12 mar. 2010

Comuna Calu-Iapa, în a doua jumatate a sec. al XIX-lea

Argumentum
Reformele democratice înfăptuite în timpul scurtei domnii a lui Al. I. Cuza au constituit baza obiectivă a profundelor mutaţii, nu numai în evoluţia vieţii economice, sociale, politice şi culturale ale acestor meleaguri, dar şi în gîndirea oamenilor, principalii făuritori de bunuri materiale şi spirituale.
Conştient de importanţa legilor adoptate, care au avut valoare de istorie, aşezînd mersul societăţii româneşti pe principii democratice moderne, de tip occidental, mă întreb, aşa cum este şi firesc, dacă sătenii din localităţile de pe "Cîmpul lui Dragoş" îşi dădeau seama de rolul pe care aveau să-l joace în viaţa economică şi spirituală a acestor locuri, în deceniile care urmau? Şi, dacă răspunsul este afirmativ, atunci, cum s-a manifestat această cunoaştere de sine?
Prin acest articol, de o ţinută ştiinţifică aparte, încerc să nu fac o demonstraţie "in abstracto", ci o prezentare concretă, prin oameni, fapte şi fragmente de viaţă, toate aflate în plin proces de mişcare şi de schimbare. Menţionez această idee întrucît sătenii acestor meleaguri, ca întreaga ţărănime, stăpîneau noţiunea de progres în întreaga ei diversitate şi nu numai, fiind animaţi de sentimente de dragoste pentru ţară şi locurile natale, pentru graiul, obiceiurile şi tradiţiile poporului român.
Oameni inteligenţi, mîndri că sînt români, demni şi iubitori de ADEVĂR, sătenii din Calu-Iapa s-au ridicat împotriva samavolniciilor celor bogaţi, mergînd pînă la Vodă, pentru a-şi cere drepturile ce li se cuveneu prin legea pămîntului.


REFORMA AGRARĂ DIN 1864 ŞI AFIRMAREA DEMNITĂŢII UMANE
Unirea Principatelor din ianuarie 1859 şi înfăptuirea Reformei agrare (1864) au ridicat pe o nouă treaptă ideea de libertate socială. De fapt, ţinînd seama de conţinutul şi semnificaţia acestor evenimente istorice în viaţa poporului român, putem scrie, fără a greşi, că, prin profunzimea şi transformările pe care le-au produs, reformele democratice pot fi comparate cu o revoluţie socială. Ceea ce nu s-a înfăptuit la 1848, prin revoluţie, s-a realizat ulterior, în noi condiţii istorice, create de unirea celor două Ţări Române, prin lupta întregului popor, excepţie făcînd existenţa cîtorva elemente separatiste.
În satele Calu şi Iapa au fost împroprietăriţi, conform legii, un număr de 369 de locuitori, cu mici loturi la cîmp şi în sat, din moşia cu acelaşi nume (Calu-Iapa), fostă proprietate a Mănăstirii Bistriţa. Dintre aceştia, 116 ţărani au primit cîte 10 prăjini de pămînt, devenind stăpîni pe locul de casă şi grădină ce-l deţineau în sat, iar restul, în funcţie de numărul vitelor (perechi de boi), între 2 pînă la 5 fălcii de pămînt arabil.
Din lucrarea "Procesul Mănăstirilor închinate" de Marin Popescu - Spineni, Bucureşti, 1936, rezultă că Mănăstirea Bistriţa, cu toate domeniile ei feudale, a fost închinată, în 1677, de doamna Safta, văduva lui Gh. Ştefan Vodă şi vărul ei, Pătraşcu Pitarul, fiul Spătarului Dumitraşcu (Boul). La rîndul său, Scarlet Osvad, inginer hotarnic, în harta "Planul topografic a întregului ţinut al Neamţului" (vezi tabloul proprietăţilor) din mijlocul sec. al XIX-lea, consemna că "Perimetrul Calu-Iapa-Săvineşti aparţinea mănăstirilor închinate Sf. Mormînt, cu 8000 de fălcii, iar de marea proprietate boierească numai 2995 fălcii".
Ca în multe părţi ale ţării, şi la Calu-Iapa, de binefacerile legii din 1864 nu s-au bucurat toţi ţăranii, întrucît o mare parte dintre moşii au rămas, în continuare, neîmpărţite, aşa cum s-a întîmplat cu pămînturile colonelului Gh. Ruset Roznovanu. Personalitate politică de seamă, deputat, unul dintre marii proprietari ai Moldovei, descendent din familie princiară, Gh. Roznovanu a influenţat în mod negativ mersul împroprietăririi în zona Roznovului. Aici, nu numai că reforma s-a făcut mai lent, funcţionarii statului fiind corupţi, dar a şi impus părţile din moşii ce urmau să fie date sătenilor. Toate acestea au determinat pe mulţi ţărani din Calu-Iapa să se adreseze domnului Al. I. Cuza, să intervină pentru a se face dreptate. Petiţiile către Cuza s-au ţinut lanţ, ele demonstrînd greutăţile prin care treceau oamenii, viaţa devenindu-le de nesuportat. Unii însurăţei, în cererile lor colective, arătau că, întrucît satisfăceau serviciul militar în momentul apariţiei legii rurale, nu primiseră nici loturi de casă şi nici pămînt.
Într-o astfel de petiţie, numeroşi tineri din Calu-Iapa cereau să li se facă cît mai repede dreptate, că "aşteptarea îi vatămă, că au ajuns la marginea răbdării şi îndurării". Din documentele studiate rezultă că fenomenul era aproape general, aspecte asemănătoare întîlnindu-se şi în comunele Girov, Bîrgăoani, Bălăneşti, Dulceşti, Păstrăveni etc., unde marii proprietari Cantacuzino, Rosetti, Ghica, Stan, Krupenschi ş.a., mai aveau încă influenţă în viaţa politică a României.
În 1878, după 14 ani, însurăţeii din satele Calu şi Iapa au primit loturile de pămînt, conform legii, împroprietărirea încheindu-se, în judeţul Neamţ, în anul 1883. Cu toate aspectele ei pozitive, la Calu şi Iapa, unii dintre ţărani au fost nevoiţi să lucreze pămîntul în arendă, pe moşiile lui Gh. Ruset Roznoveanu. Arendăşia, menţinîndu-se încă mult timp, a scos în evidenţă lipsa de pămînt, ca urmare a împotrivirii proprietarilor de a ceda pămîntul pentru a fi dat ţăranilor.
Hărţuielile la care erau supuşi ţăranii de către arendaşi, vechili şi proprietari, gradul înalt de exploatare din acea vreme, au fost redate de către scriitorul N. Xenopol, în romanul său "Brazi şi putregai", apărut în 1880. În această lucrare literară, care, prin realismul ei, a stîrnit interesul contemporanilor, au fost prezentate cele două lumi opuse de pe Valea Bistriţei, pe de o parte mulţimea ţăranilor, forţată la munci supraomeneşti, iar pe de altă parte, spoliatorii moşieri ajutaţi de aparatul administraţiei de stat, în frunte cu prefectul, subprefectul, primarul, judecătorul, avocatul şi aparatul de represiune militar.

VIAŢA ECONOMICĂ A COMUNEI CALU-IAPA
În această perioadă de sfîrşit de veac al XIX-lea, activitatea economică a oamenilor era orientată spre acele munci producătoare de bunuri materiale necesare creşterii nivelului de trai. Pe lîngă practica "seculară" a agriculturii, oamenii din această zonă erau vestiţi prin lucrul la pădure, prelucratul lemnului şi cărăuşia cu pluta pe rîul Bistriţa. Munca la pădure, pentru tăiatul şi scosul lemnelor, a constituit o importantă sursă de venituri pentru întreaga zonă, care se întindea pe întreaga Vale a Bistriţei, pînă dincolo de Vatra Dornei.
Oamenii din Calu-Iapa au avut un adevărat cult pentru "mama pădure", considerînd-o sfîntă, deoarece, "ea a fost apărătoarea noastră în vreme de restrişte, din ea strămoşii au dăltuit lingura, masa, patul, furca de tors, carul şi părţile lemnoase ale plugului, au contruit colibele, casele, atelajele gospodăreşti, au migălit cerdacurile şi fîntînile, au împletit plutele... din lemnul muntelui au cioplit leagănul pentru noii veniţi şi sicriul pentru bătrînii plecaţi".
La început, C.D.Gheorghiu, profesor la liceul "Petru Rareş", în "Dicţionarul geografic al judeţului Neamţ", Bucureşti, 1895, apoi, Victor Ţăranu, în lucrarea "Din antropogeografia unei văi", Anuarul Şcolii Normale de Băieţi "G.H. Asachi", Piatra Neamţ, 1940, au scris despre îndeletnicirile locuitorilor satelor Calu şi Iapa. Este vorba de prelucrarea casnică a unor bunuri din lemn, ca rotăria, dogăria, butnăria, şindrilăria, cojocăritul, ţesutul covoarelor, a sumanelor, producerea varului, extragerea pietrei din cariere, fabricarea de ceramică şi alte preocupări descrise de Carol Mihalic de Hodocin, inginer, omul de încredere al vremii, cunoscător al tuturor bogăţiilor Moldovei, pe sate, comune şi judeţe. La sfîrşitul deceniului al optulea din secolul al XIX-lea, în comuna Calu-Iapa, funcţiona o fabrică de cherestea, cu 4 feirăstraie sistematice, la care munceau 60 de lucrători; 23 pive de bătut sumanii, 12 mori de apă, 3 cariere de piatră, 3 vărării, 22 meşteşugari fierari, dogari şi stoleri. După cum vedem, producţia manufacturieră era dezvoltată, ceea ce demonstrează şi un schimb în natură destul de intens, la tîrgurile săptămînale ce se organizau la Roznov şi Tazlău, Buhuşi şi Piatra Neamţ.
Viaţa economică a satelor din zona Roznov, Calu-Iapa a fost impulsionată în această perioadă de doi factori de maximă importanţă, datorită construirii căii ferate Bacău-Piatra Neamţ (1885) şi intrarea în funcţie a Fabricii de postav Buhuşi- cea mai mare intreprindere industrială din judeţul Neamţ.
Pînă la construirea căii ferate, pentru transportul populaţiei se folosea sistemul "carelor iuţi", conduse de vizitii curajoşi, neînfricaţi în confruntările cu tîlharii la drumul mare. În centrul satului Roznov, era un vestit rateş, proprietate a colonelului Roznovanu, care făcea legătura cu Tazlăul, Moineşti, Comăneşti şi Tg. Ocna; iar de-alungul Bistriţei, cu Bacăul, Piatra Neamţ. De asemenea, rateşul din Roznov făcea legătura cu rateşele din Serbeşti, Dragomireşti, Războieni, Tupilaţi şi Tg.Neamţ, popasuri, unde se "schimbau caii la poştalioane sau diligenţe, asigurîndu-se o deplasare repede în goana celor mai bune cabaline".(vezi R. Vulcănescu şi P.Simionescu, "Drumuri şi popasuri străvechi", Ed. Albatros, 1974)

(va urma)

Prof. Constantin Prangati

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector