18 feb. 2019

La mulţi ani, Vasile IACOB!


Unul dintre cei mai importanţi specialişti ai agriculturii româneşti, la ANIVERSARĂ!...

Republic omagiul adus unui om care-a făcut bine multor semeni, ignorînd sau, mai ales, persiflînd "cenzura" exercitată de... unii-alţii....

Vasile Iacob, agronomul care-ar face performanţă şi-n IT....
Inginerul agronom Vasile Iacob îşi serbează ziua de naştere sîmbătă, 18 februarie. Acum, în 2017, împlineşte 62 de ani. Nu-mi vine a crede cît de repede a trecut vremea. Mă încăpăţînez, şi desfid implacabilul timp, petrecînd prin memorie multele prilejuri în care i-am fost în apropiere, ca un privilegiu hărăzit mie, mai ales profesional. Meseria, aşadar, a făcut să-l cunosc exact pe ogoare, domnia sa închinînd agriculturii aproape 40 de ani de viaţă. Agriculturii de mare performanţă, se înţelege. Şi sînt sumedenie de mărturii că Vasile Iacob este unul dintre cei mai buni specialişti din agricultura românească, căreia i-a oferit dragoste şi pasiune, onestitate şi dăruire, înmănunchiate toate în bucuria inefabilă de a produce hrană pentru semeni – cea mai nobilă misiune pe care Domnul i-o hărăzeşte unui pămîntean.

L-am cunoscut pe Vasile Iacob, am spus, în drumurile mele reportericeşti, după 1990. M-a impresionat, de la început, prin modestia, calmul, bunăvoinţa şi eleganţa cu care mă ajuta în documentare, explicîndu-mi lucruri uneori elementare, deşi timpul său nu era deloc de risipit. Încet-încet, graţie tactului său profesional, am început să capăt mai multe cunoştinţe despre agricultură, astfel încît, după cîţiva ani, nu-mi mai era frică să intervievez chiar personalități de referinţă. După anul 2.000, mai cu seamă, numele inginerului Vasile Iacob rămîne legat de Grupul de firme TCE 3 Brazi, fondat de regretatul Culiţă Tărâţă, şi el inginer agronom, omul care, din drag de pămîntul strămoşesc, prin curaj şi - da! - viziune, a relansat în proporţii semnificative agricultura românească, înscriind-o în teritoriul marii performanţe occidentale.
Ca inginer şef şi, în ultimii ani, director cu producţia vegetală, Vasile Iacob a reuşit, ajutat fiind de conducerea Grupului, să facă din Exploataţia agricolă de la Zăneşti - sub poală de munte, deci! - un perimetru al producţiilor comparabile cu zonele de renume agricol ale ţării. Triada „Investiţii, tehnologie, specialişti” - elementară, dar esenţială pentru o agricultură modernă, profitabilă, a devenit viabilă la Zăneşti graţie lui Vasile Iacob, specialist tot mai apreciat şi respectat în galeria agronomilor ţării şi nu numai. Ca un privilegiu, am avut şansa de a participa la multe-multe întîlniri – simpozioane, schimburi de experienţă, conferinţe etc. – desfăşurate de organizaţii academice, de cercetare, de mari companii ale lumii: Pioneer, DuPont, KWS, Bayer, Agrana, Monsanto, Procera, Alcedo, Aectra ş.a., în cadrul cărora erau prezentate realizările de la Zăneşti ale nemţeanului Vasile Iacob, niveluri de producţie de excepţie la porumb, grîu, soia, rapiţă, sfecla de zahăr, cartof, plante furajere ş.a., apreciate ca un adevărat miracol pentru o exploataţie neirigată. Bunăoară, la egalitate sau foarte aproape, la unele culturi, precum în Insula Mare a Brăilei, un adevărat etalon al agriculturii româneşti, izbîndit de un alt nemţean, dr. ing. Lucian Buzdugan, plecat tot de la Zăneşti.
La Bucureşti, Iaşi şi Braşov, în Insula Mare a Brăilei sau la Indagra, în multe alte locuri care gazduiesc, tradiţional, evenimente consacrate performanţei în agricultură, activitatea agronomului Vasile Iacob a fost apreciată şi meritat răsplătită cu trofee şi distincţii speciale, fapt care – recunosc! - mă făceau mîndru că-i sînt, cu decentă măsură, prieten. Un prieten cu care am făcut zeci de emisiuni şi reportaje, indiferent de anotimp, pe ogoarele de la Zăneşti şi din împrejurimi. Împrăştierea îngrămintelor (chimice şi organice), arat şi semănat, întreţinerea culturilor, recoltat şi depozitat, lucrări care se desfăşurau ca la carte - toate sub ochii, priceperea şi exigenţa sa, toate descrise cu măiestrie de pedagog, pe înţelesul orişicui, în faţa camerelor de luat vederi. Şi, da, îmi amintesc bunăvoinţa cu care-i sfătuia şi ajuta pe colegii-fermieri, împărtăşindu-le informaţii şi cunoştinţe doar de el aprofundate. Şi, da, îmi amintesc clipele-i de mîhnire, trăite cînd intemperiile îi periclitau şi dijmuiau munca, precum şi dezamăgirile provocate de colegii sau subordonaţii care, uneori, dovedeau superficialitate, suficienţă, indolenţă, chiar...
Acum, la Aniversară, am încercat să aproximez cam cîte tone de cereale a realizat, în aproape 40 de ani de slujire a pămîntului, într-o carieră strălucită, inginerul Vasile Iacob. Mi-e imposibil, fireşte. Reuşesc să-mi reamintesc producţiile medii obţinute la hectar. La grîu: 7 - 8 tone; la porumb, 11- 12 şi chiar mai mult( pe anumite parcele); rapiţă, în jur de 4 tone; soia, la fel, în jur de 4 tone; sfeclă de zahăr, în jur de 80 de tone; cartofi, 50 – 60 de tone. Producţii, vă reamintesc, la nivelul, şi peste, consacraţii mari producători agricoli ai ţării.
Realizări obţinute pe terenuri neirigate, constant sau cu creşteri semnificative de la an la an, în pofida faptului că schimbările climatice s-au resimţit tot mai tare şi-n teritoriile Neamţului, seceta dijmuind sau chiar compromiţînd munca fermierilor, în ultima vreme. Sigur, retrăiesc momentele cînd dr. ing. Lucian Buzdugan, care, în Insula Mare a Brăilei, a scris „ Carte de învăţătură în agricultură” se arăta bucuros şi încîntat de munca lui Vasile Iacob, lăudînd-l sincer, şi în cîmp, şi în cadrul întîlnirilor profesionale cu fermieri şi specialişti, ca pe un autentic discipol, făuritor şi continuator de performanţă. La fel, am fost martorul aprecierilor academicianului Constantin Vasilică, ale lui Vasile Iosif - dir. gen. pentru Europa de Est al DuPONT, ale lui Dan Popescu - preşedintele AECTRA, Mariei Cârjă – dir. gen. Pioneer România şi Rep. Moldova, Ioan Puiu, dir. gen. KWS România şi mulţi-mulţi oameni de mare autoritate profesională şi ştiinţifică. 
Aşadar, domnul Vasile Iacob împlineşte 62 de ani. Mai are, prin urmare, puţin pînă la pensie. E greu de crezut, însă, că un asemenea specialist s-ar pensiona, atîta vreme cît, din păcate, nu prea mai sînt oameni de anvergura sa în agricultura românească. Ştiu bine, chiar dacă domnia sa a avut grijă să ţină aproape mulţi tineri, puţini au rămas şi sînt dedicaţi agriculturii.

Prin urmare, îi doresc omului şi specialistului Vasile Iacob deplină sănătate, pentru că agricultura noastră are mare nevoie de domnia sa mulţi-mulţi ani încolo. Şi-mi doresc să-l văd, peste mulţi ani, alături de Giovani Grigoraş şi ceilalţi discipoli ai săi, pe tărîmul Zăneștiului, vegheați și stimulați din Cer de întemeietorul Culiță Tărâță. La fel cum, în vara lui 2015, la o mare întîlnire consacrată performanţei în agricultură  - „ Ziua Câmpului la Zăneşti”,  i-am întîlnit pe acad. Constantin Vasilică – la 90 de ani,  alături de Ionel Mocanu – la puţini peste 80, şi Lucian Buzdugan – la peste 70 de ani. Ultimii doi – atenţie! – fiind studenţii domnului Vasilică, la Iaşi.
Domnule Iacob, vorba noastră veche: sînt mîndru şi onorat să vă fiu contemporan!

La mulţi ani, OMULE!

16 feb. 2019

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa (XIII)


RĂSFĂȚ DE FEBRUARIE

Bade, pălărie nouă...
Traian SOCEA

Poznă mare şi cu Velentainus-deiu’ ăsta!...Cît de perfid s-o pripăşit şi prin cotloanele Moldaviei noastre, Doamne fereşte!... A naibi’ chestie, imperialiştii ăştia seduc pe proletarii neuniţ’ din toate ţările periferice ca acum secole colonizatorii pe colonizaţi, cu cîte-o mărgică de sticlă...Pe proletari, citiţi bine, căci şpăguitele cozi de topor ce le-au deschis pîrtie în teritoriul românesc nu cumpără din super sau hiper-marcheturile lor, adică ei şi muierile adiacente fac şoping. Fac, şi n-am cum să nu-mi amintesc de Domnul Eminescu: „...Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,/Ce au uitat până şi a noastră limbă/ Pretind a fi pe cerul ţării: stele!...”  Da, prieteni, în aste zile, comuniştii-capitalişti de azi nu la Paris învaţă cum ” la gît se leagă nodul”, ci în Dubai...”  De unde se-ntorc :”... de fericesc norodul/ Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă!...” De zis, mai zi, matali, pretini, oriunde te-ai afla!... 

Expediez aste gînduri, din cauză de  Nicu Angheluţă. Insul mi-a fost coleg de liceu. Diştept a fost, este, şi normal că va şi-n vieţile noastre ulterioare. Mai mare cu 3 ani decît mine, a făcut Silvicultura, pe cînd concurenţa admiterii la facultate era mai dihai ca la Medicină sau Drept. A fost inspector la „Fond forestier”, funcţie exercitată pe teritoriul a toate ocoalele silvice din Neamţ, şi nu numai. Şi-nainte, şi după ’89, depun mărturie!... Azi, Nicu are o firmă ce se ocupă de peisagistică, de înfiinţat livezi, de vii, de tăieri pomi fructiferi, cu vreo 15 lucrători. De cîţiva ani, 3 meseriaşi poposesc şi în livăduţa personală, în plină iarnă.
Pe piaşpe februarie, pe la  opt, mă trezesc cu Lică, Ion şi Ogostin, profesioniştii lui, în ogradă.
-        Ni-o trimis şefu’, să-ţ’ curăţăm pomii, ştii că-i momentul!, mă informează Ogostin, şeful de echipă...
-        Ştiu, şi bini aţ’ vinit!, îi întîmpin c-o tăviţă încărcată cu păhăruţe umplute cu rachiauş moldav...
Înghit primul, ca să impresionez, în vreme ce oaspeţii-mi scrutează ştiinţific livada...
Ogostin deja împărţise sarcinile: la măr, cireş şi vişin - Lică; la piersic, prun şi păr - Ion. Voinicii desfăşoară scările, apucă foarfecile de fălci, şi dăi, bătălie. Fără milă, pomii mei sînt despuiaţi de toţi lăstarii crescuţi peste an. Lică, meşterind în colţul livezii de vreo juma’ de oră, mă strigă:
-        Dom inginer, adu-te-ncoa, să-ţ’ arăt ceva!...
-        Acu’, don şef!, îl asigur, nu înainte ca pîrdalnicul să vadă c-am apucat sticla de vinuţ şi mă-ndrept către el.
-        Dom inginer, anu’ ista rodesc aiestea, la anu’ iestelalti, cî di pi-acu’ li prigătesc. Ăi înţăles?!...
Îi mai umplu un pahar de vin, semn că-l aprob.
Îmi torn şi mie, însă n-apuc să ridic paharul la gură, căci tocmai mă aud:
-        Dom Lică, nu-mi mai zice inginer, bre! Eu sînt ziarist, dom’le!...
Ca un făcut, consolarea-mi vine dinspre poartă:
-        Proletare, Lică le zice inginer la toţi boschetarii!...
Era glasul conului Nicu, pe care nu-l ştiusem a veni la mine, darmite a ne şi supraveghea.
Descumpănit, tot dau cu stîngu-n-dreptu’, vreme cît milostivul Nicu mă lămureşte că preopinentu’ Lică fu inginer chimist la Săvineşti, pînă ce l-au disponbilizat capitaliştii italieni şi comuniştii români. Apoi, pe cont propriu, s-a specializat horticultor în Spania.

Nicu venise nu numai să-i zorească pe angajaţii săi să termine lucrarea cît mai repede, ci şi să nu mă-ntind cu ei la glojgăilă, cum adesea-mi era năravul, compromiţîndu-le ziua de lucru.
-        Băiete, băieţii mai au vreo oră de lucru. Îmbracă-te, c-avem treabă! E Ziua Îndrăgostiţilor, aşa că mergem la tanti Ileana şi la nenea Sandu, prietenii noştri...
-        Uăi, capitalistule, scuteşte-mă!, replic eu ţanţoş, sugerîndu-i cum că, la optzeci de ani, ce român ştie sau crede în Valentine’s-dei...

Vă jur că Nicu Angheluţă a fost mai întotdeauna diştept. Nu numai, sau mai ales, decît mine. Prin urmare, m-am supus. În maşina sa trona un coş cu trandafiri. Cinzeci şi cinci, exact cîţi ani de căsătorie împlineau venerabilii noştri prieteni.
În drum către tanti Ileana şi nenea Sandu, mi-am amintit ospeţia de care ne-am bucurat în urmă cu doi ani, cînd nu ştiam că 14 februarie era ziua căsătoriei lor.
Aşadar:
Marţi, am fost în ospeție la doi oameni minunați, soții Ileana și Alexandru Baluș. Amîndoi se trag din Tazlăul lui Jănică Mironescu - doctorul şi scriitorul, zămislitor și al lui Tulie Radu Teacă. O viață întreagă, amîndoi au slujit pădurea. Acum, sînt pensionari și, la aproape 80 de ani, rămîn tot pilduitori, în toate privințele. Am intrat în gospodăria lor destul de rușinat, căci nu-i mai văzusem de ani buni, din vremurile cînd drumurile reportericești mă duseseră în locurile în care își săvîrșeau munca.
Doamna Lenuța, la fel de energică, de aprigă, precum era în vremurile cînd ne conducea să filmăm pădurile virgine din susul Tazlăului, înspre poiana Gitioana, la vreo 1.200 metri altitudine. Nenea Sandu, tot supus și măsurat, precum mi-l aminteam de la cabana Preluci, acolo unde, la întoarcerea de pe munte, avea să ne răsfețe cu mîncărică și băuturică, mai dihai ca la mama acasă...

Ăste amintiri mă asaltaseră și, încercînd să scotocesc în memorie și altele, ca să pot îngîna măcar o propoziție de bun găsit, îl și aud pe însoțitorul meu, Nicu Angheluță:
-        Mamaie, iaca, ți l-am adus pe cel mai mare ziarist!...
Tanti Lenuța mă prinde-n brațe, mă strînge și mă pupă moldovenește pe amîndoi obrajii, nelăsîndu-mă să-i sărut mîna. Încurcat, reușesc, totuși, să rostesc cele cuviincioase și, suficient de preocupat, o-ntreb de nenea Sandu.
-        L-am trimis pînă-n beci!, îmi risipeşte nedumerirea tanti Lenuța.
Tovarășul meu, Nicu Angheluță, hîtru şi vigilent cum fu croit de-acasă, țîșnește din odaie către beci. În vreo 10 minute, se-ntorc amîndoi, în mîini cu niște trăiști pline, ca de la supermarket. De data asta, eu sînt primul care sar în mijlocul încăperii, îl îmbrățișez sănătos pe nenea Sandu şi trag cu coada ochiului la burduhănoasele din mîinile lui Nicu.
-        Afinată și vinuț, Trăienuț!... Destul cît să bei ca-n tinerețurile tale!, mă tachinează conu Nicu.
Mă uit chiondorîș la individ și încerc să-mi aduc aminte dacă atunci, de la cabana Preluci, am plecat pe propriile-mi picioare sau am luat „metroul”. Nu reușesc și, vinovat, îmi admonestez companionul:
-        Vorbești de mine ca de tine, campioane!...
Nenea Sandu, ca să ne-mpace, ne-nghesuie şmechereşte cu două pahare de afinată groasă ca pelteaua și tare ca spirtul. Licoarea se prelinge încătră duoden, arzînd toate în calea-i. Doar gustul acrișor al bobițelor de afină, rămase pe fundul paharului, îi mai calmează tăria. Le crănțănesc pe îndelete, după ritualul ecologic impus de nenea Sandu, gazda noastră a toate ştiutoare.

Astă vreme, tanti Lenuța deja așezase masa. În mijloc, pe un fund masiv din lemn, o mămăligă uriașă zăcea, tăiată cu ața, în felii gospodărești, cît să te saturi pentru vreo două zile. În fața fiecăruia, trona o farfurie încărcată zdravăn cu jumări și cîrnați de porc, înnăbușite cu cîte-un coltuc de caş de oi atunci scos din bărbînţă, peste care tanti Lenuța repartizase cîte două ochiuri cu gălbenușuri oranj precum șofranul. Alături, un lighean cu varză murată, înecată într-o moare rubinie, îți răpea definitiv privirea, în gură saliva depășind cotele Dunării, pe la Bechet...
Însă, ce mai adusese gospodina pe masă?!... Vorba din reclama „Asta nu e tot!”... Ei bine, dragi pohtitori, greu e a vă-nchipui chiar reamintindu-vă că gazdele noastre au fost, o viață-ntreagă, oameni ai pădurii.

Iată ce, cu părere de rău că mulți dintre dumneavoastră n-au privilegiul de a savura...O SALATĂ DE BUREȚI NEGRI...
-        Ei, dom Trăian, de cînd n-ai mai mîncat asemenea bunătate?...
-        De cînd am fost la Preluci, acum vreo douăzeci de ani, să mai fi avut de vreo 2 ori ocazia, o asigur pe tanti Lenuța.
Știam că bureţii negri cresc pe fagii în putrefacție, către sfîrșitul toamnei. Ştiam că sînt, la concurență cu bureții păstrăvi, cei mai buni și mai greu de găsit în pădurile noastre. De aceea sînt consideraţi o delicatesă, fiind foarte căutaţi și, prin urmare, foarte scumpi. De bună seamă, am lăsat la o parte destrăbălata varză. Am năvălit pe bureți, înghițind din cînd în cînd cîte o fleandură de mușchi și cîte un cîrnaț dolofan din tochitura desfăşurată în farfurie, așa ca să mai pot glojgăi, meșteșugărește, și cîte-o căniță de vin mama lui, tras cu furtunul de amicul meu Angheluță din damigenele burtoase și semețe de pe rafturile din beciul lui nenea Sandu.

Salata asta, bunii mei, e un adevărat răsfăț culinar și cred că numai tanti Lenuța e capabilă s-o prepare. Frumusețea, policromia din farfurie întruchipează un fel de preludiu, un catalizator în descoperirea gustului atîtor-alte bucate. Bureții - tăiați geometric în franjuri, măsline obraznic de negre, rondele de morcovi trufași, boabe de piper deloc stingher, frunzulițe diafane de dafin, ceapa - și roșie, și peștișor, la un loc îmbăiate în oțet de mere... Toate alintate cu trei linguri de miere neapărat de salcîm și cu un ciocănel de untdelemn de măsline - aranjate într-un borcan de 3 litri, în straturi și pe rostul fiecăruia. Cu două bețigașe puse cruce deasupra conținutului și cu capac cu ghivent, pentru ermetizare în cuptorul de plăcinte, borcanul se pune apoi la odihnă în deplin întuneric, într-un beci neapărat zidit cu piatră. Ș-așa, se lasă la odihnă pînă cel mai devreme în prima zi de Crăciun. Sau, mai ales, pînă cînd, de drag de un musafir, tanti Lenuța umblă la borcan, dăruind Dumnezeiască-i bunătate unui proletar ca mine. Și unui capitalist, ca Nicu Angheluță, firește.

Alintul nostru gastronomic a durat vreo 4 ceasuri. Am mulțumit, am zis bogda-proste de multe ori, ghiontindu-l pe conu Nicu să facă la fel. N-apucă, căci gazdele noastre s-au repezit a-i mulțumi pentru că l-a adus la  ei pe „cel mai mare ziarist”, așa cum mă ironiza prietenul meu, hîtrul Nicu Angheluță.
-        Așa șuguiește el, tanti Lenuță și nene Sandule, restabilesc mintenaș lucrurile. Atunci cînd vrea să cîștige ceva fără muncă. Sau cînd îi „arde gîtul ca curu la cloșcă”. Însă, oarece dreptate are. Adevărat, sînt cel mai mare ziarist. De la Piatra Șoimului, că altul nu mai este. Parol!...
Depun mărturie că, şi-n acest an, ritualul a fost respectat. Ba chiar mai mult, doar am serbat cei 55 ani de căsnicie a pururi trăitorilor soţi Ileana şi Alexandru Baluş.

  

9 feb. 2019

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa(XII)

Bucurii trăite, vouă povestite... 

Traian SOCEA 

Împreunînd utilul cu...neastîmpărul pasiunii...
Prima duminică de făurar 2019. Zi frumoasă, cu soare generos și vreo plus 7 grade, după zile întregi de frig și uneori ger. Mă sui șmecherește în folkswaginu’ finului Vasilică Ilie, cu azimut programat: Piatra Neamț. Ca mulți rurali ce se respectă, mergem la mall. Să vedem Capcana, un film cu Nicole Kidman. La țară, ca un făcut, de vreo 30 de ani filmele au dispărut. Căminele culturale găzduiesc crîșme, nunți, parastase și alte botezuri, ceea ce e de bine, pentru că încă sînt în picioare. De rău e că sînt și multe blestemate la ruină. Ș-apoi, cui îi(mai) pasă?!... 

Înainte de a intra pe podul care traversează Bistriţa înspre Roznov, Vasile își face semnul crucii și dă drumul la glas: 

- Nașule, acu-i acu’! Din milioanele astea de gropi, doar Domnul ne scoate la capăt cu mașina întreagă! 

- Doamne-ajută!, îl îmbărbătez eu, ambiționîndu-mă să număr bortele ivite în carosabilul podului, după succesivele înghețuri de pînă acum. 

Pe la jumătatea podului – după vreo 70 de metri, finul deja își împletise brațele precum funiile de usturoi. De tras de volan în toate părțile, doar-doar o încăleca gropile, să-și protejeze planetarele, arcurile, telescoapele. Ce era la gura lui?!... Nu spun, c-aude primarul, și ne e prieten din tinereţe!... Vă spun c-am numărat vreo 30 de borte, unele și de cîte un metru diametru. Restul lor, pînă la capătul podului, pe încă vreo 80 de metri lungime, să le numere....Preafericitul Daniel, că nu mai la el rămîne nădejdea că podul acesta va fi reparat în ăst an. Sau, mă rog, peticit ca-ntr-atîtea toamne, cu asfalt de la cuviosul Ginel. Adică, de la biruitorul a toate lucrările publice din aproape-ntreaga Moldavie, ba chiar mai mult decît atît... De pidosnicele aste gînduri mă scapă tot peisajul, care-mi fură privirea înspre golfuleţul croit de apele rîului la aproape 100 metri în amonte, în cotul dinspre balastiera lu’ Marcoci(aşa cum îi zic localnicii), pe malul stîng al albiei. De jur-împrejurul bălții, pescărimea e la datorie. Să fie vreo 10 -12 inși. 

- Naşule, oare la ce dau?!, mă-ntreabă Vasile, surprinzîndu-mă c-am încurcat numărarea bortelor și pîndesc pescarii, fără să-mi mai pese de volanul său... 

- La şui şi la clean, altceva nu cred să tragă pe timpul ăsta, îl lămuresc eu. 

- Nu venim și noi?!, mă iscodește companionul meu, rostind numele cîtorva dintre cei cu bățu-n baltă...Le spune pe nume ca și cum i-ar dojeni: Cătălin Verdeş - vecinu, nenea Jan Horia, nea Grigore-cumătru, Lică Barosanu’, Vasile Rotaraşu... 

- După prohibiție, tinere!... Știi că trebuie să-mi păzesc cervicalul, îi răspund cu glas obidit... 

Adevărat, sînt obligat să mă feresc de frig, de umezeală şi de curent, din cauza beteagului meu cervical... Din fericire, problemele cele mari nu le mai am. Dar, clasica vorbă: cine - după 50 de ani - se trezeşte dimineaţa şi nu simte nici o durere e un om mort! 

Prin urmare, pescarul cu „ adeverinţă” ce mă aflu, de vreo 10 ani, colind mai cu seamă știoalnele formate pe malul drept al Bistriței, în teritoriul comunei mele natale. Asta după ucenicia din copilărie, săvîrșită pe cursul pîrîului Iapa. Mărturisec că a vă povesti despre bucuria de a pescui, despre peripețiile și trăirile pescărești încercate laolaltă cu ceilalți colegi de baltă este de neasemuit. Deopotrivă, pentru mine chiar este şi un privilegiu, anume de a transmite mai tinerilor concetățeni să nu uite a prețui și a respecta natura, floră și faună, laolaltă. 

Așadar, îţi înfăţişez bucurii pe care să le trăieşti şi tu, iubite cetitor: 

Cu „şfachia”, la prins chitici, noaptea 

„Cariera” de pescar mi-am început-o din fragedă pruncie, lucru absolut firesc pentru cei mai mulţi dintre născuţii în zona de munte. Carevasăzică, pe gîrla Iepii( pîrîul care izvorăşte din măruntaiele masivului Murgoci - 1293 metri - şi se varsă după vreo 25 de kilometri în rîul Bistriţa, pe partea sa dreaptă), în ştioboalnele aranjate de puhoaiele năprasnice, uneori, pentru casele şi ogoarele apropiate de albie. Pe noi, liota de plozi, ne învăţau fraţii mai mari, care, ca să scape de săcîială, ne confecţionau o undiţă dintr-o nuia de alun, de vîrful căreia legau 2-3 metri de aţă de croitorie și un cîrlig rotunjit dintr-un bold(ac cu gămălie) la capăt, precum şi necesara plută, ajustată din antena unui cocean de popuşoi. Momeli, slavă domnului!, de la veşnicele rîme de gunoi de grajd, pînă la cosaşi sau carabeţii de piatră sau lemn. Fireşte, cu astă dotare şi tehnică personală zero, rezultatele erau pe măsură, adică vreun chitic chior să se-agațe în cîrligul nostru rudimentar. 

Pe la 7-8 ani, fraţii mai mari cedau smiorcăielilor mele şi mă luau, mai mult de gura mamei, cu „şfachia”. Ăst instrument îl fabricau dintr-un bidonaş din aluminiu de un litru, abandonat de soldații care-au mărșăluit pe la noi în al doilea război mondial( prin locurile mele natale retrăgîndu-se nemţii, fugăriți de ruși), umplut pe jumate cu gaz lampant şi fixat într-o crăcană aleasă dintr-un ram de alun, corn, răchită sau arin, bidon în care se introducea un fitil de bumbac, sau alt material textil, care să ardă şi încet, să facă şi flacără mare, şi nici să nu afume pe mînuitor sau pe cei din dreapta sau stînga sa, funcţie de cum se lua cu asalt luciul apei. 

Aşadar, cu şfachia se mergea noaptea, numai vara şi toamna, iar „dragomanul”( proprietarul instalaţiei, şef de echipă) îngăduia pe lîngă el doar doi inşi, dintre cei mai pricepuţi a mînui ostia( o furculiţă dreaptă, cu dinţii foarte ascuţiţi, legată bine de un băţ de vreo 50 cm). Acţiunea începea după ora 23, cînd peştimea pleca în promenadă. Şeful de echipă alegea porţiuni cu apă subțire şi lină de pe cursul gîrlei, pe care le străbăteam cu paşi mici, uşori, fără vorbă, tocmai să nu speriem prada. Astfel, la lumina degajată de fitilul aprins pe o rază de vreun metru, mreana, cleanul, moina, rareori scobarul, care mai urca de pe Bistriţa uneori, se culcau pe fundul apei, orbiţi de lumina violentă a şfachiei, mînuită dibaci de purtătorul ei. De multe ori, băieţii reuşeau să-nfingă ostia în peştii anesteziaţi de lumina intensă. Însă, la fel de multe ori, ratau şi, atunci, începea distracţia. Eu, mai mic fiind, purtam la gît un ditai coşteiul în care să încapă recolta, care, de multe ori, greu se mai strîngea. 

Şi uite-aşa, cu reproşuri şi sudalme, tiptil-tiptil reluam parcursul. Căci, plecaţi din dreptul lu’ Chiupea, merseserăm vreun kilometru în amonte ajungînd la ştioalnă la Decebal, unde ne scăldam noi, copchilaraia, vara pînă-ncătră toamnă. La ieşirea din ştioalnă, apa era zăgăzuită cu un vad din pietre mai mari şi afluită vreo 8-10 metri către o leasă făcută din nuiele de lozie, fixată bine cu bolovani, tocmai ca şforul apei să împingă chiticii în gurguiul leşii, de unde doar rara peştime mare ar mai fi putut scăpa. Bineînţeles că asemenea leşi mai întîlneam pe cursul apei. Bineînţeles că chiticii pe care-i găseam în gurguie îi confiscam, ca pradă de braconaj. Şi, de bună seamă, mulţi dintre proprietarii de leasă( unii avînd cîte 2-3, chiar) ne pîndeau prin tufişurile de arin şi răchită de pe mal, de unde aruncau cu pietre înspre noi, nu musai a ne sparge capetele, ci a ne speria şi avertiza că am intrat în teritoriul lor. Sigur, la asemenea afront, şi noi, gaşca de braconieri de noapte, începeam tirul înspre locul de unde eram bombardaţi, pînă lucrurile se linişteau şi-ncepeam iar urcuşul pe gîrlă. Puneam fitil nou, umpleam cu gaz bidonul şi-o luam la deal, cale de încă vreun kilometru - doi, pînă rămîneam şi fără gaz, şi fără fitil. 

Obosiţi, cu picioarele murate de apă, înnegriţi pe faţă şi mîini de fumul degajat de arderea fitilului, ne întorceam acasă reproşîndu-ne unii altora neîndemînarea, însă hotărîţi, ca întotdeauna, că data viitoare va fi mai bine. În coştei, recoltă neîndestulătoare la împărţirea între „combatanţi”. De obicei, „prada” încăpea în căuşul palmelor şi era luată de către cel care punea gazul şi confecţiona cele 2-3 fitile necesare într-o asemenea escapadă nocturnă. Cel mai adesea, îi ajungea mă-si şi de-un borş, şi de-o tocăniţă de chitici cu multe buruieni. Chitici le ziceam, că doar boişteanul, cîra, moina, porcănaşul, mreana şi cleanul prinşi de noi, rar să sară de 10 centimetri lungime. 

Ehei, prieteni, mersul cu şfachia era mai distractiv chiar şi decît cel cu volocul, la retragerea apelor după puhoaie. Puhoaie uneori năprasnice, cu urmări dramatice pentru mulţi localnici. Inclusiv pentru părinţii mei, a căror primă casă şi anexe au fost spulberate de inundaţiile provocate de pîrîul Iapa, gîrlă care, în anumiţi ani secetoşi, aproape că seacă. 


Pescar, pe legendara Bistriţă Aurie... 

Rîul Bistriţa, prieteni, izvorăşte din Munţii Rodnei şi parcurge 288 de km pînă la vărsare, în Siret, la Galbeni, judeţul Bacău, după ce traversează Maramureşul, Suceava şi Neamţul. Rămîne un rîu de legendă, cîntat și în creaţia populară, și în cea literară, care a însemnat şi înseamnă viaţă pentru milioane de oameni, din veacul veacurilor. 

A pescui pe o apă curgătoare, de munte, nu-i chiar la îndemîna oricui. Înafară de scule, momeli şi nade, e nevoie de tehnică, de ştiinţa de căuta peştele în locuri anume, funcţie de anotimp, de manifestările astrale şi cîte altele. Prin urmare, am dăruit prietenilor echipamentele pentru crap, folosite ani mulți în hălăduielile pe mai toate iazurile din Neamț, asociind și pescăreasca urare: „ C...t în juvelnic!” Asta însemna că le dau din toată inima, cu dorinţa de a avea oricînd „fir întins”, căci baftă, succes, noroc sau spor la peşte sînt sintagme interzise de cutuma pescărească. Așa încît, cu finul Vasilică Ilie o tulim la Piatra Neamţ, la magazinul ghidului de pescari Marius. Ne dotăm cu două beţe silenţioase, alăturîndu-le toate cele trebuincioase prevăzute de regulament, după care poposim la AJVPS, de unde achiziţionăm cîte una bucată permis de pescuit pentru zona Bistriţa. 

Triumfal, garăm pe malul drept al rîului, în aval de podul care-l traversează înspre Roznov. Frumos peisaj, imaş comunal verde, parfumat de sumedenie de flori şi plante sălbatice, susur de apă cristalină, ochi şi urechi numai pentru prada din gîrlă. Însăilăm noi ceva monturi, dăm adîncime la plute şi azvîrlim. Vasilică şi-a ales un ochi, la baza uneia dintre pilele podului, în care curenţii învîrteau apa în cerc, nefugărind pluta pe coclauri. Eu dau mai la vale cu vreo 20 de metri, înspre şfor. Pluta e fugărită de curenţii apei, iar eu, în loc s-o strunesc de pe locul în care mă proţăpisem, dînd fir de pe mulinetă, merg după ea, pînă aproape să-l calc pe picioare pe vecinul-pescar, aşezat gospodăreşte, la vreo 15 metri în jos de mine. Realizez că deranjez, şi mă-ntorc la locul meu. Sigur, aproape imediat, pescărimea de pe gîrlă a remarcat neîndemînarea mea, privindu-mă cu indulgenţă sau dispreţ, chiar. Şi zile faste n-am avut multă vreme. Cum să am, cînd alţi pescari prindeau ditamai clenii sau scobarii, iar eu cîte o biată mrenuţă sau un pricăjit de boiştean, milostivi săracii cu nefericitul de mine. Între timp, Vasile se specializase. Prindea şui pe bandă rulantă, şi-l admiram de la distanţă. La fel şi pe pescarii mai apropiaţi, care făceau şi mare tam-tam cînd scoteau din apă cîte o bucată mai dolofană. Deznădăjduit, m-aşez pe iarba de pe mal şi-i pîndesc pe pescarii și din stînga, şi din dreapta. Să văd cum aruncă, cînd, cum şi cu ce nădesc. Ce momeli bagă-n cîrlig nu reuşesc să văd, pentru că fiecare le ţine ascunse într-o gentuţă. E secretul fiecăruia, doar. Unii sînt în vîrstă, alţii mai puţin, dar se vede de la o poştă că-s pescari-pescari, după cum aruncă, după cum ţin pluta la întins, după cum smucesc firul, să stîrnească interesul peştimii. Da, sînt îndemînatici, chestie pe care eu n-aveam cum s-o capăt prea devreme. Stau ca prostul, cu şezutul pe iarbă, şi pîndesc. Fur cît pot, cu coada ochiului. Unii mă roagă de cîte o ţigară ş-apoi îmi dau sfaturi. Mult mai tîrziu, mi-am dat seama că rîdeau de mine. Mare domn mi s-a-nfăţişat Cozmin Gâză. Mare, elegant pescar. Altruist şi săritor. Un prieten. Mi-a arătat cum se fac monturile, cum se nădeşte, ce momeli să folosesc, pentru fiecare specie în parte. Apoi, cum trage cleanul şi cum scobarul. Unde se prinde mreana, roşioara sau carasul. La fel, domn a fost şi nenea Jan Horea. Omul ăsta chiar s-a născut să fie pescar. Şi iarnă, şi vară, şi primăvară, şi toamnă e la pescuit. Cînd e prohibiţie pe Bistriţa, merge la iazurile particulare şi tot n-are astîmpăr. Carevasăzică, încet-încet, am deprins şi eu trebile, începînd să agăţ cîte un clean la 200-300-400 de grame. Mare performanţă. 

Eram pe drumul cel bun, aşadar, cînd, în următorul sezon, se-ntoarce din Italia, de la muncă, Cristin, finul finului meu, Vasilică Ilie. Pescar-pescar şi el... Îl văzusem poza la gazeta de onoare a unei bălţi de pe lîngă Roma. Cîştigase marele trofeu, deci. Ni se alăturase. Avea scule faine şi defila semeţ cu ele. L-am poreclit Obama, din pricina tenului său măsliniu, transmis ereditar. Aşa i-a rămas. Ce băiat fain şi îndemînos Cristin-Obama al nostru... 


Obama şi pescuitul cu pastile. Roşii... 

Tustrei o luam în amonte de pod, înspre Piatra Neamţ, la „stîlp”, la „căulă” , la „7 metri” sau la „Cut” – ştioalne pe care le atacam din teritoriul comunei noastre, știoalne celebre pentru capturile prinse de pescarii cu vechime, şi unde, mai ales Cristin-Obama, dădea mai mereu lovitura. Mergeam şi în aval, înspre Zăneşti, încercînd „la canal” sau „ la Mararu”, ştioalne la fel de întinse şi de adînci, unde Nea Lăcustă, Nea Rotaraşu şi Nenea Jan erau mai întodeauna voievozii capturilor. ’Ţi-era mai mare dragul să-i priveşti, cît de calmi şi îndemînatici se arătau, cum se luptau cu peştele, dîndu-le întotdeauna o şansă. Rar i-am auzit să înjure cînd ratau vreo captură, ceea ce, am înţeles, făcea parte din conduita adevăraţilor pescari... În schimb, îi trimiteau la toate originile pe proprietarii de balastiere care spălau agregatele minerale iar mîlul îl deversau în Bistriţa, tulburînd verzuliul-smarald al apei. Şi, da!, de la Piatra Neamţ la vale erau, şi sînt!, cîteva balastiere, aproape toate fiind ale unora proptiți politic. 

Apoi, cei de la staţia de epurare pietreană mult au mai fost „blagosloviţi”, pentru că, pe furiş, deversau în rîu mizerie, otravă ce ucidea peştimea, şi care rămînea, la retragerea apei, pe maluri cu miile, mai cu seamă puietul...Toate aste nenorocieri, într-un rîu – Bistriţa – ce-a început să-şi redobîndească viaţa mai ales după închiderea fabricii Reconstrucţia din Piatra Neamţ, care, cîteva decenii înainte de 1990, a poluat nestingherit, criminal, întreg tronsonul, pînă la vărsarea în Siret. 

Încet-încet, preieteni, deprinsesem îndemînarea şi celelalte trebuincioase pentru a conta cît de cît în lumea pescărească de pe rîu. Scule, prin urmare, aveam dintre cele mai bune. Aşa că trebuia lucrat la tehnica nădirii şi momirii. De prin reviste, de pe net, de la unii de la alţii, am încropit propriile reţete. Aşa că, după vreo doi-trei ani de ucenicie, reuşeam şi eu capturi, la comparaţie ce veteranii gîrlei, încît unii se-ntrebau „cu ce dă ziaristul?!” Ei, era secretul meu, pe care-l ştia doar finul Vasile Ilie. Omul ăsta are un simţ al umorului dat naibii. În viaţa civilă, dar şi în cea pescărească. E o mare plăcere să te afli în preajma lui, oricărei situaţii ivite trebuie să-i găsească el un cîrlig, să transforme clipa fadă într-una comică, generatoare de bună dispoziţie, dar şi de luare-aminte. Într-atît talent şi tact are încît nimeni nu se poate supăra pe el, ba dimpotrivă, îi caută compania, stîrnindu-l cu fel şi fel de înghionteli amicale. 

Bunăoară, într-o frumoasă zi a lui septembrie 2012, parchez pe malul drept al Bistriţei, în aval de pod, la vreo 50 de metri. Înainte, trecusem prin piaţa centrală agroalimentară din Piatra, de unde cumpărasem vreo 3 kg de cătină roşie, pe care „nevasta care stă la mine” s-o pună la macerat în miere de albine. Citisem pe net cum că cleanul mănîncă şi aşa ceva, ca de altfel şi alte fructe căzute în apă din arbuştii crescuţi ici-colo, pe maluri. Aşa că, obişnuit să încerc aproape orice, pun într-o caserolă cam 200 de grame, şi ca momeală, şi pentru nădire. Pe la 5, apare şi finul Vasile în golfuţul său, împreună cu propriul fin, Cristin-Obama. În maşină, Vasile ţinea nişte pastile roşii, pentru gută. Cristin le observă şi-l întreabă pe naş’su cei cu ele. 

- Lasă-le acolo, că-s ale lui naşu’ Traian, îl lămureşte Vasilică. 

- Da’ ce are, pentru ce le foloseşte?!.. 

- Dă la peşte cu ele. Nu ştii că naşu’ are tot felul de secrete?... Ia mîna de-acolo!... 

- Da iau şi eu numai două, să încerc... 

Vasile l-a lăsat şi, la coborîrea din maşină, mintenaş vine la mine şi-mi relatează tărăşenia. Îi arăt boabele de cătină, bag una în cîrlig şi azvîrl o mînă-nadă în apă, puţin mai la deal de locul în care îmi desfăşurasem hondrobeiele, lăsînd caserola la vedere, pe geanta mea pescărească. Obama, plantat la vreo 10 metri la deal de mine, mă pîndea. Îl vedeam, cu şfichiul ochiului stîng. Norocul face să şi înţep un clenuţ cît palma, treabă care-l convinge că am prins la bulina roşie, de catină habar neavînd. 

La un anumit moment, Vasile, care-l pîndea şi el pe fin’su, vine la mine şi-mi spune să-i dau din trusă un burghiu cu care găuream peleţii sau boiliesurile, căci Cristin-Obama a rupt cîrligul, încercînd să bage pastila. Nici cu sfredelul meu n-a reuşit nimic, era prea gros ca pastila să nu se sfărîme. Aşa că, subtil, am revenit la momelile mele secrete şi, pînă seara, am adunat în juvelnic mulţi cleni, căci trebuie să vă spun – chestie ştiută pe baltă – regula pentru mine era să nu reţin în juvelnic exemplarele mai mici decît lungul palmei, şi cu niciun chip mai puţin de 10 bucăţi. Ei bine, Cristin-Obama, locuia în Roznov, „la vile”, vecin c-un alt prieten al nostru, stomatologul Valentin. La cîteva zile după episodul cu pastilele, opresc la Primăria Roznov, pentru nu’ş ce treburi. Îl întîlnesc pe ifronsitul Ghiţă Mazilu, şi el pescar „ cu adeverinţă”, care mă şi-ntreabă: 

- Dom’ Traian, am auzit că tragi tare la pastile. Spune-mi şi mie de care, că Obama n-a vrut... 

- Cu tetraciclină, nea Ghiţă... 

M-am lămurit, Cristin-Obama le-a spus multor pescari secretul meu cu pastilele. „Secret” care fusese preparat de finul meu Vasile, de fapt. „Secret” pe care, după vreo săptămînă, l-am divulgat public, înainte de a se goli farmaciile şi a da guta-n peştime... 


Suspendat, din motive de...cervical 

Din 2012, sezoanele care au urmat( mai puţin 2016, în care-am fost „suspendat” din motive de...cervical), pe albia Bistriţei s-au format, în urma viiturilor de mai-ani, nişte ştioalne adînci de vreun metru şi chiar mai mult în anumite porţiuni, late de 10-15-20 metri, şi considerabil de lungi. Ideale pentru pescuit, căci rîul intra cu viteză din amonte, dezvoltînd curenţi care se calmau după puţini metri, răsfirîndu-se molcolm în volumul de sute de metri cubi de apă acumulată, în care se dezvoltase destulă hrană, plancton, fito şi zoo, ce asigura lanţul trofic într-un mediu tare prielnic dezoltării populaţiei piscicole. Şi da, în ultimii ani, pe Bistriţa, în zona noastră, s-a prins păstrăv( chiar şi eu, curcubeu, o singură dată), clean, scobar, ştiucă, caras, biban, roşioară, oblete-şui, mreană, boiştean, porcan, moină, crap( inclusiv eu, două bucăţi la vreo 700 grame, martor fiind colegul şi prietenul Daniel Muraru). Bineînţeles că din mediul de viaţă al peştimii, pescarii-pescari ştiu ce să culeagă, mă refer la tot felul de larve, lipitori, broscuţe şi viermi, pitiţi pe sub pietrele de lîngă mal sau în tăurile lăturalnice. Cu astea, funcţie de sezon, momeau şi, mai de fiecare dată, prindeau exemplare frumoase, la care rîvnea restul pescărimii, inclusiv eu, care n-aveam ştiinţa căutării acestor delicatese cu succes garantat, indiferent de cum se intersectau astrele deasupra noastră. Aşadar, poposeam doar la cîteva ştioalne cărora începusem să le cunosc meandrele subacavatice, dar deja ştiam că, dacă nu trage într-un loc, nici în celelalte nu va fi succes. Şi totuşi, o luam de-a zburda şi înspre Piatra, şi în aval de podul de la Roznov, ori de gura companionilor, ori obligat de... „peştele se caută!”. 

Prin urmare, ajunsesem la performanţa de a conta şi eu pe gîrlă, dibuind frumoase exemplare de clean, la care, chipurile, mă...„specializasem”. Mărturisesc că norocul era decisiv, Dumnezeu răsplătindu-mă pentru că reţineam în juvelnic doar exemplarele de peste 25 de centimetri, pe care, la sfîrşitul zilei, dacă erau mai puţine de 10, le eliberam, spre mirarea multor pescuitori, care nu cruţau nici un chitic. Carevasăzică, dobîndisem oarece faimă, deşi pescar-pescar, precum sînt destui pe Bistriţa, nu mă aflu şi nici nu voi deveni, sincer. Aşa că, la slujbă şi-n alte civile anturaje, plictiseam colegii cu recentele mele aventuri pescăreşti, gonflate pe acoluri, căci, conţineţi şi dumneavoastră, întruneam două calităţi: şi ziarist, şi pescar. Sau invers. Introduceam atîta dramatism în poveştile mele, încît, uneori, îi emoţionam chiar şi pe necredincioşii mei ascultători, în pofida faptului că unii mă îndemnau tovărăşeşte: „ Mai scurtează, c-o să creadă cineva c-ai prins vreun rechin, nicidecum un amărît de clean. Minciunile astea cui le-ai mai livrat?!...”. Îi drept, asemenea admonestări îmi risipeau exaltarea, realizînd că, în iureşul povestirilor, lungimea braţelor nu-mi mai ajungea, ba eram tentat să-mi folosesc chiar şi picioarele ca unitate de măsură, de comparaţie şi sugestie... 

Prieteni, cele mai frumoase, şi fructuoase!, expediţii pe rîul Bistriţa erau atunci cînd purcedeam împreună cu finul Vasilică Ilie, v-am spus. Degajă omul ăsta o energie pozitivă, care-i încarcă şi umanizează chiar şi pe cei întrerupţi de la ţîţă, înţărcaţi înainte de vreme...Şi, am observat, acolo unde se aşeza el, se aduna şi peştimea. Şi peştimea, dar şi pescărimea, căci nu puţini tupeişti aruncau undiţa peste el, fapt care de cele mai multe ori îl enerva, chiar dacă în situaţie se afla şi prietenul nostru, dragul Grigore Gâză... 


Pescăreală cu prietenul Daniel Muraru... 

Apoi, mai mare dragul să te afli pe gîrlă cu Daniel Muraru şi Bogdan Alexandrescu, colegi şi prieteni. Amîndoi, stîrniţi de patima pescărelilor mele, hotărăsc să abandoneze arealul lor din jurul Pietrei, şi să descindă în zona - garantată!... – teritoriul acvatic desenat la confluența pîrîului Iapa cu rîul Bistrița, în amonte de podul Roznov. Prima „victimă” - Daniel Murau. Ştiam că merge la ştiucă pe Bîtca, la plătică pe Lacul Bicaz, la mreană pe Cracău, cu rezultate mulţumitoare. Dar, totdeauna reţinut şi lipsit de talentul flecărelii, cum îl ştie toată lumea, mă gîndeam că Daniel îmi va da lecţii. Aşa că, într-o dimineaţă de sîmbătă, îl întîmpin şi, cu măsurat aplomb, îi prezint ştioalna cu hachiţele sale, după care ne dedăm trebii. După ce mă instalez, trimit o privire-spion înspre Daniel, care alesese un loc mai la deal cu vreo 15 metri de mine. Nu-mi vine a crede... În mîini ţinea un ciomag numai bun de dat în cap, la crap, pe iaz... Nu mă rabdă inima şi mă duc să-l inspectez. Doamne, dezastrul continua cu firul de linie, cu pluta şi montura... Atunci, ca un magistru, încep să-l blagoslovesc şi, fireşte, să-i fac scula acătării, cu rezerve din dotata mea trusă. Ei bine, acea zi, faţă de calitatea echipamentelor sale, a fost una de succes. Colegul meu a prins cîţiva cleni, fapt care l-a entuziasmat foarte. Cu ce i-am mai dat din juvelnicul meu, a putut nevastă-sa, Natalia, să facă şi-un borş, şi-o saramurică... 


Bogdan Alexandrescu, dotatu-n toate cele... 

Bogdan Alexandrescu, alt minunat coleg şi prieten, e sofisticat nevoie mare. E pietrean get-beget, dintr-o familie de intelectuali. În viaţa civilă e tare la locul lui, suav ca o garofiţă, însă la pescăreală parcă uită de sine. Nici Raluca, frumoasa lui nevastă, în faţa căreia nu vîşcă decît la Paşti - în anii cu soţ, şi la Crăciun - în cei fără, nu-l poate struni, cînd vine vorba de pescuit. Bogdan, cu alţi prieteni-orăşeni, hălăduia şi el pe Lacul Bîtca Doamnei, pe la Pîngăraţi şi Agîrcia, pe la barajul Reconstrucţia sau în zona Vînători. Prin urmare, descinde şi Alexandrescu pe moşia mea pescărească, echipat cu cele mai drăcoase unelte. Mă uit la ele cu jiind, încercînd să-mi dau seama cam cît a cheltuit fără ştirea Ralucăi. Aşadar, în caz că-mi produce vreo nefăcută, îl am la mînă. Îl pîrăsc lu’ nevastă-sa la care stă, fără cruţare. Bogdan scrutează senioral cursul apei, îşi aranjează o lansetă spinnig de vreo 3 metri şi o undiţă de vreo 5 metri, amîndouă furînd admiraţia şi unui nepescar. Trag cu ochiul şi transpir de invidie. Tacticos, pleacă-n turneu cu spinningul înspre Săvineşti, depărtîndu-se la vreun kilometru de mine. Nefiind deloc meşter la linguriţă şi alte asemenea accesorii, n-am niciun fel de complex. Se-ntoarce umil după vreun ceas, fără nimic în juvelnicul prins şmechereşte la cingătoare. Eu, deja luasem 2 cleni de vreo 30 de centimetri. 

- La ce trage, dom’ Traian?... 

- La boabă, Bogdane, şi-i arăt cutia de bonduelle aşezată la vedere, pe acareturile mele de pescuit. 

Bogdan îngaimă ceva despre turbiditatea apei şi se-ndreaptă către propriul atelier, la vreo 15 paşi la vale de mine. Desface undiţa sa de vreo 5 metri şi de pînă-n 300 de grame. O încarcă cu momeală şi, precaut, lansează la buza şforului, ţinînd firul întins, tocmai ca forfacul să joace provocator pe fundul apei. După vreo douăzeci de minute, îl zăresc aplecat lîngă gentoiul său pescăresc. Îmi zic că schimbă momeala. Da de unde, trec alte 10 minute, şi tot trebăluia la undiţă. Mă apropii şi văd că prietenul meu rupsese montura. Degetele-i umblă ca unui profesionist, ceea ce e de bine. De rău e că şi firul de linie, şi cel de forfac, şi cîrligul sînt supradimensionate. Îi aduc eu o plută de 1,5 grame, după care echilibrăm întreaga lucrare. Avea Bogdan şi fir de 0,14 pentru linie, şi de 0,10 pentru forfac, şi cîrlige acătării, de firmă... Îi pun momeală în cîrlig şi-l îndemn să dea bice. Geaba, Bogdănosu încă nu era familiarizat cu pretenţiosul pescuit la clean, pentru care pusesem momeală şi, evident, nădisem din vreme. Pînă seara, pescarul-orăşean n-a reuşit vreo captură. Observ că, resemnat, începe să-şi strîngă calabalîcul. Se apropie de mine şi, după cîteva minute, timp în care eu am mai săltat un clenălău, Alexandrescu mă avertizează că pleacă... 

- Gata, Bogdane, ai prins ceva?!... 

- Încărcat de lehamite, Bogdănosu comite gestul cela indecent, al balansării antebraţului drept, de la cot, ajutat de cealaltă mînă. Anume că a prins o p..ă... 

- Bravo, tinere!... Ai de-un borş, îi servesc eu replica patentată de prietenul Gheorghiță Apetrei, în împrejurări similare. 

De bună seamă, am deşertat capturile din juvelnicul meu într-al său, somîndu-l să declare acasă că peştimea dodoloaţă e opera sa, pe de-a-ntregul. Asemenea episoade s-au mai petrecut, însă „parţial color”, căci prietenul meu şi-a dat drumul, făcîndu-mi concurenţă, chiar. 


La clean, cu mentă frecată... 

Într-o frumoasă duminică, Bogdan poposeşte pe gîrlă însoţit de nişte amici de-ai săi, pescari-orăşeni. A fost o zi fastă pentru mine. Faptul i-a incitat pe musafiri, care începuseră să mă pîndească. Adică să vadă cu ce nădesc şi, mai ales, ce pun în cîrlig. Bineînţeles că nada o ţineam la vedere. Oricine se apropia de mine o vedea nestingherit. Momeala, însă, o ţineam dosită, doar era secretul meu. La un moment dat, unul dintre amicii lui Bogdan se-aşează lîngă mine şi vede că boabele din cutie dau înspre verde. Curios, omul mă întreabă de reţetă. Îi explic că peste ele am turnat „extract de mentă” şi-i arăt o movilă de menta broaştei, zdrobită în apropiere. Mai mult, îl lămuresc că de aia trage peştele la mine, pentru că folosesc ca ingredient menta broaştei, pe care o scot de lîngă mal, şi o frec pînă iasă mustul din ea. Evident, că i-am mai zis tînărului că peştimea se hrăneşte cu ceea ce-i oferă ecosistemul, că...şi insist: 

- Stimatule, cînd dai cu boabe, freacă un mănunchi de menta broaştei şi toarnă sucul peste un sfert din grăunţele din cutie. Le laşi să-l absoarbă vreme de 30 de minte. Asta, după ce, în prealabil, desfaci cutia cu grăunţe şi scurgi tot lichidul din ea. Apoi, peste conţinutul zvîntat 2-3 ore, pui 2 linguri de miere de albine, după care ascunzi cutia cam o săptămînă, într-un loc ferit de soare. Apoi, o aşezi în frigider, unde o ţii tot o săptămînă. Pe malul gîrlei ajuns, extragi un sfert din grăunţe, le pui în altă cutiuţă, şi le condimentezi cu suc de mentă proaspăt frecată. Deci, asta-i reţeta... Restul boabelor din cutie îl foloseşti ca nadă... 

Mulţumit că i-am divulgat secretul, tînărul pescar-orăşean m-a lăsat baltă, zbughind-o la recoltat menta broaştei. N-am aflat cîtă o fi frecat şi cu ce rezulate, pentru că, între timp, Bogdănosu m-a pîrît lumii cum că frec mentă pe gîrlă şi de aia prind cleanu’... 

2 feb. 2019

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa (XI)

M-am ajuns, sînt CINEVA!...

Traian SOCEA



Era penultima sîmbătă de dinaintea Ajunului Crăciunului, zi care, pentru lefegiul de mine, însemna relaxarea cuvenită după rutina din timpul săptămînii, şpriţul de uichend, savurat haiduceşte pe traseul beci-bucătăria de iarnă, fiind reper între celelalte lejere îndeletniciri ale cetăţeanului de la ţară, cu servicu la oraş...

Cam astea-mi erau rînduielile de fiecare sîmbătă, strategic, pentru că a doua zi, duminica, aveam tot timpul să-mi revin, să-mi refac potenţialul pentru următoarea săptămînă de muncă, dacă apetitul glojgăielii îmi scăpa de sub control, chestie ce mi se-ntîmpla nu rareori, spun drept...
IO, alături de prietenii Raluca Pascu
şi Bogdan Alexandrescu, ianuarie 2018
Acum, ăst ritual îmi fu compromis. Nu de şefii mei, care să mă cheme pentru nu’ş ce urgenţă ivită intempestiv, cum se mai întîmpla, dar rărişor, ci tocmai de „nevasta care stă la mine”.
Anume, a premeditat să mă trimită la piață. Cea agroalimentară, din Piatra Neamț, la cale de vreo 20 de km de domițil. Pe vreo minus 5 grade, nu-i tocmai confortabil, mai ales că-i de traversat intersecția de la Chintinici - Roznov, unde sîmbăta se adună mii de oameni la celebrul bazar + iarmaroc. Omenire multă: comercianți a toate cele, cumpărători și multă cască-gură pe la zecile de tarabe plantate alandala pe marginea drumului, vînzători de cereale și de animale cu marfa expusă în dube și chiar în autoturisme, căruțe, biciclete şi alte trotinete asaltează teritoriul și dinspre Tazlău, și dinspre Piatra Șoimului și Roznov.


„Poa’ să ningă, poa’ să plouă!” e expresia care nu impacientează pe nimeni. De fiece dată, de cum se luminează de ziuă și pînă pe la ceasurile unsprezece, a străpunge această uriașă aglomerare fără ca mașina să sufere la integritate e o mare performanță. Din astă pricină, pentru mine, dar și pentru mulți alții, a fi nevoit să parcurgi ăst teritoiu e un adevărat calvar.



Însă, am încotro?!...Bîigui ba de dulce, ba şi de sec şi, evident, mă conformez.


E sezonul „turtelor cu julfă” (Pelincile Maicii Domnului), și misiunea-mi e să cumpăr sămînță de cînepă. Julfa se prepară din sămînţă de cînepă bine măcinată, fiartă la foc domol vreme îndelungă, pînă ce la suprafaţa apei se alege un strat consistent-uleios, care se culege cu o paletă şi se strecoară îndemînos într-un alt vas. Apoi, se amestecă cu zahăr sau miere, în proporţii corecte, încît aroma de cînepă să persiste, să îmbie şi nările, şi papilele, la bună purtare. Compoziţia asta urmează a fi aşternută covoraş pe turte subţiri, coapte pe plită, după care, în teanc, sînt lăsate la zăcut într-un loc răcoros, cîteva zile. În Ajunul Cărăciunului, se decupează măiestru, s-aşează pe platouri şi se servesc colindătorii speciali, între care prietenii casei şi artiştii părintelui Mocănaşu de la Neguleşti. Un asemenea deliciu doar la Calu Iapa mai întîlniţi, vă jur!

La intrarea în piață, mi-aduc aminte de mai tînărul vechi prieten Gigi Luca. Ne-am întîlnit, prin vară. Tot în piață. Nu ne mai văzusem demult, așa că, bucuros, îl întreb:


- Ce mai faci, cum îți mai merge?!...



Gigi, un bărbat fain, cu chelie avantajoasă, se uită triumfător la mine și-mi răspunde:



- Bădie, m-am ajuns. Sînt CINEVA!...



Îl știam tare descurcăreț, nu numai prin Agapia natală, unde chiar lîngă Pădurea de Argint de la Văratec desfăşura afaceri profitabile, valorificînd material lemnos. Văzusem asta în urmă cu vreo 10 ani, cînd filmasem o emisiune „Lumea satului” în ăst fascinant teritoriu, parcurgînd cu emoţie cărări umblate de Eminescu și Veronica, de Vlahuță și Hogaș, dar și de multe făpturi princiare venite aici pentru o cură de purificare, cu precădere la sfîrșitul secolului al nouăsprezecelea...



Fiinţe princiare în veşnic ăst tărîm reverberant erau şi părinţii lui Gigi – Elena şi Gheorghe. Dom Luca Senior, înainte de a filma, dă tonul la poezie: „De treci codri de aramă, de departe vezi albind…” Preiau, mintenaş, să-l asigur că nu-s f’un repetent:”Ş-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint/ Acolo, lîngă izvoară, iarba pare de omăt/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet...” Următoarele versuri n-apuc să le rostesc, pentru că testarea la care fusesem supus fu semnul-anume, cel ce-i deschise calea stăpînei casei, doamna Ileana, de a desfăşura pe măsuţa scundă din faţa bucătăriei de vară a ştergarului tradiţional, pe care începuseră a se alinta bunătăţile locului: slănină, caş proaspăt de oi, ridichi şi ceapă verde, distribuite, precum santinelele, de-a-mprejurul unei pîini, rotundă şi dolofan crescută, coaptă-n cuptioriu’ gospodăriei.



- Ia di mîncaţ’, cî viniţi di la drum, şî cini şti’i pi undi măi agiungiţ’!..., ne îndeamnă autoritar tanti Ileana.



Încă nehotărît ce s-apuc, cu şfichiul ochiului drept, cat înspre pe Senior. Dumnea’sa tocmai scosese de sub măsuţă o glajă de rachiu şi umpluse păhăruţele de pe măsuţă, fapt primordial pentru disciplina ospeţiei...



- Ghini-aţ’ vinit la noi, Dumnezău sî vă pazascî pi oriundi aţ’ îmbla! Noroc şî Doamni-agiutî!...



În semn de cuvenită mulţumire, îngăim cîteva cuvinte. Palide, atîta vreme cît pe Gigi Junior îl aud pentru prima dată vorbind, sfios, în faţa tatăului său:



- Săru’ mîna, tatai’, sî cii mereu sănătos!...



- Băieti, sî cii şî tu sănătos şî vrednic, şî sî nu uiţ’ di undi ăi plecat!, decretează Senior Luca, sorbind prima înghiţitură de licoare.



Bem şi tăcem, cenzurîndu-ne plescăielile provocate de savuroasa licoare.



Mîncăm şi tăcem, cenzurînd sunetul dumicaţilor masticaţi hulpav de gurile noastre parcă nesătule.



Vorbim şi filmăm, apoi, cu voie de la Senior Luca, în templul gospodăriei sale, unde Suveran era, făr’ de tăgadă. La fel cum au fost şi vor fi în ăst fabulos tărîm scriitorul George Simon, întemeietorii de istorie nouă Elena şi Mihai Pantilimon. Cum a fost şi va fi voievodul regatului său natal, pictorul Ioan Popei, maestrul Piramidelor de la Agapia, în vecii vecilor...


Aşadar, în efervescenţa pieţii, Gigi Luca mă avertizează că a ajuns CINEVA!... Prin urmare, nu-mi fu de mirare: Gigi Luca făcea și desfăcea multe. Cu succes, însă niciodată nu s-a arătat atît de lăudăros, el chiar fiind un ins modest, discret, decent...

- Bravo, băiete, de-acum sănătos să fii, să-ți curgă capitalismul buluc prin vene, pînă la cele adînci bătrîneți!, îi urez eu, gîndindu-mă că cei pe care i-au fătat mămicuțele lor și deștepți, și curajoși, și norocoși au biruit și pe timpul celălalt, și în aste vremuri. Gigi Luca, fără îndoială, e unul dintre ei, lucru care mă bucură tare mult, pentru că-l îndrăgesc de pe vremea cînd era mare ștab pe la uteceul județean.


Cînd tocmai să mai slobod o propoziție, care să-mi exprime pe deplin neinvidia, cetățeanul Luca Gigi, crezînd probabil că voi rosti vreo răutate, mă lămurește repejor:



- Traiane, a venit timpul să m-ajung. Acasă, am rămas doar eu și nevasta. Ceilalți sînt la casele lor, firește. Azi-dimineață, văzînd că-mi înghesui tenişii, treningul şi jambierele în rucsac, nevastă-mea a înţeles că iar mă pornesc către miuţa de sîmbăta, cu băieţii. Ca niciodată, nemiloasă, îmi ordonă:



- Cineva, după ce duce gunoiul, să meargă în piață și să cumpere dovlecei!...



La noi în casă, înafară de ea şi de mine, cin’ să mai fie?...Nimeni!...



Prin urmare, eu eram acel CINEVA. Așa că, iată-mă-s, sînt CINEVA!”. Îl felicit, consolîndu-mă că și eu sînt pe cale de a ajunge CINEVA...


Așadar, ajung în piață, cumpăr două pungi de sămînță de cînepă de cîte 1 kg, mai casc gura pe ici-colo, apoi o zbughesc pe casă. Pe drum, în minte mi se rînduiesc aduceri-aminte, crîmpeie ale minunatei dumbrăvi a natalului meu. Cele legate de "fitoterapia" cu ţigări din frunze de cînepă (cannabis sativa ssp. sativa), încercată după "frunză verde de-alior (laptele cîinelui)"...



„Terapia laptele cîinelui”...


Ei, ce vremuri ale inimitabilei mele copilării, petrecută în bună parte pe dealul Roznovanu, la puține azvărlituri de băț de casa părintească, pe malul drept al pîrîului Iapa. Pe lîngă huciul lui Archip, se desfășurau vreo 10 -15 hectare de imaș comunal. Acolo ajungeam în multe dimineţi de vară, mînînd la pășunat cele două vaci ale familiei, laolaltă cu alţi vreo 10 copii ai satului, şi ei cu asemenea obligaţii. Aveam grijă ca vacile să nu urce pe platoul de pe deal, unde oamenii cultivau ogoare cu popușoi sau lucernă, sau să nu sară gardul în poama lui Arcip. Altfel, vitele-și vedeau de meseria lor, lăsîndu-ne timp de hîrjoană, de jocuri și de scaldă, cu rîndul, în ştioalnele iţite ici-colo, în albia gîrlei Iepii.


Suveran asupra toată copchilaraia era Gicu lu’ Turtea, un vecin mai mare cu vreo 5 ani decît noi. Ei bine, cu autoritatea lui de Gicu, ne-a adunat pe noi, vreo 5-6 băieţi de 6-7 ani, pe marginea pîrăului cel mic, lat de vreo 5-7 metri și adînc de cam 10 metri pe alocuri, prin care se prăvălea apa de pe coama dealului, atunci cînd ploua torenţial. Mintenaş, ne-a ordonat să ne dăm jos nădragii, să scoatem „Dorobanţu” şi să ne pişăm hăt pe malul celălat, exact cum o făcea, şi chiar reuşea el, mai de fiece dată.


Sigur, niciunul dintre noi nu avea debitul necesar şi, inevitabil, ne udam pe picioare. Ca să scăpăm de pedepse, mai ales de joardele aplicate sănătos, la fund, Gicu ne obliga să ne ungem cu mustul albicios-cleios al unei plante numită „laptele cîinelui”(Euphorbia cyparissias sau alior). Astfel, ne asigura el, o să ne crească Dorobanţu’ precît al lui şi, apoi, vom reuşi ce poate el. Inutil de spus că toţi băieţii culgeam plantele ş-apoi executam operaţiunea cu un entuziasm aparte. Ce urma, doar cei care au aplicat tratamentul ştiu!.. Adică, aproape instantaneu, instrumentul se înroşea şi boboşa, apărînd nişte dureri cumplite, greu de suportat şi, prin urmare, de ascuns privirilor celor de-acasă. Aşa încît, geaba fugeam în gîrlă şi ne spălam ca niciodată, durerea nu trecea, iar frica de cei de-acasă mă răvăşea. Seara, era cumplit. Ce explicaţii să-i dau mamei, văzîndu-mă cît de crăcănat mîn vacile înspre grajd?!...

Cînepa la murat...

Evident că, a doua zi, cocoşelul tot umflat rămînea, că durerile nu treceau, iar Bădia Gicu, cum ne obliga să-i spunem, ne fu iar doftor. Adică, ne-a dat să fumăm ţigări făcute de el din frunze de cînepă, căci, chipurile, ne trec durerile. Cînepă cultivată în orice bătătură, pe atunci. Cînepă pe care gospodinele o recoltau cu secera şi o legau în snopi, pe care, apoi, îi așezau la murat vreme de două săptămîni, în apa zăgăzuită de vaduri construite din bolovani, în albia pîrîului. Pe Gîrla Iepi’, în sezonul muratului cînepii, erau zeci de asemenea topile. De bună seamă, gîrla avea cam 5 metri lățime, iar adîncimea ajungea puțin peste oul piciorului. Deci, volumul de apă era unul modest. Astfel, atîta cînepăraie ţinută la murat schimba compoziția apei, fapt care ameţea toţi chiticii, pe care îi prindeam cu mîna, mult mai uşor, pînă şi noi, ţîncii.


Inutil de spus că, după vreo 2-3 fumuri trase din țigara de frunze de cînepă a lui bădia Gicu, parcă instantaneu, mi-am zărit Dorobanţu’ mărit de vreo 7 ori. Bine, „instantaneele” au şi ele o... soartă. A urmat o stare de levitaţie, incontrolabilă. Pluteam laolaltă, toți supușii lui Gicu Turtea, și ne plăcea. Durerea, însă, revenea. Mama, firește, și-a dat seama de la ce mi se trage betegeala. Bineînțeles că m-a tratat, spălîndu-mă cu ceai de nu știu care plante, numai de ea știute. Bineînțeles că nu l-am pîrît pe bădia Gicu. Era doar afacerea noastră. Pe care, nu tare tîrziu, am impus-o și eu celor mai mici ca mine. Unii, puțini, sînt crăcănați și în ziua de astăzi...



Curioșii, evident, pot încerca „terapia laptele cîinelui”. Poate pe unii i-ar ajuta. Mai dihai decît Herbal V, Viagra plus sau... „Încercarea moarte n-are, n-aşa?!”...




Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector