2 mar. 2019

Incursiuni prin Regatul Natal - Calu Iapa (XIV)

Bolahan şi vidrele...

Traian SOCEA
IO, în vremurile pescărelii la crap...
Prilej mai bun să merg la văr-miu Vasile Ostahie – Bolahan, ca să-mi refac proviziile de bitter dacic şi palincă de prună-prună, am ales a fi ziua de 1 martie. Pe la amiază, o iau voiniceşte, parcurg drumul Turneştilor, ca s-ajung în satul vecin, unde locuieşte neamul meu. Păşesc agale, admirînd fala clădirilor iţite şi pe stînga, şi pe dreapta, într-o competiţie a vilelor, mai ceva ca la oraş. Aproape toate sînt ale concetăţenilor care lucrează de ani buni prin străinătăţuri. Fac PIB şi pe acolo, sporesc şi avuţia naţională acasă. Cu cît efort, cu cît sacrificiu ştiu că numai ei ştiu.
Păşesc pe podul care traversează pîrîul Calu înspre cătunul Pughina. În aval, pe cursul gîrlei se lucrează la regularizare încă de anul trecut. Munţi de balastru sînt rînduiţi de escavatoare şi de-o parte şi de alta a albiei, la poalele lor înşirîndu-se zeci de gabioane. Parale multe pentru aşa o investiţie, necesară, desigur, şi-n alte locuri vulnerabile la inundaţii. Inclusiv pe pîrîul celălalt al comunei, Iapa. Dau să fac o poză, pentru memoria locului, fireşte, căci şantierul prea seamănă a canalul Dunărea-Marea Neagră. N-apuc s-apăs butonul aparatului, că mă ş-aud apostrofat.
-        Da’ ci faşi, bre, un reportaj?!...
-        Nu, bădie, mi-am făcut un selfie, să mă dau mare că-s contemporan cu astă măreaţă realizare!, răspund şmechereşte întrebării provocatoare a leatului Gioni Lămpuţă, chiar atunci paraşutat de întîmplare a se intersecta cu mine.
-        Treabă mare aicişa, n-aşa?! Voi, pi Iapa, n-aveţi a vă lăuda cu aşa şeva, deşî primaru-i din satul vostru!...
Precaut, îmi cenzurez replica de bine ce tocmai o meşteşugisem şi mormăi ceva nedesluşibil. Leatul nu mă lasă, însă. Îmi arată alţi munţi, de buşteni, dispuşi şi ei de-o parte şi de alta a celorlalţi, de balastru scos din albia gîrlei, rînduiţi pe sute de metri pătraţi, în aval de pod...
-        Gioni, zic, da’ s-o mutat pădurea în buza satului. A cui e lemnaraia asta, răsfirată inclusiv lîngă asfaltul drumului?!...
-        A lu’ Pepero! În dreapta gîrlii, nu vezi stivili de scîndurî prigătitî pentru iexport?!... Dincolu-şa, înspre Pughina, are butucii di foc. Vindi la oameni şî faşi bani buni, măi dihai ca ocolu’ silvic...
Nu mai zic decît „ bravo lui!” şi-mi caut de drum. Gioni deja ghicise că merg la văr-miu şi nu mă abandonează:
-        Merg şî ieu la Bolahan, sî beu un rachiu, dacî dai! Măi stăm di vorbî, cî di mult nu ni-am măi întîlnit!...
-        Dau, Gioni, cum să nu, dau cu mare plăcere, cînd mă-ntorc. Aşteaptă-mă la crîşma lu' Barna!, îl asigur eu, apucînd cărarea către Bolahan.
Gioni, însă, nu mă slăbeşte. Parcă îndatorat, mă informează că Pepero e tare în afaceri, că e consilier local, că recent a fost cununat de primar, că toată regularizarea cursului pîrîului Calu, pe vreun kilometru jumate, pînă la vărsarea în rîul Bistriţa, are noimă. Anume, întîi de a ocroti depozitele de buşteni şi de cherestea ale acestui Repero al afacerilor locale, după care casele din zonă. Gioni e tare cîrcotaş. Îl îndemn să se bucure, că omul plăteşte impozite, că dă locuri de muncă, că nu toţi afaceriştii fură, că dezvoltă PIBul local şi naţional, că...
Îi arăt poteca înspre crîşma lui Barna, mă descotorosesc de el, ş-apoi o iau la deal, către gospodăria lui Bolahan. Gura satului e dată naibii, îmi zic, trezindu-mă în ograda lui văr-miu...
           - Da' pe unde şi cu cine-ai zăbovit atîta, vere?!, mă ia-n primire Vasilică...
Nu-i răspund, şi-i infing în reverul hainei un mărţişor, ca să-l impresionez. Vasilică-i băiat sensibil, doar e vărul meu, aşa că-mi mulţumeşte cu-un păhăroi de rachiu galben-oranj, ca portocalele lui Dinescu.
-        Uăi, vere, la bărbaţi nu se oferă mărţişoare, să ştii de la mine, dacă n-ai aflat încă!...
Nu zic nimic şi, înţelegînd c-am înţeles, mă-nghesuie să-l urmez către capătul grădinii sale. Acolo, în urmă cu 7-8 ani, şi-a croit un iaz de vreo 300 metri pătraţi, mai mare dragul. La populat cu puiet de crap şi de caras, specii cărora le-a asigurat o cuvenită bunăstare. N-a pescuit şi nici n-a lăsat pe nimeni s-o facă, nici măcar cu undiţa... Musafirii săi, inclusiv eu, admiram de pe maluri, de sub sălcii şi de pe pontonul dus către mijloc, smaraldul apei şi joaca inefabilă a peştimii ce prospera în iaz. Ce frumuseţe, ce bucurie...
Ei bine, de-o vreme încoace, în iaz au apărut cleni şi boişteni, ceea ce nu-i decît bine. De  rău e că s-a pricopsit şi cu bibani, dezvoltaţi, ca şi celelalte specii, din icrele lipite de picioarele pescăruşilor şi ale altor fiinţe zburătoare care-au poposit pe luciul apei.
Acum, văr-miu Vasilică e-ncercat de alt necaz. Anume, ca şi cînd nu era îndeajuns un răpitor, iazul a ademenit şi vidrele, care fac prăpăd în crăpime, ajunsă la 5-6 kilograme exemplarul.
„Vere,  le-am întîmpinat cu momeli şi capcane, am pus camere de luat vederi, am legat cîinii. Nimic. Nu ştiu de unde şi pe unde dracu’ vin lighioanele astea, că-s invizibile. Dimineaţa, pe mal, găsesc scheletele crăpanilor lăsate în batjocură, nu alta. Mi-o halit sute de kile de crapi, iar eu n-am făcut decît o singură saramură în toţi aceşti ani. Nu m-am îndurat, c-am zis să-i las, să crească...”, zice cu năduf Vasile.
-        Să urce de pe Bistriţa şi să se fi aciuat prin luncile din apropiere?!... Da’ pîn-aici, să fie vreo 2 kilometri, nu?!, zic şi eu, nedumerit.
-        Vin în sus, pe cursul pîrîului Calu, că-s daţi dracului de şmecheri. Da’ las’ că tot nenea Vasile le vine de hac, fii sigur!...
N-apuc să-l întreb cum, căci văr-miu şi-ncepe a-mi povesti:
„ Traiane, am aflat de la un vecin cum să procedez. Adică, să construiesc o capcană în formă de trunchi de con, din nuiele de lozie şi de alun recoltate pe lună plină, pe care o amplasez în ţeava deversorului. E un fel de coş, lung de vreun metru şi larg, la bază, de vreo 40 de centimetri. La capăt, se ţese din sîrmă un fel de plasă, prin care să intre apa, dar fiara să nu poată ieşi. La bază, nuielile vin răsucite înspre interior, ca la gurguiul de leasă, pentru ca lighioana, odată intrată înăuntru, să rămînă blocată. Secretul e împletitura capcanei. Adică, se alternează 9 jordii de lozie cu 3 de alun, şi tot aşa, întreaga circumferinţă. Nuielile de alun trebuie culese numai de pe coasta Pughinei, după care duse în zămnic la baba Rariţa lu’ Cheptini, la descîntat. În crucea nopţii, baba Rariţa, care-i vadană de vreo 80 de ani, coboară-n beci şi săvîrşeşte vrăjitoria. Dimineaţa, exact cînd se vede soarele răsărind, baba Rariţa te-aşteaptă la poartă, îţi dă restu’ de untură de bursuc cu care să ungi coşul, iar tu te obligi să-i plăteşti 17 lăturghii la popa Ghiontac. Uite-aşa capturez monstrul, ţine minte!”
-        Vasile, de pe unde-ai cules vrăjeala asta, că doar nu crezi că te şi cred?!...
-        Băiete, deja am prins o jivină. Am pus-o deasupra deversorului, ca să le dea în nas şi să le fugărească pe următoarele pohtitoare.
Mă duce la faţa locului, unde, într-adevăr, prădătorul trona înfipt într-o ţepuşă chiar în buza deversorului. Îmi fac cruce, fac o plecăciune către peştimea din iaz şi fug de văr-miu ca de magia neagră. Noroc că traista cu sticele cu magicul bitter dacic şi rachiu răzăşesc, opere unicat ale neamului meu, erau deja la poartă. O salt pe spinare, şi iau azimut propria locuinţă. Pe drum, mi-au revenit amintirile legate de vremurile pescărelilor de odinioară...  

Magia pescărelii, pe iazuri...

Perioada cea mai intensă, cel mai adesea şi fructuoasă, a colindatului iazurilor de prin Neamţ a fost între 2005 şi 2010. Umblam tehui, parcă, împreună cu prietenul Gheorghiţă Apetrei, cel puţin 3 zile dintr-o săptămînă, pe la Negriteşti, Lateş, Români, Dochia, Budeşti, Trifeşti, Slobozia, Zăneşti, de parcă aveam contract de muncă. Între colegii de serviciu se ştia că bag ritm atribuţiilor mele, tocmai ca s-o zbughesc ca apucatul la pescuit. De multe ori, ajungeam acasă, la ţară, mă schimbam iute, îmi luam sculele şi celelalte hondrobeie şi dam fuga la întîlnirea cu Gheorghiţă. El, desfăşurînd activităţi comerciale, mă aştepta la alimentara sa de la interscţia Chintinici, de unde se şi aproviziona cu de toate, ca şi cum ne duceam pe front.
Aşadar, mîncare şi băutură în obrăznicie, delicatesuri şi scofeturi ca la Cireşica, din care, mai mult de jumătate, Dodi dăruia paznicilor contra bună purtare, iar cu restul îi omenea pe colegii de baltă, chiar dacă nu-i cunoştea de înainte vreme, ci de drag de meşteşugul pescărelii. Şi flecărelii. Treabă pentru care era berechet timp, pentru că, ai naibii crapi, nu muşcau cam cît ne-am fi dorit noi, iar sculele noastre erau echipate cu clopoţei şi chiar senzori, treabă socotită, vestitoare dacă ciprinida a pus botul pe momeala noastră.
Dodiţă( cum îl alint eu pe Gheorghiţă) avea ritualul său în materie de masă cîmpenească. În acea vreme, deţinea o Dacia-papuc, cu care făcea aprovizionarea magazinelor sale. Încă de dimineaţă, pentru a n-o supăra pe minunata sa nevastă, Mihaela, pe care niciodată n-am văzut-o să se uite strîmb la barba’su cum goleşte cam un sfert din rafturi şi vitrinele frigorifice. Dodiţă nu suporta să mănînce singur. Cea mai mare plăcere a sa era, şi este, de a se bucura împreună cu alţii şi rar am văzut un om care să trăiască mai firesc bucuria de a dărui, precum el.
Carevasăzică, în maşina sa transferam şi echipamentul meu, după care, la drum. Nu ne duceam în acelaşi loc de mai multe ori la rînd, decît dacă aveam succes. Aşa că, iată-ne ajunşi la iazul Negriteşti, bunăoară. Oprim la barieră, aşteptăm paznicul, care, de cele mai multe ori, îşi isprăvea rondul taman cînd ajungeam noi. Plăteam ( 50 lei pe zi) sau arătam biletul de gratuită intrare obţinut de la proprietarul bălţii, după care începea negocierea. Anume, unde ne lasă: pe iazul  doi, pe malul celălalt etc., ceea ce presupunea să deschideă bariera şi să traversăm digul. Neapărat cu maşina, doream noi şi-i arătam încărcătura. Perpedes, voia el, precum că e dispoziţie de la şef, că restul pescărimii face gălăgie, pe motiv de discriminare.
Nu sosea clipa resemnării, pentru că Dodi scotea iarba fiarelor din dubă, adică „trufandalele” pregătite anume, iar lacătul de la barieră zbura cît colo. Aşa încît, oprim  pe malul bălţii, în locuri deja ştiute. Dodi, care era, şi încă este, dolofănuţ, ba şi beteag la genunchiul drept, de fiecare dată era uimitor de rapid. Într-o clipită, scotea din dubă cele 8-10 undiţe ale sale, pe care nu le strîngea niciodată, le încărca cu momeală şi le şi arunca în apă.
Bineînţeles că, tot de fiecare dată, ocupa locul cel mai bun, pe care desfăşura, la doi-trei metri distanţă între ele, cel puţin 8 undiţe. Ş-avea Dodi undiţe de soi, pentru că şi bani avea, şi deloc nu se zgîrcea cînd era vorba să-şi cumpăre cele mai bune unelte.
Sigur, tot de fiecare dată mă-mpăcam cu soarta, mai ales că şmecherul, după ce-şi instala întregul arsenal, venea „în vizită” la mine ba cu o glajă de vin, cu apă, suc sau cu fructe, lăudînd locul pe care, chipurile, mi l-am ales, cînd, de fapt, altul mai acătării nici că mai era...

 Dodiţă Apetrei, meşter şi la cteno...

De bună seamă, cătam şi eu o anume revanşă, pe care mi-o oferea Dumnezeu, prinzînd crăpani mai mulţi, uneori şi mai mari, decît el. Sau, cînd, năucit de soare, Dodi se aşeza la umbra carosatei. Îl pîndeam şi, cînd îl auzeam sforăind, tiptil-tiptil, cu vîrful piciorului îi zgîţîiam niţeluş mînerul undiţei, moment în care colpoţelul suna-suna... Într-o secundă, Dodiţă, uitînd de genunchi, se făcea perpendicular şi o zbugea către scula sunătoare. Mulina vîrtos companionul meu şi, copleşit de adrenalină, înălţa rugi împăratului ciprinidelor: „Doamne, ajută Doamne!...Oare ce-o fi, Traiane?!... Gălăţan sau românesc?!”...Nu era nici un fel de crap, ştiam bine, dar alimentam suspansul, somîndu-l să fie atent. Atent, pînă ce, dezamăgit, începea să se lamenteze: „ Dacă eram lîngă undiţă, îl înţepam mai bine, nu-l scăpam. Băi, da’ ce dihanie, sigur o fost un cteno. Avea vreo 5 kile, pe puţin, da’ las că vine el ta’su, acuşi”... De multe ori chiar prindea cteno( numit şi amur), şi nu numai unu’. Prindea şi crapi româneşti, şi gălăţan( cu solzi puţini), căci avea şi atîtea undiţe întinse-n baltă, avea şi baftă.
Seara, la plecare, Dodiţă era primul care băga sculele în dubă, cu o repeziciune nemaivăzută. Apoi, venea şi mă ajuta, pentru că eu le împachetam responsabil. Cînd scoteam juvelnicele din apă, Dodi cîntărea încărcătura cu privirea, număra bucăţile, după care, jeluindu-se, îi adăuga şi pe cei rataţi - pe bune, dar şi pe cei care nu i-au muşcat cîrligul vreodată. Ăst moment aşteptam, lămurindu-l să mai taie din mărimea crăpanilor pierduţi, pentru că tocmai eu eram autorul declanşarii clinchetului clopoţelului, anume să rîd de el. Sigur că mă credea pe jumătate şi, pînă acasă, numai despre rateurile lui vorbea. Îl aprobam îndatorat, după fiecare duşcă de vin pe care scria „Fabricat Gheorghiţă Apetrei”, pînă cînd trebuia să oprească undeva sau - în drum – să intersecteze pe cineva, la care să dăruiască măcar un crăpan de 3-4 sau şi de 5 kile, parol...
Mai rămînea cu 5-7 bucăţi, pe care le oferea vecinilor, bătrînilor şi văduvelor sau, cînd aduna mai mult, încingea cîte-o saramură la crîşma lui, ospătînd alţi şi alţi prieteni.

„Pescuit de noapte” cu streşinică...

Sîmbăta, Dodi avea de lucru, la Chintinici-Roznov fiind zi de bazar şi iarmaroc. Cum plecam numai cu maşina sa, care avea şi 4x4, ţîţîiam, ca şi el, să-şi termine treburile, pe care, de altfel, le dirija în maniera „Cap limpede”. Doar dacă se strica vremea de tot sau eu să fi trebuit a participa la vreun eveniment, să n-o întindem la pescuit, chiar şi la ora 13. Ş-atunci, se mai ţinea de noi, ba Tavi, ba Jan – Dumnezeu să-l odihnească! Am plecat sîmbătă, pe la două, hotărîţi să facem şi un pescuit de noapte. De bună seamă, Dodiţă a luat în maşină cît să mănînce un regiment. Şi cît să bea un pluton. 50 de litri de streşinică „a la Dodi”, tărie şi ţin-te veselie.
Abia am pus două-trei undiţe-n baltă, c-a şi început să plouă. Tavi, pescar-pescar, originar din Galaţi, enerva pe toată lumea cu sculele sale imperialiste, cu disciplina sa de inginer. Era aproape de nesuferit, pentru că nu bea mai deloc, deşi îi mlădiţă de podgorean. Jan, care habar n-avea să lege o montură, trecea de la unul la altul cu sticla-n mînă, milogindu-se să-i facă cineva măcar o undiţă. Pîn’ la urmă, l-am ajutat eu, dar n-a mai avut cînd să arunce, căci ploaia devenise torenţială. Am reuşit să strîngem echipamentele, nefiind încă beţi. Plini de noroi, ne-am dus la cabană, unde paznicul deja dăduse drum focului.
Ei bine, Dodi a pus pe un grătar de vreun metru pe-un metru vreo 20 de cefe şi vreo 5 kile de cîrnaţi olteneşti: Chiar dacă paznicul îşi primise tainul, cu tot cu el eram 5 indivizi. Cît să mănînci, cîtă vreme era atîta de băut. Ploaia a mai scăzut în intensitate, dar nu s-a oprit, nici la înserat. Cine să mai facă pescuit de noapte, cînd, înafară de Tavi şi paznic, ceilalţi 3 eram praf. Ne-am culcat, în două paturi rostuite de paznic. Eu, cu Dodi, iar Tavi cu Jan. Primul care a dat tonul la sforăit a fost Jan. La nici 15 minute după el, a pornit-o Dodi. După decibeli, împreună cu Tavi am hotărît că Jan absolvise şcoala populară de artă, iar Dodi conservatorul. În aşa hal profesionist mai sforăiau. De bună seamă, i-am lăsat să se manifeste. Începea duios Jan, apoi Dodi îi dădea replica, de  ziceai că alungă toate duhurile nesfinte de pe întreg mapamondul. Civilizaţi sforăitorii, de altfel. Începea unul, iar celălalt îi prelua fraza muzicală ş-o ducea pînă credeai că-i explodează bojocii. Eu şi Tavi ne-am culcuşit în maşini. Am făcut un frig de pînă şi testicularul ne intrase-n trepidaţii... Dimineaţă, ei erau fresh, noi - mai ales eu - chiauni. Am plecat vai de noi spre case, bucuroşi c-am reuşit să ieşim din văioagele alea înnoroiate.

Cu ţuhalu’ la nădit...

Mare ne era plăcerea cînd la aventurile noastre pescăreşti ne însoţea finul meu, Vasilică Ilie. Sigur că şi el era bucuros, chiar dacă îl supuneam la toate corvezile... De cum plecam la drum, pentru că în maşina lui Dodi, lîngă el-şoferul, în dreapta mai era un loc, pe care-l ocupam eu, normal. Prin urmare, Vasile trebuia să urce în  dubă, unde stătea pe un taburet, care-i sărea de sub fund la orice curbă sau cotitură, şi erau, slavă Domnului!, tare multe pe atîtea coclauri pe unde umblam noi, mai mereu pe scurtătură. Pînă la Trifeşti, de exemplu, o luam pe la Mărgineni – Făurei – Budeşti - Miron Costin, pe drumuri de ţară sau agricole şi ajungeam într-o oră şi ceva.  Din loc în loc, finul bătea în geam, să oprim. Avea nevoie de aer, căci duba se-ncingea de la soare, iar praful intra tare parşiv înăuntru. Cînd ajungeam la destinaţie, tot el, transiprat şi plin de praf, primea alte însărcinări. N-avea încotro decît să execute. Era şi tînăr, şi ditamai voinicul, şi mare pescar amator.
Oricît de bun băiat era, şi este!, finul Vasilică ne-a şi înjurat. Mai apăsat pe Dodi, cînd l-a pus să care, cale de vreo 100 de metri de la maşină, un ţuhal cu grăunţe înmuiate în apă decuseară, s-avem, chipurile, nadă. Bineînţeles că tot pe capul lui Vasilică a căzut misia de a împrăştia grăunţele, intrînd 10-15 de metri în largul iazului, printr-un mîl puturos şi lipicios de rar aţi văzut. Bineînţeles că nada nu ne-a fost de vreun folos în acea zi. Vorba unui hîtru pescar: „Crapu’ vine, mănîncă, bea apă, se cacă şi pleacă!” Am nădit pentru pescarii din următoarele zile, căci grăunţele lui Dodi ar fi trebuit să stea la muiat cîteva zile bune, să devină fragede precum bonduellu’. Aşa, crapul le-a înfulecat şi i-au rămas tari în burtă, sătul rămînînd măcar o zi-două, fără să mai cate la momelile din cîrligele noastre.
Bineînţeles că Vasile primea ordin să intre în baltă, dacă cineva dintre noi doi scăpa peştele în papură sau alte buruieni, să fugă să descălcească firul sau cîrligul dacă, din neîndemînarea noastră, se încurca în te miri ce. Apoi, să dea fuga la maşină, s-aducă fo sticlă două-nouă de băutură sau vreun bidon cu apă, să aprindă grătarul şi să ne facă fripturi, că ne mai nărăveam şi la aşa ceva. Vasilică - finu, prin urmare, era, şi este, bun la toate...Rar am văzut om să se transfigureze într-atît de bucuria de a pescui, după toate regulile însuşite de la mine, naş’su. Adică, exemplarele sub 1 kg se eliberează, pentru că au de crescut. La fel, cele peste 5 kg. Se eliberează, pentru că deja au calităţi de reproducători. 
 
Crapul electoral. Al lui Băsescu...

În primăvara lui 2010, cu prietenul Gheorghiţă Apetrei, descindem la un iaz în zona Făurei - Neamţ, după ce mai călcasem cîteva, în alte zone, dar fără a prinde vreun crăpcean, măcar. Cineva ne sugerează respectiva baltă, cu renume, de altfel. Ajungem bine pregătiţi, ca de fiecare dată cum ştia şi o făcea Dodi, care, mărturisesc, era aşteptat şi tare bine primit pe orice baltă, din motivele pe care le-am evocat deja, adică pomenile - mîncare, băutură şi, de cele mai multe ori, şi un bacşiş gras, pe lîngă taxa de intrare pe iaz - oferite paznicilor, care abia îşi duceau zilele cu ceea ce le dădeau patronii. Ritualul se desfăşoară la fel ca întotdeauna, după ce, evident, minimarketul ambulant al lui Dodiţă e despovărat de cele mărfuri, mai mult de jumătate. Anume, îndatoratul paznic ne lasă pe ce mal vrem noi, unde ne chiar ş-ajută s-ajungem, după care, fără a-l întreba nimic, ne asigură de capturile pescarilor din zilele precedente, avertizîndu-ne că asemenea exemplare ne aşteaptă şi pe noi, nesmintit.
Entuziaşti peste poate de asigurările străjerului - doar era prietenul nostru!... -  garnisim cîrligele cu cea mai exotică momeală, şi lansăm undiţele în apă. Apoi, nădim, azvîrlind cu praştia bulgăraşi croiţi de Dodi, într-o găleată de plastic, în care amestecase cartofi fierţi cu zhahăr şi vanilie, spărtură de boilies, grăunţe fierte, făină de porumb şi gălbenuş de ou, ca să lege compoziţia, pe care o mai spurca şi cu niscai praf de şrot de floarea soarelui. Cînd frămîntam guguloiele, mai că-ţi venea a pune gura pe preparat, într-atît de aspectuos, frumos mirositor şi îmbietor mai era. Ei, cum să nu ademenească ciprinida asemenea operă culinară... Aşa că, ne punem pe aşteptat, eu migălind la o sticlă de glojgăială, cu reţinere, căci razele soarelui deja începuseră a ne încinge căpăţînile, chiar dacă peste ele povîrnisem cogeamite pălării din paie. Ceasurile trec, totul în jur se încălzeşte şi mirosurile de la gunoiul de grajd depozitat în platforme, din loc în loc pe malurile bălţii încep să se răspîndească în aerul uscat, abia respirabil. Nu-i nimic, facem faţă, am nimerit noi în locuri şi mai rele.
 Mă resemnez, aşadar, şi mă-ndrept către colegul meu de aventură, sperînd că măcar la vreuna dintre cele 10 undiţe ale sale să fi tras vreun peşte.
- Dodi, nimic-nimic, nici o trăsătură?!...
- Nici pe dracu’!, şi uite-au trecut 3 ceasuri, îmi răspunde companionul meu, deloc încîntat...
- Ce facem, schimbăm momelile sau ce?!..., insist eu, gîndindu-mă că poate vreun caras chior îşi va face milă de noi.
Dodi nu-mi răspunse, aşa că mă-ntorc la locul meu. Scot din apă două undiţe. În cîrlige, momeală ioc. Normal că, în atît timp, s-a dizolvat. Pun într-una viermuşi, în alta rîme, şi le-arunc în baltă, convins că măcar carasul va trage. Da de unde, trece încă o oră. Îmi aprind a nu ştiu cîta ţigară, îmi înfing fundul în scaun, acroşez garafa de vin, şi dăi la ţoşcăială, ferit a mă vedea Dodi, căci el, responsabil cu volanul, nu bea, iar de ţigări se lăsase de multă vreme.
Prin urmare, mă consolez, scrutînd peisajul. Frumoase cîmpuri, copleşite de un verde sănătos, energizant. Mai încolo însă, zăresc ruinele grajdurilor fostului CAP de la Budeşti, la stînga alte dărîmături, ale construcţiilor de la Bălăneşti, care, odată, însemnau doar o parte din faimoasa zootehnie a fostului IAS Girov. Ehei, ce treburi aducătoare de plus valoare au fiinţat odinioară în zona asta... Şi parcă în alte părţi, nu? Prea bine, le-a nimicit capitalismul ăsta de cumetrie, cum, de altfel, a compromis şi iazurile fostei Piscicola Neamţ, una dintre cele mai profitabile întreprinderi din ţară, vîndută pe mai nimic( 15 miliarde lei vechi, cît un apartament de 3 camere) la un şoldan de prin Mehedinţi.
Deodată, aud sunînd clopoţelul unei undiţe a lui Dodiţă. Fug înspre el, să-i văd captura. Era un leşinat de caras, pe care l-a şi aruncat în baltă. Plec, fără măcar o vorbă. După vreo jumătate de oră, sună clopoţelul şi la mine, de parcă erau clopotele Patriarhiei. Mulinez voiniceşte, gîndindu-mă că e ceva mare. Era un afurist de biban, care lupta de parcă era un rechin. Îl dau înapoi în apă, proferînd felurite propoziţii la adresa împieliţatului. Gata!, mă aud rostind, uitîndu-mă la ceas. E aproape ora 13,00. şi încep să strîng undiţele. Le aşez responsabil pe mal, sătul de...pescuit. Dodi mă vede.
- Frate-miu, mergem la alt iaz sau acasă, să facem un şpriţ ca lumea?!...
- Dodi, hai acasă, că-n balta asta nu e peşte!, dau eu sentinţa...
Aşa am şi făcut... Am plecat spre casele noastre, dezamăgiţi rău, cu legămîntul de a nu mai călca pe iazul cu pricina.
După cîteva zile, mă sună un prieten, pescar şi el, care, mergînd înspre Roman, ne-a zărit cînd noi tocmai intram în DN 15 D. De bună seamă, m-a întrebat ce-am făcut. I-am spus adevărul, cu necesara consolare: „Balta are peşte, da-i acoperit cu apă!”...
- Are pe dracu’!... N-are, domnule!, că l-a dat patronul mită electorală, astă toamnă, la alegeri. A distribuit crăpanii, în pungi de plastic, alegătorilor. În tot colegiul de care răspundea, ca să-l voteze pe Băsescu, ai uitat?!...
       Prieteni, acesta fu „evenimentul” care a pus capăt hălăduielilor mele pe iazuri. Dodi se duce şi azi, cu aceaşi rîvnă şi pasiune. Și-a ales anumite iazuri, pe care le frecventează constant, de la care se-ntoarce mai mereu biruitor. Nu m-a putut convinge să mă răzgîndesc, cum nici eu nu l-am putut lămuri să meargă pe ape curgătoare, pe care pescuitul e infinit mai frumos...
Eu şi finul Vasile prestăm de cîţiva ani buni, adesea cu succes, pe ape de munte. Niciunul nu se dă-n vînt după peşte. Mîncăm, dacă cineva îl alege de oase. Osteneală de care rar avem parte...În schimb, multă lumea ne-a zis „Boda proste!”, pentru peştele dăruit.

18 feb. 2019

La mulţi ani, Vasile IACOB!


Unul dintre cei mai importanţi specialişti ai agriculturii româneşti, la ANIVERSARĂ!...

Republic omagiul adus unui om care-a făcut bine multor semeni, ignorînd sau, mai ales, persiflînd "cenzura" exercitată de... unii-alţii....

Vasile Iacob, agronomul care-ar face performanţă şi-n IT....
Inginerul agronom Vasile Iacob îşi serbează ziua de naştere sîmbătă, 18 februarie. Acum, în 2017, împlineşte 62 de ani. Nu-mi vine a crede cît de repede a trecut vremea. Mă încăpăţînez, şi desfid implacabilul timp, petrecînd prin memorie multele prilejuri în care i-am fost în apropiere, ca un privilegiu hărăzit mie, mai ales profesional. Meseria, aşadar, a făcut să-l cunosc exact pe ogoare, domnia sa închinînd agriculturii aproape 40 de ani de viaţă. Agriculturii de mare performanţă, se înţelege. Şi sînt sumedenie de mărturii că Vasile Iacob este unul dintre cei mai buni specialişti din agricultura românească, căreia i-a oferit dragoste şi pasiune, onestitate şi dăruire, înmănunchiate toate în bucuria inefabilă de a produce hrană pentru semeni – cea mai nobilă misiune pe care Domnul i-o hărăzeşte unui pămîntean.

L-am cunoscut pe Vasile Iacob, am spus, în drumurile mele reportericeşti, după 1990. M-a impresionat, de la început, prin modestia, calmul, bunăvoinţa şi eleganţa cu care mă ajuta în documentare, explicîndu-mi lucruri uneori elementare, deşi timpul său nu era deloc de risipit. Încet-încet, graţie tactului său profesional, am început să capăt mai multe cunoştinţe despre agricultură, astfel încît, după cîţiva ani, nu-mi mai era frică să intervievez chiar personalități de referinţă. După anul 2.000, mai cu seamă, numele inginerului Vasile Iacob rămîne legat de Grupul de firme TCE 3 Brazi, fondat de regretatul Culiţă Tărâţă, şi el inginer agronom, omul care, din drag de pămîntul strămoşesc, prin curaj şi - da! - viziune, a relansat în proporţii semnificative agricultura românească, înscriind-o în teritoriul marii performanţe occidentale.
Ca inginer şef şi, în ultimii ani, director cu producţia vegetală, Vasile Iacob a reuşit, ajutat fiind de conducerea Grupului, să facă din Exploataţia agricolă de la Zăneşti - sub poală de munte, deci! - un perimetru al producţiilor comparabile cu zonele de renume agricol ale ţării. Triada „Investiţii, tehnologie, specialişti” - elementară, dar esenţială pentru o agricultură modernă, profitabilă, a devenit viabilă la Zăneşti graţie lui Vasile Iacob, specialist tot mai apreciat şi respectat în galeria agronomilor ţării şi nu numai. Ca un privilegiu, am avut şansa de a participa la multe-multe întîlniri – simpozioane, schimburi de experienţă, conferinţe etc. – desfăşurate de organizaţii academice, de cercetare, de mari companii ale lumii: Pioneer, DuPont, KWS, Bayer, Agrana, Monsanto, Procera, Alcedo, Aectra ş.a., în cadrul cărora erau prezentate realizările de la Zăneşti ale nemţeanului Vasile Iacob, niveluri de producţie de excepţie la porumb, grîu, soia, rapiţă, sfecla de zahăr, cartof, plante furajere ş.a., apreciate ca un adevărat miracol pentru o exploataţie neirigată. Bunăoară, la egalitate sau foarte aproape, la unele culturi, precum în Insula Mare a Brăilei, un adevărat etalon al agriculturii româneşti, izbîndit de un alt nemţean, dr. ing. Lucian Buzdugan, plecat tot de la Zăneşti.
La Bucureşti, Iaşi şi Braşov, în Insula Mare a Brăilei sau la Indagra, în multe alte locuri care gazduiesc, tradiţional, evenimente consacrate performanţei în agricultură, activitatea agronomului Vasile Iacob a fost apreciată şi meritat răsplătită cu trofee şi distincţii speciale, fapt care – recunosc! - mă făceau mîndru că-i sînt, cu decentă măsură, prieten. Un prieten cu care am făcut zeci de emisiuni şi reportaje, indiferent de anotimp, pe ogoarele de la Zăneşti şi din împrejurimi. Împrăştierea îngrămintelor (chimice şi organice), arat şi semănat, întreţinerea culturilor, recoltat şi depozitat, lucrări care se desfăşurau ca la carte - toate sub ochii, priceperea şi exigenţa sa, toate descrise cu măiestrie de pedagog, pe înţelesul orişicui, în faţa camerelor de luat vederi. Şi, da, îmi amintesc bunăvoinţa cu care-i sfătuia şi ajuta pe colegii-fermieri, împărtăşindu-le informaţii şi cunoştinţe doar de el aprofundate. Şi, da, îmi amintesc clipele-i de mîhnire, trăite cînd intemperiile îi periclitau şi dijmuiau munca, precum şi dezamăgirile provocate de colegii sau subordonaţii care, uneori, dovedeau superficialitate, suficienţă, indolenţă, chiar...
Acum, la Aniversară, am încercat să aproximez cam cîte tone de cereale a realizat, în aproape 40 de ani de slujire a pămîntului, într-o carieră strălucită, inginerul Vasile Iacob. Mi-e imposibil, fireşte. Reuşesc să-mi reamintesc producţiile medii obţinute la hectar. La grîu: 7 - 8 tone; la porumb, 11- 12 şi chiar mai mult( pe anumite parcele); rapiţă, în jur de 4 tone; soia, la fel, în jur de 4 tone; sfeclă de zahăr, în jur de 80 de tone; cartofi, 50 – 60 de tone. Producţii, vă reamintesc, la nivelul, şi peste, consacraţii mari producători agricoli ai ţării.
Realizări obţinute pe terenuri neirigate, constant sau cu creşteri semnificative de la an la an, în pofida faptului că schimbările climatice s-au resimţit tot mai tare şi-n teritoriile Neamţului, seceta dijmuind sau chiar compromiţînd munca fermierilor, în ultima vreme. Sigur, retrăiesc momentele cînd dr. ing. Lucian Buzdugan, care, în Insula Mare a Brăilei, a scris „ Carte de învăţătură în agricultură” se arăta bucuros şi încîntat de munca lui Vasile Iacob, lăudînd-l sincer, şi în cîmp, şi în cadrul întîlnirilor profesionale cu fermieri şi specialişti, ca pe un autentic discipol, făuritor şi continuator de performanţă. La fel, am fost martorul aprecierilor academicianului Constantin Vasilică, ale lui Vasile Iosif - dir. gen. pentru Europa de Est al DuPONT, ale lui Dan Popescu - preşedintele AECTRA, Mariei Cârjă – dir. gen. Pioneer România şi Rep. Moldova, Ioan Puiu, dir. gen. KWS România şi mulţi-mulţi oameni de mare autoritate profesională şi ştiinţifică. 
Aşadar, domnul Vasile Iacob împlineşte 62 de ani. Mai are, prin urmare, puţin pînă la pensie. E greu de crezut, însă, că un asemenea specialist s-ar pensiona, atîta vreme cît, din păcate, nu prea mai sînt oameni de anvergura sa în agricultura românească. Ştiu bine, chiar dacă domnia sa a avut grijă să ţină aproape mulţi tineri, puţini au rămas şi sînt dedicaţi agriculturii.

Prin urmare, îi doresc omului şi specialistului Vasile Iacob deplină sănătate, pentru că agricultura noastră are mare nevoie de domnia sa mulţi-mulţi ani încolo. Şi-mi doresc să-l văd, peste mulţi ani, alături de Giovani Grigoraş şi ceilalţi discipoli ai săi, pe tărîmul Zăneștiului, vegheați și stimulați din Cer de întemeietorul Culiță Tărâță. La fel cum, în vara lui 2015, la o mare întîlnire consacrată performanţei în agricultură  - „ Ziua Câmpului la Zăneşti”,  i-am întîlnit pe acad. Constantin Vasilică – la 90 de ani,  alături de Ionel Mocanu – la puţini peste 80, şi Lucian Buzdugan – la peste 70 de ani. Ultimii doi – atenţie! – fiind studenţii domnului Vasilică, la Iaşi.
Domnule Iacob, vorba noastră veche: sînt mîndru şi onorat să vă fiu contemporan!

La mulţi ani, OMULE!

16 feb. 2019

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa (XIII)


RĂSFĂȚ DE FEBRUARIE

Bade, pălărie nouă...
Traian SOCEA

Poznă mare şi cu Velentainus-deiu’ ăsta!...Cît de perfid s-o pripăşit şi prin cotloanele Moldaviei noastre, Doamne fereşte!... A naibi’ chestie, imperialiştii ăştia seduc pe proletarii neuniţ’ din toate ţările periferice ca acum secole colonizatorii pe colonizaţi, cu cîte-o mărgică de sticlă...Pe proletari, citiţi bine, căci şpăguitele cozi de topor ce le-au deschis pîrtie în teritoriul românesc nu cumpără din super sau hiper-marcheturile lor, adică ei şi muierile adiacente fac şoping. Fac, şi n-am cum să nu-mi amintesc de Domnul Eminescu: „...Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,/Ce au uitat până şi a noastră limbă/ Pretind a fi pe cerul ţării: stele!...”  Da, prieteni, în aste zile, comuniştii-capitalişti de azi nu la Paris învaţă cum ” la gît se leagă nodul”, ci în Dubai...”  De unde se-ntorc :”... de fericesc norodul/ Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă!...” De zis, mai zi, matali, pretini, oriunde te-ai afla!... 

Expediez aste gînduri, din cauză de  Nicu Angheluţă. Insul mi-a fost coleg de liceu. Diştept a fost, este, şi normal că va şi-n vieţile noastre ulterioare. Mai mare cu 3 ani decît mine, a făcut Silvicultura, pe cînd concurenţa admiterii la facultate era mai dihai ca la Medicină sau Drept. A fost inspector la „Fond forestier”, funcţie exercitată pe teritoriul a toate ocoalele silvice din Neamţ, şi nu numai. Şi-nainte, şi după ’89, depun mărturie!... Azi, Nicu are o firmă ce se ocupă de peisagistică, de înfiinţat livezi, de vii, de tăieri pomi fructiferi, cu vreo 15 lucrători. De cîţiva ani, 3 meseriaşi poposesc şi în livăduţa personală, în plină iarnă.
Pe piaşpe februarie, pe la  opt, mă trezesc cu Lică, Ion şi Ogostin, profesioniştii lui, în ogradă.
-        Ni-o trimis şefu’, să-ţ’ curăţăm pomii, ştii că-i momentul!, mă informează Ogostin, şeful de echipă...
-        Ştiu, şi bini aţ’ vinit!, îi întîmpin c-o tăviţă încărcată cu păhăruţe umplute cu rachiauş moldav...
Înghit primul, ca să impresionez, în vreme ce oaspeţii-mi scrutează ştiinţific livada...
Ogostin deja împărţise sarcinile: la măr, cireş şi vişin - Lică; la piersic, prun şi păr - Ion. Voinicii desfăşoară scările, apucă foarfecile de fălci, şi dăi, bătălie. Fără milă, pomii mei sînt despuiaţi de toţi lăstarii crescuţi peste an. Lică, meşterind în colţul livezii de vreo juma’ de oră, mă strigă:
-        Dom inginer, adu-te-ncoa, să-ţ’ arăt ceva!...
-        Acu’, don şef!, îl asigur, nu înainte ca pîrdalnicul să vadă c-am apucat sticla de vinuţ şi mă-ndrept către el.
-        Dom inginer, anu’ ista rodesc aiestea, la anu’ iestelalti, cî di pi-acu’ li prigătesc. Ăi înţăles?!...
Îi mai umplu un pahar de vin, semn că-l aprob.
Îmi torn şi mie, însă n-apuc să ridic paharul la gură, căci tocmai mă aud:
-        Dom Lică, nu-mi mai zice inginer, bre! Eu sînt ziarist, dom’le!...
Ca un făcut, consolarea-mi vine dinspre poartă:
-        Proletare, Lică le zice inginer la toţi boschetarii!...
Era glasul conului Nicu, pe care nu-l ştiusem a veni la mine, darmite a ne şi supraveghea.
Descumpănit, tot dau cu stîngu-n-dreptu’, vreme cît milostivul Nicu mă lămureşte că preopinentu’ Lică fu inginer chimist la Săvineşti, pînă ce l-au disponbilizat capitaliştii italieni şi comuniştii români. Apoi, pe cont propriu, s-a specializat horticultor în Spania.

Nicu venise nu numai să-i zorească pe angajaţii săi să termine lucrarea cît mai repede, ci şi să nu mă-ntind cu ei la glojgăilă, cum adesea-mi era năravul, compromiţîndu-le ziua de lucru.
-        Băiete, băieţii mai au vreo oră de lucru. Îmbracă-te, c-avem treabă! E Ziua Îndrăgostiţilor, aşa că mergem la tanti Ileana şi la nenea Sandu, prietenii noştri...
-        Uăi, capitalistule, scuteşte-mă!, replic eu ţanţoş, sugerîndu-i cum că, la optzeci de ani, ce român ştie sau crede în Valentine’s-dei...

Vă jur că Nicu Angheluţă a fost mai întotdeauna diştept. Nu numai, sau mai ales, decît mine. Prin urmare, m-am supus. În maşina sa trona un coş cu trandafiri. Cinzeci şi cinci, exact cîţi ani de căsătorie împlineau venerabilii noştri prieteni.
În drum către tanti Ileana şi nenea Sandu, mi-am amintit ospeţia de care ne-am bucurat în urmă cu doi ani, cînd nu ştiam că 14 februarie era ziua căsătoriei lor.
Aşadar:
Marţi, am fost în ospeție la doi oameni minunați, soții Ileana și Alexandru Baluș. Amîndoi se trag din Tazlăul lui Jănică Mironescu - doctorul şi scriitorul, zămislitor și al lui Tulie Radu Teacă. O viață întreagă, amîndoi au slujit pădurea. Acum, sînt pensionari și, la aproape 80 de ani, rămîn tot pilduitori, în toate privințele. Am intrat în gospodăria lor destul de rușinat, căci nu-i mai văzusem de ani buni, din vremurile cînd drumurile reportericești mă duseseră în locurile în care își săvîrșeau munca.
Doamna Lenuța, la fel de energică, de aprigă, precum era în vremurile cînd ne conducea să filmăm pădurile virgine din susul Tazlăului, înspre poiana Gitioana, la vreo 1.200 metri altitudine. Nenea Sandu, tot supus și măsurat, precum mi-l aminteam de la cabana Preluci, acolo unde, la întoarcerea de pe munte, avea să ne răsfețe cu mîncărică și băuturică, mai dihai ca la mama acasă...

Ăste amintiri mă asaltaseră și, încercînd să scotocesc în memorie și altele, ca să pot îngîna măcar o propoziție de bun găsit, îl și aud pe însoțitorul meu, Nicu Angheluță:
-        Mamaie, iaca, ți l-am adus pe cel mai mare ziarist!...
Tanti Lenuța mă prinde-n brațe, mă strînge și mă pupă moldovenește pe amîndoi obrajii, nelăsîndu-mă să-i sărut mîna. Încurcat, reușesc, totuși, să rostesc cele cuviincioase și, suficient de preocupat, o-ntreb de nenea Sandu.
-        L-am trimis pînă-n beci!, îmi risipeşte nedumerirea tanti Lenuța.
Tovarășul meu, Nicu Angheluță, hîtru şi vigilent cum fu croit de-acasă, țîșnește din odaie către beci. În vreo 10 minute, se-ntorc amîndoi, în mîini cu niște trăiști pline, ca de la supermarket. De data asta, eu sînt primul care sar în mijlocul încăperii, îl îmbrățișez sănătos pe nenea Sandu şi trag cu coada ochiului la burduhănoasele din mîinile lui Nicu.
-        Afinată și vinuț, Trăienuț!... Destul cît să bei ca-n tinerețurile tale!, mă tachinează conu Nicu.
Mă uit chiondorîș la individ și încerc să-mi aduc aminte dacă atunci, de la cabana Preluci, am plecat pe propriile-mi picioare sau am luat „metroul”. Nu reușesc și, vinovat, îmi admonestez companionul:
-        Vorbești de mine ca de tine, campioane!...
Nenea Sandu, ca să ne-mpace, ne-nghesuie şmechereşte cu două pahare de afinată groasă ca pelteaua și tare ca spirtul. Licoarea se prelinge încătră duoden, arzînd toate în calea-i. Doar gustul acrișor al bobițelor de afină, rămase pe fundul paharului, îi mai calmează tăria. Le crănțănesc pe îndelete, după ritualul ecologic impus de nenea Sandu, gazda noastră a toate ştiutoare.

Astă vreme, tanti Lenuța deja așezase masa. În mijloc, pe un fund masiv din lemn, o mămăligă uriașă zăcea, tăiată cu ața, în felii gospodărești, cît să te saturi pentru vreo două zile. În fața fiecăruia, trona o farfurie încărcată zdravăn cu jumări și cîrnați de porc, înnăbușite cu cîte-un coltuc de caş de oi atunci scos din bărbînţă, peste care tanti Lenuța repartizase cîte două ochiuri cu gălbenușuri oranj precum șofranul. Alături, un lighean cu varză murată, înecată într-o moare rubinie, îți răpea definitiv privirea, în gură saliva depășind cotele Dunării, pe la Bechet...
Însă, ce mai adusese gospodina pe masă?!... Vorba din reclama „Asta nu e tot!”... Ei bine, dragi pohtitori, greu e a vă-nchipui chiar reamintindu-vă că gazdele noastre au fost, o viață-ntreagă, oameni ai pădurii.

Iată ce, cu părere de rău că mulți dintre dumneavoastră n-au privilegiul de a savura...O SALATĂ DE BUREȚI NEGRI...
-        Ei, dom Trăian, de cînd n-ai mai mîncat asemenea bunătate?...
-        De cînd am fost la Preluci, acum vreo douăzeci de ani, să mai fi avut de vreo 2 ori ocazia, o asigur pe tanti Lenuța.
Știam că bureţii negri cresc pe fagii în putrefacție, către sfîrșitul toamnei. Ştiam că sînt, la concurență cu bureții păstrăvi, cei mai buni și mai greu de găsit în pădurile noastre. De aceea sînt consideraţi o delicatesă, fiind foarte căutaţi și, prin urmare, foarte scumpi. De bună seamă, am lăsat la o parte destrăbălata varză. Am năvălit pe bureți, înghițind din cînd în cînd cîte o fleandură de mușchi și cîte un cîrnaț dolofan din tochitura desfăşurată în farfurie, așa ca să mai pot glojgăi, meșteșugărește, și cîte-o căniță de vin mama lui, tras cu furtunul de amicul meu Angheluță din damigenele burtoase și semețe de pe rafturile din beciul lui nenea Sandu.

Salata asta, bunii mei, e un adevărat răsfăț culinar și cred că numai tanti Lenuța e capabilă s-o prepare. Frumusețea, policromia din farfurie întruchipează un fel de preludiu, un catalizator în descoperirea gustului atîtor-alte bucate. Bureții - tăiați geometric în franjuri, măsline obraznic de negre, rondele de morcovi trufași, boabe de piper deloc stingher, frunzulițe diafane de dafin, ceapa - și roșie, și peștișor, la un loc îmbăiate în oțet de mere... Toate alintate cu trei linguri de miere neapărat de salcîm și cu un ciocănel de untdelemn de măsline - aranjate într-un borcan de 3 litri, în straturi și pe rostul fiecăruia. Cu două bețigașe puse cruce deasupra conținutului și cu capac cu ghivent, pentru ermetizare în cuptorul de plăcinte, borcanul se pune apoi la odihnă în deplin întuneric, într-un beci neapărat zidit cu piatră. Ș-așa, se lasă la odihnă pînă cel mai devreme în prima zi de Crăciun. Sau, mai ales, pînă cînd, de drag de un musafir, tanti Lenuța umblă la borcan, dăruind Dumnezeiască-i bunătate unui proletar ca mine. Și unui capitalist, ca Nicu Angheluță, firește.

Alintul nostru gastronomic a durat vreo 4 ceasuri. Am mulțumit, am zis bogda-proste de multe ori, ghiontindu-l pe conu Nicu să facă la fel. N-apucă, căci gazdele noastre s-au repezit a-i mulțumi pentru că l-a adus la  ei pe „cel mai mare ziarist”, așa cum mă ironiza prietenul meu, hîtrul Nicu Angheluță.
-        Așa șuguiește el, tanti Lenuță și nene Sandule, restabilesc mintenaș lucrurile. Atunci cînd vrea să cîștige ceva fără muncă. Sau cînd îi „arde gîtul ca curu la cloșcă”. Însă, oarece dreptate are. Adevărat, sînt cel mai mare ziarist. De la Piatra Șoimului, că altul nu mai este. Parol!...
Depun mărturie că, şi-n acest an, ritualul a fost respectat. Ba chiar mai mult, doar am serbat cei 55 ani de căsnicie a pururi trăitorilor soţi Ileana şi Alexandru Baluş.

  

9 feb. 2019

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa(XII)

Bucurii trăite, vouă povestite... 

Traian SOCEA 

Împreunînd utilul cu...neastîmpărul pasiunii...
Prima duminică de făurar 2019. Zi frumoasă, cu soare generos și vreo plus 7 grade, după zile întregi de frig și uneori ger. Mă sui șmecherește în folkswaginu’ finului Vasilică Ilie, cu azimut programat: Piatra Neamț. Ca mulți rurali ce se respectă, mergem la mall. Să vedem Capcana, un film cu Nicole Kidman. La țară, ca un făcut, de vreo 30 de ani filmele au dispărut. Căminele culturale găzduiesc crîșme, nunți, parastase și alte botezuri, ceea ce e de bine, pentru că încă sînt în picioare. De rău e că sînt și multe blestemate la ruină. Ș-apoi, cui îi(mai) pasă?!... 

Înainte de a intra pe podul care traversează Bistriţa înspre Roznov, Vasile își face semnul crucii și dă drumul la glas: 

- Nașule, acu-i acu’! Din milioanele astea de gropi, doar Domnul ne scoate la capăt cu mașina întreagă! 

- Doamne-ajută!, îl îmbărbătez eu, ambiționîndu-mă să număr bortele ivite în carosabilul podului, după succesivele înghețuri de pînă acum. 

Pe la jumătatea podului – după vreo 70 de metri, finul deja își împletise brațele precum funiile de usturoi. De tras de volan în toate părțile, doar-doar o încăleca gropile, să-și protejeze planetarele, arcurile, telescoapele. Ce era la gura lui?!... Nu spun, c-aude primarul, și ne e prieten din tinereţe!... Vă spun c-am numărat vreo 30 de borte, unele și de cîte un metru diametru. Restul lor, pînă la capătul podului, pe încă vreo 80 de metri lungime, să le numere....Preafericitul Daniel, că nu mai la el rămîne nădejdea că podul acesta va fi reparat în ăst an. Sau, mă rog, peticit ca-ntr-atîtea toamne, cu asfalt de la cuviosul Ginel. Adică, de la biruitorul a toate lucrările publice din aproape-ntreaga Moldavie, ba chiar mai mult decît atît... De pidosnicele aste gînduri mă scapă tot peisajul, care-mi fură privirea înspre golfuleţul croit de apele rîului la aproape 100 metri în amonte, în cotul dinspre balastiera lu’ Marcoci(aşa cum îi zic localnicii), pe malul stîng al albiei. De jur-împrejurul bălții, pescărimea e la datorie. Să fie vreo 10 -12 inși. 

- Naşule, oare la ce dau?!, mă-ntreabă Vasile, surprinzîndu-mă c-am încurcat numărarea bortelor și pîndesc pescarii, fără să-mi mai pese de volanul său... 

- La şui şi la clean, altceva nu cred să tragă pe timpul ăsta, îl lămuresc eu. 

- Nu venim și noi?!, mă iscodește companionul meu, rostind numele cîtorva dintre cei cu bățu-n baltă...Le spune pe nume ca și cum i-ar dojeni: Cătălin Verdeş - vecinu, nenea Jan Horia, nea Grigore-cumătru, Lică Barosanu’, Vasile Rotaraşu... 

- După prohibiție, tinere!... Știi că trebuie să-mi păzesc cervicalul, îi răspund cu glas obidit... 

Adevărat, sînt obligat să mă feresc de frig, de umezeală şi de curent, din cauza beteagului meu cervical... Din fericire, problemele cele mari nu le mai am. Dar, clasica vorbă: cine - după 50 de ani - se trezeşte dimineaţa şi nu simte nici o durere e un om mort! 

Prin urmare, pescarul cu „ adeverinţă” ce mă aflu, de vreo 10 ani, colind mai cu seamă știoalnele formate pe malul drept al Bistriței, în teritoriul comunei mele natale. Asta după ucenicia din copilărie, săvîrșită pe cursul pîrîului Iapa. Mărturisec că a vă povesti despre bucuria de a pescui, despre peripețiile și trăirile pescărești încercate laolaltă cu ceilalți colegi de baltă este de neasemuit. Deopotrivă, pentru mine chiar este şi un privilegiu, anume de a transmite mai tinerilor concetățeni să nu uite a prețui și a respecta natura, floră și faună, laolaltă. 

Așadar, îţi înfăţişez bucurii pe care să le trăieşti şi tu, iubite cetitor: 

Cu „şfachia”, la prins chitici, noaptea 

„Cariera” de pescar mi-am început-o din fragedă pruncie, lucru absolut firesc pentru cei mai mulţi dintre născuţii în zona de munte. Carevasăzică, pe gîrla Iepii( pîrîul care izvorăşte din măruntaiele masivului Murgoci - 1293 metri - şi se varsă după vreo 25 de kilometri în rîul Bistriţa, pe partea sa dreaptă), în ştioboalnele aranjate de puhoaiele năprasnice, uneori, pentru casele şi ogoarele apropiate de albie. Pe noi, liota de plozi, ne învăţau fraţii mai mari, care, ca să scape de săcîială, ne confecţionau o undiţă dintr-o nuia de alun, de vîrful căreia legau 2-3 metri de aţă de croitorie și un cîrlig rotunjit dintr-un bold(ac cu gămălie) la capăt, precum şi necesara plută, ajustată din antena unui cocean de popuşoi. Momeli, slavă domnului!, de la veşnicele rîme de gunoi de grajd, pînă la cosaşi sau carabeţii de piatră sau lemn. Fireşte, cu astă dotare şi tehnică personală zero, rezultatele erau pe măsură, adică vreun chitic chior să se-agațe în cîrligul nostru rudimentar. 

Pe la 7-8 ani, fraţii mai mari cedau smiorcăielilor mele şi mă luau, mai mult de gura mamei, cu „şfachia”. Ăst instrument îl fabricau dintr-un bidonaş din aluminiu de un litru, abandonat de soldații care-au mărșăluit pe la noi în al doilea război mondial( prin locurile mele natale retrăgîndu-se nemţii, fugăriți de ruși), umplut pe jumate cu gaz lampant şi fixat într-o crăcană aleasă dintr-un ram de alun, corn, răchită sau arin, bidon în care se introducea un fitil de bumbac, sau alt material textil, care să ardă şi încet, să facă şi flacără mare, şi nici să nu afume pe mînuitor sau pe cei din dreapta sau stînga sa, funcţie de cum se lua cu asalt luciul apei. 

Aşadar, cu şfachia se mergea noaptea, numai vara şi toamna, iar „dragomanul”( proprietarul instalaţiei, şef de echipă) îngăduia pe lîngă el doar doi inşi, dintre cei mai pricepuţi a mînui ostia( o furculiţă dreaptă, cu dinţii foarte ascuţiţi, legată bine de un băţ de vreo 50 cm). Acţiunea începea după ora 23, cînd peştimea pleca în promenadă. Şeful de echipă alegea porţiuni cu apă subțire şi lină de pe cursul gîrlei, pe care le străbăteam cu paşi mici, uşori, fără vorbă, tocmai să nu speriem prada. Astfel, la lumina degajată de fitilul aprins pe o rază de vreun metru, mreana, cleanul, moina, rareori scobarul, care mai urca de pe Bistriţa uneori, se culcau pe fundul apei, orbiţi de lumina violentă a şfachiei, mînuită dibaci de purtătorul ei. De multe ori, băieţii reuşeau să-nfingă ostia în peştii anesteziaţi de lumina intensă. Însă, la fel de multe ori, ratau şi, atunci, începea distracţia. Eu, mai mic fiind, purtam la gît un ditai coşteiul în care să încapă recolta, care, de multe ori, greu se mai strîngea. 

Şi uite-aşa, cu reproşuri şi sudalme, tiptil-tiptil reluam parcursul. Căci, plecaţi din dreptul lu’ Chiupea, merseserăm vreun kilometru în amonte ajungînd la ştioalnă la Decebal, unde ne scăldam noi, copchilaraia, vara pînă-ncătră toamnă. La ieşirea din ştioalnă, apa era zăgăzuită cu un vad din pietre mai mari şi afluită vreo 8-10 metri către o leasă făcută din nuiele de lozie, fixată bine cu bolovani, tocmai ca şforul apei să împingă chiticii în gurguiul leşii, de unde doar rara peştime mare ar mai fi putut scăpa. Bineînţeles că asemenea leşi mai întîlneam pe cursul apei. Bineînţeles că chiticii pe care-i găseam în gurguie îi confiscam, ca pradă de braconaj. Şi, de bună seamă, mulţi dintre proprietarii de leasă( unii avînd cîte 2-3, chiar) ne pîndeau prin tufişurile de arin şi răchită de pe mal, de unde aruncau cu pietre înspre noi, nu musai a ne sparge capetele, ci a ne speria şi avertiza că am intrat în teritoriul lor. Sigur, la asemenea afront, şi noi, gaşca de braconieri de noapte, începeam tirul înspre locul de unde eram bombardaţi, pînă lucrurile se linişteau şi-ncepeam iar urcuşul pe gîrlă. Puneam fitil nou, umpleam cu gaz bidonul şi-o luam la deal, cale de încă vreun kilometru - doi, pînă rămîneam şi fără gaz, şi fără fitil. 

Obosiţi, cu picioarele murate de apă, înnegriţi pe faţă şi mîini de fumul degajat de arderea fitilului, ne întorceam acasă reproşîndu-ne unii altora neîndemînarea, însă hotărîţi, ca întotdeauna, că data viitoare va fi mai bine. În coştei, recoltă neîndestulătoare la împărţirea între „combatanţi”. De obicei, „prada” încăpea în căuşul palmelor şi era luată de către cel care punea gazul şi confecţiona cele 2-3 fitile necesare într-o asemenea escapadă nocturnă. Cel mai adesea, îi ajungea mă-si şi de-un borş, şi de-o tocăniţă de chitici cu multe buruieni. Chitici le ziceam, că doar boişteanul, cîra, moina, porcănaşul, mreana şi cleanul prinşi de noi, rar să sară de 10 centimetri lungime. 

Ehei, prieteni, mersul cu şfachia era mai distractiv chiar şi decît cel cu volocul, la retragerea apelor după puhoaie. Puhoaie uneori năprasnice, cu urmări dramatice pentru mulţi localnici. Inclusiv pentru părinţii mei, a căror primă casă şi anexe au fost spulberate de inundaţiile provocate de pîrîul Iapa, gîrlă care, în anumiţi ani secetoşi, aproape că seacă. 


Pescar, pe legendara Bistriţă Aurie... 

Rîul Bistriţa, prieteni, izvorăşte din Munţii Rodnei şi parcurge 288 de km pînă la vărsare, în Siret, la Galbeni, judeţul Bacău, după ce traversează Maramureşul, Suceava şi Neamţul. Rămîne un rîu de legendă, cîntat și în creaţia populară, și în cea literară, care a însemnat şi înseamnă viaţă pentru milioane de oameni, din veacul veacurilor. 

A pescui pe o apă curgătoare, de munte, nu-i chiar la îndemîna oricui. Înafară de scule, momeli şi nade, e nevoie de tehnică, de ştiinţa de căuta peştele în locuri anume, funcţie de anotimp, de manifestările astrale şi cîte altele. Prin urmare, am dăruit prietenilor echipamentele pentru crap, folosite ani mulți în hălăduielile pe mai toate iazurile din Neamț, asociind și pescăreasca urare: „ C...t în juvelnic!” Asta însemna că le dau din toată inima, cu dorinţa de a avea oricînd „fir întins”, căci baftă, succes, noroc sau spor la peşte sînt sintagme interzise de cutuma pescărească. Așa încît, cu finul Vasilică Ilie o tulim la Piatra Neamţ, la magazinul ghidului de pescari Marius. Ne dotăm cu două beţe silenţioase, alăturîndu-le toate cele trebuincioase prevăzute de regulament, după care poposim la AJVPS, de unde achiziţionăm cîte una bucată permis de pescuit pentru zona Bistriţa. 

Triumfal, garăm pe malul drept al rîului, în aval de podul care-l traversează înspre Roznov. Frumos peisaj, imaş comunal verde, parfumat de sumedenie de flori şi plante sălbatice, susur de apă cristalină, ochi şi urechi numai pentru prada din gîrlă. Însăilăm noi ceva monturi, dăm adîncime la plute şi azvîrlim. Vasilică şi-a ales un ochi, la baza uneia dintre pilele podului, în care curenţii învîrteau apa în cerc, nefugărind pluta pe coclauri. Eu dau mai la vale cu vreo 20 de metri, înspre şfor. Pluta e fugărită de curenţii apei, iar eu, în loc s-o strunesc de pe locul în care mă proţăpisem, dînd fir de pe mulinetă, merg după ea, pînă aproape să-l calc pe picioare pe vecinul-pescar, aşezat gospodăreşte, la vreo 15 metri în jos de mine. Realizez că deranjez, şi mă-ntorc la locul meu. Sigur, aproape imediat, pescărimea de pe gîrlă a remarcat neîndemînarea mea, privindu-mă cu indulgenţă sau dispreţ, chiar. Şi zile faste n-am avut multă vreme. Cum să am, cînd alţi pescari prindeau ditamai clenii sau scobarii, iar eu cîte o biată mrenuţă sau un pricăjit de boiştean, milostivi săracii cu nefericitul de mine. Între timp, Vasile se specializase. Prindea şui pe bandă rulantă, şi-l admiram de la distanţă. La fel şi pe pescarii mai apropiaţi, care făceau şi mare tam-tam cînd scoteau din apă cîte o bucată mai dolofană. Deznădăjduit, m-aşez pe iarba de pe mal şi-i pîndesc pe pescarii și din stînga, şi din dreapta. Să văd cum aruncă, cînd, cum şi cu ce nădesc. Ce momeli bagă-n cîrlig nu reuşesc să văd, pentru că fiecare le ţine ascunse într-o gentuţă. E secretul fiecăruia, doar. Unii sînt în vîrstă, alţii mai puţin, dar se vede de la o poştă că-s pescari-pescari, după cum aruncă, după cum ţin pluta la întins, după cum smucesc firul, să stîrnească interesul peştimii. Da, sînt îndemînatici, chestie pe care eu n-aveam cum s-o capăt prea devreme. Stau ca prostul, cu şezutul pe iarbă, şi pîndesc. Fur cît pot, cu coada ochiului. Unii mă roagă de cîte o ţigară ş-apoi îmi dau sfaturi. Mult mai tîrziu, mi-am dat seama că rîdeau de mine. Mare domn mi s-a-nfăţişat Cozmin Gâză. Mare, elegant pescar. Altruist şi săritor. Un prieten. Mi-a arătat cum se fac monturile, cum se nădeşte, ce momeli să folosesc, pentru fiecare specie în parte. Apoi, cum trage cleanul şi cum scobarul. Unde se prinde mreana, roşioara sau carasul. La fel, domn a fost şi nenea Jan Horea. Omul ăsta chiar s-a născut să fie pescar. Şi iarnă, şi vară, şi primăvară, şi toamnă e la pescuit. Cînd e prohibiţie pe Bistriţa, merge la iazurile particulare şi tot n-are astîmpăr. Carevasăzică, încet-încet, am deprins şi eu trebile, începînd să agăţ cîte un clean la 200-300-400 de grame. Mare performanţă. 

Eram pe drumul cel bun, aşadar, cînd, în următorul sezon, se-ntoarce din Italia, de la muncă, Cristin, finul finului meu, Vasilică Ilie. Pescar-pescar şi el... Îl văzusem poza la gazeta de onoare a unei bălţi de pe lîngă Roma. Cîştigase marele trofeu, deci. Ni se alăturase. Avea scule faine şi defila semeţ cu ele. L-am poreclit Obama, din pricina tenului său măsliniu, transmis ereditar. Aşa i-a rămas. Ce băiat fain şi îndemînos Cristin-Obama al nostru... 


Obama şi pescuitul cu pastile. Roşii... 

Tustrei o luam în amonte de pod, înspre Piatra Neamţ, la „stîlp”, la „căulă” , la „7 metri” sau la „Cut” – ştioalne pe care le atacam din teritoriul comunei noastre, știoalne celebre pentru capturile prinse de pescarii cu vechime, şi unde, mai ales Cristin-Obama, dădea mai mereu lovitura. Mergeam şi în aval, înspre Zăneşti, încercînd „la canal” sau „ la Mararu”, ştioalne la fel de întinse şi de adînci, unde Nea Lăcustă, Nea Rotaraşu şi Nenea Jan erau mai întodeauna voievozii capturilor. ’Ţi-era mai mare dragul să-i priveşti, cît de calmi şi îndemînatici se arătau, cum se luptau cu peştele, dîndu-le întotdeauna o şansă. Rar i-am auzit să înjure cînd ratau vreo captură, ceea ce, am înţeles, făcea parte din conduita adevăraţilor pescari... În schimb, îi trimiteau la toate originile pe proprietarii de balastiere care spălau agregatele minerale iar mîlul îl deversau în Bistriţa, tulburînd verzuliul-smarald al apei. Şi, da!, de la Piatra Neamţ la vale erau, şi sînt!, cîteva balastiere, aproape toate fiind ale unora proptiți politic. 

Apoi, cei de la staţia de epurare pietreană mult au mai fost „blagosloviţi”, pentru că, pe furiş, deversau în rîu mizerie, otravă ce ucidea peştimea, şi care rămînea, la retragerea apei, pe maluri cu miile, mai cu seamă puietul...Toate aste nenorocieri, într-un rîu – Bistriţa – ce-a început să-şi redobîndească viaţa mai ales după închiderea fabricii Reconstrucţia din Piatra Neamţ, care, cîteva decenii înainte de 1990, a poluat nestingherit, criminal, întreg tronsonul, pînă la vărsarea în Siret. 

Încet-încet, preieteni, deprinsesem îndemînarea şi celelalte trebuincioase pentru a conta cît de cît în lumea pescărească de pe rîu. Scule, prin urmare, aveam dintre cele mai bune. Aşa că trebuia lucrat la tehnica nădirii şi momirii. De prin reviste, de pe net, de la unii de la alţii, am încropit propriile reţete. Aşa că, după vreo doi-trei ani de ucenicie, reuşeam şi eu capturi, la comparaţie ce veteranii gîrlei, încît unii se-ntrebau „cu ce dă ziaristul?!” Ei, era secretul meu, pe care-l ştia doar finul Vasile Ilie. Omul ăsta are un simţ al umorului dat naibii. În viaţa civilă, dar şi în cea pescărească. E o mare plăcere să te afli în preajma lui, oricărei situaţii ivite trebuie să-i găsească el un cîrlig, să transforme clipa fadă într-una comică, generatoare de bună dispoziţie, dar şi de luare-aminte. Într-atît talent şi tact are încît nimeni nu se poate supăra pe el, ba dimpotrivă, îi caută compania, stîrnindu-l cu fel şi fel de înghionteli amicale. 

Bunăoară, într-o frumoasă zi a lui septembrie 2012, parchez pe malul drept al Bistriţei, în aval de pod, la vreo 50 de metri. Înainte, trecusem prin piaţa centrală agroalimentară din Piatra, de unde cumpărasem vreo 3 kg de cătină roşie, pe care „nevasta care stă la mine” s-o pună la macerat în miere de albine. Citisem pe net cum că cleanul mănîncă şi aşa ceva, ca de altfel şi alte fructe căzute în apă din arbuştii crescuţi ici-colo, pe maluri. Aşa că, obişnuit să încerc aproape orice, pun într-o caserolă cam 200 de grame, şi ca momeală, şi pentru nădire. Pe la 5, apare şi finul Vasile în golfuţul său, împreună cu propriul fin, Cristin-Obama. În maşină, Vasile ţinea nişte pastile roşii, pentru gută. Cristin le observă şi-l întreabă pe naş’su cei cu ele. 

- Lasă-le acolo, că-s ale lui naşu’ Traian, îl lămureşte Vasilică. 

- Da’ ce are, pentru ce le foloseşte?!.. 

- Dă la peşte cu ele. Nu ştii că naşu’ are tot felul de secrete?... Ia mîna de-acolo!... 

- Da iau şi eu numai două, să încerc... 

Vasile l-a lăsat şi, la coborîrea din maşină, mintenaş vine la mine şi-mi relatează tărăşenia. Îi arăt boabele de cătină, bag una în cîrlig şi azvîrl o mînă-nadă în apă, puţin mai la deal de locul în care îmi desfăşurasem hondrobeiele, lăsînd caserola la vedere, pe geanta mea pescărească. Obama, plantat la vreo 10 metri la deal de mine, mă pîndea. Îl vedeam, cu şfichiul ochiului stîng. Norocul face să şi înţep un clenuţ cît palma, treabă care-l convinge că am prins la bulina roşie, de catină habar neavînd. 

La un anumit moment, Vasile, care-l pîndea şi el pe fin’su, vine la mine şi-mi spune să-i dau din trusă un burghiu cu care găuream peleţii sau boiliesurile, căci Cristin-Obama a rupt cîrligul, încercînd să bage pastila. Nici cu sfredelul meu n-a reuşit nimic, era prea gros ca pastila să nu se sfărîme. Aşa că, subtil, am revenit la momelile mele secrete şi, pînă seara, am adunat în juvelnic mulţi cleni, căci trebuie să vă spun – chestie ştiută pe baltă – regula pentru mine era să nu reţin în juvelnic exemplarele mai mici decît lungul palmei, şi cu niciun chip mai puţin de 10 bucăţi. Ei bine, Cristin-Obama, locuia în Roznov, „la vile”, vecin c-un alt prieten al nostru, stomatologul Valentin. La cîteva zile după episodul cu pastilele, opresc la Primăria Roznov, pentru nu’ş ce treburi. Îl întîlnesc pe ifronsitul Ghiţă Mazilu, şi el pescar „ cu adeverinţă”, care mă şi-ntreabă: 

- Dom’ Traian, am auzit că tragi tare la pastile. Spune-mi şi mie de care, că Obama n-a vrut... 

- Cu tetraciclină, nea Ghiţă... 

M-am lămurit, Cristin-Obama le-a spus multor pescari secretul meu cu pastilele. „Secret” care fusese preparat de finul meu Vasile, de fapt. „Secret” pe care, după vreo săptămînă, l-am divulgat public, înainte de a se goli farmaciile şi a da guta-n peştime... 


Suspendat, din motive de...cervical 

Din 2012, sezoanele care au urmat( mai puţin 2016, în care-am fost „suspendat” din motive de...cervical), pe albia Bistriţei s-au format, în urma viiturilor de mai-ani, nişte ştioalne adînci de vreun metru şi chiar mai mult în anumite porţiuni, late de 10-15-20 metri, şi considerabil de lungi. Ideale pentru pescuit, căci rîul intra cu viteză din amonte, dezvoltînd curenţi care se calmau după puţini metri, răsfirîndu-se molcolm în volumul de sute de metri cubi de apă acumulată, în care se dezvoltase destulă hrană, plancton, fito şi zoo, ce asigura lanţul trofic într-un mediu tare prielnic dezoltării populaţiei piscicole. Şi da, în ultimii ani, pe Bistriţa, în zona noastră, s-a prins păstrăv( chiar şi eu, curcubeu, o singură dată), clean, scobar, ştiucă, caras, biban, roşioară, oblete-şui, mreană, boiştean, porcan, moină, crap( inclusiv eu, două bucăţi la vreo 700 grame, martor fiind colegul şi prietenul Daniel Muraru). Bineînţeles că din mediul de viaţă al peştimii, pescarii-pescari ştiu ce să culeagă, mă refer la tot felul de larve, lipitori, broscuţe şi viermi, pitiţi pe sub pietrele de lîngă mal sau în tăurile lăturalnice. Cu astea, funcţie de sezon, momeau şi, mai de fiecare dată, prindeau exemplare frumoase, la care rîvnea restul pescărimii, inclusiv eu, care n-aveam ştiinţa căutării acestor delicatese cu succes garantat, indiferent de cum se intersectau astrele deasupra noastră. Aşadar, poposeam doar la cîteva ştioalne cărora începusem să le cunosc meandrele subacavatice, dar deja ştiam că, dacă nu trage într-un loc, nici în celelalte nu va fi succes. Şi totuşi, o luam de-a zburda şi înspre Piatra, şi în aval de podul de la Roznov, ori de gura companionilor, ori obligat de... „peştele se caută!”. 

Prin urmare, ajunsesem la performanţa de a conta şi eu pe gîrlă, dibuind frumoase exemplare de clean, la care, chipurile, mă...„specializasem”. Mărturisesc că norocul era decisiv, Dumnezeu răsplătindu-mă pentru că reţineam în juvelnic doar exemplarele de peste 25 de centimetri, pe care, la sfîrşitul zilei, dacă erau mai puţine de 10, le eliberam, spre mirarea multor pescuitori, care nu cruţau nici un chitic. Carevasăzică, dobîndisem oarece faimă, deşi pescar-pescar, precum sînt destui pe Bistriţa, nu mă aflu şi nici nu voi deveni, sincer. Aşa că, la slujbă şi-n alte civile anturaje, plictiseam colegii cu recentele mele aventuri pescăreşti, gonflate pe acoluri, căci, conţineţi şi dumneavoastră, întruneam două calităţi: şi ziarist, şi pescar. Sau invers. Introduceam atîta dramatism în poveştile mele, încît, uneori, îi emoţionam chiar şi pe necredincioşii mei ascultători, în pofida faptului că unii mă îndemnau tovărăşeşte: „ Mai scurtează, c-o să creadă cineva c-ai prins vreun rechin, nicidecum un amărît de clean. Minciunile astea cui le-ai mai livrat?!...”. Îi drept, asemenea admonestări îmi risipeau exaltarea, realizînd că, în iureşul povestirilor, lungimea braţelor nu-mi mai ajungea, ba eram tentat să-mi folosesc chiar şi picioarele ca unitate de măsură, de comparaţie şi sugestie... 

Prieteni, cele mai frumoase, şi fructuoase!, expediţii pe rîul Bistriţa erau atunci cînd purcedeam împreună cu finul Vasilică Ilie, v-am spus. Degajă omul ăsta o energie pozitivă, care-i încarcă şi umanizează chiar şi pe cei întrerupţi de la ţîţă, înţărcaţi înainte de vreme...Şi, am observat, acolo unde se aşeza el, se aduna şi peştimea. Şi peştimea, dar şi pescărimea, căci nu puţini tupeişti aruncau undiţa peste el, fapt care de cele mai multe ori îl enerva, chiar dacă în situaţie se afla şi prietenul nostru, dragul Grigore Gâză... 


Pescăreală cu prietenul Daniel Muraru... 

Apoi, mai mare dragul să te afli pe gîrlă cu Daniel Muraru şi Bogdan Alexandrescu, colegi şi prieteni. Amîndoi, stîrniţi de patima pescărelilor mele, hotărăsc să abandoneze arealul lor din jurul Pietrei, şi să descindă în zona - garantată!... – teritoriul acvatic desenat la confluența pîrîului Iapa cu rîul Bistrița, în amonte de podul Roznov. Prima „victimă” - Daniel Murau. Ştiam că merge la ştiucă pe Bîtca, la plătică pe Lacul Bicaz, la mreană pe Cracău, cu rezultate mulţumitoare. Dar, totdeauna reţinut şi lipsit de talentul flecărelii, cum îl ştie toată lumea, mă gîndeam că Daniel îmi va da lecţii. Aşa că, într-o dimineaţă de sîmbătă, îl întîmpin şi, cu măsurat aplomb, îi prezint ştioalna cu hachiţele sale, după care ne dedăm trebii. După ce mă instalez, trimit o privire-spion înspre Daniel, care alesese un loc mai la deal cu vreo 15 metri de mine. Nu-mi vine a crede... În mîini ţinea un ciomag numai bun de dat în cap, la crap, pe iaz... Nu mă rabdă inima şi mă duc să-l inspectez. Doamne, dezastrul continua cu firul de linie, cu pluta şi montura... Atunci, ca un magistru, încep să-l blagoslovesc şi, fireşte, să-i fac scula acătării, cu rezerve din dotata mea trusă. Ei bine, acea zi, faţă de calitatea echipamentelor sale, a fost una de succes. Colegul meu a prins cîţiva cleni, fapt care l-a entuziasmat foarte. Cu ce i-am mai dat din juvelnicul meu, a putut nevastă-sa, Natalia, să facă şi-un borş, şi-o saramurică... 


Bogdan Alexandrescu, dotatu-n toate cele... 

Bogdan Alexandrescu, alt minunat coleg şi prieten, e sofisticat nevoie mare. E pietrean get-beget, dintr-o familie de intelectuali. În viaţa civilă e tare la locul lui, suav ca o garofiţă, însă la pescăreală parcă uită de sine. Nici Raluca, frumoasa lui nevastă, în faţa căreia nu vîşcă decît la Paşti - în anii cu soţ, şi la Crăciun - în cei fără, nu-l poate struni, cînd vine vorba de pescuit. Bogdan, cu alţi prieteni-orăşeni, hălăduia şi el pe Lacul Bîtca Doamnei, pe la Pîngăraţi şi Agîrcia, pe la barajul Reconstrucţia sau în zona Vînători. Prin urmare, descinde şi Alexandrescu pe moşia mea pescărească, echipat cu cele mai drăcoase unelte. Mă uit la ele cu jiind, încercînd să-mi dau seama cam cît a cheltuit fără ştirea Ralucăi. Aşadar, în caz că-mi produce vreo nefăcută, îl am la mînă. Îl pîrăsc lu’ nevastă-sa la care stă, fără cruţare. Bogdan scrutează senioral cursul apei, îşi aranjează o lansetă spinnig de vreo 3 metri şi o undiţă de vreo 5 metri, amîndouă furînd admiraţia şi unui nepescar. Trag cu ochiul şi transpir de invidie. Tacticos, pleacă-n turneu cu spinningul înspre Săvineşti, depărtîndu-se la vreun kilometru de mine. Nefiind deloc meşter la linguriţă şi alte asemenea accesorii, n-am niciun fel de complex. Se-ntoarce umil după vreun ceas, fără nimic în juvelnicul prins şmechereşte la cingătoare. Eu, deja luasem 2 cleni de vreo 30 de centimetri. 

- La ce trage, dom’ Traian?... 

- La boabă, Bogdane, şi-i arăt cutia de bonduelle aşezată la vedere, pe acareturile mele de pescuit. 

Bogdan îngaimă ceva despre turbiditatea apei şi se-ndreaptă către propriul atelier, la vreo 15 paşi la vale de mine. Desface undiţa sa de vreo 5 metri şi de pînă-n 300 de grame. O încarcă cu momeală şi, precaut, lansează la buza şforului, ţinînd firul întins, tocmai ca forfacul să joace provocator pe fundul apei. După vreo douăzeci de minute, îl zăresc aplecat lîngă gentoiul său pescăresc. Îmi zic că schimbă momeala. Da de unde, trec alte 10 minute, şi tot trebăluia la undiţă. Mă apropii şi văd că prietenul meu rupsese montura. Degetele-i umblă ca unui profesionist, ceea ce e de bine. De rău e că şi firul de linie, şi cel de forfac, şi cîrligul sînt supradimensionate. Îi aduc eu o plută de 1,5 grame, după care echilibrăm întreaga lucrare. Avea Bogdan şi fir de 0,14 pentru linie, şi de 0,10 pentru forfac, şi cîrlige acătării, de firmă... Îi pun momeală în cîrlig şi-l îndemn să dea bice. Geaba, Bogdănosu încă nu era familiarizat cu pretenţiosul pescuit la clean, pentru care pusesem momeală şi, evident, nădisem din vreme. Pînă seara, pescarul-orăşean n-a reuşit vreo captură. Observ că, resemnat, începe să-şi strîngă calabalîcul. Se apropie de mine şi, după cîteva minute, timp în care eu am mai săltat un clenălău, Alexandrescu mă avertizează că pleacă... 

- Gata, Bogdane, ai prins ceva?!... 

- Încărcat de lehamite, Bogdănosu comite gestul cela indecent, al balansării antebraţului drept, de la cot, ajutat de cealaltă mînă. Anume că a prins o p..ă... 

- Bravo, tinere!... Ai de-un borş, îi servesc eu replica patentată de prietenul Gheorghiță Apetrei, în împrejurări similare. 

De bună seamă, am deşertat capturile din juvelnicul meu într-al său, somîndu-l să declare acasă că peştimea dodoloaţă e opera sa, pe de-a-ntregul. Asemenea episoade s-au mai petrecut, însă „parţial color”, căci prietenul meu şi-a dat drumul, făcîndu-mi concurenţă, chiar. 


La clean, cu mentă frecată... 

Într-o frumoasă duminică, Bogdan poposeşte pe gîrlă însoţit de nişte amici de-ai săi, pescari-orăşeni. A fost o zi fastă pentru mine. Faptul i-a incitat pe musafiri, care începuseră să mă pîndească. Adică să vadă cu ce nădesc şi, mai ales, ce pun în cîrlig. Bineînţeles că nada o ţineam la vedere. Oricine se apropia de mine o vedea nestingherit. Momeala, însă, o ţineam dosită, doar era secretul meu. La un moment dat, unul dintre amicii lui Bogdan se-aşează lîngă mine şi vede că boabele din cutie dau înspre verde. Curios, omul mă întreabă de reţetă. Îi explic că peste ele am turnat „extract de mentă” şi-i arăt o movilă de menta broaştei, zdrobită în apropiere. Mai mult, îl lămuresc că de aia trage peştele la mine, pentru că folosesc ca ingredient menta broaştei, pe care o scot de lîngă mal, şi o frec pînă iasă mustul din ea. Evident, că i-am mai zis tînărului că peştimea se hrăneşte cu ceea ce-i oferă ecosistemul, că...şi insist: 

- Stimatule, cînd dai cu boabe, freacă un mănunchi de menta broaştei şi toarnă sucul peste un sfert din grăunţele din cutie. Le laşi să-l absoarbă vreme de 30 de minte. Asta, după ce, în prealabil, desfaci cutia cu grăunţe şi scurgi tot lichidul din ea. Apoi, peste conţinutul zvîntat 2-3 ore, pui 2 linguri de miere de albine, după care ascunzi cutia cam o săptămînă, într-un loc ferit de soare. Apoi, o aşezi în frigider, unde o ţii tot o săptămînă. Pe malul gîrlei ajuns, extragi un sfert din grăunţe, le pui în altă cutiuţă, şi le condimentezi cu suc de mentă proaspăt frecată. Deci, asta-i reţeta... Restul boabelor din cutie îl foloseşti ca nadă... 

Mulţumit că i-am divulgat secretul, tînărul pescar-orăşean m-a lăsat baltă, zbughind-o la recoltat menta broaştei. N-am aflat cîtă o fi frecat şi cu ce rezulate, pentru că, între timp, Bogdănosu m-a pîrît lumii cum că frec mentă pe gîrlă şi de aia prind cleanu’... 

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector