20 ian. 2017

Revista CALU IAPA, omagiu brăilenilor!

Traian SOCEA

Bunul coleg de facultate, scriitorul Virgil Matei, îmi trimite o evocare a Brăilei, orașul tinereții și maturității sale, care l-a afirmat ca ziarist și scriitor. Așadar, Brăila împlinește astăzi 649 de ani de atestare documentară, eveniment cinstit de fiii săi cum se cuvine, și ca o prefațare a aniversării a 650 de ani, la anul, cînd se vor face și 100 de ani de la Marea Unire. Cifre diferite, însă cu semnificații uriașe. Existența Brăilei, ca și a atîtor multe așezări ale țării, înseamnă premiza Actului de la 1 Decembrie 1918, într-o dialectică irepresibilă. Atîtă istorie încrustează Brăila în coperțile destinului României, încît n-aș deranja pe nimeni, cred, spunînd că Brăila însăși e o țară.  La rugămintea lui Virgil, revista Calu Iapa publică textul său omagial. Cu nădejdea că toți întîi-stătătorii așezărilor țării își vor onora istoria, cu faptele aducerii de mai bine pentru oamenii fiecărui loc. 
Felicitări, brăileni! Calu Iapa vă salută!



 La mulți ani, Brăila!

Virgil Matei

 20 ianuarie 1368 – 20 ianuarie 2017
Virgil, captiv solemnităților..

AZI, LA A 649-A ANIVERSARE AM PRIMIT O INVITAȚIE…ciudată, dar, totodată, de nerefuzat. I-am dat curs, nici prin gând nu mi-ar fi trecut să n-o iau în seamă, de vreme ce urma să fiu, pentru o zi numai, oaspetele Brăilei anului… 1368. E o dimineață călduță, de început de mai, fără nor și fără vânt, cu o pâclă densă. Însoțitorul meu și-a luat în serios însărcinarea de a mă conduce prin cetate. Mă aștepta la locul cuvenit cu un car tras de doi cai murgi, însă declinai oferta, dându-i de înțeles că mersul pe jos îmi priește. 

Pornim, așadar, la pas, odată cu urcușul soarelui pe boltă, apucând pe o stradă care, la început, mergea drept printre tufișuri de salcâm și măceș, coborând, mai apoi, către fluviu. Strada e destul de lărguță, pietruită pe unele porțiuni, dușumită pe altele. De-a lungul trotuarelor, nu tocmai late, se înalță case din chirpici, din bârne, dar si din marmură încărcate cu ornamente din ipsos si din aramă. Strada e tixită de lume, bănuiesc că se petrece ceva, nu știu ce anume, cert e că locuitorii lunecă lovindu-se de cai și boi, de hamali încovoiați sub poveri uriașe. O gălăgie confuză dar, totusi, nesupărătoare acoperă strada, neștiind ce să bag mai întâi în seamă : pe pescarul ce mă îmbie cu un crăpuștean abia luat de pe o piatră încinsă și învelit în foi de lipan? Pe vânzătorii de țesături de Damasc ce-și ademenesc clienții bătând în darabanele tejghelelor tocite? Pe țâncii care se împiedică în poalele mamelor cerând de mâncare sau pe cerșetorii și orbii ce-și proslăvesc beteșugurile? Din prăvăliile așezate la rând răzbat glasurile dogite ale vânzătorilor de postav, de mirodenii, de încălțăminte, de harnașamente pentru cai. La gheretele ce blochează trotuarul se vând de-ale gurii, de la tochitură de porc până la covrigi cu susan. Un vlăjgan spilcuit, încins cu un sorț cu buzunare largi își prezintă marfa trăgându-ne de mânecă, doar-doar i-om cumpăra cârnați și plăcinte de pe tavă. Zăbovesc ceva mai mult în fața unei rotării. Aici afacerile merg strună, de vreme ce căruța se poate comanda pe loc. Cât să te plimbi până jos, devale, la gârlă, cât să te tocmești cu un spițer și te-ai și văzut pe loitrea căruței.

 La o întretăiere, lumea se oprește, se-nghesuie și privește la cercul rămas gol în centru : un hamal tânăr, cu pielea tăbăcită era judecat în public pentru că, în urmă cu o noapte furase două valuri de țesături de pe barcazul unui grec. Din nou ne-am pierdut în labirintul unor ulicioare, până când, coborând o pantă, ne-a apărut, brusc, în fața ochilor, nefiresc de lată, Dunărea. Ne-am urcat într-o barcă ce mirosea a catran, semn că era proaspăt călăfătuită. Am pătruns, nu după multă vreme, într-un luminiș verde din mijlocul unei păduri inundate. Lișițe surii, gâște gălăgioase, lebede ce-și purtau puii în spate zburătăceau stârnind brădișul fraged. Berzele si bâtlanii se roteau deasupra noastră în cercuri amețitoare. Pescari cu lotci pline cu pește trăgeau din răsputeri la rame îndreptându-se către casă după o noapte norocoasă. Într-un sfârșit ieșirăm pe un braț al fluviului ce-l simțirăm după curent și o apucarăm în sus, către vărsare, pe malul celălalt, la Ghecet. După ce acostarăm, urcarăm malul și ne pierdurăm pe ulițe înțesate de bărci reparate și pregătite să plece la pescuit. Copiii se hârjoneau pe la porțile larg deschise, porcii și găinile dormitau sătule pe grămezi de papură, iar berzele, impasibile, plesnind a mulțumire din pliscurile uriașe își vedeau de cuiburile lor de pe acoperișuri. În colibe de stuf își duceau viața oameni cărora le atârnau bărbi până aproape de brâu și care purtau peste cămăși brâuri late, înflorate. De fapt un asemenea pescar trăgea la vâslele bărcii noastre. 

Am traversat Dunărea ceva mai la vale, prinzându-ne de celălalt mal alături de o puzderie de bărci ancorate la un cheu de lemn. O liniște nefirească acoperea acum întregul port. Aveam să aflu și de ce : era ora când hamalii încetau lucrul, scoțându-și merindele din traiste, aciuându-se la umbră, goi până la brâu, pentru a-și lua, în tihnă, masa. Prilej și pentru mine de a privi mai în liniște portul. La cheu erau ancorate zeci de ambarcațiuni, dar dintre toate una îmi atrase atenția: venise tocmai din Liban, încărcată cu lemn de cedru, mirodenii, tămâie, lucruri fine din metale scumpe, baloturi de țesături. La schimb, burdușeau cala cu grâu. Un șir nesfârșit de căruțe înainta în pas de melc în bătaia soarelui. Hamalii, atletici, cu cefele ca de taur își reluaseră lucrul, descărcând sacii în pântecele nesătul al vasului. Mai la vale, într-o altă corabie se încărcau butii cu vin aduse de departe, de pe drumurile Moldovei și lemn de brad. După vorbă, marinarii păreau a fi greci. Însoțitorul meu îmi spuse că veniseră tocmai din Rodos, parteneri tradiționali, serioși. Aveam să-i revăd seara, în jurul unei mese întinse în fața unui han de pe buza Dunării, înconjurați de lăutari și de fete frumoase, cu ochi tăcuți, ce îi adulau cu o dezinvoltură plină de îndrăzneală. La o altă masă, ceva mai retrasă și cu ștaif, un grup de oameni îmbrăcați mai altfel decât cei ai locului îmi atrase atenția. Sunt negustori brașoveni - mă lămuri însoțitorul. Coborau prin pasul Predealului, luau drumul Buzăului și Râmnicului, deshămând apoi caii în portul Brăilei, deșertând din căruțe sare, lemn de brad și de fag, butoaie cu miere de albine, lăzi cu arme, pulbere, îmbrăcăminte cu fireturi, mărunțișuri din cositor și aramă strălucitoare. Făceau negoț cu brăilenii, în special de cereale. De mare folos le fu însuși privilegiul pe care îl acordase, în iarna ce trecuse domnul Vlaicu, lor, brașovenilor. Acum puteau să încheie afaceri la lumina zilei, să-și caute parteneri serioși și, de ce nu, unii dintre ei să se stabilească și să-și întemeieze familii pe malurile bătrânului fluviu.

Cu invitația în mână, mulțumii însoțitorului meu de-o zi pentru ospitalitate, lăsând în urmă Dunărea cu malurile sale pline de mărfuri, cu tumultul portului, cu imaginea șirului de hamali cu saci în spate, cu marinari înfierbântați de nurii fetelor, gândind că, uneori, închipuirile sunt aievea cu unele realități.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector