„Sindrom
blackout”
Băiețî diștepț mangliră și heblu
Traian SOCEA
Acum
vreo 3 ceasuri, preocupat să nu mă ginească alde Mîndruță, Prelipceanu sau
Guran, pornesc tembelizorul ca să văz și eu cîte-n lună și-n stele verzi despre
chestiunili la ordinea ăstei zile de 11 august, de-a lungul, latul și
curmezișul pitoreascăi noastre Românii. Ghinion pe mine, căci răsuflarea-mi se
hurducă-n pieptul de aramă exact ca-n 11 septembrie 2001, cînd bufneala
Gemenilor dă la NiYork reveberă pînă-n ultimul ungher al fizicului meu aflat, ș-atunci
stingher, tot în pitorescu-mi Regat Natal.
Mă
veți crede sau nu, mi-e tot mai limpede că UNȘPE e una cifră cu ghinion mie, căci dintr-un colț al ecranului în
cîmpul vizual mi se insinuă, mai diafan decît marea balerină Maya Plisețskaya,
o creatură sulfamidică, pufoasă și, totuși, arțăgoasă, pe nume și anume
Cristian Silviu Bușoi, secretar de stat în Ministerul Energiei, care, c-o
elocință rotund-comprehensivă, îmi întunecă dioptriile avertizînd că, pentru
integritatea Sistemului Energetic National (SEN), următoarele 10 zile sînt
critice, căci debitul Dunării se tot împuținează, că pragurile de pe fundul
fluviului au apărut de capul lor, ca fenomen neașteptat și neanunțat dispecerilor
ministrei Buzoianu.
Mă veți crede că obsesia blackoutului tindea
să capete proporții de sindrom, cînd bipedul(totuși) Bușoi mi-a șuntat atenția
pomenind, de 5 ori în 6 propoziții, subiectul zilei: Centrala de la Cernavodă; complementul
direct, indirect, circumstanțial și prepozițional fiind tocmai dragarea
fluviului, ca să-i redirecționeze șenalul debitului deja tras, acana-nspre ei,
de bulgăroii cu grumazurile demult agabaritice. Tărășenia și presupusele-i derivate
- zise el - vor însemna manoperă și alte
costuri, care se vor afișa-n facturile ce ne vor nimici bugetele personale chiar
din septembrie, exact așa cum a consimțit și Sfîntul Ilie Bolojan, primministru
ș-al energiei, invocat și evocat în ipostază de pupincurist de alte 11 ori din
14 cuvinte.
Ce
blestem pe noi, pe țara asta, ca un puradel ce imediat după isprăvirea facultății
de medicină să fie plantat deputat (în 2004) în Parlamentul României, iar din
2007 pînă-n 2024 să populeze eligibilul listei europarlamentarilor PNL, iar
acum, la 48 de ani, să meșteșugărească în guvernul țării, precum a făcut-o și
pe la Bruxelles, și prin Qatar, tot felul de sinecuri ?!...
În
10 iulie 2023, în revista „Calu Iapa” am publicat „Dictatura kiloWattului”, o
evocare a „Epopeii Bicazului”, indignat de manevrele unor „băieți deștepți”,
mari calfe și zidari în administrarea, în folos propriu, a activelor energetice
ale țării.
Ei
bine, repostez scrierea de 3 ani în urmă, întru neuitarea dramelor întîmplate
acum peste 70 de ani la Bicaz și pe Valea Muntelui, adică sacrificiile,
destinele frînte, suferințele și nenorocirile trăite de zeci de mii de munteni,
militari și deținuți, pentru propășirea românilor.
Repostez
cu furie, pentru că niște nemernici siluiesc potențialul energetic al țării,
fură fără limite și rușine sub oblăduirea unui stat profund corupt, cu
complicitatea criminală a unei clase politice mediocre, vîndută, iremedibil, străinătății.
Praful și pulberea aleagă-se de averile voastre, îmbuibaților!
Dictatura kiloWattului
Mult prea multe zile, aproape toate instrumentele media şi “soşăl-midia”
asasinează publicul cu vestiri epocale, anume că “Hidroelectrica” va fi listată
la Bursă, că oricare muritor poate să cumpere nu ştiu cîte acţiuni, acţiuni
care să-l picopsească chiar şi dincolo, în veşnicie. Astă insistenţă sare tare
din regimul deontoloagei ştiri de presă, şi tare pute a publicitate mascată.
Mi-e clar, astă listare e tot opera flăcăilor diştepţ’ din energie. Adică de ce
să fie cumpărată cu bani-vrac din pungile lor burduşite de
furăciune, cînd poa’ să jefuiască prostimea precum au făcut DiJeii jafului şi
cu memorabilele cupoane Mebo. Mă rog, alea, măcar, fură distribuite gratis şi
n-am aflat ca vreun deponent devenit acţionar nesemnificativ la ditamai
întreprinderile din anii nouăzei-două mii să fi primit f’un dividend de la cei
care le-au înşfăcat cu japca. Acum, manipularea e pe deplin ştiinţifică,
supravegheată de organismele statului, clar.
Mă-ntreb
iar, ca proasta-n iarmaroc, de ce n-au fost alocate acţiuni la Hidroelectrică
urmaşilor şi încă-trăitorilor forţaţi să-şi părăseasă casele şi
acareturile construite din strămoşime pe actualele cuvete ale lacurilor şi să
fie strămutaţi în zone situate deasupra nivelului apei acumulate, la peste 100
metri altitudine, sau, evident, cei ce nu deţineau terenuri în respectivele
zone să fie dislocaţi în zone deloc prietenoase, aflate la zeci de kilometri de
locurile natale, la periferia unor localităţi care dispuneau de terenuri netrebnice,
pe care urgisiţii să-şi construiască alte case…
Mă-nfurii iar, auzind că
printre măieştrii ăstei golănii se află şi-un ginerică de fost activist cu
priviri bleumarin, ce săvîrşea cenzura în vremurile în care, june
gazetar aflîndu-mă, habar n-aveam că siluirea Văii Bistriţei şi a oamenilor săi
reprezenta corectitudine politică comunistă, în înţelesul că “Epopeea
Bicazului” era şansa lor la propăşire. Individul, prin urmare, a interzis
publicarea reportajului “Lacul Bicaz, odiseea destinelor frînte”, documentat în
satul Izvorul Alb, reportaj pe care regretatul Eugen Tureschi, secretarul
general de redacţie, a avut curajul să-l pună în pagină. Evident, cenzorul de
la secţia propagandă l-a scos din corpul ziarului trimis la acordarea BT( bunul
de tipar), înainte de intrarea în rotativă. Consecinţe? Destule şi contondente,
pentru că nemilosul Securilă rîvnea s-ajungă prim-secretar al judeţului. N-a
ajuns, căci a venit decembrie ’89, însă imediat după ’90 a devenit mare
capitalist.
Caut fuguţa în arhiva
personală şi găsesc şpaltul pe care executasem corectura textului. Coala de
ziar e îngălbenită, normal, e veche de aproape 40 de ani, însă cerneala
tipografică e încă neştearsă, la fel cum şi semnele de corectură, lizibile
adică. Citesc textul, de parcă n-ar fi scris de mine. Înjur, drăcui, slobod
toate interjecţiile din teritoriul natal. Normal, cioclopedicul mă-mpinge în
emisferele resemnării. Ca să nu păţesc vreo poznă, două, n-aşă?!...
Drept care, după cîteva
zile, mă-ncumet eu, născutul mai devreme, la drumeţie. Automobilistică, normal,
copilotîndu-l pe Vasile Ilie, finul meu de bază, cu azimut precis: satul
Izvorul Alb, un fel de cătun însufleţit de nici 100 de oameni,
aburdicat prin 1959 pe malul stîng al lacului de acumulare Izvorul Muntelui, la
puţintică distanţă în amonte de barajul construit la vreo 3 kilometri de oraşul
Bicaz, între 1950-1960.
Barajul e prima noastră oprire. Intru
într-o altă spaţialitate geografică, asaltat de amintirea unor momente neşterse
încă de ireversibilitatea timpului. Mă dau mare. Adică, încep să-i povestesc
tînărului meu companion crîmpeie din istoria “Epopeii Bicazlui”, ca şi cum aş
citi din textul scris acum aproape patru decenii, cum vă şi spuneam. Vorbele-mi
sînt însoţite şi de gestică, şi de mimică, normal. Îi spun că lacul de
acumulare se întinde hăt-încolo, pînă la Bistricioara, la poale de Ceahlău, pe
vreo 35 de kilometri, că apa a înecat peste 20 de sate, că au fost strămutaţi
peste 20 de mii de oameni, din multe mii de gospodării. Îi spun şi de biserici,
de cimitire, de edificii care au făcut din astă Vale a Bistriţei (sau a
Muntelui, cum vă e la îndemînă…) un teritoriu fabulos, mustind de
spiritualitate, vegheat din ancestralitate de Masivul Ceahlău - muntele sfînt
al dacilor. Vasile nu zice nimic. Muţenia sa mă întărîtă, şi-i povestesc că
aici, pentru a construi astă copleşitoare amenajare, au muncit în jur de 15 mii
de oameni, mare lor majoritate deţinuţi, că în jur de 1.500 de militari au
executat muncă forţată, iar alte cîteva sute au fost voluntari, în aşa numitele
şantiere ale tineretului. Dau să mă opresc, cînd finul meu vorbeşte ca pentru
sine:
- Naşule, înseamnă că au şi
murit foarte mulţi oameni!
Cîteva secunde, nu zic nimic. Rătăcesc prin gînduri, doar-doar vreo
amintire să-mi dea imboldul de a rotunji o replică acătării. Cînd să spun că
dintre deţinuţi, militari şi voluntari au murit cu sutele, că multe alte sute
dintre locuitorii celor 22 de sate înecate de lacul de acumulare au murit de
inimă sau au luat-o razna, că foarte mulţi oameni, pentru că n-au vrut să-şi
părăsească locuinţele, au fost decretaţi „legionari” şi au înfundat puşcăriile,
că autorităţile vremii n-au declarat nimic despre tragediile „Epopeii”, finul
Vasile mă răvăşeşete cu nedumerirea-i:
- Cum, naşule, şi
nemernicii ăştia vor să vîndă hidrocentrala?!...
N-am vrut să-i mai spun ce sacrificii umane a presupus şi construcţia
hidrocentralei de la Stejaru, cum au fost săpaţi cei aproape 15 kilometri de
tuneluri prin măruntaiele muntelui Botoşanu, tuneluri în care au fost montate
conducte de 5 metri diametru, cum tot în asemenea condiţii a fost ridicată şi
fabrica de ciment de la Bicaz, care să producă un ciment special, anume pentru
astfel de baraje.
Am
tăcut, în semn de omagiu adus atîtor oameni cărora le-a fost nimicit destinul.
Nimeni, nicicînd, n-a primit gratis măcar un kilowat, aşa cum le-a promis
autorităţile vremii, ca să-i convingă să-şi abandoneze casele şi terenurile
inundate acum de apa mută a lacului de acumulare. Sigur, foarte mulţi dintre ei
au refuzat meschinele reparaţii financiare atît de
trîmbiţate. Despăgubiri care, oricum, le-ar fi desăvîrşit umilinţa.
Umilinţă care a continuat, ca un fel de pedeapsă aplicată de comunişti pentru
că muntenii l-au ales deputat pe Corneliu Zelea Codreanu, la alegerile din
1931. L-au ales, văzînd în Căpitan pe cel care-i va izbăvi de crunta exploatare
pe care sturdzenii, nemiloşii proprietari ai pădurilor înconjurătoare, şi, mai
ales, arendaşii acestora o exercitau fără măsură asupra a tot ce mişca în
întreaga Vale a Bistriţei. Umilirea fără de margini, spuneam, a continuat.
Programat, fără putinţă de tăgadă, apogeul fiind către finalul deceniului al
nouălea, secolul trecut. Adică, de prin 1986, Ceauşescu devenise captiv ideii
fixe: sistematizarea satelor mici, izolate, în scopul dării în circuitul
agricol a terenurilor ocupate de gospodăriile oamenilor. Vroia, prin urmare, ca
locuitorii să fie mutaţi în blocuri, în oraşele cele mai apropiate, precum Bicazul,
pentru cei din Izvorul Alb, de pildă. Oameni între care se aflau tanti Miluţa
şi nenea Ernest( soţie şi soţ), mutaţi din comuna Hangu, la Izvorul Alb, unde
familia lor avea în proprietate cîteva prăjini de fîneaţă. Aici, şi-au
construit noua casă şi acareturile necesare, gospodăreşte precum le era felul.
În ’88, fuseseră atenţionaţi că trebuie să se mute într-un cartier al
Bicazului. Acea perspectivă iar le-a zdruncinat minţile.
Aşadar,
tînăr reporter aflîndu-mă, descind la Izvor. O însoţesc pe mama Uţa, aşa cum o
apela toată lumea, pe Baicu, un promontoriu ce se iţeşte din apa lacului, în
chiar poala satului. Niciodată n-am cunoscut o munteancă mai deşteaptă, mai
frumoasă şi mai aprigă. Bătea către 55 de ani. Dovedea o voinţă şi o energie
nemăsurabile. Pe stinghia pintenului Baicu, înspre actuala comună Hangu, cea
rămasă neacoperită de apă, mama Uţa mă opreşte. Îmi apucă mîna dreaptă şi mi-o
întinde încătră mijocul apei. Tace. Rămîn cu braţul drept orientat în direcţia
ordonată. Nu cutez să-ntreb nimic. După vreo două minute, îndrăznesc s-o
privesc. Plîngea. Lacrimi mari cît bobul de mazăre se prăvăleau pe obrajii săi
ce prinseseră culoarea şofranului. Plîngea cu sughiţuri, silabisind din cînd în
cînd „Of, Doamne, of!”. Dinspre munţii înconjurători, o anume reverberaţie îi
cotropise întreaga-i făptură. Şedeam al nimănui, înţepenit, fără grai. Fără să
simt, din ochi începuseră a-mi susura lacrimi. Mi-am dat seama de asta doar
cînd mama Uţa mi le-a şters de pe obraji cu colţul baticului ei cernit.
N-apuc să-i mulţumesc, căci o aud icnind:
- Acolo a fost gospodăria
noastră, o vezi?!
Normal că nu vedeam nimic. În faţa noastră, la stînga, la dreapta şi
înainte o mare de apă. Milioane şi milioane de metri cubi alcătuiau un monstru
fluid, ce rînjea la zvîcnirile luminii soarelui. Prin urmare, la aproape o sută
de metri adîncime, pe fundul lacului, mama Uţa îşi vedea casa şi acareturile
înecate în urmă cu vreo 30 de ani, într-o apă mată, de nepătruns cu
privirea nici măcar cîţiva centimetri, la suprafaţă. Vede că nu văd nimic. Nu
se supără pe mine, miopul momentului, şi insistă:
- Uită-te, mai încolo, la deal
cu vreo sută de metri, trebuie să vezi temelia bisericii noastre! Blestemaţii
au aruncat-o în aer cu un vagon de trotil.
Biserica din Hangu a fost o adevărată catedrală, ce mai. Cînd băieţii
deştepţi din energie nu se mai satură de kilowaţi, hidrocentrala de la Stejaru
uzinează masiv, nivelul apei din lac scade despuind malurile lacului, de
jur-împrejur. La fel, în anii cu mare secetă, volumul de apă se împuţinează
dramatic şi, astfel, vestigiile catedralei ies la iveală. Ăst fapt se observă
de la mare distanţă, iar preoţii şi bătrînii locului ţin slujbe de pomenire a
celor care au pierit din pricina smintirii lor de pe strămoşeştile locuri
natale.
Mama Uţa n-aşteaptă de la mine vreo replică. Vede că-s neajutorat, de
parcă mineralitatea Ceahlăului m-a împins într-o abulie anume. Mă ţin după ea
cu eforturi, căci nu stă locului nici o clipită. Ajunge în alt punct al
Baicului şi scrutează iar localităţile de pe malul opus al lacului. Se opreşte,
s-aşează pe un petec de iarbă, îşi pune dreapta streaşină la ochi şi mă strigă:
- Vezi acolo, pe coasta
Chiriţenilor, şi-a ridicat casele majoritatea neamurilor noastre. Ca să ajung
la ele, trebuie să-nconjor, să trec peste baraj şi apoi să mai merg cu
autobuzul vreo 25 de kilometri. În iernile cînd îngheaţă lacul, trecem dincolo,
la neamuri, pe gheaţă, cu piciorul sau cu sania. Asta ne-a făcut ăştia. Acum,
vor să ne mute iar. Cică ne dau blocuri la Bicaz, şi ne demolează casele. Apăi,
cine-şi părăseşte încă o dată gospodăria?! Nimeni, îţi garantez io. De data
asta, toţi, că sîntem ş-aşa bătrîni, ne dăm foc, aliniaţi pe baraj. Să nu scrii
asta, numai să ţii minte!
Cum dracu să uit. Mereu am avut neştearsă în
minte odiseea oamenilor şi locurilor de pe Valea Bistriţei, derulată mai
dureros în drumul nostru către Izvor, apucînd-o prin stînga barajului. Un drum
obosit, greu de străbătut de o maşină fără prea mulţi cai putere. Pînă la Secu,
primul sătuc aflat înainte de Izvor, finul Vasile a şi făcut febră la mîini.
Oprim să ne dezmorţim mădularele, să se mai răcorească motorul. Casele, triste.
Ogrăzile, îngrijite pe alocuri. Oameni, pe nicăieri. Ajungem la Izvor, pe un
drum orfan. Pe locul unde se afla gospodăria mamei Uţa, s-a înstăpînit o
neprietenoasă mlaştină formată la inundaţiile din 2005, parcă. Atunci, alte
12-13 case au avut aceeaşi soartă.. Pe Baicu, ca şi în sat, lîngă case
îmbolnăvite de vreme şi de neputinţa îngrijirii, se ridică ferm cîteva
construcţii frumoase, văduvite însă de racordurile la reţeaua electrică. Sînt
ale urmaşilor strămutaţilor de pe fundul lacului. Nu-i bagă nimeni în seamă,
stăpînirea de azi îi lasă în întuneric, nu-i pasă că oamenii s-au nevoit prin
străinătăţuri ca să strîngă bani, să construiască pe „pămîntul moştenit de la tata!”.
Vorbesc cu părintele Aurel Florea, parohul
bisericii satului Izvorul Alb. E preotul care se nevoieşte de aproape 40 de ani
ca oamenii acestor locuri, atît de urgisiţi de soartă, să aibă unde se-nchina,
să se roage, să se încredinţeze Domnului.
Bănuieşte ce vreau să aflu. Mă priveşte empatic şi, ca şi cum ar dojeni timpul
ce mi-a răpit tinereţea, îndreptîndu-şi privirea către semeţia Ceahlăului, mă
obligă la ascultare: „Cauţi satul de odinioară, nu-i aşa? Vezi bine, natura
l-a desfigurat, iar oamenii pe care i-ai cunoscut sînt în Ceruri de multă vreme.
I-a luat Domnul, să nu mai suporte şi neîndurările vremurilor de azi. Ne mai
bucurăm de vreo 60 de familii, majoritatea lor avînd 70-80 de ani. Copii? Îţi
ajung degetele de la o mînă, ca să îi numeri. Şcoala, închisă demult. La
slujbe, duminica şi în sărbătorile religioase, participă 10-12 oameni, dintre
care pe vreo 7-8 îi aduc de acasă la biserică eu, cu propria maşină. Paragina
acaparează curţile, grădinile şi fîneţele, pentru că n-are cine le îngriji.
Neputincioşi sînt şi localnicii, şi autorităţile, tot mai indiferente la
nevoile acestor minunate locuri, în care urşii dau să intre chiar şi în
biserică. Izvorul Alb al lui Sadoveanu devine un izvor al lacrimilor.”
Mulţumesc, părinte Aurel! Alte cuvinte n-am fost în stare să rostesc.
Citind acest text, veţi înţelege cum, ca un blestem, nemernicia schingiuieşte
români şi România. În toate timpurile...
