”Templul” lui POTOP

Păstrînd proporțiile, veți încuviința, văzînd pozele atașate, că pentru o comunitate precum cea a Neguleștiului, din comuna Piatra Șoimului, județul Neamț, sat cu cîteva sute de locuitori, dintre care aproape jumătate plecați prin străinătățuri, troița de la intrarea-n localitate impresionează prin anvergură, cu tot ce presupune realizarea sa, adică stil.

”Mi-a ieșit în cale” mergînd la ”Izvorul lui Grasu”, așa cum țin minte, din copilărie, că-i spuneau bătrînii; sau ”Izvorul cu apă de ochi”, izvor  susurînd de milenii, la cîțiva kilometri în amonte, la capătul celălalt al sătucului, chiar în pîntecele muntelui…

Ați deslușit că localnicii mergeau la izvor, se spălau pe ochi cu apa sa rece ca gheața și, în consecință, li se limpezea privirea, vedeau mai bine. Apoi, firește că luau, în ce puteau, zeci de litri apă și pentru acasă, pentru că – poate unii dintre dvs. n-o să credeți – nu se strică. (Despre ”Izvorul lui Grasu” vom vorbi curînd, n.a.).

Revenind la troiță, am aflat de la unul de la altul că a construit-o domnul Cornel Potop. Potop e o poreclă moștenită, numele corect fiind Pintilie. Pe domnul Cornel l-am întîlnit în puține ocazii și, din păcate, o singură dată am dialogat mai mult de vreo 5 minute. Gura satului grăia despre Cornel cum că e meșter constructor, că și-a clădit o gospodărie frumoasă, temeinică, că dă de lucru și la cîteva zeci de consăteni. Nimic mai frumos, mai generos în vremurile de astăzi, atît de nemiloase…

În aceste vremuri atît de perverse pentru români( din cei peste 8.000 de cetățeni ai comunei Piatra Şoimului –  aşa cum îmi mărturisea mai demult primarul Neculai Nicorescu – sînt plecaţi în străinătate, unii avînd copii, şi chiar nepoţi, născuţi pe acolo). gestul lui Cornel impresionează. Sper din inimă ca opera sa să fie inspiratoare şi pentru alţii, cu mai mult sau mai puţin cheag.

Şi, fireşte, aşa cum la construcţia acestui ”templu” - iarăşi păstrăm proporţiile -  Cornel a avut şi nişte colaboratori, aflu că domnul Cornel Pintilie e hotărît să edifice şi un Monument al Eroilor în comuna Piatra Şoimului. Amănunte, sigur, voi afla de la Cornel Pintilie-Potop, curînd ce starea de sănătate mi-o va îngădui.

Mărturisesc că gestul lui Cornel mă obligă, într-un fel, să relansez revista CALU-IAPA. Deocamdă, online. Cînd ”financiarul” ne-oq va permite, o vom şi tipări. E a comunităţii, de fapt. Şi, ca să mă laud, nu multe comunităţi au o revistă consacrată istoriei şi tradiţiilor locale…

Felicitării, Cornel Pintilie-POTOP, precum şi celor care ţi-au fost alături!

Traian SOCEA

Învierea Domnului

Apostolul Ioan, intrînd în mormîntul gol, s-a convins, și cu ochii trupești și cu mîinile sale, că s-a produs minunea Învierii lui Hristos - Ioan XX, 8.
Mintea noastră poate pricepe aceasta numai prin credință, prin credința în nemurirea sufletului. Nu se poate crede cu adevărat dacă nu înțelegem rostul venirii lui Hristos, pentru mîntuirea sufletului nostru.
Noi urmăm pe Hristos prin împărtășirea cu Sfîntul trup și Sfîntul Sînge și astfel nu ne mai este frică de necunoscut. Trăim triumful veșnic al învierii lui Hristos, minunea minunilor, praznicul praznicelor.
Așa cum ne hrănim ca să trăim, tot astfel, dacă facem faptele iubirii creștine, ne hrănim sufletele noastre în vederea eternizării, înțelegînd învierea ca o recompensă firească a sfințeniei.
Învierea lui Hristos este temelia învierii noastre, este descoperirea supremă a puterii divine și împlinirea profețiilor.
Credința în înviere este viața Bisericii, este existența ei,
”Dacă Hristos n-ar fi înviat, zadarnică ar fi propovăduirea noastră, fără rost credința noastră... am fi tot în păcat. (...) Precum întru Adam toți  mor, așa întru Hristos toți vor învia.”
Lucrarea lui Hristos de mîntuire a lumii nu s-a încheiat cu moartea pe cruce, ci s-a desăvîrșit prin Înviere. Tot așa și viața noastră nu se încheie cu obișnuitul mormînt, ci ea va continua cu învierea, spre fericirea sau osînda veșnică.
Dar, pe lîngă Învierea Domnului, care a avut loc în prima zi a săptămînii, deci duminica, biserica a mai rînduit și serbarea Paștilor, ca praznic al praznicelor, pentru că Mântuitorul mîncase paștele tradițional în timpul vieții sale pămîntești.
După slujbă, plecînd fiecare la casa sa, imnul ”Hristos a înviat!” să fie o forță spirituală de transformare a noastră și a mediului în care lucrăm, știind din străbuni că omul sfințește locul.
Hristos a înviat!
(după Diac. P.I. David - Predici).

Ce este postul?

“Postul este înfrînarea de toate mîncărurile, sau, la caz de boală, numai de unele, de asemenea și de băuturi și de toate cele lumești și de toate poftele cele rele, pentru ca să poată creștinul să își facă rugăîciunea lui mai cuîinlesnire și să îi fie milostiv Dumnezeu, încă și pentru a ucide poftele trupului și a primi harul lui Dumnezeu…”.
Postul este o faptă de virtute, un exercițiu de înfrînare a poftelor trupului și de întărire a voinței, o formă de pocăință, deci mijloc de mântuire. Dar este în același timp și un act de cult, adică o faptăa de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că el este o jertfă, adică o renunțare de bună voie la ceva care ne este îngăduit, izvorîtă din iubirea și respectul pe care îl avem față de Dumnezeu.
Postul este și un mijloc de desăvarșire, de omorîre a voii trupului, un semn văzut al rîvnei și sîrguinței noastre, spre asemănarea cu Dumnezeu și cu îngerii, care n-au nevoie de hrană. “Postul este lucrul lui Dumnezeu, caci Lui nu-i trebuie hrană - zice Sf. Simion al Tesalonicului. Este viața și petrecere îngerească, pentru că îngerii sunt fără hrană. Este omorîrea trupului, ca acesta hrănindu-se, ne-a facut morți; și izgonirea patimilor este postul, caci lăcomia întărîtă patimile trupului”.
Care e rostul și folosul postului?
Postul folosește și sufletului și trupului, pentru că întărește trupul, ușurează și curățește sufletul. Păstrează sănătatea trupului și dă aripi sufletului. De aceea, Legea Veche îl recomandă și il impune de atîtea ori (Ies. 34, 28; Deut. 9, 9; 18; Jud. 20, 26; I Regi 7, 6; Isaia 58; loil 2,15). “Nu fi nesățios întru toată desfătarea și nu te apleca la mâncăruri multe. Că în mâncărurile cele multe va fi durere și nesațiul va veni până la îngrețoșare. Pentru nesațiu, mulți au pierit; iar cel înfrînat își va înmulți viata”, zice înțeleptul Isus, fiul lui Sirah (37, 32-34). Mîntuitorul însuși a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți în pustie, înainte de a începe propovăduirea Evangheliei (Matei 4, 2 și Luca 4, 2). El ne învață cum să postim (Matei 6, 16-18) și ne spune că diavolul nu poate fi izgonit decît cu post și rugăciune (Matei 17,21; Marcu 9, 29). Posteau de asemenea Sfinții Apostoli și ucenicii lor (Fapte 13, 2, 3; II Cor. 6, 5); ei au și rînduit postul pentru toți creștinii. Sfinții Părinți laudă și recomandă postul cu stăruință. Iată ce spune, de pilda, Sf. Ioan Gură de Aur: “Postul potolește zburdăciunea trupului, înfrînează poftele cele nesăturate, curățește și înaripeaza sufletul, îl inalță și îl ușureaza”.

De cîte feluri este postul, după asprimea lui?
Dupa asprimea lui, postul poate fi de mai multe feluri:
a) Ajunare desăvîrșită, adică atunci cînd nu mîncăm și nu bem nimic cel puțin o zi întreagă.
b) Postul aspru sau uscat (Siroragia) sau ajunarea propriu-zisă, atunci cînd mîncăm numai spre seară mîncăruri uscate (pîine și apă, fructe uscate, semințe etc).
c) Postul obișnuit sau comun, cînd mîncăm la orele obișnuite, dar numai “mîncăruri de post”, adică ne infrînăm de la “mîncărurile de dulce” (carne și pește, brînză, lapte, ouă, vin, grăsime).
d) Postul ușor (dezlegarea), cînd se dezleagă la vin, pește, icre și untdelemn, cum se prevede în Tipic, la anumite sărbători care cad în cursul posturilor de peste an.

 De cate feluri este postul, dupa lungimea lui? 
De doua feluri:
a) Post de o zi
b) Post de mai multe zile
Posturile pe care le ținem:
a) Miercurea și vinerea din fiecare săptămînă, în amintirea Patimilor Domnului: miercurea au facut sfat carturarii și arhiereii iudeilor să prindă pe Hristos, iar vinerea L-au răstignit pe cruce 601 (Canonul 15 al Sf. Petru al Alexandriei). Tot în aceasta zi, după Tradiție, mîncase Adam din pom, lucru pentru care a fost izgonit din rai.
b) Ziua înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie), în amintirea Patimilor Domnului pe cruce (dezlegare la untdelemn și vin).
c) Ziua tăierii capului Sf. Ioan Botezatorul (29 august), zi de post și plîngere pentru cel care a fost cel mai zelos propovăduitor și împlinitor al postului și al pocăinței (dezlegare la untdelemn și vin).
d) Ajunul Bobotezei (5 ianuarie): post așezat și rămas din vremea cînd catehumenii se pregăteau prin post si rugăciune pentru primirea Botezului a doua zi. Se ajunează în orice zi ar cadea 603 (Canonul 1 al Sf. Teofil al Alexandriei), iar a doua zi se ia aghiasma pe nemîncate.
Cei ce vor să prisosească în evlavie sau să facă anumite făgăduințe sau legăminte față de Dumnezeu, pentru felurite pricini, pot să postească și în alte zile de peste săptămînă decat cele orînduite de Biserică. Cea mai potrivită este ziua de luni. In nici un caz să nu se postească sîmbătă sau duminică. Postul acesta de bună voie nu are însă valoare decît atunci cînd păzim și zilele de post orînduite de Biserică.
 Cînd nu se posteste miercurea și vinerea?
Fie pentru însemnătatea sărbătorilor mari, adică pentru a nu se șterge prin post bucuria praznicului Nașterii Domnului, al Invierii, al Rusaliilor, fie pentru prisosința postului dinaintea acestor sărbători mari sau pentru a nu ne asemăna cu unii eretici, Biserica îngaduie să mîncăm de dulce miercurea și vinerea in anumite rastimpuri din cursul anului. Aceste zile sunt numite de dezlegare (a postului) si sunt însemnate în calendare cu cuvîntul harți.
Iată cînd nu se posteste miercurea și vinerea:
a) In Săptămîna luminată (săptămîna Paștilor).
b) De la Nașterea Domnului pînă în ajunul Bobotezei.
c) In săptămîna de după Rusalii (înainte de începutul postului de Sîn-Petru).
d) In săptămîna întîi a Triodului (între Duminica Vamesului si a Fariseului si Duminica Fiului Risipitor).
e) In săptămîna Brînzei (înaintea lăsatului sec pentru Postul Paștelui); se dezleagă numai la lapte, ouă și brînza.
f) Nu se postește, de asemenea, în ziua Nașterii Domnului și cea a Bobotezei, cînd aceste sărbători cad miercuri sau vineri.
Posturile de mai multe zile din cursul anului:
a) Postul Paștelui,
b) Postul Crăciunului,
c) Postul Sfînta-Mariei
d) Postul Sîn-Petrului

Postul Paștelui
 Postul Pașstelui, Postul Mare sau Paresimile (de la cuvîntul latinesc quadragessima = patruzeci) este postul dinaintea Paștelui. E asezat în cinstea Patimilor Domnului și ne amintește de postul de patruzeci de zile al Mîntuitorului în pustie, înainte de a ieși in lume pentru propovăduirea Evangheliei (Matei 4, 2 si Luca 4, 2). E totodată vreme de pregătire, prin post, rugăciune și pocăință, pentru apropierea cu vrednicie de Sfîntul Trup și Sînge, întrucat, de obicei, la Paști se împărtășesc toți credincioșii.
Ține șapte săptămîni, începînd cu Duminica lăsatului sec de brînză (Duminica izgonirii lui Adam din rai) și se încheie în noaptea Paștelui, la înviere. E cel mai vechi, mai lung și mai de seamă dintre posturile bisericești (Pentru vechimea lui, vezi Can. 69 Apostolic; Can. 50 Laodiceea, Așezămintele Sf. Apostoli V, 13; Can. 5 al Sinodului I ecumenic. Nu se mănîncă nici peste, nici untdelemn și nu se bea vin. Se dezleagă la vin și untdelemn numai sîmbăta și duminica (pentru că în aceste zile se face Liturghie deplină), iar la pește, numai în ziua de Buna-Vestire și de Florii (pentru că sunt praznice mari) (Tipicul cel Mare (al Sf. Sava), cap. 34, p. 42. Comp. și Scrisoarea sinodală a Patriarhului ecumenic Paisie I către Patriarhul Nicon al Moscovei (1655), răspuns la întrebarea 20 ).
Sunt scutiti de ajunare numai copiii, lăuzele, bătrânii și bolnavii sau cei neputinciosi, precum și cei aflati in situatii speciale. Cu deosebită evlavie trebuie să postim prima și ultima săptămîna din Postul Paresimilor.

Cum trebuie să postim? 
Respectarea posturilor este o datorie a bunului credincios, care este cuprinsă în porunca a doua a Bisericii. Sfintele Soboare și rînduielile date de Sfinții Părinți pedepsesc cu asprime pe cei ce nu păzesc posturile (Can. 69 al Sf. Apostoli). Dar trebuie să postim nu numai cu trupul, ci și cu sufletul. Adică nu numai mîncînd de post, ci și înfrînîndu-ne totodată de la patimi, păcate și ispite. Odată cu înfrînarea de la mîncărurile de dulce, să ne silim a ne curăți nu numai trupul, ci și sufletul, petrecînd în rugăciune și pocaință. Postul întreg, adevarat și desăvîrșit este deci nu numai cel trupesc, ci și sufletesc: postul de bucate, împreună cu cel de fapte, postul de mîncare și totodată de purtări. Așa ne îndeamnă Biserica, prin cîntările ei din slujbele Postului celui Mare: “Să postim, post primit, bineplacut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăți, înfrînarea limbii, lepădarea mîniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună și de jurămîntul mincinos. Lipsirea acestora este postul cel adevărat și bine primit”.
Iar Sf. Ioan Gură de Aur zice: “Postiți? Arătați-mi-o prin fapte. Cum? De vedeți un sărac, aveți milă de el; un dușman, împăcați-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiați; o femeie frumoasa, întoarceți capul. Nu numai gura și stomacul vostru să postească, ci și ochiul, și urechile, și picioarele, și mîinile voastre, și toate mădularele trupului vostru. Mîinile voastre să postească rămînînd curate și de hrapire și de lăcomie. Picioarele, nealergînd la priveliști urîte și în calea păcătoșilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumusețile straine… Gura trebuie să postească de sudalme și de alte vorbiri rușinoase”.

http://www.resurse-ortodoxe.ro

Biserica de la Poieni, opera săracului

De vorbă cu părintele Mihai POPA, parohul Bisericii cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și Sfintii Arhangheli Mihail și Gavril din satul Poieni, comuna Piatra Șoimului

- Părinte Mihai, spuneți-ne cîteva lucruri despre activitatea dumneavoastră...
- În 1975, pe 6 noiembrie, am început prima slujbă la Biserica monument istoric din Războieni, ca preot muzeograf. Am stat aici timp de 9 ani, 6 luni și 17 zile, adică pînă în 1987, în septembrie. Atunci, am venit la Piatra Șoimului, ca preot II, unde, împreună cu părintele Gheorghe Nistoreanu, am făcut aceeași slujbă timp de 15 ani. În 1999, am fost mutat la Poieni.
- Așa au vrut enoriașii sau dvs.?
- Nici enoriașii, nici eu. De la Mitropolie, a venit un ordin ca fiecare preot care ocupă funcția de ”preot II” să-și facă biserică.
- A fost un efort deosebit să se construiască o biserică într-un sat ca Poieni, aflat între munți, cu locuitori, economic vorbind, săraci?
- Adevărat, dar cu săracul s-a putut începe. Și nu mă refer numai la populația din parohia Poieni, ci și la oamenii din vale, care m-au ajutat foarte mult.
- Satul Poieni, căruia unii localnici îi mai spun ”Fundul Calului” este la margine de lume, parcă. Nu v-ați simțit fost izolat?
- Atunci, nu. Dar, pe parcurs, am simțit acest lucru.
- O parohie e viabilă, economic vorbind, dacă are de la 200 de gospodării în sus.
- Da, însă noi avem mai multe.
- Ați început această biserică, de la piatra de temelie. Sincer, eu unul, în așa relief înghesuit, n-aș fi avut curajul să ridic o casă, darămite o biserică...
- Dacă ai dragoste de credincioși, ai și curaj.
- Există preoți care deturnează sensul misiunii lor înspre alte zone, mercantile..
- Da, știu și eu acest lucru. Am văzut și la televizor, și în alte părți. Aveți perfectă dreptate.
- Prin urmare, fundamentală rămîne consacrarea dv. sufletească, misionară, într-o lume în care totul e mercantilism.
- Asta contează cel mai mult.
- Dar... v-ați făcut și dv. o vilă. Pe unde e vila dv.?
- Vila-i aici, unde stau în gazdă. Și am apartamentul unde locuiesc, în Piatra Neamț. Am vrut să fac Casă parohială, dar nu s-a putut. Am stat la mai multe gazde. Am vrut să fac o casă în vale, luasem pămînt și cărămidă, dar m-am dedicat bisericii. Preotului care va veni după mine aici, i-am făcut biserică, iar el să-și facă casă parohială. Deci, pentru mine, prioritară a fost biserica.
- Cînd ați început biserica?
- În 1998, pe un teren donat de Aneta și Gheorghe Bucur. Moș Ghiță trăia și spunea că, dacă va muri, să se facă o biserică pe locul ăsta. El a murit, Dumnezeu să-l odihnească!, și am numit biserica Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, după numele lui.
În 1997, a venit Preasfințitul. Afară viscolea, era Sfîntul Maslu. Eu rămăsesem să spovedesc oamenii, și a spus că să căutăm loc pentru biserică.

Astfel am început.
În 1998, s-a pus piatra de temelie, iar în martie 2000 ne-am apucat de fundație. Astăzi, sîntem la a doua parte a picturii interioare. Mai avem cam o treime de terminat.
- În afară de comunitatea de aici, v-a mai ajutat cineva?
- Da, Consiliul local al comunei noastre, cu o sumă importantă, pe parcursul anilor. Sigur, mai avem și alte lucruri de finisat. Temelia de la biserică, de exemplu. Apoi, să facem trotuare și, cum spuneam, să terminăm pictura...
Traian SOCEA

Biserica Negulești, pilda smereniei și a vredniciei

Vă mulțumesc, domnule Traian Socea, pentru onoarea pe care mi-o arătați, găzduindu-mă în paginile revistei Calu - Iapa. Vă respect și vă apreciez foarte mult pentru ceea ce ați făcut și sunt convins că o să faceți în continuare pentru comuna Piatra Șoimului. Înainte de a înșira câte ceva despre realizările mele, vreau să vă reamintesc, dv. și cititorilor, că fiecare om se naște cu zestre sufletească, intelectuală și fizică, aidoma cu talanții din Evanghelie, și eu nu am făcut decât să înmulțesc această zestre de talanți.
M-am născut în anul 1963, în localitatea Dragomirești, județul Vaslui, din părinții Grigore și Anica, fiind primul copil din cei patru. Am absolvit Școala generală de 10 ani din localitatea natală, apoi am parcurs treapta a II-a de liceu în localitatea Puiești, judetul Vaslui (lîngă Bîrlad). În anul 1985, am absolvit Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț. După stagiul militar, în martie 1988, am fost hirotonit preot în cadrul Episcopiei Romanului, parohia Ursoaia, județul Vaslui. În 1990, am intrat la Facultatea de Teologie din București, ulterior transferîndu-mă la Facultatea de Teologie din Iași, nou înființată. Pot să afirm că anul 1990 a fost un an de răscruce în viața mea, deoarece, pe lîngă admiterea la facultate, am reușit transferul în Arhiepiscopia Iașilor, venind la Parohia Luminș, pe postul de preot II, alături de preotul paroh Hanganu Vasile.
Contextul și împrejurările care au favorizat menirea mea aici au fost cu totul speciale. În mai 1990, am participat, ca naș, la o sfîntă cununie, la biserica din Luminiș. De dimineață, am săvîrșit și Sfînta Liturghie, singur, deoarece parohul Mihai Cotfas – Dumnezeu să-l odihnească! - era bătrîn și bolnav. În urma acestor evenimente, ne-am legat sufletește unii de alții și, după cum era de așteptat, enoriașii din Luminiș au făcut demersurile necesare pentru venirea noastră în zonă.
N-a fost chiar ușor, a fost un an de zile de drumuri la Iași, de audiențe, de temeri; momentele de bucurie au alternat cu cele de deznădejde. De ce a fost așa de greu? Pentru că era imediat după revoluție, era vremea schimbărilor. Oamenii din Luminiș au simțit că trebuie făcută o schimbare, că este loc și de mai bine. Însă, s-au lovit de niște concepții învechite, care mai persistau în vremea aceea, chiar și în Biserică. Dar, în fața planului lui Dumnezeu și a iconomiei Lui nu poate sta nimeni împotrivă. Prin urmare, în septembrie 1990, am fost numit în postul de preot II, la parohia Luminiș.
Acum, după 21 de ani de la acele evenimente, care mi-au marcat întreaga viață, și nu numai mie, ci și la o parte din oamenii acestor locuri, mă gîndesc cu nostalgie și recunoștință la acele vremuri și acei oameni. O parte au plecat din această lume, ducând cu ei bucurii și tristeți, ale lor și ale acestor vremuri. O altă parte încă mai luptă cu himerele acestei lumi, dar sînt sigur că vor birui prin credința și jertfelnicia lor.
Pentru toți acești oameni, voi găsi întotdeauna un loc în gîndurile, simțămintele și rugăciunile mele.
Activitatea mea în această zonă a început sub imperiul conștiinței de preot chemat să-și slujească neamul și țara. O altă motivație serioasă a slujirii mele a fost conștiința morală a datoriei față de acești oameni care m-au adus aici și care și-au pus nădejdea în mine. Mărturisesc sincer că acest gând întotdeauna m-a responsabilizat și m-a mobilizat.
Primii șase ani de slujire au fost ani începutului, de altfel, frumoși, cu multă energie și entuziasm.
După cîțiva ani de slujire împreună, s-a simțit nevoia unei noi biserici în sectorul pe care-l păstoream – Negulești.
După alegerea terenului, un loc frumos, la poale de codru, s-a trecut la realizarea proiectului și la obținerea autorizației de construire.
Biserica este din lemn de brad cu tălpi de stejar, majoritatea materialului fiind obținut din donații de la particularii din zonă. Stilul este cel moldovenesc, ștefanian, cu turlă pe naos. Echipa de constructori a fost condusă de maistrul Ciornei Petru, din Vatra Moldoviței, Suceava. Construcția bisericii a durat doar 33 de zile. A fost, oare, o cifră simbolică pentru parohia noastră?
Un alt moment cu adînci reverberații pentru enoriașii noștri, și nu numai, a fost momentul sfințirii, din 22 septembrie 1996. Mi-aduc aminte cu înfrigurare cum toată săptămîna în curs a plouat, o ploaie rece, mocănească, de toamnă. Toată săptămîna am lucrat, stresați că nu vom termina pregătirile. Cu cîteva săptămîni în urmă, ne vizitase inginerul șef de la Mitropolie, dl. Precupan, pentru întocmirea unui raport în vederea sfințirii, și, cînd a văzut cît de mult mai aveam de lucru, și-a făcut cruce și mi-a zis: Părinte, da mata ești nebun! Crezi că ai să termini toată treaba pînă pe 22 septembrie? Atunci, eu am avut o tresărire, am stat puțin pe gînduri și, cu nădejde în Dumnezeu, i-am spus: Dacă n-ați văzut minuni pînă aici, o să vedeți la Negulești. Și așa a fost.
Am terminat treburile pe muchie de cuțit. Duminică dimineață, cînd l-am primit pe Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Daniel (actualul Patriarh), încă ploua. În momentul în care a început slujba, ploaia a stat, și numai acolo în Negulești, în jurul bisericii; în rest, peste tot a plouat. Iată încă o dovadă că oamenii sînt sub Dumnezeu și vremuri și nu invers.
Au trecut anii… La fiecare pas, așadar, se vede rezultatul ostenelii noastre, al jertfelniciei enoriașilor noștri și nu numai. Mulțumim, și cu această cu această ocazie, tuturor celor care au pus umărul la realizările noastre: enoriașilor noștri, fiilor parohiei noastre plecați în străinătate, d-lui primar Nicorescu și consilierilor locali, care, în anumite momente, ne-au ajutat substanțial sau cu cît au putut. Așa am realizat toate edificiile noastre: biserica, casa socială cu biblioteca, care are peste 2. 000 de volume, aghiazmatarul, casa de oaspeți, podul de la intrare cu arhitectura lui deosebită, monumentul eroilor în stilul unui mausoleu, respectînd, evident, proporțiile. Peisajului natural deosebit, am căutat să-i aducem și noi obolul, amenajînd un parc, plantînd pomi, viță de vie, peste 2. 000 de puieți de molid, care astăzi alcătuiesc o pădure. De asemenea, mirosul și frumusețea florilor te îmbie la tot pasul, iar pe pîrîul din dreapta bisericii sînt amenajate, în cascadă, patru iazuri, cu frumusețea și farmecul or.
Dăm slavă Lui Dumnezeu pentru toate. Însă, mai presus de toate, a rămas în atenția noastră slujirea lui Dumnezeu și a semenilor. În acest sens, am înființat o Asociație, prin intermediul căreia vrem să acoperim ușor toată sfera de activități, să cooptăm cît mai multe persoane în activitatea noastră și să obținem mai ușor sprijinul necesar, material, spiritual și financiar.
Obiectul asociației îl reprezintă cultura, spiritualitatea, tradițiile și filantropia.
În cadrul său ființează o școală de artă, cu peste 50 de copii din întreaga comună și nu numai. Se studiază peste 10 instrumente, cu circa 8 profesori. Avem un grup folk, o orchestră, un ansamblu coral, unde se studiază Sfînta Liturghie, pe 3 voci. Toată această activitate a fost susținută din jertfa unor părinți, a noastră personală, a Bisericii din Negulești și a Primăriei Piatra Șoimului, de la care așteptăm pe viitor mai multă implicare și înțelegere.
De altfel, o dată cu înființarea Asociației, sperăm că se vor implica în activitatea și ajutorul nostru, cît mai multe persoane și instituții, deoarece idealurile noastre sînt și idealurile poporului nostru: păstrarea identității noastre naționale, culturale și creștine; promovarea moralei creștine; reactualizarea tradițiilor; afirmarea tinerelor talente.
De asemenea, vrem să lucrăm la ridicarea demnității comunei noastre și la ducerea numelui ei mai departe. Avem nevoie de o locație corespunzătoare, care să facă față cerințelor și exigențelor activității noastre, cum ar fi, de exemplu, un cămin cultural. El există deja, numai că trebuie reparat și întreținut.
Multe s-au făcut și încă multe se cer făcute. Activitatea noastră de 21 de ani, cât și perspectivele, nu se pot încorseta în cîteva pagini de revistă. Tot ceea ce s-a scris aici s-a scris pentru a aduce slavă lui Dumnezeu, recunoștință binefăcătorilor, dar și îndemnul de a merge mai departe.
Pr. Lucian MOCĂNAȘU, parohul
Bisericii cu hramul Sfîntul Ilie din satul Negulești, Piatra Șoimului

Amintiri despre preotul Ioan UNGUREANU, preot paroh în satele Calu și Poieni, din fosta comună Calu Iapa

Preotul Ioan Ungureanu a vemit la biserica noastră înainte de cel de al II-lea Război Mondial și a slujit pînă către sfîrșitul anilor 70. A avut o contribuție importantă la continuarea lucrărilor la biserica ce o păstorea, lucrări ce se impuneau atît la exterior, cît și la interior, la timpul respectiv, cu toate că posibilitățile financiare ale enoriașilor erau precare. Am fost creștinat de preotul Ungureanu, iar în clasele primare l-am avut ca profesor de religie. Când mergeam la biserică, la spovedanie, ne punea să spunem rugăciunea Tatăl Nostru; celor ce știam rugăciunea pe de rost ne dădea colăcei și, uneori, cîte un bănuț, iar la neștiutori le arăta, dojenitor, cîrja.
Pe cînd aveam 7-8 ani, mulți copii mergeam în alai, însoțindu-l pe părinte pe la casele enoriașilor, cu trăistuțe la gît, și vesteam venirea preotului, în Ajunul Nașterii Domnului sau al Bobotezei. Obosit de drumul anevoios de parcurs, părintele Ungureanu mai făcea cîte un popas, din cînd în cînd, pe la anumiți enoriași, printre care și la familia Gheorghe și Maria Gafton, din cătunul Pughina, părinții mei adoptivi, unde căpăta un borș de fasole și poame uscate fierte, mîncarea lui preferată în zilele de post. Între timp, puneau la cale unele probleme administrative, avînd în vedere că tata Gheorghe era consilier parohial. Apoi, încărcat cu energie și încălzit cu o cană de vin fiert, pleca mai departe, pentru vestirea Nașterii sau Botezului Domnului. De multe ori, noi, copiii, intram în șir indian prin zăpadă, pentru a deschide pîrtie și a înlesni mersul preotului, pentru a ajunge mai repede la casele enoriașilor, dar și pentru a culege ce se punea pe masă: mere, nuci, fuioare de cînepă etc. Ce-i drept, ne mai urechea din cînd în cînd pentru îmbulzeala creată în casele oamenilor.
În clasele primare ne-a învățat carte și doamna Marga, soția preotului, coana preoteasă, cum îi spuneam noi, pe atunci. Îmi amintesc că în recreație ne jucam, în prundul școlii, împreună cu fiul preotului, odată chiar lovindu-l cu o pietricică în zona capului, din greșeală. Speriat de cele întîmplate, amîndoi am început să plîngem, eu de frică, iar Sorin de durere, pînă a venit coana preoteasă, care m-a iertat și ne-a împăcat pe amîndoi.
Preotul Ungureanu a fost milostiv și ajutător cu cei săraci. Împărțea din pomenile primite celor bătrîni și familiilor numeroase. Răspundea chemărilor lor și la ore din noapte, pentru a-i spovedi, a le face rugăciuni, a le da sfînta împărtășanie. Toate în condiții grele, avînd în vedere așezarea geografică a acelor sate și drumurile foarte greu de parcurs, fără mijloace de transport. În cele din urmă, situația financiară a locuitorilor s-a mai îmbunătățit, dar nu s-a bucurat prea mult, căci timpul a trecut și, copleșit de bătrînețe, în urmă cu cîțiva ani, a trecut la viața veșnică.
Mă rog ca Domnul Dumnezeu să-i ierte păcatele și să-l odihnească în pace și liniște.
Ion SOCEA-GAFTON

Capela Sf. Ioan Evanghelistul (Bogoslovul)

Pe dealul Horodiștea, nu departe de urmele unei cetăți daco-romane, se află, în amonte, izvorul unui pîrîiaș ce poartă numele de Bogoslov. Mai întîi, aici a existat un schit construit din nuiele și lut, de niște călugări sîrbi. În jurul acestui schit a luat naștere ce dintîi așezare omenească de pe acest emeleaguri, urmașii lor dăinuind pînă astăzi. Dovada existenței acestui schit se găsește într-un document cartografic rusesc, din anul 1774, aflat la Arhivele naționale din Iași, în care este menționată existența a 69 de familii.
Înmulțindu-se numărul familiilor, în 1792 s-a construit biserica actuală, sfințirea sa fiind oficiată de mitropolitul Gavriil, avînd hram Sf. Ioan Evanghelistul (Bogoslovul).
În anul 1793, s-a pictat catapeteasma, în stil rusesc, iar printre ctitori se numără Nicolae Roseti Roznovanu, preotul Gavriil, preotul Ioan și preotul Cristea.
Biserica a fost construită din lemn de brad și stejar, în frînghie, pe temelie de piatră, acoperită cu draniță (șindrilă).A avut obiecte de valoare istorică doar icoane și cărți de slujbă, care au fost duse spre a fi conservate în unele mănăstiri.
În timp, s-au făcut diferite lucrări de consolidare a temeliei, vopsirea interioară, acoperirea cu tablă galvanizată. In apropiere a fost construită o trapeză pentru hramuri.În prezent, servește drept capelă de cimitir, unde se săvârșesc slujbele pentru cei care urmează a fi înmormântați.

preot Gheorghe NISTOREANU

Biserica parohială Piatra Șoimului

Parohia Piatra Șoimului este așezată de-a lungul albiei pîrîului Calu, în depresiunea străjuită de dealurile Horodiștea, Gorganul, Falcăul, Siniviciul, Murgociul, Desetul, Cărpinișul, Pleșa și Iepei.
Nevoia construirii unei noi biserici s-a arătat o dată cu înmulțirea populației, cînd biserica de pe dealul Horodiștea devenise neîncăpătoare, prin mutarea multor familii pe valea rîului Calu.
Construcția acestei biserici a început în anul 1903 și s-a terminat la 3 noiembrie 1919, cu contribuția credincioșilor din parohie, sub conducerea preoților Dumitru Mihăilescu și Ioan Roșescu, dar și a epitropilor Ionel Apreutesei și Neculai Albeață. Este construită din piatră, în formă de cruce treflată, cu trei turnuri mărețe ce i-au dat un aspect de catedrală. A fost pictată în proporție de 50 % cu scene biblice în ulei, în stil neoclasic, de pictorii Ioan Ionescu din Roman și Ioan Grigore Constantin din București.
Biserica are hramul Nașterea Maicii Domnului și a avut obiecte de mare valoare, în special cărți de cult din secolele XVII și XIX, care au fost duse, pentru conservare, la diferite mănăstiri.
În anul 1945 s-a adăugat pridvorul din cărămidă, acoperit cu draniță și pictat de pictorul Nicolae Cristea Bibanovici, din Piatra Neamț. Aceste lucrări făcute sub conducerea preotului paroh Ioan Ungureanu, care a oficiat între anii 1939-1978, cu cheltuiala și munca enoriașilor din parohie.
Împreună cu preotul Ioan Ungureanu a mai slujit și preotul Vasile Amironesei. Din anul 1978, în locul preotului Ioan Ungureanu a venit preotul Gheorghe Nistoreanu, preot II. În 1984, prin decesul preotului Vasile Amironesei, preotul Nistoreanu este numit paroh, iar postul rămas vacant a fost ocupat de preotul Mihai Popa, ca preot II.
Sub conducerea preotului paroh Gheorghe Nistoreanu au început o serie de lucrări la biserică și în jurul ei: împrejmuirea cu gard de plasă de sîrmă, cu stîlpi de țeavă pe temelie de beton, a curții bisericii și a casei parohiale, în 1985; construirea a două trapeze, una pentru servit masa la hramuri și diferite întruniri și alta pentru adunările asociației Oastea Domnului, din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, în 1986-87.
În 1989 s-au executat reparații capitale la biserică: tencuieli exterioare, în praf de piatră, consolidări la ziduri și turnuri și acoperirea cu tablă zincată.
Totodată, din cauza degradării, se impuneau reparații interioare, dar evenimentele din 1989 au întrerupt activitatea în biserică. In 1990 s-a ridicat o troiță din stejar, în cinstea eroilor căzuți în Revoluție. Apoi s-a ridicat un foarte frumos monument din marmură, în cinstea ostașilor eroi din parohia noastră, care s-au jertfit în al doilea război mondial.
În anii 1994-1996 s-a construit a nouă casă parohială, iar între anii 1997 și 1999 s-au efectuat ample reparații interioare, prin tencuirea pereților și împodobirea lor cu pictură italiană fresco, foarte frumoasă. Lucrarea a costat 200 milioane lei, sumă colectată numai de la enoriașii din parohia Calu. Semnificativ este faptul că în ciuda vremurilor de vădită sărăcie a populației, toate realizările s-au făcut numai cu cheltuiala enoriașilor, fără vreun sponsor din afara parohiei. Un singur fiu al satului, care locuiește în județul Bihor, a donat 17 milioane. Ceilalți, locuiesc în Calu: Neculai, Harlambie, Constantin, Alexandru, Vasile, Ioan, Victor, Maria, Gheorghe, Natalia, Elena, Ana și mulți alții, pe care Dumnezeu să-i pomenească în împărăția sa.
Cu Dumnezeu înainte!
Preot Gheorghe Nistoreanu

"Noi nu sîntem o putere lumească şi nici nu vrem să fim, sîntem armata lui Dumnezeu" * De vorbă cu părintele Gheorghe CALCIU - DUMITREASA

In luna septembrie, anul acesta (n.n. - anul 2000), la Sibiu, a avut loc Festivalul românilor de pretutindeni, ROMFEST, la care au participat foarte mulţi români din diaspora.Între personalităţile prezente şi la această nouă ediţie, s-a aflat celebrul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, dizidentul care a făcut mulţi ani de puşcărie în regimul comunist şi care, imediat după eliberare, a luat drumul Occidentului, stabilindu-se în SUA, unde a desfăşurat o neobosită luptă de demascare a ororilor săvîrşite de regimul de la Bucureşti. De la Sibiu, părintele Calciu-Dumitreasa a venit în vizită la prietenii săi din Neamţ, răgaz aflîndu-şi la Mînăstirea "Petru Vodă" de la Poiana Teiului, la părintele stareţ Iustin Pârvu, şi sfinţia sa unul dintre cei care au făcut ani grei de puşcărie în timpul regimului comunist, amîndoi colegi de suferinţă neînchipuită.În timpul şederii sale la Petru Vodă, părintele Calciu-Dumitreasa a avut amabilitatea de a ne acorda acest interviu:

Romfest - Festivalul românilor de pretutindeni
- Cum au decurs lucrările Romfest 2000, recent încheiat?
- A fost foarte bine, mult mai bine decît data trecută. Acesta este al doilea festival pe care îl organizăm în ţara noastră. Prima dată, n-am fost destul de introduşi şi nu am fost bine acomodaţi. De aceea, am putea spune că a fost puţin cam eşuat. Anul acesta, am avut pe băieţii de la revista Scara, care au lucrat foarte bine. Tot ce am reuşit a fost să adunăm români din cele mai multe părţi ale lumii, din Bucovina, Basarabia, Letonia, Transnistria, Grecia, Bulgaria, Cipru, Iugoslavia, Malta. Din nefericire, n-au venit cei din Ungaria, deşi i-am invitat. Nu cred că a fost o chestiune de guvern, ci cred că nu au putut să vină.
- Care au fost rezultatele?
- Am stabilit relaţiile dintre aceste grupuri, căci pînă acum acţionau independent. Acum, i-am pus în legătură unii cu alţii, să-şi comunice doleanţele, problemele ce le au, creaţiile pe care le au, ca români. Să ia legătura cu noi. Încercăm să scoatem un ziar, în care să-şi expună ce doresc, să ştie că îi pasă cuiva de dînşii, să-şi sprijine ei, acolo, acţiunile lor. Am găsit în Bulgaria tineri români care nu ştiau deloc româneşte.
- Da, o temă importantă, unitatea românilor. În acest sens, care este rolul Bisericii Ortodoxe Române?
- Nu cred că este o instituţie sau o ideologie care să-i unifice pe români. Singură este biserica. În afară de Biserică, nu există unitate. Acesta este încă un motiv de a ne păstra titlul de Biserică Naţională. Chiar dacă se nasc curente sau partide spre unificarea românilor, fără Biserică nu se poate face nimic.
- Unele cercuri iluministe (masonice) din ţară nu sînt de acord cu implicarea Bisericii în politică.
- Nu sînt de acord, pentru că nu le convine. Ştiu că Biserica se va împotrivi întregilor lor acţiuni, pentru că ei sînt indivizi mondialişti, care nu au nici un ataşament faţă de patrie şi credinţă. Astfel, spaima lor este ca Biserica să nu intervină în politică. A face politică, pentru Biserică, nu este a-şi face un partid al ei, ci de a binecuvînta partidele care pornesc de la Biserică. Pînă acum, toate partidele sînt satanice. Nu au făcut apel la Biserică, decît numai pe la parastase sau la Sărbătoarea Sfintei Parascheva, unde, din patru în patru ani, cînd vin alegerile, unii şefi de partide vin să facă circul credinţei şi al închinării, care e propaganda lor electorală.
- Încă din 1937, părintele Dumitru Stăniloae spunea că sînt state atee puse în slujba lui Antihrist.
- Da. Cum a fost comunismul, de exemplu. Am putea vorbi şi de statele din Occident, care interzic prin lege manifestările Bisericii în locuri publice, exact cum spuneau comuniştii: "Biserica să stea la ea acasă". Realitatea este că în SUA asociaţiile religioase (se referă la protestanţi, aceştia sînt majoritari - n.n.), sînt aşa de puternice, încît, în vremea alegerilor, toate partidele, cele două partide, toţi candidaţii fac curte acelor asociaţii religioase. Încearcă să cîştige, încep să promoveze valorile acelor culte, valorile morale.

Organizaţiile internaţionale, fief-urile masoneriei mondiale
- Consideraţi Uniunea Europeană o organizaţie mondialistă, de tip masonic?
- Nu o consider, ci este.
- Aveţi argumente?
- Toate aceste organizaţii internaţionale, ONU, UNESCO, FMI, Banca Mondială sînt instrumente ale masoneriei cu care operează asupra populaţiei, iar ideile de unitate, prosperitate, înnoire, de drepturile omului sînt curente masonice spre reducerea moralităţii, contrare legii lui Dumnezeu (vezi 1 Corinteni 1,18 - 25, n.n.). Aţi văzut că în momentul de faţă minorităţile au cuvînt. Deci, majoritatea este supusă dominaţiei minorităţii. Toate minorităţile acestea sexuale, etnice... hoţii, care sînt socotiţi nişte victime ale societăţii, toţi aceştia au mai mari drepturi decît noi.
- Şi, totuşi, la televizor, ni se spune tot mai intens de anumite avantaje pe care le-am avea dacă intrăm în această organizaţie internaţională.
- Aceste avantaje vor fi pentru o mai bună înrobire a populaţiei de către aceste cercuri de interese. Aşa cum guvernele de acum nu se gîndesc decît la ele, aceste instituţii nu se gîndesc decît la ele. Avantajele? Sigur că da!... Dacă o ţară membră în Uniunea Europeană este sărăcită, pentru că nu i se consumă mărfurile, atunci ei vor da unele avantaje, dar, în schimb, înrobirea ta este sigură pentru că toată viaţa vei plăti. Ţările africane au fost sărăcite de Banca Mondială.

Biserica să facă şcoli
- Părintele Hristodul de la Sfîntul Munte Athos spunea că există o mafie mondială care, prin crearea unui guvern mondial, vor să impună o dictatură satanică. Aceştia au pus mîna pe televiziune, presă şi alte mijloace de informare în masă, prin care să împătimească societatea. Astfel, prin patimi şi slăbiciuni omeneşti, se pot manipula mase de oameni şi chiar popoare.
- Incontestabil. Asta este vizibil. În general, toate mijloacele de informare, cinematografia, studiourile de înregistrări... toate sînt în mîinile masoneriei, ale evreimii şi ale anglo-saxonilor, care încearcă să influienţeze, şi reuşesc, în mare măsură, în special tineretul. Corupînd tineretul, distrugîndu-i orice ideal, orice moralitate, orice sentiment familial, se distruge în felul acesta baza societăţii, credinţa, familia, şcoala. În America, şcoala este coruptă, acum se încearcă redresarea şcolii. Familia este distrusă, copilului i se spune că nu trebuie să asculte de părinţi. Dacă părinţii fac presiuni asupra copiilor, aceştia îi denunţă. Pe copii, eventual, îi scoate din acea familie sau îi înfiază altcineva sau intră la instituţiile pentru copii, iar părinţii pot fi arestaţi. Există o luptă teribilă. În acelaşi timp, unele grupuri religioase încearcă să scoată copiii de sub influenţa acelor instrumente de îndobitocire morală. Sînt foarte multe familii care nu îşi duc copiii la şcoală, ci îi educă în familie, dînd numai exemenele. Cei care au bani se îndreaptă spre şcolile confesionale, unde se face educaţie moral-religioasă foarte serioasă în ceea ce priveşte relaţia familială. Aceste şcoli sînt foarte scumpe. Cei care vor să-şi salveze copiii îi ţin acasă sau îi duc la şcoli mai bune, de stat.
- În cazul în care vom ajunge şi noi în stadiul acesta, pentru noi, cei mai săraci, care ar fi soluţia?
- Biserica să facă şcoli.

Apropiata unire între ortodocşi şi catolici, poate în secole
- Se vorbeşte mult despre o apropiată unire între ortodocşi şi catolici. Cum vedeţi o eventuală unire a bisericilor?
- Asta e doar o vorbă: apropiată. Poate va trebui să treacă multe secole pînă va fi. Se vîntură această idee, încercînd să forţeze unificarea. Cred că atîta vreme cît catolicii nu renunţă la inovaţiile lor de după Schismă, nu poate fi vorba de unire. Noi nu putem să cedăm, deoarece noi nu am adăugat nimic la ceea ce Biserica primară a făcut. Ei au făcut o serie întreagă
de inovaţii, dogme şi aşa mai departe, plus faptul că ei sînt o putere lumească, economică şi politică. Noi nu sîntem o putere lumească şi nici nu vrem să fim, sîntem armata lui Dumnezeu.
- Ar fi cumva o tendinţă spre New Age?
- Nu putem acuza Biserica Romano-Catolică de tendinţe New Age-iste, ci cred că este o încercare a catolicismului de a domina în lume, înglobînd ortodoxia, pe de o parte, iar pe de altă parte, iarăşi cred că vocaţia pentru preoţie şi monahismul sînt foarte slabe. Introducînd ortodoxia în mîinile lor, ei au o mînă de preoţi. Am fost în Franţa, cînd l-am cununat pe Gheorghe Zamfir, preotul de acolo era paroh peste 11 parohii, şi, astfel, tot timpul şi-l petrecea în maşină. Mînăstirile s-au golit. Episcopia noastră a cumpărat o clădire în valoare de 3.000.000 de dolari doar cu 5.000 sau 7.000 dolari. A fost o mînăstire uriaşă, cu spital, cu cămin de copiii şi alte anexe, rămăsese doar trei maici acolo. Vocaţia monahală şi preoţească este nulă.
- Unii teologi spun că am avea acelaşi Dumnezeu, şi ortodocşii, şi catolicii, şi protestanţii?
- Nu cumva şi evreii, şi turcii, şi budiştii...

Durău - o încercare de sincretism al religiilor
- Se duce o mare luptă din partea unor cercuri masonice pro ecumenism. Astfel, la Vulcana Băi s-a construit un complex cu o moschee, o sinagogă şi o biserică ortodoxă, iar la Durău un vestit Centru Ecumenic. Ce ne puteţi spune despre acestea?
- Cred că ceea ce se întîmplă la Durău este făcut cu intenţie. Durăul a fost un loc de mare spiritualitate. Ei vor să distrugă această moştenire spirituală, care s-a născut mai demult la Durău, iar faptul că se amestecă protestanţi, ortodocşi, musulmani, evrei şi aşa mai departe este o acţiune New Age-istă, prin care vor să facă un sincretism al religiilor, dar în care să domine ideea lor, a unui Dumnezeu acelaşi tuturor, al spiritelor care îi conduc pe ei, a spiritelor celor morţi, a reîncarnării şi aşa mai departe. Toate acestea nu sînt altceva decît o lucare satanică.
- Şi totuşi, au participat ierarhi ortodocşi!
- Asta e o garanţie?
- Cum ar trebui să fie preşedintele ideal pentru România?
- Ha, ha... Un român, adevărat român. Să pornească de la Biserică, şi nu de la masonerie. Nici măcar de la un partid politic, care n-are de-a face cu Biserica. V-aş trimite la Evanghelie, să vedeţi care e tipul conducătorului. Cine vrea să fie mai mare peste alţii să fie slugă tuturor, iar cine vrea să conducă acela să slujească tuturor. Mai complet decît asta nu poate fi.
- În ce constă federalizarea internaţionalistă?
- După cum am mai spus, constă în ştergerea hotarelor şi reîmpărţirea naţiunilor. Acestea devin o masă amorfă, pe care o poţi conduce oricum. Deci, federalizarea care se face pe principii economice şi nu pe etnice în nici un caz, nu urmăreşte decît desfiinţarea sentimentului naţional, a neamului, ca entitate metafizică, şi manipularea întregii lumi în folosul unei grupe de plutocraţi şi de oameni fără nici o credinţă, ce astfel devin slujitori ai diavolului.
- În vocabularul actual al limbii române se foloseşte tot mai puţin cuvîntul PATRIE, înlocuindu-l cu naţionalism, ce se confundă de către unii cu şovinismul.
- Aceasta porneşte tot de la intenţia de federalizare. Biserica Ortodoxă, mai mult decît cea Catolică, dă o justificare mistică noţiunii de neam. Adică, am fost creaţi de Dumnezeu, mergem la Judecată ca neam. În acest sens, vrăjmaşul cel mai mare al federalismului este Biserica Ortodoxă, deoarece dă această justificare. Atunci, ei încearcă tot felul de lucruri, pe de o parte acţiuni politice, economice şi chiar acţiuni de limbaj. Ei ştiu că limbajul, aşa cum la Ceauşescu, limbajul schimbă înţelesul.
- Încercarea Romfest-ului de a uni pe toţi românii de pretutindeni a devenit potrivnică tendinţei de federalizare a României. Care este reacţia masoneriei faţă de Romfest şi a Romfest-ului faţă de ei?
- Poziţia noastră e cea pe care o are Biserica. Reacţia lor n-a fost deloc violentă, ci de ignorare. Ziarele importante susţinute de Soros, de evrei sau de masoni n-au făcut nici o aluzie la noi, efectiv, nici un semn. Cum ne-au ignorat acum doi ani, aşa ne-au ignorat şi acum. Dacă ne-ar fi lăudat, ar fi în defavoarea noastră.

Biserica Ortodoxă este lipsită de curaj
- Sinodul Greciei, împreună cu poporul grec, a protestat împotriva acordului Shengen. Asemenea şi călugării din Sfîntul Munte Athos. La noi, în ţară, nu se vorbeşte mai nimic despre acestea.
- La noi în ţară, nu se vorbeşte pentru că toţi sînt masoni. Ignorarea e o armă a lor, cînd te critică îţi dă importanţă. Cea care ar trebui să vorbească este Biserica, dar ea este lipsită de curaj. Probabil, că sînt anumite compromisuri pe care unii ierarhi le-au făcut, ceea ce le-ar reduce curajul. Pe de altă parte, cred că unii dintre aceştia au nişte idei care nu sînt conforme cu doctrina Bisericii.
- Biserica Greciei consideră îndosarierea electronică o metodă mult mai simplă de urmărire şi control folosită de noua dictatură mondială.
- În America, dacă îţi faci cumpărăturile pe cartele, pot afla cînd şi unde ai fost la cumpărături, ce ai cumpărat şi cît. Ştiu şi că ai un cîine sau o pisică, căci ai cumpărat mîncare la cîine. Pot să-ţi facă socoteli dacă cheltuieşti mai mult decît cîştigi, şi atunci te iau la întrebări. Devii un individ controlat, fără libertate, stiu exact despre tine oriunde eşti. Mai mult decît atît, s-au făcut nişte experienţe în America, introducîndu-se nişte microcipuri la ostaşi, pentru a fi controlaţi oriunde s-ar afla. Astfel, eşti un simplu şurub, făcînd parte din maşinăria statului, despre care ştiu exact, în fiecare clipă, unde eşti.
- În codul de bare, se găseşte numărul 666. Ne-aţi putea spune cîte ceva despre acestea?
- Majoritatea cărţilor de credit din America au 666. Studenţii români de la anumite universităţi din America, de lîngă Washington, ne-au spus că computerele lor se deschid numai cu 666. Operatorii soft pretind că acesta este cel mai operativ număr. Realitatea este că ei au făcut computerele să fie relative cu acest cod, pentru a introduce acest număr satanic.
- Biserica Greciei a cerut guvernului de la Atena să nu accepte acest cod impus de Uniunea Europeană şi să-l înlocuiască cu alt număr, cu 777 sau 888. N-a primit nici un răspuns.
- Din moment ce au făcut aşa, este greu să-l mai schimbe. Ei ştiu de ce au făcut lucrul acesta.

Clonarea lui Iisus Hristos
- Se încearcă, tot mai mult, tehnologii de clonare a omului.
- Asta încă nu este nimica. Vor să încerce clonarea lui Iisus Hristos. Chiar înainte de a veni în România, am citit într-un ziar că o echipă de savanţi creştini, protestanţi, bineînţeles, îşi propun să-l cloneze pe Mîntuitorul. Ei spun că sînt destule mostre ale ADN-ului lui Iisus, mergînd pe afirmaţiile Bisericii. Giulgiul de la Milano, la Bruges avem sîngele lui Iisus, dar pe ceva şi-n alte părţi. Sînt multe biserici care pretind a avea sîngele lui Iisus pe ceva. Intenţionează a lua sînge din toate aceste locuri, să vadă dacă are acelaşi ADN, şi, astfel, vor să cloneze un nou Iisus. Vor să facă a doua venire a lui Iisus şi cu asta au terminat cu lumea asta.
- Vor putea să facă aşa ceva?
- Ha, ha... Cum să poată face aşa ceva?! Au făcut o oaie, care în două luni a îmbătrînit cît una normală, în şase ani, apoi a murit.
- Oamenii obţinuţi prin clonare au suflet?
- Nu pot avea suflet. Pot avea viaţă, dar nu suflet. Lipseşte creaţia lui Dumnezeu, e o lucrare demonică, din care nu se nasc oameni, ci monştri.
- Ce le transmiteţi credincioşilor din România?
- Un cuvînt de dragoste. Pentru că am o deosebită atracţie către tineret, am să le spun o poveste, care sper să le placă: Odată, un frate a mers la un avva (părinte - n.n.) şi l-a întrebat ce să facă să se mîntuiască. Avva i-a răspuns: "Du-te la morţi şi ceartă-i". A mers fratele şi le-a spus morţilor: "Aţi fost nişte răi, proşti, voi aţi stricat totul", şi s-a întors la avva, spunîndu-i: "I-am certat". "Acum du-te, laudă-i", îi spuse duhovnicul, iar fratele a mers din nou la morminte şi le-a spus morţilor: "Aţi fost buni, deştepţi, aţi făcut doar bine". "I-am lăudat părinte, spuse fratele". "Da? Şi ce ţi-au spus?" "Nimic nu mi-au spus, părinte", răspunde tînărul frate. Atunci, bătrînul avva îi răspunse: "Aşa să faci şi tu în viaţă, adică nici lauda, nici ocara să nu te biruiască". E bine ca nici ocara să nu vă poată răni sufletele, atunci cînd sînteţi batjocoriţi, şi nici lauda să nu vă poată face să vă mîndriţi.
- Mulţumim.

Convorbire purtată de Ieromonah PAMVO JUVENALIE, Monah Ştefan NEICU, Rasofor Eftimie - T. MITRA, Mînăstirea "Petru Vodă", Poiana Teiului

Traducerile Sfintei Scripturi şi prozelitismul sectar

"... De va mai adăuga cineva ceva din ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sînt scrise în cartea aceasta. Iar de va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfîntă şi de la cele scrise în cartea aceasta". (Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan- Apoc. 22, 18-19)

CARTEA CĂRŢILOR

O dezvoltare uriaşă a "cunoştinţelor" despre Sfînta Scriptură se întîlneşte tot mai frecvent în ultimele veacuri. Astfel, întîlnim nenumăraţi "specialişti" şi cercetători, şi nenumărate universităţi, instituţii şi asociaţii mai mult sau mai puţin creştine, mărturisind sau nu o credinţă religioasă sau un sistem filozofic, cercetînd scrierile Sfintei Scripturi, care este cartea cu cele mai multe informaţii despre civilizaţiile străvechi ce îşi au originile în strămoşul comun (Adam şi Eva) - de unde începe istoria omenirii. Nici o carte din lume nu a furnizat şi nu furnizează mai multe date despre lumea de atunci: duhovniceşti, filozofice, astronomice, antropologice, biologice etc. De aici, probabil, şi interesul imens faţă de această scriere, astfel încît, în zilele noastre, este tradusă şi tipărită în peste două mii de limbi şi dialecte, fiind, totodată, şi cea mai răspîndită carte din lume.
Sfînta Scriptură a fost tradusă, pînă în prezent, în mai multe limbi decît la Turnul Babel şi la Cinzecime ( sărbătoare a evreilor la 50 de zile după Paşte, cînd se comemorează primirea Legii pe Muntele Sinai; mare sărbătoare creştină, Pogorîrea Sfîntului Duh (Rusaliile, la a 50-a zi după Învierea Domnului Iisus Hristos - n.r.), iar odată cu cu o nouă traducere au apărut diferite interpretări şi comentarii, devenind în felul acesta un mijloc de prozelitism şi existenţă. Practica nu este nouă şi îndeletnicirea continuă, luînd amploare.

Cauze şi principii
În Apus, ierarhia a considerat Biblia ca un "bun al său", iar episcopul Romei, mai tîrziu, a interzis traducerea, tipărirea şi chiar citirea Sfintelor Scripturi, prin "bule papale" şi circulare ale Vaticanului. Odată cu introducerea în biserică a statuilor şi a muzicii instrumentale în cultul religios, credincioşilor romano-catolici li s-a şters imaginea biblică ( pictura bisericească- Biblia neştiutorului de carte) şi i s-a "închis" gura, nemaiputînd cînta imne şi psalmi (Efes 5,19). Nemulţumirea a fost generală, dar inchiziţia şi alte mijloace de "apărare" ale Vaticanului au potolit încercările de descătuşare a "spiritelor". Consecinţele au urmat după aceea. Prereformatorii şi reformatorii au ridicat masele de credincioşi declarînd libertatea la "cuvîntul Scripturii". În urma acestor "evenimente", Biblia a fost tradusă fără discernămînt, interpretările au devenit personale şi din Cartea Bisericii s-a ajuns la desacralizarea Sfintei Cărţi, la poveşti "sectare şi înfiinţarea de noi culte şi religii, liderii acestora introducînd, scoţînd sau corectînd" textele scripturistice pentru a-şi justifica noile "credinţe".(Cum, de exemplu, în unele traduceri, cuvîntul idol a fost înlocuit cu icoană, ceea ce este un fals grosolan, căci între idol şi icoană nu este nici o asemănare. Sînt lucruri cu totul diferite.)
Este de menţionat aici şi faptul că în vestitele protocoale sioniste (Vezi "Protocoalele Înţelepţilor Sionului", trad. Ioan Moţa, Ed. ALMA-19), sînt cuprinse în mai multe puncte intenţia de dezbinare şi segmentare a creştinismului, favorizînd, în acest sens, naşterea de noi "credinţe" şi înmulţirea acestora, precum şi folosirea în alte "religii" a unor elemente creştine falsificate, ceea ce duce la derutarea multora dintre creştini. Astfel, întîlnim multe confuzii care, la prima vedere (în mod teoretic), par a fi asemănări între "credinţe", dar care, în realitate, sînt mult diferite în duh, lucru confirmat şi sesizat de asceţii şi trăitorii bisericii noastre ortodoxe. Am atrage în acest sens atenţia asupra tendinţelor de falsă unire a religiilor de tip New Age, mult popularizată şi mediatizată de o parte a mass-mediei din ţara noastră.

Inovaţii tehnologice
Asupra Sfintei Scripturi (Vechiul şi Noul Testament) nu au fost contestaţii, în primele veacuri creştine. Cînd au apărut şi s-au răspîndit primele erezii şi secte, întîii contestatari au fost dintre grupările dochetiste sau iudeo-eleniste. În ultimele veacuri, s-au făcut nenumărate "traduceri" ale Bibliei, în funcţie de "viziunile", "descoperirile" sau chiar "părerile" anumitor lideri ale unor grupări religioase.
În cele ce urmează, vă vom prezenta cîteva dintre inovaţiile teologice ce au avut loc în istorie.
Prereformatarii din Marea Britanie traduc în limba engleză textele Bibliei, iar Wuclif (1324) le desăvîrşeşte. De fapt, reforma a plecat şi de aici. Traducerea Sfintei Scripturi în limba poporului şi citirea ei de fiecare credincios fiind întîia încercare de "descătuşare spirituală". ("Călăuză creştină", diac. P.I. David, Ed. Episcopiei Aradului 1987, pag. 422)
Principalii scriitori ai secolului XII îşi întăresc "învăţătura" pe textul critic al Scripturii( Hus, Savonarola; Lhuter traduce Biblia 1522-1524; de asemenea, Tyndale, 1525, urmînd V. Zwingli, Calvin etc.)
O traducere mai recentă, pe marginea căreia vom aduce cîteva detalii este cea a lui Dimitrie Cornilescu. Acesta a fost cîntăreţ la Biserica "Sf. Ştefan" din Bucureşti, unde era preot Tudor Popescu. Tînărul Cornilescu, pentru a scăpa de înrolare, fiind în timpul primului război mondial, a intrat pe neaşteptate în monahism, iar după ce este hirotonit ierodiacon, părăseşte mănăstirea de metanie şi se stabileşte la moşia prinţesei Raluca Calimachi, de la Stăneşti, Botoşani, cu care trăieşte în concubinaj. Aici, începe traducerea Bibliei în limba română şi, după patru ani de "muncă" internă, se întoarce la Bucureşti, unde, împreună cu T. Popescu (caterisit în 1924), caută să introducă sistematic în predici "cateheze" create după noile concepţii dogmatice. Aflînd, ierarhia Bisericii Ortodoxe Române îl cateriseşte şi, asemenea lui T. Popescu, este excomunicat din Biserică. Cei doi iniţiatori ai noii secte sînt puşi în legătură cu capelanul anglican Adley (mason)- de la Bucureşti, care le oferă sprijinul tipăririi noii "traduceri" la Societatea Biblică din Londra, înfiinţată la iniţiativa unui grup de masoni, în anul 1804. Noua "traducere" (1921-1924) a lui Cornilescu s-a făcut după tipărituri engleze, franceze şi germane, potrivit cunoscutelor obiecţii reformiste. Aceste biblii, după care s-au făcut "traducerile", i-au fost puse la îndemînă de către însăşi prinţesa Raluca C., despre care se ştie că a avut legături cu unele loje masonice din Europa Occidentală. În anul 1937, secta Tudoriştilor fuzionează cu secta "Creştinii după Evanghelie" (evangheliştii). Aceştia răspîndesc şi popularizează foarte mult această "traducere" în ţara noastră; îi mai spun şi "Biblia britanică".
O altă inovaţie demnă de amintit este cea a "păcii" ecumeniste. În 1942, ia fiinţă "Consiliul Britanic al Creştinilor şi Evreilor" format din reprezentanţi ai Bisericii Romano- Catolice şi ai cultului iudaic. Începînd cu Conciliul Vatican II şi pînă azi, prin întrunirea mai multor comisii, se stabilesc principii şi norme de "prezentare a iudaismului şi a evreilor către romano-catolicii din lumea întreagă într-o manieră eliberată de unele conotaţii antisemite tradiţionale". (extras din prezentarea lucrării). În 1983, Comitetul Central al Consiliului Mondial al Bisericilor (Consiliul Ecumenic Mondial) a recomandat spre folosinţă bisericilor membre o serie de linii directoare asupra "noilor relaţii corecte" dintre iudaism şi creştinism, astfel încît evreii să nu mai fie acuzaţi de către creştini pentru uciderea lui Hristos prin răstignire, prigonirea Sfinţilor Apostoli şi a Bisericii. ( Membrii "Comisiei Speciale" care la 9 noiembrie 1994 au definitivat "lucrările" precum şi noile interpretări ale textelor scripturistice -cele reactualizate- sînt relatate amănunţit în revista SCARA nr.3, 1998, pg. 62-71)

Biblia în Biserică
În Biserica Ortodoxă, totdeauna Sfînta Scriptură, împreună cu Sfînta Tradiţie, au fost căile de transmitere a descoperirii lui Dumnezeu, iar ierarhia a vegheat asupra traducerilor şi a răspuns de autenticitatea ei în faţa credincioşilor. Drept dovadă, în Biblia folosită în Biserica Ortodoxă găsim prefaţă şi binecuvîntarea patriarhului, precum şi numele acelora care s-au ocupat de tipărirea respectivei ediţii, asigurîndu-şi responsabilitatea. În bibliile sectare, nu găsim prefaţă şi nici numele celor ce s-au ocupat de tipărirea ei, semn că nu există cineva care să-şi asume responsabilitatea pentru respectivele tipărituri.
Vom enumera, în cele ce urmează, cîteva dintre traducerile Bibliei, sub îngrijirea Bisericii ("Călăuză Creştină", diacon P.I. David, Ed. Episcopiei Aradului- 1987):
Origen, după "Septuaginta".
Fericitul Ieronim, în limba latină (382).
Beda Venerabilul, în limba latină (735).
Ulfila, în germană din latină ( pentru popoarele germanice).
Chiril şi Metodiu, în limba slavonă, sec. IX. După ei şi pînă azi, Biblia se tipăreşte în limbile slave.
În privinţa traducerilor româneşti, menţionăm că, la început, strămoşii noştri au folosit texte latine şi greceşti. Sfîntul Apostol Pavel propovăduieşte Evanghelia pînă în Iliric şi poposeşte o iarnă la Nicopol, în Tracia.Totuşi, primele traduceri sînt făcute odată cu formarea poporului român şi acestea au circulat în toată aria de întărire a limbii române pînă la tipărire- dovadă "Omiliarul de la Braşov" (sec. XI- XII), "Manuscrisele de la Ieud" (sec. XIII- XIV) etc. Pentateuhul apare la Orăştie în 1582, iar în 1648 se tipăreşte Noul Testament, sub Mitropolitul Simion Ştefan. Acestea apar în Ardeal, ca răspuns imediat la prozelitismul religiilor naţionalităţilor conlocuitoare care, cu textul Bibliei, doreau cîştigarea românilor la credinţele lor. În 1688, la Bucureşti, se tipăreşte Biblia, scoasă sub îngrijirea ierarhilor români, cu o prefaţă scrisă de patriarhul Dositei al Ierusalimului. De atunci şi pînă azi, Biblia se tipăreşte cu aprobarea Sfîntului Sinod şi cu binecuvîntarea Întîi Stătătorului Bisericii Ortodoxe Române.
Andrei GALEŞ, Mînăstirea "Petru Vodă", Poiana Teiului

MUNTELE ATHOS - Prezenţe româneşti; Legendă şi Istorie

După Mormîntul Domnului şi Ţara Sfântă, cel mai sfînt şi mai important loc pentru lumea creştină, îndeosebi ortodoxă, este Sfîntul Munte Athos din Nord-Estul Greciei, care se află permanent sub acoperămîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Muntele Athos este o adevărată minune a lumii creştine, care a rezistat de peste o mie de ani tuturor eresurilor, primejdiilor, şi războaielor. Muntele Athos, prin cele 20 de mânăstiri mai mari, 30 de schituri şi peste 200 de paraclise, este lauda şi cununa Ortodoxiei, în faţa căruia toţi se uimesc, se închină şi recunosc că tăria dreptei credinţe constă în rugăciune şi trăire vie cu Hristos, iar nu în putere şi mîndrie lumească.

Schitul romanesc Prodormul

Muntele Athos este Taborul Ortodoxiei bimilenare, unde nenumărate cete de monahi s-au nevoit pentru Hristos, s-au schimbat la faţă prin sfînta şi neîncetata rugăciune şi, nu puţini, sînt număraţi astăzi în ceata Sfinţilor Părinţi.Toţi aceşti sfinţi, cuvioşi, sihaştri, rugători şi smeriţi următori ai lui Hristos s-au jertfit pentru Dumnezeu în Muntele Athos, s-au rugat neîncetat, au săvîrşit fără întrerupere Sfînta Liturghie şi toate sfintele slujbe de zi şi noapte, au combătut eresurile, au apărat dogmele ortodoxe şi au învăţat calea mîntuirii pe toţi cei ce Îl caută pe Hristos.
Iată pentru ce Muntele Athos a supravieţuit peste o mie de ani, deşi a stat sub ocupaţie otomană mai bine de cinci secole. Iată de ce şi evlavioşii voievozi români, ca: Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Neagoe şi Matei Basarab şi mulţi alţii au făcut atîtea danii şi au înnoit aproape integral mânăstirile atonite, între secolele IV-IX, mai mult decît celelalte ţări ortodoxe.
Documentar, monahii români nevoitori în Athos sînt atestaţi din secolul XIV. Însă, ei n-au lipsit niciodată pînă astăzi din obştea monahilor atoniţi. Numărul lor a variat între 50 şi 600. Astăzi, sînt peste o sută, printre care 30 se nevoiesc în Schitul Românesc Prodromul, iar ceilalţi în Schitul Lacu, chiliile Provata, Catafighi, Colciu, Sfîntul Ipatie şi altele.
După români, se nevoiesc astăzi în Athos circa 50 de sîrbi, 40 de ruşi şi 20 de bulgari, însă majoritatea monahilor atoniţi sînt greci şi ciprioţi. Din cele 20 de mînăstiri mari, 17 sînt greceşti şi cîte una a sîrbilor, bulgarilor, şi ruşilor.
Din nefericire, românii nu au nici o mînăstire proprie, deşi au făcut cele mai mari donaţii în Athos! Singurul schit românesc este Schitul Prodromul, cu hramul Sfîntul Ioan Botezătorul, cu viaţă de obşte, provăţuit de peste 15 ani de Protosinghelul Petroniu Tănase, trăitor şi teolog vestit, atît în Grecia cît şi în România. Al doilea schit românesc, cu rînduială idioritmică, este Schitu Lacu, în care se nevoiesc 15 monahi şi rasofori, sub egumenia Ieromonahului Ştefan Nuţescu, aproape toţi cu metania din Mânăstirea Sihăstria.
Bucuria monahilor atoniţi o formează, îndeosebi, liniştea duhovnicească şi frumoasele slujbe de toată noaptea, unice în lumea de astăzi. Dar tristeţea monahilor atoniţi este frica de laicizare a Muntelui Athos prin numeroşii turişti care vin din toată lumea şi, mai ales, pătrunderea femeilor.
Cu nădejdea în mila lui Dumnezeu, publicăm în a treia ediţie această lucrare, sub numele de "Pelerinaj la Muntele Athos", pe care o recomandăm tuturor iubitorilor de Hristos spre lectură şi zidire duhovnicească. 

SCURTĂ PREZENTARE A MUNTELUI ATHOS

 Aşezare geografică
Muntele Athos este o mică peninsulă din marea Egee, cu suprafaţa de 339,5 kmp, care, împreună cu alte două mici peninsule, Sitonia şi Casandra, este legată prin cîte o fîşie de pămînt de peninsula Calcidică. Teritorial, Muntele Athos aparţine de Grecia de Nord cu capitala la Salonic. Peninsula atonită se întinde de la nord-vest spre sud-est, avînd lungimea de circa 30 km şi lăţimea medie de 12 km. Solul este stîncos, mai ales la capul peninsulei, unde cu greu se poate cultiva ceva.
De-a lungul ei, peninsula este străbătută de o culme muntoasă, asemenea unei coloane vertebrale ce se termină la est cu impunătorul vîrf al Athosului, înalt de 2030 metri. Capitala Athosului este Careia, iar portul de acces, Dafne. Comunicarea cu Grecia şi aprovizionarea Athosului se fac prin două mici porturi: Uranopolis, pentru partea de sud, şi Ierison, pentru partea de nord.
Vegetaţia predomină mai ales spre centru şi latura de nord-est a muntelui, unde solul este mai bogat în teren cultivabil. În schimb, latura de sud-vest este mult mai stîncoasă şi aridă, din cauza pantelor abrupte şi a soarelui torid. În cea mai mare parte, Athosul este acoperit de păduri de castan, fag, măslini sălbatici, aluniş şi tot felul de jnepeni de piatră. Dintre plante, se cultivă, în special, legume, roşii, varză, fasole, morcov, ceapă, şi viţă de vie. Iar dintre pomi se cultivă: măslinul, lămîiul, mandarinul şi castanul comestibil. Majoritatea plantelor se cultivă numai prin irigaţie, căci vara nu plouă deloc 3-4 luni de zile, iar recoltele se folosesc exclusiv pentru hrana călugărilor. Numai alunele sălbatice se culeg şi se vînd în afară, formînd singura sursă de trai pentru sutele de călugări chilioţi (sihaştri) săraci/

Careia

Ca animale domestice, în Sfîntul Munte nu trăiesc decît catîrii (numiţi şi mulari) de parte bărbătească aduşi din Grecia, singurii tovarăşi credincioşi ai monahilor la muncile grele, uşurîndu-le podvigul vieţii. Catîrii sînt folosiţi la transportul lemnelor din pădure, la aprovizionarea cu alimente, la aratul grădinilor, la tescuitul strugurilor şi al măslinilor şi, în chip deosebit, la călătorie, căci potecile sînt destul de anevoioase şi greu de străbătut cu piciorul. Orice alte animale domestice sînt interzise în Sfîntul Munte.
Ca animale sălbatice, în Athos trăiesc, în special, şacalul, porcul mistreţ, căprioara, mai puţin cerbul şi chiar lupul. Stîncile, însă, şi pădurile sînt pline de şerpi şi vipere otrăvitoare. Marea, care înconjoară Athosul pe trei laturi, oferă gratuit peştele, cel mai de preţ aliment pentru monahii aghioriţi, şi dă o mare frumuseţe Muntelui. Ea formează o graniţă naturală potrectoare şi cea mai uşoară cale de acces de la o mînăstire la alta, ce se înalţă ca nişte cetăţi multiseculare ale Ortodoxiei, de jur-împrejurul muntelui.  Din punct de vedere istoric, Muntele Athos este învăluit în mister şi legendă. În tradiţie se spune că, înainte de Hristos, existau în jurul vîrfului Athos cinci cetăţi antice greceşti, ale căror ruine încă se mai văd. Iar pe vîrful cel mai înalt al muntelui se află statuia zeului Apolon - zeul soarelui.
 După înălţarea Domnului la cer şi pogorîrea Sfîntului Duh, spune tradiţia că a ajuns pînă aici Maica Domnului cu corabia, împreună cu Sfîntul Apostol Ioan, să vestească Evanghelia mîntuirii. Atunci, zeul Apolon a strigat: "Nu pot răbda apropierea Maicii Domnului celui adevărat", şi îndată s-a prăbuşit în mare. Poporul, ieşind înaintea Preasfintei Fecioare, a crezut în Hristos şi s-a botezat.
 Primele începuturi ale vieţii monahale în Athos se crede că sînt din timpul Sfîntului Împărat Constantin cel Mare (330-337) şi al împăratului Teodosie cel Mic (408 -450). Timp de cinci secole, monahismul atonic s-a dezvoltat sub formă de mici sihăstrii, cu viaţă anahoretică şi sub formă eremitică. Astfel, primele aşezări monahale se consideră a fi mînăstirile Vatopedu şi Xeropotamu.
 Viaţa de obşte, însă, a fost introdusă în Sfîntul Munte de Cuviosul Atanasie Atonitu, care a întemeiat Mînăstirea Lavra, în anul 963, sub împăratul Nichifor Focas. Cuviosul Atanasie Atonitul este cel dintîi organizator al monahismului în Muntele Athos. Contemporan cu el a fost Cuviosul Pavel Atonitul, care a întemeiat Mînăstirea Sfîntul Pavel, tot cu viaţă de obşte, situată în partea de vest a vîrfului Athos. Celelalte mînăstiri au fost întemeiate ulterior, după modelul Lavrei, între seolele X şi XIV.
 Epoca de aur a monahismului atonit s-a desfăşurat între anii 963 şi 1453, cînd a fost sub directa supraveghere şi întreţinere a împăraţilor bizantini. În această perioadă, Sfîntul Munte a dat Bisericii Ortodoxe nenumăraţi sfinţi, ierarhi, cuvioşi şi mucenici, mai ales în timpul ocupaţiei latine (1204-1261). După căderea Constantinopolului, Muntele Athos a stat cinci sute de ani sub stăpînirea otomană. În urma unei convenţii între conducerea Athosului şi sultani, fiecare mînăstire plătea un bir anual la Poartă, Muntele rămînînd astfel liber, şi, practic, neocupat de turci. Ba, mai mult, turci păzeau mînăstirile şi tot Muntele de invazia altor năvălitori şi dădeau libertate călugărilor să vină în Athos, din toate ţările ortodoxe şi să se organizeze cum vor. Aceasta a permis monahismului atonit să reziste bine sub ocupaţia otomană şi chiar să progreseze.
 În perioada post-bizantină - secolele XV-XIX - grija întreţinerii Muntelui Athos a trecut aproape în întregime pe seama celor două ţări române - Moldova şi Ţara Românească. Fără ajutorul masiv material şi moral al ţărilor noastre, mînăstirile din Muntele Athos, cu toată libertatea acordată acordată de turci, nu puteau rezista şi s-ar fi pustiit. Neavînd fonduri să-şi plătească birul anual, care era destul de mare, nici alte venituri pentru întreţinere şi reparaţii, marile ctitorii bizantine ar fi dispărut demult. Odată cu ele, ar fi dispărut şi imensul tezaur spiritual şi cultural ce se păstrează în Athos şi s-ar fi stins cea mai mare vatră a monahismului ortodox. Or, grija proniei divine şi mila Ţărilor Române au intervenit la timp şi au salvat de la pieire Muntele Athos. 
 Domnii moldoveni şi munteni, fiind iubitori de Hristos şi conştienţi de marele pericol în care se găsea Creştinătatea, şi, mai ales, ţările ortodoxe din Balcani, prefăcute în paşalîc turcesc, au făcut eforturi peste puterile lor să salveze ce se mai putea salva, adică Sfîntul Mormînt, patriarhiile de Ierusalim şi Constantinopol, Muntele Athos, Muntele Sinai, Meteora şi altele.
 Ajutorul acordat Muntelui Athos de domnii români consta în danii anuale în bani (mertic), trimise fie prin reprezntanţii fiecărei mînăstiri atonite, fie prin oameni de încredere ai domnilor. Sumele se foloseau pentru plata birului la turci şi pentru întreţinere. Apoi se acordau unele fonduri speciale din vistieria ţării, pentru reparaţii principale, pentru renovări şi chiar pentru zidirea din nou a mînăstirilor atonice. Al treilea fel de ajutor consta în acordarea de metoace (mînăstire mică sau cătun mănăstiresc pe lîngă o mînăstire - n.n.) în Moldova şi Ţara Românească, pentru întreţinerea mînăstirilor din Muntele Athos. Ajutoarele se acordau temporar şi numai cu aprobarea mitropolitului şi voievodului respectiv, pe bază de act domnesc de danie. În prezent, se păstrează numeroase documente româneşti de danie în tezaurul fiecărei mînăstiri atonice.
 După unirea Principatelor Române (1859) şi după secularizarea averilor mînăstireşti (1863), ajutoarele româneşti în afara hotarelor ţării încetează. În anul 1912, Muntele Athos intră sub tutela şi administraţia Greciei, eliberîndu-se, astfel, de sub protectoratul Turciei, după cinci secole de ocupaţie. În anul 1923, protectoratul Greciei este recunoscut de marile puteri, prin Tratatul de la Londra.
 În anul 1924, s-a întocmit o constituţie (chartă) a Muntelui Athos, iar în septembrie 1926, Sfîntul Munte este declarat republică monahală ortodoxă cu regim administrativ autonom. Jurisdicţional şi spiritual, Athosul a depins dintotdeauna de Patriarhia Ecumenică de Costantinopol, care supraveghează viaţa duhovnicească atonică, aprobă orice numiri şi schimbări de stareţi şi rezolvă toate problemele bisericeşti principale.

Arhimandrit Ioanichie BĂLAN