Iată-mă în anul 1871, un an numai mă desparte de intrarea mea în Junimea. Dar, pînă atunci, trebuie să mai istorisesc cum am mai rupt încă o lance în contra Convorbirilor literare.
În cei patru ani dintâiu de existenţă a Convorbirelor, acestea nu se deosebiră prin vreo publicaţie poetică mai marcantă; abia în al patrulea an Eminescu apare cu Venere şi Madonă şi Epigonii; căci Vasile Alexandri este la început de o sărăcie de invenţie disperătoare. Ca poeţi, nimeni, o mai repet, nu se distinsese. Şerbănescu publicase multe poezii, dar de o valoare potrivită; iar Matilda Cugler, ale cărei versuri erau frumuşele, prea simţea de departe Şcoala şi pastişul poeziei nemţeşti.
În 1871, Alexandri începe să publice pastelurile sale, între care şi vestitul Pohod na Sibir.
D-l Maiorescu crede că, după ce dărîmase prin criticele sale literatura, filologia etc. naţionalistă, a venit timpul să clădească şi să dea ţării modeluri literare. Şi atunci ne trezim într-o bună dimineaţă cu o publicaţie în Convorbiri, sub titlul:
Direcţia nouă, faimoasa direcţie nouă, aşa de mult criticată pe atunci şi criticată cu un fond mare de dreptate.
Din cine se compunea pe terenul poeziei, Direcţia nouă a d-lui Maiorescu ? Din Alexandri, Eminescu, Bodnărescu, iar în parantez- căci era un parantez- din Matilda Cugler, Şerbănescu şi Petrino.
Avea dreptate d-l Maiorescu să dea studiului său titlul de Direcţia nouă? Avea dreptate ca, cu d-nii Bodnărescu, Şerbănescu, Petrino şi Matilda Culger, să înfrunte din nou şcoala naţionalistă, dîndu-i pe aceia ca model ? Avea dreptate să pună ca poet pe Haşdău alăturea de Tăut, şi tuti quanti (expresia domniei sale)? Avea dreptate ca lui Boliac şi d-lui Haşdău să binevoiască a le recunoaşte numai meritul de bunişori prozatori ? Evident că nu.
Direcţia nouă a fost o greşeală, a fost cea mai slabă lucrare a d-lui Maiorescu şi cea mai parţială apreciere a criticului.
De la direcţia nouă, Junimea a căpătat definiţia de societate de administraţie mutuală.
În adevăr, a vîrî pe Vasile Alexandri în direcţia nouă a Convorbirilor era ceva care nu se putea justifica. Alexandri era în deplină maturitate a talentului său şi cercul literar de la Junimea nu avusese şi nu a avut asupra poetului nici o influenţă. Pastelurile, genul nou al lui Alexandri, care parcă au deteminat pe d-l Maiorescu a-l îngloba în direcţia nouă, pe lîngă că sunt un gen literar de al doilea rang, consistînd în simple descrieri de natură moartă aproape - gen aparţinînd mai mult picturei - dar apoi nu puneau talentul lui Alexandri subt o lumină nouă. În pasteluri cu Rodica cu cofiţa pe cap, cu ciobanul cu turma de oi etc., ca puncte pentru însufleţirea naturei moarte şi a întreruperei monotoniei descrierei, găsim tot pe Alexandri din doine şi lăcrămioare, din balade, din poezii poporale.
Prin urmare, vădit că introducerea în Direcţia nouă a lui Alexandri era forţată, din cauza sărăciei materialului poetic de valoare a nouei direcţii.
Ce să mai spun de Bodnărescu cu Rienzi şi cu alte poezii, dat ca un adevărat talent şi ca model! Ce să mai zic de gingaşele poezii ale Matildei Cugler şi Şerbănescu, care în definitiv nu aveau nimic în ele ca să indice o şcoală, o direcţie nouă! Ce să mai zic de Petrino, poet bucovinean, a căreia producţie era redusă la cîteva versuri!..
Încă odată, e vădit că d-l Maiorescu încerca să clădească cu material străin, o clădire artificială.
Singurul poet pe care l-a dat, în adevăr, Junimea era Eminescu. Dar Eminescu al Venerei şi Madonei şi al Epigoniilor era încă poet cu o formă foarte contestabilă, cu antiteze căutate într-adins, cu un pesimism nedrept, care l-a întovărăşit toată viaţa - dar în sfîrşit poet.
Trebue să spun un lucru, pe care l-am recunoscut totdeauna: d-l Maiorescu a avut marele merit de a vedea de la început în Eminescu un poet, lucru ce era foarte greu pentru multă lume citind confuza sa poezie :Venere şi Madona, precum curioşii şi paradoxalii săi Epigonii.
Această constatare a d-lui Maiorescu, opinia publică a venit mai tîrziu să o consacreze, şi să o consacreze cu laude şi exagerări de acele, de care d-l Maiorescu nu ar fi fost capabil. În adevăr, domnul Maiorescu în Direcţia nouă îi vine greu, şi atunci avea dreptate ca să puie pe Eminescu imediat după Alexandri, era în aceasta şi tămîierea către ilustrul oaspe de la Junimea. Pe cînd admiratorii fanatici de mai tîrziu ai lui Eminescu nu găsesc laude pentru a diviniza Venere şi Madona şi Epigonii.
G. PANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu