21 mar. 2010

Calu Iapa, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea (II)

Evoluţia economică, social-politică şi culturală a localităţilor Calu şi Iapa şi a celor din împrejurimi s-a desfăşurat odată cu înaintarea României pe calea progresului, ca urmare a înfăptuirii reformelor cu caracter burghezo-democratic, în timpul lui Al. I. Cuza (1858-1866). Încă din 1863, s-a cunoscut marele proces transformator, ca urmare a trecerii în proprietatea statului a pămînturilor arabile, pădurilor, imaşurilor şi izlazurilor care aparţineau Mînăstirii Bistriţa.
În perimetrul pe care-l descriem monografic, destinele oamenilor erau legate - aşa cum rezultă din documente - de cerinţele Mînăstirii Bistriţa şi ale moşierilor Gheorghe Ruset Roznovanu şi Anica Bogdan. Omul de ştiinţă Marin Popescu-Spineni (1900-1995), în lucrarea Procesul Mînăstirilor Închinate (Contribuţii la istoria socială şi economică românescă) Bucureşti, 1936, consemna că satele Calu şi Iapa aparţineau Mînăstirii Bistriţa, ale căror pămînturi fuseseră închinate "Sf. Mormînt" de la Ierusalim de Safta, văduva lui Gheorghe Ştefan Vodă şi vărul ei Pătraşcu Pitarul, fiul Spătarului Dumitraşcu (Boul), în 1677, odată cu Tazlăul sau Nechitul, cum se numea atunci.
Secularizarea mănăstirilor închinate a fost rezolvată în Ţară şi de către Ţară - scria Marin Popescu-Spineni, după cum a cerut Adunarea Electivă, după cum au cerut-o toate corpurile constituite, organe ale dorinţelor unanime ale României întregi. Votarea şi sancţionarea acestei legi, deşi a impresionat Poarta şi celelalte Puteri, au fost primite de poporul român ca pe un act suprem, care vin să confirme hotărîrea Guvernului condus de Mihail Kogălniceanu de a lupta pentru independenţa şi suveranitatea statului modern, constituit prin actul Unirii de la 1859.
Orăşenii, studenţii români din ţară şi de la Paris, ţăranii au manifestat, exprimîndu-şi bucuria faţă de măsurile întreprinse de domnitorul Cuza, care marchează intrarea poporului român într-o "eră nouă". "Ultimele urme ale bizantinismului şi ale monahismului să dispară din această ţară care aparţine de aici înainte libertăţii. Călugării greci vor ajunge în curînd pe principii fanarioţi şi această ţară, care se înăbuşea încă sub vechile tiranii, pare că renaşte şi respiră într-un suflet regenerator a acestor mari reforme" (Scrisoarea studenţilor români adresată lui Al. I. Cuza).
Din harta "Planul topografic al întregului ţinut al Neamţului", întocmită de ing. hotarnic Scarlat Osvat, rezultă că perimetrul Calu-Iapa-Săvineşti aparţinea mînăstirilor închinate cu 8000 de fălcii; iar de marea proprietate boierească de 2995 de fălcii, stăpînite de Gh. R. Roznovanu şi Anica Bogdan.
Un alt eveniment istoric în viaţa ţăranilor din Calu-Iapa, şi nu numai, a fost Reforma Agrară din 1864. Prin legea adoptată, cu pămînturile aparţinînd mănăstirilor Bistriţa şi Tazlău, trecute în proprietatea statului, la care s-au adăugat şi unele suprafeţe ale moşierilor Roznovanu şi Bogdan, au fost împroprietăriţi, prin răscumpărare, în funcţie de numărul vitelor de muncă, majoritatea ţăranilor din satele amintite.
Din datele statistice ale vremii rezultă că la Calu-Iapa, conform legii, au fost împroprietăriţi un număr de 369 de locuitori cu mici loturi în sat şi cîmp din moşia satelor, fostă proprietate a mănăstirii Bistriţa. Din aceştia, 116 săteni au primit cîte 10 prăjini de pămînt, devenind stăpîni pe locul de casă şi grădină, iar în cîmp au beneficiat de 2 pînă la 5 făclii. Ca în multe aşezări din ţară, nu toţi sătenii s-au bucurat de reforma agrară, întrucît multe moşii, printre care şi a lui Roznovanu, au rămas neîmpărţite sau s-a tărăgănat divizarea lor.
Puterea şi influenţa de care se bucura familia Roznovanu în ţară, şi, îndeosebi, în Parlamentul României, au dus nu numai la amînarea împroprietăririi sătenilor din Roznov şi satele învecinate, dar şi la înfăptuirea ei mai lentă, cu abuzuri grosolane din partea administraţiei locale. Reclamaţiile sătenilor din Calu Iapa, împroprietăriţi tocmai în judeţul Vaslui, au fost în număr destul de mare.
Petiţiile însurăţeilor erau justificate. Aflîndu-se în armată în timpul legiferării reformei agrare, lor nu li s-au acordat nici locuri de casă şi îşi manifestau dorinţa de a li se face dreptate, pentru că au ajuns la limita răbdării. Abia în 1878, după 14 ani, pe moşiile din satele Cut, Vînători, Săvineşti, care aparţinuseră M-rei Bistriţa, au primit loturi de pămînt şi cei din Calu Iapa. Începută în 1878, împroprietărirea însurăţeilor s-a încheiat în judeţul Neamţ în anul 1883, timp în care numeroşi tineri s-au stabilit în satele noi, părăsind comuna Calu Iapa.
Documentele vremii ne informează că, în 1878, Administraţia generală a domeniilor şi a pădurilor Statului a aprobat înfiinţarea a şapte comune noi în judeţul Neamţ, iar Consiliul Judeţean, prin inginerul cadastru N. Mavrodin, a stabilit perimetrul noilor comune. Prin măsurile întreprinse, localităţilor Dumbrava Roşie, Doina, Dochia, Traian etc. li s-au imprimat o arhitectură proprie, prin valorificarea cadrului Bistriţei, a tradiţiei din domeniul construcţiilor, cît şi a specificului ornamental.
Populaţia din patrulaterul Piatra Neamţ - Săvineşti - Roznov - Calu Iapa, zonă ce se axează de o parte şi de alta a Bistriţei, în ultimele decenii ale sec. al XIX-lea, avea drept ocupaţie agricultura, tăiatul lemnului din pădure, fasonarea acestuia, plutăritul, cărăuşia şi industria casnică, îndeletniciri care s-au păstrat în continuare, unele dintre ele pînă în zilele noastre. Însă, pămîntul fiind insuficient, mulţi ţărani din satele componente ale comunei Calu-Iapa au fost dependenţi de moşia colonelului Gh. Roznovanu, avînd de înfruntat samavolniciile administratorilor şi jandarmilor locali.
În acel timp, Nicolae Xenopol, fratele marelui istoric A. D. Xenopol, în dragostea lor pentru popor, după războiul de independenţă din 1877/1878, prezent pe Valea Bistriţei, colindînd satele şi poposind pe la curţile marilor moşieri, printre care şi la Gh. Roznovanu, a luat cunoştinţă de viaţa grea pe care o duceau ţăranii. În centrul atenţiei a avut nu numai satele de la munte, dar şi cele de pe Cîmpul lui Dragoş şi Valea Tazlăului. Romanul său intitulat "Brazi şi putregai", apărut în 1880, în foiletonul ziarului "Timpul", condus de Mihai Eminescu, unul dintre cei mai mari ziarişti ai vremii, în capitolul "Moravuri provinciale", prezintă cele două lumi, cea a bogaţilor şi cea a săracilor, aşa cum erau ele, cu specificul lor. Proprietarii de pămînt, administratorii, vechilii, prefectul şi alte notabilităţi ale judeţului Neamţ trăind în huzur, bogăţie şi imoralitate, iar cei mulţi, ţăranii, nevoiţi să trudească din greu, furaţi de pămînturile lor, bătuţi şi schingiuiţi. De fapt, prezenţa ţăranilor din Calu Iapa şi satele învecinate la răscoala din 1888 a fost o realitate care nu poate fi trecută cu vederea; documentele acuză. Amintirile lui Raneti Roman, fost administrator la Roznov, apoi plecat la Davideni, şi ale unor membri ai familiei Cugler, care au descris samavolniciile arendaşului Hector Economu, sînt edificatoare, istoria dovedindu-se cel mai sigur justiţiar. Faptele acuză, din această cauză trebuie să fim imparţiali, corecţi faţă de propria noastră conştiinţă, deoarece, niciodată, marii moşieri, în dorinţa lor de îmbogăţire, n-au dat dovadă de umanism, iar dragostea lor de Ţară, la unii, printre care şi cei din familia Roznovanu, am văzut-o manifestîndu-se în timpul domniei lui Cuza, omul cel mai îndrăgit de popor.
Existenţa omenească pe teritoriul vechii comune Calu Iapa (astăzi Piatra Şoimului) datează, după unele izvoare arheologice, cu mult înaintea urmelor păstrate în decursul vremurilor, evident, studiate cu multă rîvnă de specialiştii arheologi către sfîrşitul mileniului II. Desigur, mărturiile descoperite şi analizate în ultimul secol, pe tot arealul moldav, au demonstrat şi dovedit că existenţa oamenilor în acest spaţiu este mult mai adîncă în timp. În sprijinul acestor afirmaţii, sînt obiectele aflate în patrimoniul multor muzee din ţară, mai cu seamă cele din Bucureşti, Iaşi, Bacău, Piatra Neamţ, cu referire strictă la existenţa oamenilor pe cele două maluri ale Bistriţei, în mod special. Factorul primordial al aflării comunităţilor umane în Ţinutul Neamţului şi, mai cu seamă, pe văile pîraielor Calu şi Iapa, a fost şi este bogăţia resurselor naturale, aspect esenţial în dezvoltarea ulterioară a localităţilor, fenomen atestat de aşezările de la Izvoare (D-va Roşie, Staţiune a Culturii Precucuteni), Traian-Zăneşti (neolitic), apoi Bîtca Doamnei, Borleşti, Costişa (epoca bronzului), toate mărturiile venind în sprijinul celor care susţin teza potrivit căreia spaţiul viitoarei Dacii era locuit din vremuri imemoriale, de mult apuse, după anumite estimări cu mai bine de 6.000 ani î.d. Hristos.
Vestigii din perioada geto-dacilor se observă şi astăzi la Bîtca Doamnei şi Horodiştea, cultura est-carpatică avînd aici cîteva fortificaţii de mare importanţă pentru zona din dreapta Siretului. Este vorba de vechile cetăţi Petrodava (Bîtca Doamnei, deşi, la acest capitol, au existat destule controverse în timp), Horodiştea (Calu Iapa), Zargidava (Brad), Tamasidava (Răcătău de Jos), Vtidava (posibil, pe Valea Trotuşului) şi Piroboridava (Poiana - în apropiere de Focşani), împreună formînd un puternic sistem de apărare, care ar fi putut bloca, în caz de primejdie, trecerea populaţiilor migratoare din Est spre centrul podişului aflat în inima Daciei (Transilvania de astăzi). Despre rolul Horodiştei în apărarea acestui teritoriu sînt puţine dovezi, însă, poziţia sa, aflată în mijlocul codrilor, ferită de privirile migratorilor, dovedeşte că, poate, ar fi fost un punct de rezistenţă şi refugiu al populaţiei de la confluenţa Cracăului cu Bistriţa sau din aşezările învecinate. În susţinerea acestei idei stă mărturie impresionantul inventar descoperit atît la Horodiştea, cît şi la Bîtca Doamnei, motiv care ne face să credem că între cetăţile de atunci era o strînsă legătură.
Demne de remarcat sînt şi alte descoperiri în actualul spaţiu al judeţului Neamţ, precum cele de la Butnăreşti, Poiana-Dulceşti, Văleni (sec. II-III), apoi cele de la Mănioaia (sec. IV-VI), Izvoare (sec.V ) şi Brăşăuţi (sec.VIII-X), care atestă că, pînă la făurirea statului feudal moldav, oamenii şi-au cotinuat existenţa pe aceste locuri. Mai mult, punctul strategic, Bîtca Doamnei, aflat la ieşirea Bistriţei din munţi, ar fi avut şi alte fortificaţii în preajmă, gen Horodiştea, din punct de vedere strategic şi militar îndeplinind un rol deosebit în momentele de cumpănă ale istoriei.
Cum bine se ştie, după colonizarea Daciei de către legiunile romane, existenţa a mai multor culturi, total diferite, a influenţat atît populaţia colonizată, cît şi pe cea a dacilor liberi, aflaţi în stînga Carpaţilor, care, deşi despărţiţi de munţi, au continuat să ţină pasul transformărilor ivite. Dar, după retragerea parţială a romanilor, 271 e.n., în timpul împăratului Aurelian, populaţia din Est avea să aibă parte de alte invazii, cele ale popoarelor migratoare: sarmaţii şi goţii (sec.III), hunii (sec.IV), gepizii (sec. V-VI), avarii (sec.VI), slavii (sec.VII-IX). Totuşi, trecerile acestor populaţii au avut şi roluri benefice, un exemplu grăitor, păstrat pînă în zilele noastre, este tocmai binecunoscuta strachină (castron), de origine gotică, olarii locului împrumutînd imediat forma obiectului. Cît despre teritoriul comunei Calu Iapa (Piatra Şoimului de astăzi), acesta a fost şi este străjuit în Nord de piscul Bahrin (890 m), Murgoci (1293 m) în Vest, hotar natural cu Valea Tarcăului, apoi de Vîrful Ars (891 m) în Sud, de Valea Nichitului şi rîul Bistriţa, la Est. Arealul era ocupat, în majoritate, de codrii seculari, care, în timp, pentru a oferi şi alte posibilităţi, au fost defrişaţi, la început în fîşii, pentru a se obţine "delniţele" - "hlize" sau "jirebii" (cuvînt slav, păstrat şi astăzi în limba ucraineană). De remarcat, la începuturi, codrii se prelungeau pînă la vărsarea pîraielor Calu şi Iapa în Bistriţa, însă extinderea comunităţilor a impus, cum spuneam, defrişarea unor mari suprafeţe.
Desigur, în dezvoltarea aşezărilor, spaţiul ocupat începe treptat să-şi extindă aria, în preajma apelor urmînd să apară noi sate, Neguleşti şi Poieni, care s-au alăturat celor mai vechi, Calu şi Iapa. Organizarea obştii săteşti impunea două aspecte esenţiale. În primul rînd, Vatra Satului, în care erau grupate gospodăriile ţărăneşti, beneficia de un spaţiu limitat, iar terenurile din jurul hotarelor satelor era împărţit în fîşii egale, care coborau din vîrfurile dealurilor pînă în luncile pîraielor. Tot pe aceste benzi, localnicii au înfiinţat fîneţe, păşuni, parte dintre ele constituindu-se a fi averea întregii obşti, bine delimitată, în cea mai mare parte funcţiei de creştere a animalelor: ovine, bovine, cabaline etc. Mergînd pe firul istoriei, pînă la formarea statului unitar moldav, prin descălecarea lui Dragoş (stabilind prima reşedinţă a provinciei la Siret), apoi a lui Bogdan I (cu reşedinţa la Baia), aşezările din comuna Calu Iapa s-au dezvoltat încet, fără evenimente deosebite, ocupaţia principală fiind creşterea vitelor, agicultura primitivă a acestor timpuri şi exploatarea lemnului. Schimburile comerciale au fost singurele momente care au mai animat cît de cît relaţiile interumane. În schimb, rolul Horodiştei s-a redus treptat, intrînd pînă astăzi într-un con de umbră, mergînd pînă la pierderea totală a importanţei strategice şi militare.
Prof. Constantin PRANGATI

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector