23 feb. 2017

„Dragobetele sărută fetele!”

Noul-vechi cămin cultural din satul Luminiş

 Şi la Piatra Şoimului – Neamţ

Traian SOCEA

După prezenţa pe scena inaugurală a noului-vechi cămin cultural din satul Lumniniş, comuna Piatra Şoimului, judeţul Neamţ, petrecută la începutul lunii decembrie 2016, iată, artiştii Asociaţiei culturale „Eu cred” din comuna Taşca-Neamţ, vor fi iarăşi oaspeţi ai consătenilor noştri, vineri, 24 februarie 2017, de la ora 12, de Dragobete.
Poetul şi cîntăreţul Marius Mihai Coşerariu – preşedintele asociaţiei, şi colegii săi vor  susţine, în sala de festivităţi a Şcolii Gimnaziale nr. 1 Piatra Şoimului, spectacolul cultural-artistic „De Dragobete – folk şi poezie”. Manifestarea include şi lansarea volumului de versuri „Dincolo de suflet” aparţinînd lui Marius Mihai Coşerariu, adjunct al postului de poliţie Dămuc-Neamţ, care, cu mai mulţi ani în urmă, a fost şi profesor de muzică la Şcoala Luminiş.
Organizatorii – Asociaţia „Eu cred” şi Şcoala Gimnazială nr. 1 Piatra Şoimului – anunţă ca invitaţi speciali ai evenimentului pe criticul şi scritorul Cristian Livescu – preşedintele Reprezentanţei Neamţ a Uniunii Scriitorilor din România, preotul-poet Dorin Ploscaru, poetul Vasile Checheriţă, ziaristul Ion Asavei – directorul Bibliotecii din Bicaz, prof. Cornel Duculescu – Şcoala Gimnazială Bicazu Ardelean, prof. Dorina Mucenicu - Școala Gimnazială „Vasile Mitru” Tașca.
 De bună seamă, între participanţi se vor afla reprezentanţi ai autorităţilor şi instituţiilor locale, elevi şi profesori, săteni şi alţi fii ai satului, iubitori şi susţinători ai artei, culturii şi tradiţiilor locale.

Sînziana AILENEI – reprezentaţie artistică aparte

Elevă la Liceul de Arte „Victor Brauner” din Piatra Neamț, Sînziana Ailenei, cu „cetăţenie de Piatra Şoimului”, este „produsul” Ansamblului cultural-artistic „Datina străbună” de la Neguleşti, întemeiat de către părintele Lucian Mocănaşu. Către sîrşitul lui 2016, Sînziana a şi lansat două CD-uri de execepţie, iar de Dragobete va fi capul de afiş al unui program artistic, pe care îl va susţine împreună cu Ionuț Stoian - elev la Liceul „N. R. Roznovanu” din oraşul Roznov şi Grupul Folk „Eu cred”( Cristina Marin, Elena Ropotoaia, Marius Coșerariu).
Aşadar, un eveniment unic, tocmai prin participare şi implicare, consacrat patronului iubirii  şi protectorului tinerilor. Sigur, invitaţii vor evoca multe dintre obiceiurile şi tradiţiile străvechi legate de sărbătoarea fiului babei Dochia, superstiţii şi credinţe specifice, îngemănate toate în simbolistica dragostei autohtone.
Prin urmare, de luat aminte la grăirea strămoşească: „Bărbaţii nu au voie să necăjească femeile şi nici să se angajeze în gîlcevi, căci astfel îi aşteaptă o primăvară cu ghinion şi un an deloc prielnic...”Fete şi băieţi, doamne şi domni: ”Dragobetele sărută fetele!” - prilej de bucurie şi veselie. Parol!...


15 feb. 2017

Prigonirea schitului „Sf. Andrei”

Prigonirea schitului „Sf. Andrei” de la Neguleşti, Neamţ

Vara lui 2014, la un conac din Deleni -Iaşi

Traian SOCEA

Am fost, zilele trecute, la Izvorul lui Grasu( cel cu apă pentru ochi) din capătul satului Neguleşti, comuna Piatra Şoimului, judeţul Neamţ. Vă spuneam şi altă dată că acest izvor a fost descoperit şi amenajat de către muncitorii de la Fabrica de sticlărie Neguleşti, ale cărei ruine să mai văd şi astăzi, în apropiere. Prin urmare, de peste 100 de ani, forestierii şi silvicultorii, localnicii şi, în ultima vreme, sute de oameni din împrejurimi vin la izvor, iau apă pentru băut, gătit şi pentru spălat pe ochi.
Am ajuns pe la ora 11,30 şi înaintea mea erau, la rînd, vreo şase oameni, veniţi cu două maşini şi dotaţi cu zeci de bidoane a cîte 5 litri. Eu însumi am avut 11 bidoane şi o canistră de 20 de litri. Îmi ajunge cam 3 săptămîni, pentru gătit şi băut, căci apa din fîntînă, infestată chimic şi bacteriologic fiind, o folosim doar la baie şi udat grădina. Bineînţeles că şi pentru ochi, în fiece dimineaţă clătindu-mi serios faţa şi ochii, cu apă dintr-un bidon pitit sub chiuvetă. Şi, vă spun sincer, văd un picuşor mai bine, de la o zi la alta( cura începînd-o de puţin timp).

Izgonirea stareţului Spiridon

`Schitul, pozat de la intrarea în curte....

Ei bine, pînă cei ajunşi înaintea mea şi-ar fi umplut vasele am apreciat că ar fi trebuit să aşteptăm cam o oră. Aşa încît, împreună cu însoţitorul meu, naşul Ionel Nicorescu, am plecat să vedem peisajul, ţintind către fostul schit( Sf. Andrei). Cu vreo 10 -15 ani în urmă, aici era o anume efervescenţă, faima stareţului Spiridon (poreclit „Şumahăr”), răspîndindu-se în comună şi în zonă, mulţi credincioşi venind, mai ales sîmbăta şi duminica, la slujbele sale.
Temelia lui Baghiu...
Am fost şi eu în cîteva rînduri, am văzut şi am rămas impresionat de patosul părintelui, de numărul mare de familii tinere. Aflasem că terenul, tare generos, într-un loc frumos, fusese donat de cîţiva gospodari din sat, iar preotul şi-a început misiune slujind în aer liber, apoi într-un cort. Pe parcurs, din milostivenia credincioşilor, căci părintele avea har, nu glumă, s-a înălţat construcţia care acum a ajuns în paragină. Vasile Baghiu, primar de Săvineşti în acele vremuri, a turnat temelia bisericii a ceea ce se voia a deveni mînăstire. O firmă din Dumbrava Roşie a adus şi montat o centrală termică performantă, o altă societate a sponsorizat celelalte amenajări interioare(camere, altar, bucătărie, sală de mese etc.). Anumiţi gospodari au construit un grajd şi anexe, alţii au dăruit schitului o vacă, un viţel, păsări, - tocmai ca vieţuitorii de aici, care cu timpul s-au înmulţit, să aibă cu ce se hrăni. Aşadar, lucrurile mergeau pe un făgaş promiţător, nădejdea fiind ca, în cîţiva ani, aici să se contureze o adevărată mînăstire.
Clopotniţa, într-o rînă...
Din păcate, nu s-a întîmplat aşa. O fi dat părintele Spiridon cu stîngul în dreptul într-un moment nepotrivit, o fi deranjat harul, faima preotului?!...  Se tare pare că da, din moment ce o anume autoritate bisericească( se pare că de la tutelara Mînăstire Bistriţa) a hotărît mutarea preotului de aici, a celorlalţi 3-4 vieţuitori şi, prin urmare, închiderea schitului.
Geaba s-au revoltat credincioşii locului, inutil că au fost în audienţă pe colo-colo, lucrurile nu s-au schimbat. Nici promisiunea-amăgire cum că schitul va deveni o mînăstire de maici nu s-a îndeplinit. Ş-uitea-aşa, anii au trecut, în clădire mai fiind cazaţi muncitori forestieri, în anumite perioade. Da, pot spune, schitul a fost şi el prigonit, nu numai părintele Spiridon,  trimis ba colo, ba dincolo, ca şi călugăr, pe la diferite mînăsiri din judeţ, eu însumi întîlnindu-l, acum cîţiva ani, pe la Mînăstirea Nechit. Lumea însă nu l-a uitat, ba chiar l-a căutat în locurile în care îl exilaseră superiorii săi.

Bravo, ctitorilor mînăstirii pe stil vechi!...

Frumoasa biserică a... „stiliştilor”
Mai departe... De la schit, companionul meu mă provoacă să parcurgem încă vreun kilometru, în amonte de schitul-paragină. Am descoperit o frumuseţe de biserică, flancată de cîteva construcţii cărora, în viitor, se vor adăuga altele, care, înţeleg, vor contura un veritabil complex monahal. Frumos, tare frumos, chiar dacă locul nu-i atît de generos precum cel pe care oropsitul schit încă mai stă în picioare.

Bravo, felicitări celor  vrednici ctitori ai aşezămîntului. Sînt pe stil vechi, mitropolia lor fiind la Slătioara, judeţul Suceava.  Alor noştri...

Construcţii cu amenajări prima-ntîi...
Prin urmare, iată, stiliştii au putut. Ai noştri, nu! Mă refer, de bună seamă, la unii dintre ierarhii BOR, care au nimicit frumoasa şi generoasa idee de a fiinţa o mînăstire ortodoxă în minunatele locuri de pe Valea Iepii( Iapa -  numele pîrîului care izvorăşte de sub poala muntelui Murgoci şi se varsă, după un parcurs de vreo 40-50 km, în rîul Bistriţa).

În foto, la comparaţie, imagini care vorbesc suficient despre cele de mai sus.







Grajd şi anexe, în spatele schitului
Viitor complex monahal?...









31 ian. 2017

Omagiu Caragiale


... LA PROST TREBUIE MEȘTEȘUG, NU GLUMĂ!...

 Traian SOCEA

 

        Acum, 15 ani, în săptămînalul „MOFTUL neam(ț)ului”, la care prestam ca „Moftangiu șef”, publicam un crîmpei-evocativ din „Amintiri despre Caragiale” ale lui Octavian Goga. Caragiale, la 59 de ani, cu un an înainte de a muri(la Berlin, în 1912), îl vizitase pe Goga la Seghedin, unde acesta se afla în închisoare, și căruia îi povestise cîteva pățanii din viața sa de revizor școlar.

 

                           „Meșeteșugul conducerii la români”

 

     „Mai acum vreo 30 de ani( la vîrsta de 30 de ani, Caragiale fusese numit revizor școlar pentru județele Neamț și Suceava), eram revizor școlar la Piatra Neamț... Trenuri nu găseai prin Moldova, mergeam la inspecții călare.

      Săteam la un popă. Avea popa o iapă murgă. Zic, să mi-o dai părinte, dimineață.... Popa zîmbea. Prea bucuros, domnule Iancule. Și am plecat. Cît m-a zolit iapa ceea, mă...Oricum dam din căpăstru ieșea rău. N-o puteam cîrmui nicidecum. M-am întors la vreo două ceasuri tot apă.

               - Părinte, cît face iapa asta?

               - Face zece galbeni!...

            - Ei, pune dumneata cinci, că pui și eu cinci, s-o tăiem, că-n asta-i om...

       - Ba să n-o tăiem, domnule Iancule, mai bine să-i învață năravul...Știi ce? Cînd o încaleci și ajungi la o răspîntie, dacă vrei să apuce la stînga, tu să tragi de frîu la dreapta...Da să tragi cumplit, auzi... Să vezi c-o ia la stînga...

Așa am făcut...

       - Ei vezi, LA PROST TREBUIE MEȘTEȘUG, NU GLUMĂ... Ascultă-mă!...”

 

 I.L. CARAGIALE


2002 - Anul Caragiale - 150 de ani de la naștere

2002, pe vremea cînd se mai făcea presă. Pi la noi...


23 ian. 2017

158 de ani de la Mica UNIRE

Locuitorii județului Neamț și Unirea Principatelor Române

Prof. Gheorghe RADU

Alexandru Ioan CUZA
La împlinrea acestei năzuințe seculare, înfăptuită la sfîrșitul deceniul al VI-lea al secolului al XIX-lea, acum 158 de ani, la 24 Ianuarie 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, o contribuție de seamă au adus și locuitorii de pe aceste plaiuri moldave.

Comitetele Unioniste formate în reședințele fostelor Ținuturi Neamț și Roman – aproximativ actualul județ Neamț -  desfășuraru o intensă propagandă pentru Unire. În orașele Piatra Neamț, Roman și Tîrgu Neamț, precum și în satele din amintitele ținuturi, au loc, în perioada premetgătoare „ zilei cea mare a veacului”, puternice acțiuni unioniste. Astfel, în 17 martie 1857, Comitetul Unirii din Roman aducea la cunoștința comitetului Central al Unirii din Iași, referitor la necesitatea stringentă a Unirii, că „ noi sîntem pătrunși de aceleași sentimente, de aceleași dorinți și aceeași profesiune de credință. Noi prețuim însemnătatea momentului, cînd toți locuitorii sînt chemați să-și exprime dorințele și nevoile pentru viitor și promitem tot ce stă în puterea noastră pentru ca principiile luate de bază în programul ce ni s-a trimis să predomine la alegeri.”

După alte 10 zile, membrii Comitetului din Piatra Neamț se angajau că vor face totul pentru „triumfarea Unirii și a candidaților de deputați în viitoarele alegeri”. Ei mai menționau că „cu toate greutățile întîmpinate”, nu vor precupeți nici un efort pentru ca „în ținut și oraș să se amplifice marele principiu al Unirii, mult dorit de către toți românii patrioți.”

Sînt cunoscute și manifestările prin care o parte din autoritățile din Moldova – în special cele administrative, în frunte cu căimăcămia – se împotriveau Unirii. După cum se știe, în lupta unionistă, în prim plan se afla tineretul moldovean, din rîndurile sale recrutîndu-se cei mai bravi propagandiști. Din ordinul caimacamului Teodor Balș, în 1956, au fost suprimate clasele universitare de la filozofie și drept; în cele din urmă, Academia de la Iași, singura școală secundară laică de stat, înființată încă din vremea domnitorului Mihail Sturdza, în 1843, nefiind închisă. Același lucru se va întîmpla și cu semniarul de la Mînăstirea Neamțului. Ba mai mult, în ținuturi sînt închise 22 de școli elementare urbane – inclusiv din Piatra Neamț, Roman și Tîrgu Neamț - adică toate școlile care erau în ființă în Moldova, învățătorii și profesorii fiind suspectați de idei unioniste.

La Roman, polițaiul orașului amenința pe susținătorii Unirii cu soarta boierului Cuparencu și a profesorului Turculeț de la șoala din Tătărași, de la Iași( care fuseseră arestați). Spunîndu-le că „de vor pomeni măcar cuvîntul de Unire au să se ducă acolo unde nu vor mai vedea soarele cu ochii.”
Tot la Roman, a fost arestat de jandarmi, profesorul Dumbravă, iar protosinghelul Veniamin Arhipescu, egumenul schitului Pârvești, a fost chemat la administrație pentru a i se atrage atenția că găzduia persoane suspecte, favorabile Unirii. Tot în această urbe, ispravnicul l-a chemat pe starostele de negustori, Chirica, și l-a amenințat că-l va pedepsi cu 25 de lovituri de băț „dacă va mai fi pentru Unire.” Acesta, însă, i-a răspuns că „nici 50 de bețe nu doare omul și că, pentru Unire, cu bucurie va primi cît mai multe.” Același document arată că, departe de a se înfricoșa „ oamenii au prins la curaj și presiunea din partea căimăcămiei îi întărește încă mai tare în dorința și voința lor.”

Dacă Chirica nu a fost bătut, Ion Agarici a fost bătut deoarece a fost prins „făcînd propagandă unionistă, cu buzunarele pline de manifeste”.  Și tot în orașul de pe malul stîng al Moldovei, comisarul Tudorachi Gheorghiu, asesor la tribunal, a fost scos din funcție din cauza sentimentelor sale unioniste. De asemenea, episcopul de Roman a primit dispoziții de la Căimăcămie de a îndepărta din funcție de protoiereu pe  iconomul Dimitrie Matcaș pentru că ar „fi ieșit cu totul din textul firmanului imperial”  și pentru că „vorbește fără respect și cu mare slobozenie” despre probleme ce privesc sentimentul pentru Unire.
Din Piatra Neamț se transmitea la Iași că în oraș și în ținut teroarea autorităților nu avea margini, poliția făcînd totul „spre împiedicarea dorințelor pentru Unire”, iar în ținut „poziția este foarte critică”, deoarece autoritățile nu încetează de a „ îngrozi oamenii prin felurite chinuri” căutînd „ chiar să escamoteze alegerile, cercînd a aduce în ele confuzie”.
Cu toate măsurile luate din inițiativa caimacamului Nicolae Vogoride, în aprilie 1857, se comunica la Iași că, în afară de 7-8 antiunioniști, niciunul nu s-ar mai afla în întregul ținut. Tot în acest sens, se exprimă și documentul de adeziune a „ Comitetului Unirii din Piatra Neamț” față de „Comitetul central al Unirii de la Iași”, la 10 iune, prin care membrii își puneau speranțe „pentru izbutirea noastră, a unioniștilor, la rezultatul ce se cere și așteaptă de la toți cei care lucrează pentru pregătirea românilor din ambele Principate”, document semnat de marele boier I.G. Cantacuzino – președintele comitetului, de 60 de boieri mici, de 40 de alți cetățeni și de toți călugării de la Mînăstirea Neamțului, în frunte cu starețul Dionisie.
Printre semnatari, amintim și pe Manoil Halunga, institutor la Școala Domnească, pe Iosif Patriciu și Cătănescu, ambii profesori la Școala publică nr. 1 din urbea Piatra. Din acest comitet va face parte, mai tîrziu, și neînfricatul unionist, fiu al orașului de pe malul stîng al Bistriței, profesorul Homiceanu, care nu a părăsit lupta nici atunci cînd a fost destituit din învățămînt, împreună cu alți luptători pentru Unire din Moldova: profesorii Verdeanu din Fălticeni și Calian de la Huși.

Nici țăranii „nu s-au lăsat mai prejos”. Nu întîmplător autoritățile din Ținutul Roman amenințau pe țăranii răzeși unioniști că vor fi arestați și închiși. La încercările acestora de a determina pe țăranii din Plasa Siretul de Sus să semneze o petiție împotriva Unirii, aceștia răspunzînd că „ nu ne vom lăsa amăgiți de aceste manevre”.
Țăranii din Săvinești și Calu Iapa, Ținutul Neamțului, arătau că „nu pot da votul lor decît unuia de la munte” pentru că „sigur este în măsură să le cunoască interesele lor, diferite de ale țăranilor de la cîmp”.

Luptînd cu trupul și sufletul pentru „întrunirea Principatelor care a fost ideea sublimă, ținta principală a marilor noștri bărbați, a marilor Ștefani, a bravilor Mihai”, urmașii plăieșilor lui Ștefan cel Mare și-au adus contribuția lor, alături de toți românii de o parte și de alta a Milcovului, la victoria unioniștilor. Era împlinirea unei mari dorinți, a unui mare vis la deschiderea Divanului ad-hoc al Moldovei. Ținutul de la poalele Olimpului românilor – Ceahlăul își trimitea următorii deputați: vornicul Grigore Balș, postelnicul Mihail Jora, comisul Vasile Zaharia și țăranul clăcaș Costachi Ostahi din satul Slobozia-Roznov.
 Actul de la 24 Ianuarie 1859 a produs în rîndul locuitorilor acestor plaiuri moldave un  entuziasm general. Institutorul Halunga, de la Școala publică nr. 1 din Piatra Neamț, dînd frîu liber sentimentelor de bucurie la alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza „a dat foc casei sale din mahalaua Valea Viei și împreună cu alți locuitori au jucat Hora Unirii”.

Pietrenii au făcut o primirea grandioasă și plină de fast domnitorului Cuza, în anul 1863, cu ocazia trecerii prin orașul Piatra Neamț. Focurile aprinse cu această ocazie pe Pietricica, întîmpinarea Domnului Unirii de mii și mii de oameni pe tot drumul său pînă la Mînăstirea Neamțului, exprima dragostea și iubirea față de Cuza Vodă.

În cetele de călăreți care l-au însoțit pe Cuza sau aflat și mulți țărani fruntași din Calu Iapa,  așezări de răzeși, vestite pentru hergheliile lor.   

20 ian. 2017

Revista CALU IAPA, omagiu brăilenilor!

Traian SOCEA

Bunul coleg de facultate, scriitorul Virgil Matei, îmi trimite o evocare a Brăilei, orașul tinereții și maturității sale, care l-a afirmat ca ziarist și scriitor. Așadar, Brăila împlinește astăzi 649 de ani de atestare documentară, eveniment cinstit de fiii săi cum se cuvine, și ca o prefațare a aniversării a 650 de ani, la anul, cînd se vor face și 100 de ani de la Marea Unire. Cifre diferite, însă cu semnificații uriașe. Existența Brăilei, ca și a atîtor multe așezări ale țării, înseamnă premiza Actului de la 1 Decembrie 1918, într-o dialectică irepresibilă. Atîtă istorie încrustează Brăila în coperțile destinului României, încît n-aș deranja pe nimeni, cred, spunînd că Brăila însăși e o țară.  La rugămintea lui Virgil, revista Calu Iapa publică textul său omagial. Cu nădejdea că toți întîi-stătătorii așezărilor țării își vor onora istoria, cu faptele aducerii de mai bine pentru oamenii fiecărui loc. 
Felicitări, brăileni! Calu Iapa vă salută!



 La mulți ani, Brăila!

Virgil Matei

 20 ianuarie 1368 – 20 ianuarie 2017
Virgil, captiv solemnităților..

AZI, LA A 649-A ANIVERSARE AM PRIMIT O INVITAȚIE…ciudată, dar, totodată, de nerefuzat. I-am dat curs, nici prin gând nu mi-ar fi trecut să n-o iau în seamă, de vreme ce urma să fiu, pentru o zi numai, oaspetele Brăilei anului… 1368. E o dimineață călduță, de început de mai, fără nor și fără vânt, cu o pâclă densă. Însoțitorul meu și-a luat în serios însărcinarea de a mă conduce prin cetate. Mă aștepta la locul cuvenit cu un car tras de doi cai murgi, însă declinai oferta, dându-i de înțeles că mersul pe jos îmi priește. 

Pornim, așadar, la pas, odată cu urcușul soarelui pe boltă, apucând pe o stradă care, la început, mergea drept printre tufișuri de salcâm și măceș, coborând, mai apoi, către fluviu. Strada e destul de lărguță, pietruită pe unele porțiuni, dușumită pe altele. De-a lungul trotuarelor, nu tocmai late, se înalță case din chirpici, din bârne, dar si din marmură încărcate cu ornamente din ipsos si din aramă. Strada e tixită de lume, bănuiesc că se petrece ceva, nu știu ce anume, cert e că locuitorii lunecă lovindu-se de cai și boi, de hamali încovoiați sub poveri uriașe. O gălăgie confuză dar, totusi, nesupărătoare acoperă strada, neștiind ce să bag mai întâi în seamă : pe pescarul ce mă îmbie cu un crăpuștean abia luat de pe o piatră încinsă și învelit în foi de lipan? Pe vânzătorii de țesături de Damasc ce-și ademenesc clienții bătând în darabanele tejghelelor tocite? Pe țâncii care se împiedică în poalele mamelor cerând de mâncare sau pe cerșetorii și orbii ce-și proslăvesc beteșugurile? Din prăvăliile așezate la rând răzbat glasurile dogite ale vânzătorilor de postav, de mirodenii, de încălțăminte, de harnașamente pentru cai. La gheretele ce blochează trotuarul se vând de-ale gurii, de la tochitură de porc până la covrigi cu susan. Un vlăjgan spilcuit, încins cu un sorț cu buzunare largi își prezintă marfa trăgându-ne de mânecă, doar-doar i-om cumpăra cârnați și plăcinte de pe tavă. Zăbovesc ceva mai mult în fața unei rotării. Aici afacerile merg strună, de vreme ce căruța se poate comanda pe loc. Cât să te plimbi până jos, devale, la gârlă, cât să te tocmești cu un spițer și te-ai și văzut pe loitrea căruței.

 La o întretăiere, lumea se oprește, se-nghesuie și privește la cercul rămas gol în centru : un hamal tânăr, cu pielea tăbăcită era judecat în public pentru că, în urmă cu o noapte furase două valuri de țesături de pe barcazul unui grec. Din nou ne-am pierdut în labirintul unor ulicioare, până când, coborând o pantă, ne-a apărut, brusc, în fața ochilor, nefiresc de lată, Dunărea. Ne-am urcat într-o barcă ce mirosea a catran, semn că era proaspăt călăfătuită. Am pătruns, nu după multă vreme, într-un luminiș verde din mijlocul unei păduri inundate. Lișițe surii, gâște gălăgioase, lebede ce-și purtau puii în spate zburătăceau stârnind brădișul fraged. Berzele si bâtlanii se roteau deasupra noastră în cercuri amețitoare. Pescari cu lotci pline cu pește trăgeau din răsputeri la rame îndreptându-se către casă după o noapte norocoasă. Într-un sfârșit ieșirăm pe un braț al fluviului ce-l simțirăm după curent și o apucarăm în sus, către vărsare, pe malul celălalt, la Ghecet. După ce acostarăm, urcarăm malul și ne pierdurăm pe ulițe înțesate de bărci reparate și pregătite să plece la pescuit. Copiii se hârjoneau pe la porțile larg deschise, porcii și găinile dormitau sătule pe grămezi de papură, iar berzele, impasibile, plesnind a mulțumire din pliscurile uriașe își vedeau de cuiburile lor de pe acoperișuri. În colibe de stuf își duceau viața oameni cărora le atârnau bărbi până aproape de brâu și care purtau peste cămăși brâuri late, înflorate. De fapt un asemenea pescar trăgea la vâslele bărcii noastre. 

Am traversat Dunărea ceva mai la vale, prinzându-ne de celălalt mal alături de o puzderie de bărci ancorate la un cheu de lemn. O liniște nefirească acoperea acum întregul port. Aveam să aflu și de ce : era ora când hamalii încetau lucrul, scoțându-și merindele din traiste, aciuându-se la umbră, goi până la brâu, pentru a-și lua, în tihnă, masa. Prilej și pentru mine de a privi mai în liniște portul. La cheu erau ancorate zeci de ambarcațiuni, dar dintre toate una îmi atrase atenția: venise tocmai din Liban, încărcată cu lemn de cedru, mirodenii, tămâie, lucruri fine din metale scumpe, baloturi de țesături. La schimb, burdușeau cala cu grâu. Un șir nesfârșit de căruțe înainta în pas de melc în bătaia soarelui. Hamalii, atletici, cu cefele ca de taur își reluaseră lucrul, descărcând sacii în pântecele nesătul al vasului. Mai la vale, într-o altă corabie se încărcau butii cu vin aduse de departe, de pe drumurile Moldovei și lemn de brad. După vorbă, marinarii păreau a fi greci. Însoțitorul meu îmi spuse că veniseră tocmai din Rodos, parteneri tradiționali, serioși. Aveam să-i revăd seara, în jurul unei mese întinse în fața unui han de pe buza Dunării, înconjurați de lăutari și de fete frumoase, cu ochi tăcuți, ce îi adulau cu o dezinvoltură plină de îndrăzneală. La o altă masă, ceva mai retrasă și cu ștaif, un grup de oameni îmbrăcați mai altfel decât cei ai locului îmi atrase atenția. Sunt negustori brașoveni - mă lămuri însoțitorul. Coborau prin pasul Predealului, luau drumul Buzăului și Râmnicului, deshămând apoi caii în portul Brăilei, deșertând din căruțe sare, lemn de brad și de fag, butoaie cu miere de albine, lăzi cu arme, pulbere, îmbrăcăminte cu fireturi, mărunțișuri din cositor și aramă strălucitoare. Făceau negoț cu brăilenii, în special de cereale. De mare folos le fu însuși privilegiul pe care îl acordase, în iarna ce trecuse domnul Vlaicu, lor, brașovenilor. Acum puteau să încheie afaceri la lumina zilei, să-și caute parteneri serioși și, de ce nu, unii dintre ei să se stabilească și să-și întemeieze familii pe malurile bătrânului fluviu.

Cu invitația în mână, mulțumii însoțitorului meu de-o zi pentru ospitalitate, lăsând în urmă Dunărea cu malurile sale pline de mărfuri, cu tumultul portului, cu imaginea șirului de hamali cu saci în spate, cu marinari înfierbântați de nurii fetelor, gândind că, uneori, închipuirile sunt aievea cu unele realități.

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector