Ancuța

Pe ValeaTarcăului, mai ales, iarna anului 1945 s-a dovedit cumplit de românească. Nămeții sugrumau respirarea munților și aduseseră cerul pe acoperișurile caselor, din care răzbăteau doar plăpânde fuioare de fum. Orice vietate intrase, parcă, în stare de mineralitate. La Pintenu, Voievodul Sadoveanu fusese răpus de o anume metafizică, smulgîndu-l patimii sale vînătorești.
În casa lui Pantelimon Potrivitu, atunci, Dumnezeu a vrut să se nască o ființă femeiască. Avea să o cheme Ancuța, nume ales de Maestru, găzduit în acele zile în gospodăria tărcăoaneanului, rămas fericit pînă la sfîrșitul vieții de mîngîierea grăirii sadoveniene.
În familia lui Pantelimon Potrivitu, anii ce au urmat au fost trăiți sub semnul binecuvîntării, împlinind hărăzirile zodiacale.
În sănătate și spornic belșug, Ancuța creștea sub ocrotirea unei limpezimi cerești, în nesațiu de carte și vrednică înțelepciune.
Drumul către lume parcă-i fusese înainte și înadins croit, întru meritată bucurie pentru ai săi de acasă. Cînd tocmai termina liceul, a simțit întîia durere: i s-a prăpădit, nemeritat, mama. La isprăvirea facultății, Ancuța avea în palmares un copil, un soț - inginer în marină și diploma sa, în industrie alimentară. Una peste alta, Ancuța împlinise profeția botezului său ales: ”Cine are carte, are parte!” Cu astă împăcăciune, tatăl său a trecut în lumea celor drepți.
De bună seamă, parcursul devenirii sale a început a fi la cheremul osîndirii destinului, arcuit de apăsările distribuției eșafodajului social, care... Care, acum, o găsește în pragul disperării. Adică, de bărbatul său știe că marinărește pe ape ce mîngîie tărîmuri neromânești; că fiica sa, Maria, concubinează cu un slujbaș al intereselor antiromânești. De sine, însă, pare a uita că e șomer..
Cruciada răpunerii economiei românești i-a biruit cariera, i-a spulberat încrederea în viață.
La 45 de ani, încercările sale de a-și afla alt rost întruchipează sfidarea unor norme stabilite de vremelnicii stăpînitori ai zilei.
Bestiile ce fac și desfac scara valorilor în România de astăzi au propriul cod moral, articulat pe principiile revanșardismului și incompetenței.
Că a fost ținută în brațe de Sadoveanu, că are carte, Ancuței îi pare acum un blestem ițit în iarna aceea, cumplit de românească, a nașterii sale.
Traian SOCEA

Cercul vicios

Viorel COSMA

Pe Valea Bistriţei, românul are o vorbă care îmbină savoarea duhului moldovenesc cu o lîncezeală inconfundabilă. El zice, mîndru nevoie mare, că-i bine că este. Îi este bine cu o fărâmă de puţin, pentru senzaţionalul motiv că şi acea fărîmă există. Nu percepe mizeria, nu-şi imaginează nimicul. O fărîmitură de orice fel ar fi, oricît de mică, oricît de intuilă, e văzută ca un dar. Darul nu se caută la dinţi. Nici viaţa, aşa cum e. Doar şi viaţa e un dar, nu? Poate, din această cauză, pe munteanul nostru moldovean, spre deosebire de omologii răspândiţi pe forme de relief similare din ţară, n-ai să-l vezi vreodată vociferînd, protestînd, demonstrînd. El e priceput la a ridica din umeri. Face şi treabă în curtea sa, nu-i vorbă, e hărnicuţ, se ştie, dar nu-i pasă că trăieşte prost. E suficient că trăieşte. E bine că este. Restul e resemnare. Dovezi? Iată una: nu are rost să-i vorbeşti despre credulitate, că-l jigneşti la portofoliu de orgoliu. Credulitatea îmbracă o haină cumva nostimă, de n-ar fi tragică - când e păcălit, aşa cum se întîmplă de multe ori, zice că el a fost de fapt mai şmecher şi se laudă că a păcălit păcălitorul, făcând-o pe prostul. La urma-urmei, şi păcăleala e bună. Pentru că este.

Oricum o dai, din acest cerc vicios, clădit pe realitatea de dincolo de vorbă, n-ai cum ieşi. Aparent, doar aparent, s-ar rupe cercul atunci când omul nostru de la munte dă de greu. Ceea ce pentru el înseamnă să meargă la oraş, la doctor ori la proces. Sănătatea şi dreptatea - da, astea-l dor. Culmea e că, dacă-l dor, înseamnă că există şi deci e bine.

Cum România s-a născut la ţară, iar Valea Bistriţei are o semnificaţie inconfundabilă pentru România, devine atât de limpede de ce pe la noi se votează cum se votează, încât nici nu mai trebuie explicat.

Apele-minune de la Neguleşti

Mi-aduc aminte de anii cînd, copil fiind, mă aninam de fusta mamei, disperat că nu mă ia la Băi, la Neguleşti, acolo unde, de cate ori aveam norocul să ajung, mă aciuam in preajma cucoanelor si domnilor veniti să se facă sanatosi, adesea cu ultima speranta, graţie apelor acelea cafenii, sălcii la gust si la miros, pritocite şi încalzite in balii de lemn obosite de folosinţă, în care boierii de la oras stateau ceasuri intregi îin pielea goala, eu pîndindu-i înadins, da' cu folos, şi pentru mine, care ma căpătam cu biscuiţi şi bomboane, dar şi pentru ei, care aveau nevoie de ajutorul meu, ba pentru a-i întoarce în cadă, ba sa le dau o cana cu apă de baut, ba sa le pregatesc prosopul sau patura, la ieşirea din baie, când trebuiau sa se înfofoleasca iute, caci cuvîntul de ordine de aici il stiau pina si tincii: "Băile sunt miraculoase, dar trebuie pazite!"
Adica, pacientul era obligat sa nu stea in curent, sa se ferească de frig şi de ploaie, sa nu se expuna umezeliisaptamini bune, dupa cele 15, 17, 19, 21, 23 sau 25 de îmbăieri în cazile de lemn, cite erau prescrise, de buna seama, empiric, de către administrator sau de moaşa de plasa. Da, iubite, cetitoriule, cu proprii ochi am văzut aici zeci de bolnavi aduşi cu caruţa din gară de la Roznov, cale de vreo 12 km, oameni doborîţi de suferinta, preluaţi de mama mea, administratorul Bailor Negulesti la sfirsitul anilor '50, care-i caza şi pe toţi ii incredinta ca si-au gasit leacul, mai cu seama ca cei mai multi erau carati in camere cu patura, căci, în acea vreme, targa medicala nu exista pe la Negulesti, de parca nici n-ar fi fost inventata.
Da, la Negulesti veneau oameni din toata tara si din stainatate, într-atît li s-a dus vestea apelor de aici, pe care unii, mai cu seama cu limba pusa pe bigudiuri, spuneau ca sunt asemenea celor de la Karlovi-Vary; veneau aici oameni cu betesuguri cumplite şi apele miraculoase îi vindecau pe deplin, oamenii locului rostindu-si bucuria de a-i vedea, în gura mare: "Ai văzut, o vinit olog, da' o plecat pi chicioarili lui!"

Reabilitarea, proiect pe lista de aşteptare

Asemenea ologi au fost cu miile, dovadă că, din 1962, de cînd au fost desfiinţate, şi pînă astazi, faima Bailor Neguleşti (valoarea lor terapeutică fiind descoperită în 1874) n-a murit, că mai sunt oameni, chiar şi din strainatate, care vin la tratament la matuşa Maria lu' Niculita, megieşă şi fostelor Bai, si actualei "Staţiuni", cea care înca foloseste doua căzi de cele vechi, salvate flăcarilor focului ce a mistuit lemnul rezultat din demolarea vechilor pavilioane. Istoria repunerii în valoare a apelor de la Neguleşti (construirea celor două pavilioane), cu toate anexele de rigoare, se poate scrie cu vreo 4-5 ani înainte de revolutie, subsemnatul pledind pentru aceasta în ziarul Ceahlaul (colectia este marturie), dupa cum şi multi alţi localnici; stradania noastra avînd ecou la autorităţile acelor vremuri, aici construindu-se tot ce reclamă o staţiune balneara modernă.
Din păcate, anii de după 1989 n-au fost prea generosi cu soarta staţiunii, care a funcţionat, o vreme, ca spaţiu de cazare şi alimentatie publica, făra ca baza de tratament sa fie dată în folosinta.
In 2004, insa, Consiliul Judetean Neamt a elaborat un proiect pentru reabilitarea zonei turistice a statiunii balneo-climaterice Negulesti, cu finantare de la Uniunea Europeana, urmărindu-se îmbunatatirea şi dezvoltarea infrastructurii de turism balnear existent, amenajarea parcului si a izvoarelor de apa minerala. In proiect, baza de tratament functionala e prevăzuta a fi alcătuită din cabinete medicale, săli de tratament, săli de gimnastică recuperatorie, bazine de înot şi birouri administrative.
Izvoarele de aici sunt ape clorosodice, magnezice şi iodurate, substanţa uscată diferind in functie de perioada anului. Din 1985, după efectuarea ultimelor analize chimice ale apelor de aici, plaja de indicaţii terapeutice cuprinde afecţiuni reumatice cronice, afecţiuni neurologice ale aparatului locomotor, afecţiuni reumatice cu mecanism autoimun sau afecţiuni ginecologice cronice.
De asemenea, compoziţia chimică a apelor minerale de la Neguleşti are un efect antiinflamator şi antispastic în afectiunile pulmonare cronice. In apropierea izvoarelor sărate exista şi un izvor cu apă dulce ("Izvorul lui Grasu", de la Jlabau) ce conţine elemente oligoradioactive, calitate care le indica în tratamentul conjunctivitelor alergice şi nespecifice.
Ştii bine, iubite cetitoriule, că, după revoluţie, Bălţăteştiul a intrat în stăpînirea armatei, că Oglinzi şi Ardeluţa au incaput pe alte miini... Doar Neguleştiul mai e ... civil, însă apele miraculoase de aici se risipesc aiurea, fără sa fie puse in slujba sănătăţii populaţiei judeţului Neamţ, măcar. De parca n-am fi în secolul 21, de parcă.....
Traian SOCEA
(articol publicat în revista"VIATA", în luna mai a anului 2006).

" Cum am fost aşa rămînem"

Am citit, cu regretabilă întîrziere, cîteva numere ale revistei CALU IAPA, al cărui suflet, Traian Socea, s-a impus în presa noastră -vorbită şi scrisă - ca un gazetar redutabil, curajos şi onest.
Ceea ce ne-a reţinut atenţia este faptul că un intelectual de talia mentorului revistei nu şi-a uitat obîrşia, sprijinind - cu fapte, nu cu discursuri - dezvoltarea a ceea ce este omenesc şi românesc în oamenii din existenţa cărora s-a plămădit propria-i existenţă.
Cu adevărat gazetă sătească, vie şi viguroasă, publicaţia CALU IAPA îşi trage sevele din înseşi bucuriile şi frămîntările comunităţii rurale pe care o slujeşte, cu generozitate, naturaleţe şi curiozitate, într-o lume românească anapoda, gălăgioasă, orgolioasă peste măsură, pe cale de a-şi pierde din identitate şi din memorie.
Din aceeaşi iubire de oamenii spaţiului nemţean, a văzut lumina tiparului şi cartea "La Pîrîul dorului. Literatură populară de pe Valea Bistriţei şi din împrejurimi", mult mai cunoscută marilor biblioteci universitare din ţară decît celor şcolare din judeţ.
Autorul ei trăieşte printre nemţeni de pe la sfîrşitul anilor '60, cînd, după absolvirea Facultăţii de Filologie din Bucureşti, a pătruns, mai întîi la Borca şi apoi în aproape toate satele acestui ţinut, într-o lume asemănătoare, paradoxal, cu aceea a Muscelului natal.
În mai mult de trei decenii, a cunoscut aici copii şi tineri, bărbaţi şi femei de toate vîrstele, care au păstrat în memorie şi în inimă balade, doine, cîntece lirice, descîntece, strigături şi poezii ale obiceiurilor cu însuşiri artistice excepţionale, cristalizate în vreme prin cizelări succesive.
Cel care a alcătuit autologia (este de menţionat că textele culese sînt mult mai numeroase) a simţit că folclorul literar nemţean se prezintă ca un fenomen de incontestabilă frumuseţe, varietate şi complexitate. El îşi recunoaşte doar osteneala de a restitui oamenilor şi locurilor creaţii spirituale zămislite din străvechime, care nu trebuie irosite prin uitare.
În acelaşi timp, autorul a dorit să deschidă drum larg unor culegători cu mai mult har decît el, care să descopere şi să noteze necontenit cîntecele curate ale trecutului, în cărţi mai izbutite.
Acesta este încredinţat că învăţători, profesori, preoţi, alţi intelectuali de la sate se vor apleca fără întîrziere, cu înţelegere şi căldură, asupra folclorului localităţilor în care trăiesc, aşa cum nu au făcut-o nu puţini înaintaşi. Se va aduce, astfel, un enorm serviciu comunităţilor rurale pe care le reprezintă, folcloristicii nemţene şi naţionale, prin conservarea unui tezaur spiritual de mare valoare, deschis cercetărilor prezente şi viitoare.
Pe de altă parte, se va vedea că, oricît de argresiv va fi tăvălugul globalizării prin "Mac Donaldizare", "cocacolizare" şi " telenovelizare", localităţile rurale şi naţiunea noastră vor avea inteligenţa, sufletul şi forţa de a-şi conserva identitatea. Prof. Gheorghe ŢIGĂU