27 sept. 2016

Minunile de la Neguleşti

Izvorul de ochi nu “sare-n ochi”!...
Sînt ani buni, cu zecile, de cînd mintea-mi reţine minunile terapeutice ale apei “Izvorului lu’ Grasu” , iţit la vreo 2 km în amonte de “Staţiunea Balneară” de la Neguleşti – Piatra Şoimului, jud. Neamţ( la 100 de metri de cabana Jlabău).
 Unii îi mai spun “Izvorul de ochi”, referinţa fiind, în primul rind, la puterea apei sale de a face bine vederii, ochilor. Spălîndu-te pe faţă, clătindu-ţi ochii cu această apă - ce se adună din măruntaiele muntelui, parcurgînd cite, cine ştie ce roci şi aglomerări geologice,- privirea ţi se limpezeşte aproape instantaneu, starea de bine reconfortîndu-te inimitabil, creîndu-ţi un fel de dependenţă.
De la consăteanul Gheorghe Marian, am înţeles că izvorul a fost descoperit de muncitorii nemţi şi polonezi care au lucrat, în zorii secolului trecut, la Fabrica de sticlărie de la Neaguleşti, ale cărei ruine se mai văd şi astăzi, puţin mai la vale de Izvor.
Ei bine, veţi afla că apa aceasta  NU SE STRICĂ, tocmai pentru mineralele conţinute, chiar şi ţinînd-o, de dorit la rece, cu săptămînile. E şi motivul pentru care mulţi săteni, ca şi oameni din alte părţi, vin la Izvor şi duc acasă zeci de litri, folosind-o inclusiv la gătit. Izvorul acesta, ca multe altele ce ies din pîntecele munţilor în amonte, de o parte şi de alta a pîrîului Iapa, cu diverse calităţi terapeutice( atenţie, unii gospodari folosesc slatina de la anumite izvoare la închegatul “brînzei-zburate”, la prepararea furajelor pentru animale sau chiar în propriile bucătării!…)  imbogăţeşte tezaurul reprezentat de potenţialul curativ al apelor minerale de la Staţiunea Neguleşti, consfinţit deja ştiinţific.
Despre aceste valori, şi cite altele, irosite aiurea ce-am mai putea vorbi?!... 
Vorbeam, zilele trecute, despre gestul domnului Cornel Pintilie – Potop, care a edificat o mîndreţe de troiţă ( vezi text şi foto “Templul lui Potop), căreia i-am zis “Templu” şi tot cred că n-am greşit, chiar la intrarea în satul Neguleşti.
Din păcate, încă nu s-a găsit un voluntar( de ce nu mai mulţi?...) să amenejeze semnificativ  Izvorul de ochi. Adică, perimetrul să fie mai generos, mai prietenos cu toţi cei care vin aici, îşi spală ochii, iau cu bidoanele apă pentru acasă, adastă la o gură de aer curat-curat.
 Fotografiile ataşate sînt grăitoare din mai multe puncte de vedere.
 Oare chiar nu sare-n ochi nimănui starea suferindă a “Izvorului de ochi”?!...
Oare nu mai este lemn, a pierit piatra pe Valea Iepii, nu mai sînt meşteri să construiască un templu şi la acest izvor-lacrimă de sănătate şi binecuvîntare dumnezeiască?!...



P.S. 1 : Domnul inginer Petrică Ailenii, consătean al nostru, s-a preocupat – ani în urmă – de analizarea fizico-chimică, mineralogică şi bacteriologică a apei de aici. Mi-a promis că le va căuta. Cum le voi primi, le voi şi publica.
P.S. 2: Vin alegerile parlamentare, ediţia 2016. Poate vreun candidat,  de la oricare partid, s-ar putea încumeta să amenajeze Izvorul şi cîţiva metri pătraţi-perimetru. Proiectul n-ar costa foarte mult, materiale sînt în zonă(lemn, piatră), meseriaşi pricepuţi slavă domnului etc. Fireşte, ar rămîne în conştiinţa locului, iar eu îi(le) voi face publicitate. Gratuit!...

 
Traian SOCEA








8 sept. 2016

”Templul” lui POTOP


Păstrînd proporțiile, veți încuviința, văzînd pozele atașate, că pentru o comunitate precum cea a Neguleștiului, din comuna Piatra Șoimului, județul Neamț, sat cu cîteva sute de locuitori, dintre care aproape jumătate plecați prin străinătățuri, troița de la intrarea-n localitate impresionează prin anvergură, cu tot ce presupune realizarea sa, adică stil.
”Mi-a ieșit în cale” mergînd la ”Izvorul lui Grasu”, așa cum țin minte, din copilărie, că-i spuneau bătrînii; sau ”Izvorul cu apă de ochi”, izvor  susurînd de milenii, la cîțiva kilometri în amonte, la capătul celălalt al sătucului, chiar în pîntecele muntelui…
Ați deslușit că localnicii mergeau la izvor, se spălau pe ochi cu apa sa rece ca gheața și, în consecință, li se limpezea privirea, vedeau mai bine. Apoi, firește că luau, în ce puteau, zeci de litri apă și pentru acasă, pentru că – poate unii dintre dvs. n-o să credeți – nu se strică. (Despre ”Izvorul lui Grasu” vom vorbi curînd, n.a.).
Revenind la troiță, am aflat de la unul de la altul că a construit-o domnul Cornel Potop. Potop e o poreclă moștenită, numele corect fiind Pintilie. Pe domnul Cornel l-am întîlnit în puține ocazii și, din păcate, o singură dată am dialogat mai mult de vreo 5 minute. Gura satului grăia despre Cornel cum că e meșter constructor, că și-a clădit o gospodărie frumoasă, temeinică, că dă de lucru și la cîteva zeci de consăteni. Nimic mai frumos, mai generos în vremurile de astăzi, atît de nemiloase…
În aceste vremuri atît de perverse pentru români( din cei peste 8.000 de cetățeni ai comunei Piatra Şoimului –  aşa cum îmi mărturisea mai demult primarul Neculai Nicorescu – sînt plecaţi în străinătate, unii avînd copii, şi chiar nepoţi, născuţi pe acolo). gestul lui Cornel impresionează. Sper din inimă ca opera sa să fie inspiratoare şi pentru alţii, cu mai mult sau mai puţin cheag.
Şi, fireşte, aşa cum la construcţia acestui ”templu” - iarăşi păstrăm proporţiile -  Cornel a avut şi nişte colaboratori, aflu că domnul Cornel Pintilie e hotărît să edifice şi un Monument al Eroilor în comuna Piatra Şoimului. Amănunte, sigur, voi afla de la Cornel Pintilie-Potop, curînd ce starea de sănătate mi-o va îngădui.
Mărturisesc că gestul lui Cornel mă obligă, într-un fel, să relansez revista CALU-IAPA. Deocamdă, online. Cînd ”financiarul” ne-oq va permite, o vom şi tipări. E a comunităţii, de fapt. Şi, ca să mă laud, nu multe comunităţi au o revistă consacrată istoriei şi tradiţiilor locale…
Felicitării, Cornel Pintilie-POTOP, precum şi celor care ţi-au fost alături!


Traian SOCEA



16 ian. 2016

Meşteşuguri şi îndeletniciri la Calu Iapa

Puţine comune din ţară au beneficiat de o natură atît de darnică, precum Piatra Şoimului. Tocmai dărnicia ei a făcut ca, în decursul vremurilor, pe văile pîraielor Calu şi Iapa să se dezvolte comunităţi puternice, produsele hărniciei şi priceperii oamenilor locului trecînd, nu de puţine ori, fruntariile ţării. Documentele şi puţinele urme care încă se mai păstrează dovedesc că, în ultimele două secole, satul Iapa, în primul rînd, a avut o activitate economică deosebită, depăşind cu mult pe cea din aşezări mult mai mari, deşi, către sfîrşitul secolului XIX, populaţia acestei aşezări nu depăşea 500 de locuitori. Şi, totuşi, deşi se întrezăreau perspective de mare anvergură pentru acele vremuri, totul s-a pierdut, aproape totul a fost dat uitării.
Din păcate, lipsa resurselor financiare, ale unui capital autohton capabil să pună în valoare zăcămintele locului, şi-au spus cuvîntul, multe dintre îndeletnici pierzîndu-se, nemeritat, în timp.
* creşterea animalelor - prima activitate mai importantă, este legată de cele mai îndepărtate vremuri. Creşterea cailor, vitelor şi a oilor a avut largă răspîndire în zonă, preponderent într-un spaţiu care oferea condiţii excelente. Mai mult, creşterea cailor a fost, pornind chiar din perioada feudalismului timpuriu, printre primele semne ale dezvoltării în secolel următoare;
* agricultura - În majoritate, terenurile repartizate grînelor erau puţine, mare parte dintre locuitori căutînd a-şi procura cereale din alte zone, oferind, la schimb, lemn de foc şi de construcţii celor din podişul moldovenesc, în paralel dezvoltîndu-se o altă activitate, cărăuşia. Atunci cînd au primit pămînt, datorită evenimentelor istorice, majoritatea acestor suprafeţe au fost pierdute datorită distanţei prea mari sau a slabei calităţi a terenurilor.
* pomicultura - Deşi satele Calu şi Iapa, în primă fază, nu dipuneau de întinse suprafeţe cu păduri, acest lucru nu a împiedicat înfiinţarea unor livezi, tradiţia continuîndu-se şi astăzi. Mai mult, aşa cum consemnam şi în numărul trecut al publicaţiei noastre, majoritatea suprafeţelor ocupate cu pomi fructiferi erau cele obţinute prin delniţire: delniţele - fîşii obţinute prin despădurire.
* albinăritul vine din cele mai îndepărate vremi, încă de pe vremea tracilor, moştenit de daci şi continuat în mileniile următoare. Cum în mai toată Moldova, la aproape fiecare gospodărie de român, a existat cîte o mică prisacă, albinăritul a făcut ca spaţiul dintre Nistru şi Carpaţi să fie unul dintre cei mai mari producători de miere, comercializată, în mare parte, către ţările din centrul Europei. De remarcat, cele mai mari cantităţi, la Neamţ, mai cu seamă, erau vîndute prin intermediul aşezămintelor mănăstireşti, majoritatea satelor
trecînd, vremelnic, sub tutela Mînăstirii Bistriţa.
* exploatarea şi preindustrializarea lemnului, în ultimele două - trei secole, au fost determinante în dezvoltare economică şi socială a aşezărilor din actual areal al comunei. Comerţul cu material lemnos a avut rolul său, poziţia geografică fiind cea care a marcat, de cele mai multe ori, activitatea, comuna fiind aşezată în preajma întretăierii vechilor drumuri comerciale, ce făceau legătura, prin pasul Ghimeş Palanca, dintre Moldova şi Transilvania. În ultimele două secole, un rol la fel de important l-au jucat Piatra şi Roznov (fostul Seucăuţi, sat aflat la confluenţa Cracăului cu Bistriţa).
La Iapa, de exemplu, către sfîrşitul ce. XIX, a fost înfiinţată o fabrică de cherestea, care dispunea de un lung canal, prin care dulapii pluteau pînă la depozitul de cherestea, aflat în apropierea Bistriţei, de fapt, un complex ingineresc de pionierat pentru judeţul Neamţ.
* vărăritul - Bunătatea naturii a fost fără limite, iar pe cursul pîrîului Iapa, în punctul numit Varniţă, dar şi la Calu, s-a constituit, în timp, o nouă breaslă, a vărarilor, meşteşug împrumutat de la populaţia aflată dincolo de Carpaţi, dar care mai poate fi întîlnit şi astăzi în satele de pe malurile Bicazului.
Deşi tradiţia nu a mai fost continuată, pentru localnici a constituit o sursă de dezvoltare, fiind singurii, după cîte atestă documentele de arhivă, care ar fi practicat un astfel de meşteşug, după ieşirea Bistriţei din munţi, cel puţin pe teritoriul actual al judeţului Neamţ.
* pietrăritul - dezvoltarea comunităţilor a impus, evident, găsirea unor noi materiale de construcţii, pentru aşezările din zonă piatra de munte şi de pe cursul apelor a reprezentat o importantă resursă naturală, majoritatea exploatărilor fiind pe cursul pîrîului Iapa şi Calu.
* morăritul - satul Iapa a mai fost renumit şi prin numărul mare de mori şi pive construite pe cursul de apă cu acelaşi nume.
Întreg complexul a fost favorizat de diferenţa de altitudine, de viteza apei, parte dintre ele continuîndu-şi activitatea pînă după cel de-al doilea război mondial. Economice şi ecologice în acelaşi timp, din păcate, instalaţiile au fost distruse.
* sticlăria - veche îndeletnicire în spaţiul transilvan, a ajuns în judeţul Neamţ relativ tîrziu, la începutul sec XX, chiar dacă zona dispune de împortante resurse naturale.
Mai mult, pentru Neguleşti şi satele învecinate, fabrica de sticlărie ar fi fost un important motiv de ieşire din anonimat, însă un incendiu devastator, în 1913, la care s-au adăugat problemele economice din anii de criză de la sfîrşitul deceniul III, al secolului trecut, au dus la falimentarea fabricii, iar specialiştii veniţi din Polonia să plece în patria natală.

15 aug. 2015

Epopeea Mărășeștilor - Jertfa locuitorilor din Calu-Iapa

În anul 1917, începea o puternică ofensivă germano-austro-ungară, rămasă în istorie sub numele de ”Bătălia de străpungere de pe Putna și Susita”, executată de forțele a 12 divizii, susținute de focul a peste 850 tunuri și peste 1000 de mitraliere.
Puterile centrale puneau mare preț pe o posibilă victorie, pe care urma s-o obțină aici formidabila forță de șoc condusă de generalul Mackensen, supranumit și ”spărgătorul de fronturi”.
Scopul startegic era străpungerea frontului, ocuparea Moldovei și scoaterea României și a Rusiei din război. După 14 zile de lupte grele, Armata Română, în cooperare cu divizii ale Imperiului țarist, a respins puternica ofensivă a armatei germane. Armata Română, condusă de gen. Constantin Cristescu, apoi de gen. Ieremia Grigorescu, a reputat una dintre cele mai strălucite izbînzi. Cele mai dramatice momente ale mari bătălii de la Mărășești au fost luptele de pe platoul Muncelului (2-5 august) și lupta de la Răzoare (6august), unde a căzut eroic întreaga companie de mitraliere, comandată de Grigore Ignat.
În aceste lupte s-a remarcat un distins ofițer de artilerie, gen. de armată Grigorescu Teofil Ieremia, cel care participase în campania din Bulgaria, din 1913.
Intrarea României în războiul pentru întregirea neamului din 1916  îl găsește gen. de brigadă, încredințîndu-i-se comanda Diviziei 15, supranumită și ” de oțel”, care a sfărîmat ofensiva germană, săpînd inscripția ”PE AICI NU SE TRECE!”. Comandă apoi un grup de divizii și Corpul II Armată, iar la începutul lui 1917 a primit comanda Corpului IV de armată, pe frontul Armatei a II-a, executînd ofensiva de la Praga.
Rămîne în istoria luptelor din această perioadă ziua a 8-a a luptelor de la Mărășești, cînd i s-a încredințat comanda Armatei I, precum și a forțelor rusești de cooperare, cîștigând cea mai frumoasă victorie a războiului nostru la Mărășești, săpată cu numele luptelor de la Panciu, Chicera, Prisaca, Muncelu și Răzoare. A fost numit ”Eroul de la Mărășești”.
De la aceste mari bătălii nu au lipsit bravii bărbați din satele secularei comune Calu Iapa, care și-au pierdut viața, numele lor fiind inscripționate pe monumentele din satele aflate în văile apelor Calu și Iapa. Ei vor dăinui veșnic în conștiința noastră, ca adevărați eroi ai acestui neam.
                                 prof. Gh. Radu

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector