte așezată pe partea stânga, în plasa Piatra Muntelui.
Descrierea geografico-istorică:
”Terenurile sale accidentate sunt traversate de-a lungul, în direcțiunea est-vest, de două văi formate de pârâul Calu și pârâul Epei, cari se întind paralel unul de altul, fiind despărțită în toată prelungirea de ramurile munților Doșelu și Epei, iar cătră răsărit de valea Bistriței. Aceste terenuri fac parte din coborâșurile Cernegurei, însă la o mică depărtare spre miazăzi de satul Văleni (com. Vânători, Dumbrava Roșie). Cam la o treime din calea ce desparte Vălenii de Gura calului, ies la iveală marnele salifiere superioare. Formațiunea cu sare continuă a forma șirul de munți din dreapta râului Bistrița până la Gura Calului, reapare în dreapta Calului, în culmile Doșelului, întrerupte de valea Epei, se văd iarăși în munții din dreapta ei (ramura Neguleștilor), iar în susul pâraielor(fundul Epei), se întinde salifierul până la jumătate cale de la gura pârâului Iapa și Varnița (locul unde se face var); de acolo vin depozite mai vechi (eocenice), greziurile zise Sztrolka, deasupra cărora zac nemijlocit păduri calcare, din care se extrage var. Dacă se scoate din bolovanii de calcar compact, destul de curat, din partea superioară a pădurii, atunci iese un var gras, bun, iar dacă se scoate din bacurile de calcar mai argilos, de sub cele precedente, atunci se face un var slab, rău, poate chiar hidraulic.
Comuna Calu Iapa se mărginește la nord cu comuna Vânători Dumbrava Roșie și comuna Doamna, de cari se desparte prin ramura muntelui Cernegura, la vest cu moșia Tarcău (comuna Pângărați), de care se desparte de culmea Murgociului, Bâtca-Cailor, la sud de comuna Mastacăm, de care se desparte prin ramura Tarcău, Porfir, Aluniș și Negulești, iar la est comuna Roznov.
Este formată din satele Calu, Dumbrava Roșie de jos, Iapa și Săvinești, cu o populațiune de 1955 suflete, 615 capi de familie însurați, 15 neînsurați, 41 văduvi, 94 văduve; după sex, 1456 bărbați, 1499 femei, 714 copii de sex bărbătesc, 676 copii de sex femeiesc; după naționaliate - 27 străini, majoritatea unguri, apoi evrei.
Dintre locuitorii împroprietăriți în 1864, astăzi sunt 162 care posedă însuși locurile lor, 234 ca urmași, 2 locuri ocupate de alții. dintre locuitorii împroprietăriți în 1878, sunt 98 cari ocupă înșiși locurile lor, 31 ca urmași și 73 cari, deși însurați și cultivatori, nu au încă nici un fel de împroprietărire, precum nici putința de a moșteni după urma unor părinți legiuiți.
Locuitorii se ocupă cu agricultura, plutăria și industria, care relativ este foarte dezvoltată în această parte. Cultura pământului se face pe o întindere de 1919 hectare și 50 de ari; 124 ha cu grâu, 215 ha hrișcă, 133 ha secară, 583 ha porumb, 32 ha orz, 433 ha ovăz, 2 ha meiu, 17 ha rapiță, 5 ha cânepă, 1 ha in, 2 ha cartoafe, 13 ha fasole, 31 ha mazăre, 50 arii livezi artificiale și 328 livezi naturale, fânețe.
Imașul are o întindere de 400 ha și nutrește un număr de 5186 de vite.
În această comună se află 3 biserici, cu cîte un preot , o școală cu un învățător, o fabrică de cherestea cu 60 de lucrători, 23 pive pentru sumane, 12 mori de apă, 3 cariere de piatră, 3 vărării, un cazan pentru rachiu, 5 ferari, 5 dogari, 12 stoleri.
La venituri, bugetul comunei e de 8560 lei și 60 de bani și de 7943 lei la cheltuieli. Taxa de 10 % asupra funționarilor se ridică la 53 lei.
Comunicația cu satele vecine se face pe un drum ce dă din satul Calu prin satul Săvinești, în șoseaua mixtă Piatra Bacău, printr-un drum de la Calu la Iapa la Roznov, precum și alte drumuri naturale, între satul Iapa cu satul Mastacăm.
Fondul drumurilor e de 2248 lei și 50 de bani la venituri și 1480 lei la cheltuieli, salariul picherului e de 420 lei, salariul factorului poștal e de 600 lei.
Din numărul total al locuitorilor, 126 datoresc Creditului agricol, având amanetați 237 boi, 130 vaci, 55 gonitoare, 914 oi, 2 porci, 17 cai, 28 epe, 1 mânzoc, 21 viței, 54 junci, 1 buhaiu, 13 stupi, 18 pluguri, 3 care, 1 trăsură, 1000 mp butuci de brad.”
prof . Gheorghe RADU

15 aug. 2012

Calu și Iapa, în evolutia istoriei

Calu și Iapa, două sate străvechi, au făcut parte, împreună cu alte așezări, din Cîmpul lui Dragoș. Unii susțin că aici a descălecat Dragoș Vodă, iar alții, cum este slavistul Ioan Bogdan, consideră că întemeietorul acestui ținut ar fi fost un cunoscut curtean al lui Roman Vodă, al lui Ștefan I și al lui Alexandru cel Bun. În două documente ale acestui din urmă domnitor, apare Dragoș Viteazu, numit Dragoș de Neamț. A făcut parte din sfatul domnesc, între anii 1392-1401. Apelînd la documentele moldovenești dinainte și de după Ștefan cel Mare, reușim să facem cunoștință cu lista așezărilor din Cîmpul lui Dragoș, unele ființînd și astăzi, altele fiind dispărute demult, rămase în legendă.
Documentele din 8 aprilie 1419 amintesc de satele Borlești, Pașcani și Dragotești; în 1428, două biserici de la Cobâle (Calu și Iapa); de satul unde a fost curtea lui Netedu, satul lui Porcin, Blăgești și Bălăcești, apoi Bețești, Ștefănești, Bolcești, Marisești, Ceretiani, Poiana Lungu, Runcușorul (pe pîrîul Nechit), Ursești, Giurcani, Bărbușani și Rediu.
În secolul următor, apar atestate noi așezări: Muncelu, Lăzești, Cîndești, Petrești, Stănești.
La 1428, domnitorul Alexandru cel Bun miluiește Mănăstirea Bistrița cu 52 de biserici, cu sate cu tot. Documentul are o valoare deosebită, scoțînd la iveală sate, biserici, forme de organizare. A fost descoperit în arhiva ”Sf. Mormînt” din Constantinopol, de către preot prof. P. Mihailovici, din Chișinău.
Printre bisericile enumerate, în afară de cele două de la Cobîle (Calu și Iapa), reținem pe cele din satele Borlești, Brășăuți, Miclea, Sandrea, Iraj etc. De asemenea, apare satul Cobîle - denumirea slavonă a Calu &Iapa, precum și masivul Mînza, din apropiere.
prof. C. PRANGATI

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector