Sorin Ovidiu BĂLAN
În
vara lui 2012, nu`.jpeg)
ș ce mă apucă să-mi frec coatele şi de politică, deşi nu aveam niciun
fel de aplecare pentru această îndeletnicire. Singurul lucru bun cu care m-am
ales din această hârjoneală a fost o constatare. Deşi amară, totuşi bună de
băgat la cap pentru anii care urmau să vină. Nicăieri, în niciun alt domeniu,
iar ca jurnalist, în peste patruzeci de ani de meserie, am cunoscut zeci de mii
de oameni, de diferite profesii, grad de instruire, mentalitate, n-am întâlnit
atâţia nemernici, oameni de nimic, fără cuvânt şi fără caracter pe metru
pătrat, ca în politică.
După
această afirmaţie categorică, este nevoie şi de banalul: „Desigur, nu toţi sunt
la fel, mai există şi excepţii”, care ar trebui să aibă menirea de a mă pune la
adăpost de un eventual proces cu vreun politician atins în pudibonderia de
domnişoară de pension. Cu toate că nu ar trebui să mă tem, pentru că până acum
nu am pierdut niciun proces de calomnie, din toate câte mi s-au intentat. Şi mi
s-au cam intentat, de la preşedinţi de ţară şi miniştri, până la organizaţii
oculte sau cel puţin ciudate, dar şi persoane fizice. E drept că am şi
prieteni, avocaţi foarte buni.
Așadar,
deşi n-aveam nicio treabă cu politica, participam la campanie cu bucurie,
pentru că îmi prilejuia peregrinări prin ţară şi, firește, întâlniri cu foarte
mulţi oameni. Cred că atunci m-am convins definitiv de minunea care se cheamă
Poporul Român.
Care-va-să-zică,
ajunsesem la Brad. Venisem de la Ţebea, care nu este departe, şi mă chinuiam
să-mi articulez discursul pe care urma să-l rostesc în faţa brădenilor, pe
fundalul acelui teribil, și celui mai scurt!, ordin de luptă din istoria
confruntărilor pașoptiste, rostit de către Avram Iancu: „No, gata! No, hai”! Eram împreună cu
Dan Diaconescu şi cu regretatul Florin(Țuțu) Condurăţeanu, un om care nu era în
stare să spună nimănui „Nu!”, atunci când îl ruga ceva. Pur şi simplu, din
vocabular, îi lipsea acest cuvânt. Coloana de maşini intra în Brad, pe strada
principală. Erau câţiva antemergători, după care urma maşina în care era Dan cu
şoferul, iar imediat în urma ei, maşina mea, cu mine la volan şi Ţuţu, în
dreapta. După care mai veneau alte maşini, unele dintre ele colorate în violet,
fluturând steagurile partidului.
Când am coborât în
piaţa din centru, unde urma să aibă loc mitingul electoral, după ce am fost
prezentaţi celor care ne aşteptau, a venit un bărbat tânăr, care, zâmbind, ne-a
întins fiecăruia mâna, urându-ne, ca o gazdă binevoitoare: „Bun venit!”
Primarul Bradului, primarul Aurului
Faptul că foarte
multă lume îl cunoştea şi îl saluta m-a convins că insul ori este liderul
organizaţiei judeţene, ori, cel puţin, al celei din Brad. Apoi, pentru că prea
profesionist se uita la cei care se ocupau cu partea tehnică, adică sonorizare,
afişaj etc., ce mişunau bezmetic prin jurul scenei deja montată, şi de pe care
urma să vorbim, am devenit de-a dreptul suspicios, căci...
Bărbatul care ne
întâmpinase cu zâmbet atât de generos ne-a întrebat, în graiul ardelenesc: „No,
vă rog să-mi spuneţi dacă mai aveţi nevoie de ceva, dacă vă mai pot ajuta cu
ceva?!”.
După care, eu, intimidat, l-am dat pe mâna
tehnicienilor, căci ei ştiau ce ar mai fi trebuit pentru ca mitingul să iasă
bine.
Și,
da, a ieşit foarte bine. Tânărul zâmbitor ne-a mai ajutat cu o staţie de
amplificare şi cu nişte cabluri, că ale noastre nu erau suficiente. La plecare,
i-am mulţumit frumos şi, cerându-mi scuze că în iureşul sosirii nu-i reţinusem
numele, l-am rugat să mi-l mai spună o dată.
Mi-a răspuns tot calm, în graiul ardelenesc:
Am înţepenit şi eu, şi Ţuţu Condurățeanu, care era lângă mine şi dădea sfaturi medicale unor doamne. Cum adică, primarul? A urmat un dialog ca în Eugen Ionesco:
-Cum
primarul?
-Da,
primarul!
-Păi...noi
suntem adversari. Am venit să vă luăm mandatul. Iar dumneavoastră nu prididiți să
ne ajutaţi?...
-
Normal, suntem adversari. Dar nu duşmani. Cât despre mandat, om vedea ce-or
spune oamenii. Până atunci, vă mai urez încă o dată: Bun venit în Brad! Ş-apoi,
chiar, nu mai aveți nevoie să vă ajut cu ceva?
Acum
un an, drumurile pe care le iubesc atât m-au purtat către Retezat, la Râu de
Mori, apoi pe la Deva, pe la cetăţile dacice de la Blidaru şi apoi către Ţebea,
prin Brad. Încă mai aveam telefonul lui Florin Cazacu. Nu ştiam dacă mai este
primar sau nu.
Atunci, când ne ajutase pe noi, adversarii lui,
sigur, ieşise. Mi-am spus că nu se cade să trec prin curtea omului şi să nu-i
dau bineţe. L-am sunat. S-a bucurat că mă aude. Avea şi el numărul meu, căci
mi-a răspuns cu un: „Ţineţi aproape!”, în loc de „ Bună ziua !”. Ne-am dat
întâlnire peste zece minute, în faţa Muzeului Aurului, care este peste drum de
Primărie.
A ieşit din... Primărie.
Era, şi este şi acum, tot primar. Ne-a fost
cel mai bun ghid în Muzeul Aurului. Ştia fiecare amănunt despre metalul preţios
şi despre exponate. Brădean get-beget. La ieşire, am văzut cea mai impresionantă,
mai tragică, mai dureroasă, mai expresivă fotografie din viaţa mea, veche,
alb-negru, care bate tot ce a fost distins până acum cu Premiul Pulitzer: un
grup de mineri, rostind „Tatăl Nostru”, înainte de intrarea în şut.
Nu
ne-am mai văzut de atunci. Dar mi-am amintit de întâmplare şi de Florin Cazacu,
cu gestul său inimitabil, obligat de Traian Socea, poate și pentru că, din
nou, năvăleşte peste noi campania electorală.
