3 dec. 2019


„Miroase-a pâine caldă şi a sărbători...”

Prof. Iulia COSTAN
  
Iarnă în oraş

Miros de brad
pe străzi, pe-alei, prin parc,
unde copiii curg ca roiuri de albine.
Aleargă veseli pe patine,
învăluiţi de un colind astral.
E seara lor, oraşul lor
 într-un decembrie alb.

Gând

Dintr-un cuibar de nor,
trimite iarna spre pământ
fluturi pufoşi.
S-aşează-ncet
pe umeri, pe obraji, pe pleoape
şi-un dor de când eram copil
m-abate.


Dor de iarnă

Miroase-a pâine caldă şi a sărbători.
Prin sat se-aud pierdut colindători,
cu Lerui-ler sub cerul îngheţat.

În casă-i cald
şi-ncerc din nou
să-ntorc o clipă timpul îndărăt,
cănd eu, cu fraţii mei
şi alţi copii din sat,
cântam până în zori, pe la ferestre,
,,O, brad frumos!...” şi ,,Doamne, lerui-ler!...,”

Nemaiştiind de frig şi de nămeţi,
ne adunam la unul dintre noi,
să numărăm bănuţi, nuci, mere şi colaci
şi un mic dar, găsit sub ramura de brad.

Ce sfânt parfum de răşină amară
dansează flăcările pe pereţi!
Iar eu încerc să nu pierd roata timpului,
ce s-a oprit o clipă prin nămeţi.

 E iarnă iar...

E iarnă iar
Şi, din zenitul diafan,
curg picuri albi de linişte
peste tăpşan.
Privind spre cer, îmi pare
că o plapumă de fulgi
îşi scutură de jos în sus,
noianul alb.

Ninge

Sunt zile de iarnă
când simţi dureros
pasul apăsat al timpului.
Nori grei, perdele de zăpadă,
se scutură peste noi
şi ne şoptesc încet
povestea timpului incert.

Pom de iarnă

Mi-aduci bucurie în casă,
Parfum de răşină amară.
Îţi cânt un colind de la ţară
,,Ler şi iar ler!...”, pom de iarnă.

Îţi pun luminiţe pe ramuri,
Te-mbrac cu podoabe de sticlă
Şi-s trist pentru ziua în care
Vei fi scos afară, în tină.


24 aug. 2019


Poem fierbinte

Însurat de bunicică vreme, cu gospodărie frumoasă şi multe scaune la cap,  - dovadă şi căsnicia întocmită temeinic, alături de Coana Liliana! – Vali Mereuţă pare să încheie o vară tare sexy. Şi ca să arate că poate, ca un fel de răzbunare, comite una poezie de ţi-e mai tare dragu’ de el cum mărturiseşte, neobligat de nimeni, niscai revelaţii îndurate pe canicula lui 2019.
Vali MEREUŢĂ, vara lui 2019
Nu ştiu ca, la viaţa lui, să fi fost neiubit de duduci, de-aia, cu invidie prietenească, cred că f’una l-a perpelit rău tare, fără protecţie UV( ultraviolete), de s-a apucat să scrie chiar pe 23 August, aste versuri-imn închinate Mărie Sale Femeia, chipurile...Dacă-l consolează, depun mărturie că mulţi înaintea-i au păţit-o, da’ n-au mărturisit-o. Din lipsă de talent sau de frică. (T.S.)

Femeia
- Vali MEREUŢĂ -


Universuri neștiute
În tine ascunzi, femeie,
Iubirii, tu dai scânteie,
Rug de patimi arzi oriunde.

Stăpână peste destine
Tu, femeie, ce făptură,
Poți avea orice captură
Oferind trăiri sublime.

Admirată și râvnită,
Valsezi în a ta putere,
Cu un suspin de plăcere
Tu te faci neprețuită.

Fă-mă ca pe-un bob de rouă
Strâns lipit de o petală,
Să te mângâi iară, iară,
Fii balsam de suflet, nouă!

Tu, născută cu-o menire
Poți fi înger, poți fi demon,
Dai când ești la unison,
Sens cuvântului "iubire".

Ură strecurată-n gând,
Gelozia ucigașă,
Nu te facă pătimașă...
Risipească-se în vânt.

Te vrem doar bijuterie
Însă, marchezi calea sorții,
Tare-am vrea să știm cu toții
Cum gândești, de fapt, femeie...
               - August 2019 -

25 iul. 2019

E timpul vacanţelor


                              Prof. Iulia COSTAN

      De ce n-am putea vorbi în onorabila noastră revistă şi despre vacanţele petrecute în satul nostru, că doar este ,,Luminiş de lângă baltă”, aşezat la poalele codrului şi câte locuri minunate are...!  
      Cei mai privilegiaţi sunt elevii, căci, pe bună dreptate, după un an şcolar cu program foarte încărcat, li se cuvine o binemeritată vacanţă, petrecută în ograda şi în livada bunicilor.
    Aşadar, sunt una dintre bunicile care se străduiesc să fie primitoare şi iubitoare cu nepoţii. Mihnea, Amalia şi Antonia vin de la Piatra Neamţ, respectiv, de la Bucureşti şi le place ,,aerul frumos” de-aici, poveştile de seară ale bunicii şi câte alte lucruri şi întâmplări…
     Cu intenţia de a readuce tainica atmosferă de seară, specifică familiei liniştite de la ţară, când copilul adoarmea în braţele unei poveşti, şi nu la calculator sau la telefon, vă invit, dragii mei, copii, părinţi, dar,  mai ales, bunici, la un ritual pe care nu trebuie să-l uităm - să ascultăm, să spunem o poveste, când se închide geana unei zile.
      Povestea este însăşi viaţa, curgerea, firul neîntrerupt pe care Şeherezada îl înnoda în fiecare noapte, pentru ca viaţa să continue. De aceea, prieteni, deschideţi fereastra în odaia, în visul şi în viaţa voastră, şi-atunci veţi trăi o poveste „cum nu este alta pe pământ”.
      Pentru a concretiza gândul meu, am să va prezint într-un foileton de vacanţă, câteva dintre poveştile şi poeziile mele, în care veţi recunoaşte şi vocea micuţilor mei şi, de ce nu, să redescoperiţi copilul din voi. Aşadar,  vă propun

  POVESTIRI DE SEARĂ

CĂLUŢUL NOROCOS

Cu pălmuţele pe obrajii bunicii, aştept o poveste,, cum nu este alta pe pămînt,,-o deviză a noastră care dă mister momentului.
    Bunica se gândeşte câteva clipe, apoi anunţă:,,Am să spun o poveste cu un căluţ. Niciodată propunerea ei nu este refuzată, căci ştie, pe moment, să împletească poveşti nemaiauzite până atuni de mine. Şi nu poţi să uiţi o poveste care te plimbă, cu glasul blând al bunicii, prin toate locurile minunate de pe pământ.
   Căluţul era un mânz, de fapt, care trăia fericit la curtea unor gospodari. Mama şi tatăl lui (iapa şi  calul), mergeau zilnic la treburi potrivite lor: să care fân, lemne, piatră, nisip şi altele...
    Stăpânul, gospodarul, trăia din truda lor. Mânzul nu ştia ce înseamnă şeaua sau povara de a trage la car. Mama lui se gândea uneori cu tristeţe că va veni şi clipa când ,,puiul,, ei va creşte şi va trebui să-i înlocuiască.
     Într-o zi, pe lângă pajiştea unde păştea iarbă căluţul, a trecut o maşină care mergea încet şi apoi a şi oprit.
     Nu v-am spus, dar căluţul avea o statură semeaţă, cu gleznele albe, de parcă purta şosete, iar în frunte avea aceeaşi culoare imaculată. Era vioi, iar părul roşcat strălucea în bătaia soarelui.
     Cel care oprise maşina căuta cai frumoşi şi sănătoşi pentru a-şi întineri herghelia. Din momentul când l-a văzut, a ştiut că este al lui. Mai trebuia să vorbească cu stăpânii care, necăjiţi fiind, s-au gândit că vor primi bani frumuşei pe el şi l-au vândut.
     N-a durat prea mult târgul şi a doua zi căluţul a fost transportat cu o maşină specială la herghelia de cai- noua lui casă- lăsându-şi mama şi tata cu ochii lor mari , umezi şi trişti pertecându-l.
     După câteva zile, cumpărătorul s-a întors spunând că mânzul nu mănâncă şi că ochii lui privesc departe, ca-n ziua plecării. Fiind bun cunoscător de cai, şi-a dat seama că despărţirea de cei doi părinţi i-a pricinuit această tristeţe. A venit atunci cu o propunere care i-a uimit pe gospodari:să îi dea şi pe părinţii mânzului, iar ei să vină la herghelie ca îngrijitori. Vestea a fost primită cu bucurie, căci oamenii lucrau din greu, iar caii erau şi ei de-acum bătrâni şi obosiţi.
    De a doua zi, mânzul mulţumit, a început să facă antrenamente pentru concursurile care îl aşteptau, iar pe  pajiştea din apropiere, cei doi părinţi păşteau iarbă mulţumiţi. Stăpînii aveau şi ei grijă de cai să fie bine hrăniţi, curaţi şi fericiţi.
     Moşul Ene mi-a închis pleoapele, dar ochiul meu interior s-a deschis spre un vis cu un căluţ roib şi năzdrăvan.              

BUBURUZA ÎNDRĂZNEAŢĂ

    Pălmuţe moi pe obraz şi din nou o poveste ,,cum nu este alta pe pământ,,.
    Ei, spune bunica: în seara asta am să-ţi şoptesc o poveste cu o buburuză. Ai luat vreodată în palmă o buburuză? Când eram un pic mai mare ca tine, îi cântam încet:,,Zbori, măicuţă, zbori, şi-ncotro vei zbura, acolo m-oi mărita,, Îi spuneam ,,măicuţă,, pentru că i se mai spune şi ,,Măicuţa Domnului,,
     Picurată pe aripile roşii cu puncte negre, mica vietate zbura toată ziua şi se aşeza ici şi colo, unde simţea că-i este bine. Afară era răcoare, iar frunzele florilor pe care adesea poposea, îi dădeau curaj să se înalţe tot mai sus; văzuse ea nişte zburătoare mari, care se înălţau spre soare -,,de ce n-ar încerca şi ea să zboare?,,  Şi-a pus toate puterile în aripioare şi s-a înălţat până a depăşit iarba, florile, tufele de zmeur şi chiar copacul cel mai înalt. Ce frumos se vedea totul de acolo: pajiştea verde, picurată cu mii de culori, fluturaşii care  treceau miraţi pe aproape şi o mireasmă care se ridica desupra, până la ea şi, poate, mai sus!
           ,,Ce frumos este Pământul! Aş vrea să pot zbura mai sus, dar parcă aripile nu mă mai ajută,, Deodată, însă, se stârneşte un vânt şi o duce pe micuţa buburuză departe, sus, spre nori. Nu a putut să se mai opună, era prea mică în faţa acelei forţe nevăzute, vântul. Nici de strigat după ajutor, nu putea – şi-apoi n-avea nici cine s-o audă. Aşa credea ea, pentru că nu ştia nimic despre universul acela în care intrase.
        Deodată se simte la adăpost şi nu mai aude vântul vâjâind. ,,Ce s-o fi întâmplat, unde mă aflu,,-  se întreba mica buburuză cu glasul stins. Îşi dă seama că chiar este cald şi bine în locul acela. Nu durează mult şi simte că cineva a aşezat-o sub potirul unei flori. Atunci a ridicat cu teamă ochii şi a văzut o pasăre mare, care i-a spus într-un limbaj, numai de vietăţile pământului ştiut, că a prins-o din zbor sub aripa ei protectoare şi a dus-o din nou spre pământ, unde-i este locul. I-a mai spus să fie curajoasă, dar nu într-atât, încât să uite de limitele puterilor ei- ,,nu trebuie să zbori mai sus de copaci, căci aripile tale plăplânde, nu rezistă la înălţimi unde vântul bate cu putere,, i-a zis binefăcătoarea pasăre. Cu ochii umezi, buburuza i-a mulţumit porumbelului care-i  salvase viaţa şi a promis că-l va asculta şi că vor rămâne prieteni.
        Somn uşor, căci în vis poţi să zbori, oricât de sus vrei!
  
                                      TOMIŢĂ PISOIAŞUL

      Am zărit printre ulucile gardului doi ochi verzi pe un căpuşor negru. A intrat cu sfială în curte, supus, căutând, parcă, ceva. Mi-am dat seama că motănelului cu ochi verzi, îi era foame şi l-am ospătat cu ce aveam mai bun. Din ziua aceea nu a mai plecat din curtea mea şi, drept mulţumire, mă încânta cu tot felul de acrobaţii, făcute prin copacii din livadă. Era foarte jucăuş şi bun vânător. Prindea şoricei, pe care-i aducea să-i văd, şi se juca cu ei până-i ameţea, lăsându-i apoi în pace.
       I-am pus numele Tomiţă. Două luni din acea vară, mi-a bucurat zilele cu giumbuşlucurile lui, cu tot felul de drăgălăşenii care îmi dădeau o stare de bine
       Am lipsit un wikend şi, când m-am înors, l-am găsit pe Tomiţă cu lăbuţa ruptă şi foarte trist.
Îl lovise o maşină. A fost mare supărare în familie, dar el era foarte rezistent. Mânca la fel de bine ca înainte  şi asta l-a ajutat să suporte tot ce a urmat. Am mers cu el la medicul veterinar care i-a pus picioruşul în ghips. Cum nu avea stare, umblând şi prin alte grădini, a pierdut ghipsul, rămânând iarăşi cu lăbuţa atârnată şi fără putere. Am reuşit să improvizez nişte atele în care i-am prins picioruşul lovit, supraveghindu-l mai mut, ca să nu-şi piardă iar pansamentul. Acum este la Bucureşti, dus de cineva din familie la un medic, pentru a-l opera. Am emoţii pentru el, dar aflu despre el mereu veşti că este bine, că se joacă şi că se va întoarce în livada mea. 

URSUL ZMEURAR 

        Şi iarăşi o poveste... De data aceasta, am să-ţi spun ceva ce mi s-a întâmplat cănd eram puţin mai mare ca tine.
        Trăind într-un sat de munte, vara, noi copiii mergeam la pădure să culegem ciuperci şi fructe de pădure. Adesea ne afundam în codru, fără să relizăm pericolul, atraşi de o ciupercă mai mare, apoi de alta şi alta.
        Am ajuns, fără să ne dăm seama, într-un zmeuriş foarte întins, de unde nu-ţi mai venea să pleci. Era o minune- cât vedeai cu ochii numai zmeură coaptă, neumblată de nimeni. Să ştii, însă, că nu era deloc uşor să culegi zmeură. Urzicile te depăşeau în înâlţime, iar, pe dedesubt, nu ştiai pe ce calci. Eram bine echipaţi, toţi cei din grupul nostru, pentru a nu fi puşi în pericol şi culegeam, culegeam zmeură.
         La un moment dat mă pomenii singură într-un desiş, simţind că cineva culege alături de mine. Am crzut că este sora mea şi am ridicat privirea. Dar am constatat că la câţiva paşi de mine, un urs uriaş mânca liniştit zmeură. Am încremenit, însă cu puţina prezenţă de spirit care-mi mai rămăsese, am zbughit-o spre vale, aruncând coşul plin cu zmeură şi tot ce mai aveam cu mine. În urma mea n-am auzit nimic: nici copaci trosnind, nici buturugi aruncate, cum auzisem eu că se-ntâmplă în asemenea împrejurări. Cred doar că ursul m-a privit şi, văzându-mă atât de îngrozită, a rămas liniştit să mănânce zmeură. Spaima pe care am trăit-o, n-am uitat-o prea repede, dar n-am uitat nici acum ochiii aceia mari şi blânzi ai uriaşului care mă priveau în timp ce înfuleca zmeură.

Nepoţilor mei dragi

Lui Mihu

Să-ţi spun o poveste,
îmi ceri,
limpede ca ochii tăi,
care privesc nedumeriţi şi-ntrebători:
,,de unde-au apărut atâtea gâze, fluturaşi,
căluţi şi iepuraşi
şi-n ce minuni de lumi trăiesc?,,
El ştie doar că eu le povestesc,
şoptite-ncet pe înserat,
de ochii lui frumoşi
şi calzi, ca soarele de mai
ce ni l-a dat.

Două inimi gemene

Mogâldeţe de iubire
Aţi sosit iarăşi la noi
Să ne-aduceţi fericire.
Eraţi cât o gămălie
Într-o toamnă aurie
Care va adus din nori.

Firave ca nişte flori,
Nici nu prind de veste
Când îmi cereţi, seara,
,,Spune-ne-o poveste”!

Nedumerire

La bunicu în grădină
se întâmplă o minune,
mai ales noaptea pe lună.
Pătlăgelele roşesc,
castraveţii înverzesc,
vinetele albăstresc,
iar căpşunele... mustesc.

Am vorbit cu sora mea
c-o să stăm să le păndim,
să vedem cum cresc
şi de unde-adună ele
duium de-arome şi culori,
de cu seară, până-n zori.

Lumina din fructe

Ştiţi, la Buni în grădină,
Găsim fructe cu lumină.
Ea ne spune că în prune-s
Boabe de lumini ascunse.

Ne mai spune că sunt bune
Pentru noi, cei mici.
Anume,
Că ne face de minune,
Frumoase ca nişte zâne.

Noi o credem pe cuvânt
Şi mâncăm pe îndopate
Mere, pere, nuci, gutuie
Parumate, aromate
Şi de soare luminate...

Minuni

Tot la Buni în grădină
Pişcă rău câte-o albină.
Si furnicile roşcate
Fac aşa asasinate.

Eu plecasem pe cărare
Să culeg o floare.
Când, cu aripi bătăioase,
O lăcustă zburătoare
M-a privit întrebătoare.

Ea nu ştie c-am venit
Chiar acuma la bunici
Şi că-s curioasă tare
Să descopăr,
Ce se mai întămplă pe cărare.

Tocmai am găsit un vrej
De la un dovleac, se pare,
Care trece-n nepăsare
În grădină,
La vecina de la vale.

Urcă-ncet pe gard ca hoţul,
Făr-a şti c-am văzut totul.
Cred că nu ştie grăsanul,
C-asemenea comportare,
Nu se cade-n lumea mare.

Odaia bunicii

În casa veche de la ţară
Bunica încuie o odaie,
În care, spune ea, că dorm
Închise-n cufere şi oale
Mulţime de-amintiri.

Eu am pătruns pe neştiute
Să caut locurile-ascunse,
Unde se cuibăresc acele
Nespuse tăinuiri.

Şi am găsit uimită:
Ie cu altiţă
Şi flori pe bundiţe.
Străchini minunate
De olari lucrate.
Cusături pe pânză,
Ştergare brodate,
Chiar de străbunica mea lucrate.

23 iun. 2019

Bucurie de Sânziene: prof. Iulia COSTAN


     
Iulia Costan,
 fiică a Regatului Natal Calu Iapa
Pe Iulia o ştiu din pruncie, eu fiind mai mare, totuşi, cu puţini ani decît ea. Îi cunoşteam părinţii, Mia şi Costică Antohi, care se bucurau de frumoase aprecieri, drept pentru care dobîndiseră un meritat respect în lumea satului. Îi ştiam pe fraţii mai mari ai Iuliei: Florentina, Gică şi Stelu, după cum şi pe cele două surori mai mici decît ea, Tamara şi Marinela. Copii frumoşi şi deştepţi, îndrăgiţi de toată lumea, inclusiv de mine, care, cu timpul, le-am şi devenit prieten.
-       A cui îi copchila aiasta atîta di îngrijit îmbracatî, frumoasî şî respectuoasî?!
-       Îi a Mii lu’ Costicî Antoci!... O chiamî Iulia.
Răspuns invariabil, dealtfel, pentru oricare dintre fraţii Iuliei, căci în acele vremuri reputaţia părinţilor era rotunjită şi de imaginea propriilor copii, spun drept.
Anii au trecut, fiecare dintre noi apucînd-o pe drumuri hărăzite de soartă... Din păcate, rare ne-au fost reîntîlnirile. Şi scurte. Florentina şi Gică – ce oameni minunaţi! - au plecat nemeritat şi prea devreme la Domnul. Îmi mărturisesc regretul că, deşi ocazii au fost, n-am zăbovit mai mult, la una-alta, mai ales cu Gică. Ca recunoştinţă pentru că mă vizita pe cînd eram militar la Unitatea de grăniceri de la Iaşi, unde el era student la ASE...
Prea rar m-am revăzut şi cu Stelu, cu care devenisem prieten de prin clasa I. După facultate, Stelu s-a stabilit la Botoşani, unde a dezvoltat o carieră de redutabil economist.
De Iulia aflasem că intrase la Liceul Pedagogic din Piatra Neamţ. În anii  şaptezeci, veacul trecut, Pedagogicul era o şcoală de elită, a fi admis aici fiind o adevărată performanţă. M-am tare bucurat, bucurie trăită şi de alţi consăteni care-i apreciau pe cei cu drag de carte. Apoi, la fel de tare m-am bucurat cînd Iulia a intrat şi la facultate, cea de Litere, a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi.
Ca învăţător şi, apoi, ca profesor de limba şi literatura română, Iulia Antohi, după măritiş Costan, a slujit şcoala vreme de 43 de ani. Întîi, pe cea din satul natal, Luminiş. Apoi, 14 ani la Liceul din Roznov şi, respectiv, 15, la Colegiul Naţional de Informatică din Piatra Neamţ.
Zilele trecute ne-am reîntîlnit acasă, în natalul nostru comun. Ş-am deşirat aduceri amite, deh, ca pensionarii...
Iulia scrie. Poezie, mai ales, şi nu numai. Scrierile sale m-au cucerit. Prin dramatismul seducerii cuvîntului, prin acuitatea regăsirii spaţiului care i-a consolidat conştiinţa de sine, prin demnitatea apartenenţei la familia nepieritoare a satului... (Traian SOCEA)

 Sânziene...

 „Suntem în preajma unei sărbători străvechi din calendarul mitologic românesc – Sânzienele, ne reaminteşte Iulia. N-am să explic simbolistica acestei sărbători. O veţi înţelege singuri, citind textul Şezătoare moldovenească, pe care am plăcerea să v-o prezint.
       În scrierea textului, m-au inspirat povestirile bunicilor şi ale mamei mele pe care le-am ascultat când eram copil. Ceea ce am proiectat prin cuvânt, am văzut atunci cu ochii minţii, iar acum, prin memoria retrospectivă, transmit şi cititorilor revistei Calu –Iapa.
       Poate ar trebui să vă mai spun că această şezătoare a fost reprezentată de curând, la Chişinău, de un grup de elevi de la Colegiul Naţional de Informatică , din Piatra Neamţ, eu fiind autor şi coordonator, în calitate de profesor de limbă şi literatură română.
       De asemenea, pot să mă mândresc că această şezătoare a luat premiul întâi la Festivalul Naţional de Creaţie Populară.
       Aşadar, convinsă că pot să fac parte dintre cei care au responsabilitatea de a conserva frumuseţi care ţin de geografia noastră spirituală, vă invit să citiţi şi să vă imaginaţi ce vremuri frumoase, liniştite şi curate au trăit strămoşii noştri”.
Aşadar:


Şezătoare moldovenească

Prezentator:  Ne aflăm la casa gospodarului  badea Ion din Deleni, căci are fată de măritat.
     E toamnă şi nunţile prind a se tocmi. 
     Ana, fiica lui badea Ion, este afară la cuptor cu mama ei, Smaranda, pregăteşte plăcinte şi alivenci pentru oaspeţi.                                                       
                              
Dar, ce spun eu? Iată că au şi sosit câteva fete cu lucru, că doar ne aflăm la o şezătoare. De aceea, mai bine să le lăsăm pe ele să-şi                                                                                                                                                    spună dorurile.
                              (Pe scaune, pe laviţe stau fetele îmbrăcate în port popular- fiecare având câte ceva de lucru)
       Povestitorul recită poezia
 Satul meu

Pierdut printre dealuri verzi de catifea
Ai slovele luminii în denumirea ta.
Din depărtări de timp, ţi-ai desenat conturul
Şi chiar de Ştefan-Vodă îţi e legat destinul.

Urci şerpuind alene spre muntele din zare,
Când pârâiaşu-n ropot se scurge-ncet la vale.
Ne-aduci din fund de măguri răcoare de Carpat
Şi ape de leac dulce, trimiţi la vale-n sat.

Sunt slove frumoase despre satul nostru cu nume de lumină, de aceea, se cuvine, să-cepem şezătoarea cu gănduri despre el.

(Fetele nerăbdătoare, se amuză, se veselesc).

Anica: Hei, dar spuneţi-ne şi nouă, ce tot şuşotiţi acolo? Se vede că n-aţi                                      prea muncit din greu astăzi, că prea sunteţi vesele.

Maria: Ba, să ştii că munca ne-a făcut vesele. Am scos cânepa de la topit, am aspălat-o şi am pus-o la uscat, numai să o meliţăm.

Ştefana:  Să fiţi sănătoase, eu cu sora mea, am şi meliţat-o, am tras-o în fuioare şi trebuie, doar, să o toarcem. Aici, în furcă, am un fuior de anul trecut. N-am vrut să-mi cânte piţigoiul călţi în ştiubei ...ca la fetele leneşe.

Frăsina: Înseamnă că voi avea ce ţese la iarnă. Să-mi aduceţi tortul şi firul de bumbac, pentru pânza de îndoitură, ca să vă fac cele mai frumoase ştergare. Am descoperit nişte modele vechi pe care nu le-aţi mai văzut. Aici cos, acum, un ştergar dintr-acelea.

Toate: Iauzi, vom veni şi noi să le vedem.

Catinca:  Ia lăsaţi voi cânepa, că lâna e mai la căutare acum.E toamnă şi acuşi vine şi iarna.Avem nevoie de ciorapi, flanele şi sumane, făcute toate din lâna cea moale a mioarelor noastre. După ce  am spălat lăna, am dărăcit-o şi am făcut nişte caiere, numai gata de pus în furcă. Iată, acesta este primul, pe care îl torc.Din el vreau să fac ciorapi şi mănuşi dragului meu. Dar tu, Ilinco, ce coşi acolo cu-atâta zor?

Ilinca: Aici, pe pânza asta de borangic, ce-o am de la bunica, cos o maramă pentru Ana. Îi fac pe margine altiţă şi apoi o presar cu flori albastre de in, ca ochii ei.

Casandra:.Dar de ce pentru Ana? Ce ştii tu şi nu ştim noi? Cred că este vreun secret, că doar tu eşti prietena ei cea mai bună.

Toate: Am vrea să ştim şi noi!

Ilinca: O să aflaţi voi. Poate chiar în seara aceasta. Dar ce zarvă se aude afară?

Ştefania: Cred că vin băieţii de la muncă din pădure, de la cherestea, de pe dealuri, de la cules via şi de la adunat fânul, de la prisacă şi de la oi şi câte alte treburi...
Fetele:( se bucură de sosirea băieţilor care intră zgomotoşi)


Toţi: Bună seara, fetelor, dar ce hărnicie e aici?

Gheorghe: Ce faceţi voi aici? Aţi plecat de pe la casele voastre şi v-aţi adunat în casa Anei? Aveţi vreo veste, vreun secret?

Fetele: Secrete, noi nu avem, dar am venit ca şi voi, invitate de Ana la şezătoare.

Vasile:  Eu am fluierat la tine la poartă, Catincă, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am gândit, însă, că aici trebuie să fii.

Petru:  Dar uite-o şi pe frumoasa mea, Frăsina, cum îi ard obrajii! Credeţi că din cauza mea , ori că munceşte din greu la împletitura aceea?

Toţi: (se amuză).

Constantin:  De bună seamă, lâna aceea roşie îi trimite culoarea în obraji.( răde)

Frăsina:  Mai bine ne-aţi spune pe unde aţi mai umblat astăzi şi ce-aţi mai făcut. Lăsaţi obrajii mei în pace, că nu ştiţi ce dor ascund.

Toţi:  Spune-ni-l tu!

Andrei:  Eu am fost şi mi-am cosit delniţele, că fănul era numai bun de dat jos.Am cules şi un buchet de flori de prin iarbă şi l-am adus...

Toţi:  Haide, spune, nu te sfii!Cui?

Andrei:  Anuţăi, da, că doar ştiţi că mi-e dragă. Dar ea unde este?

Catinca:  Ei, unde este, e afară cu leliţa Smaranda, la cuptor. Scoate plăcintele şi alivencile din vatră.

Mihail:  De aceea miroase aşa bine?

Toţi: Abia aşteptăm să le gustăm!

Ana-( intră cu un paner plin cu plăcinte şi alivenci)  Seara bunnă, dragii mei prieteni, şi bine aţi venit!

Andrei:( se desprinde dintre flăcăi)  Ţi-am adus, Anuţă, flori de pe coastă, frumoase ca tine (o prinde şi o sărută fugar, căci Ana se fereşte).

Toţi( se bucură, se veselesc, fac zarvă. În acelaşi timp intră şi părinţii Anei ,cu un coş de mere şi o cană de vin .Salută tinerii)  Bine aţi venit la noi!
 
Smaranda: Tinereţea voastră să aducă iubire şi statornicie!

Tata Ion:  Iar hărnicia voastră, să aducă bunăstare!

Vasile:  Urarările  acestea sună a ceva special. Ne  spuneţi şi nouă?

Andrei:  Dragii mei, eu, se cuvine, să vă spun, căci trebuie să ştiţi şi voi secretul nostru. Noi ne-am înţeles, ne-am peţit, cum se spune, iar, astăzi vă anunţ, cu ocazia şezătorii, că am ales-o pe Anuţa să-mi fie nevastă.

Toţi: ( strigă veseli):  Să fie într-un ceas bun şi Doamne ajută! ( Andrei o strânge lângă el pe Ana, părinţii sunt emoţionaţi. Cu toţii se prind în horă şi dansează)

Petru: Văd că aţi trecut la dans fără să gustati din bucatele şi din vinul rubiniu.

Părinţii:  Da, poftiţi şi serviţi-vă din bucatele noastre. La nuntă are să fie mai multe.

Toţi:  Dar şi oameni vor fi mai mulţi. Va fi tot satul.

Tatăl:Aşa ne dorim, o nuntă cu tot satul, cu belşug şi veselie.

(Moment- se servesc plăcinte,vin, se fac urări).

Constantin : Paharul acesta cu gust de ananas, mi-a deschis pofta petrecerilor noastre şi o rog pe Ana, căci ea-i sărbătorita, să ne încânte cu ceva.

Ana:  Eu ştiam că veţi veni şi am pregătit o poezioară despre ce mi s-a întâmplat mie de curând. Recită Zburător

Maică, eu nu ştiu ce-i dorul,
Dar mă-nccearcă iar fiorul
Care nu-mi dă somn.

Şi mă cheamă-n toiul nopţii
La portiţă-n drum,
De parcă
M-a strigat o caldă şoaptă.

Ce să fie oare, Doamne,
Tu cunoşti atâtea taine.
Nu ştiu de la cine vin...
De la tine,
Ori dintr-un tărâm străin,
De-mi trimit atâta chin!


Smaranda:  Ei, fetiţa mea, şi eu am cunoscut cândva acest chin al dorului, pe care, la rândul ei, bunica ta mi l-a tălmăcit.

Ştefana: Pe firul meu de tort, am să depăn şi eu un descântec, ca să ştiţi ce să faceţi când vine Zburătorul. Recită Descântec

Pe un fir de romaniţă
Am găsit că mă iubeşti.
Ce uşor e să ghiceşti,
Cât de drag îmi eşti!

Am mai prins o buburuză
Întrebând-o-ncet, aşa:
„-Cu cine m-oi mărita?”
Iară unde va zbura
Va fi casa mea.


Constantin:  Ia uite, acuma ştiu de unde mi se trage şi mie boala aceea de iubit, de care spunea Ana- de la tine, Ştefană.

Smaranda:  Dar de Dragobete  aţi auzit? Am să vă spun o poezie care se cânta pe vremea mea. Recită Dragobete


Dragobete pentu fete-
Sărbătoare de iubire.
Hai pe dealuri
Şi-om culege flori-buchete.

Iar flăcăii după noi
Vor veni în cete.
Noi vom alerga
Şi-apoi, şirete,
Ne-om împiedica,
Căci aşa ne-om mărita.

Maria : Dacă-i seara dorurilor nespuse, am să-mi deschid şi eu sufletul. Recită poezia  Iubire rustică.

Vrei să-mi dai o sărutare?
Haide, vino pe cărare
S-alergăm şi mai la vale
Până la izvoare.

Prinde-mă de cingătoare,
Ia-mi basmaua
Şi aşază-mi la ureche
Câte-o floare.

Uite, vezi că te pricepi?
Lucru-acesta de iubire,
Se învaţă
Fără multă pregătire.

Doar o fată să-ţi dea ghes
Şi să-ţi spună cum se face
Şi devii cel mai dibace.


Casandra:  Eu am să rostesc o slovă de dor pentru cel care nu este lângă mine. Recită Dor.

Cât de mult s-a scris de tine,
Boabă de cuvânt, în rime!
Numai eu, un suflet  biet,
Nu mai pot să te pricep...
Cum ne faci şi ne desfaci,
Cum ne-alergi prin văi şi lunci
Şi-alini doruri de părinţi,
Dor de mame, dor de fraţi,
Dor de ţară, de la cei plecaţi,
Dor de ducă, dor de casă,
Dor de badea de la coasă
Şi de mândra drăgăstoasă.

Vasile: recită direct Năframa


Ce coşi tu, frumoasă fată,
Pe năframa înflorată?
De cu seam-o pregăteşti
Pentr-o nuntă ca-n poveşti.

Şi pe ia cu altiţă-
Cine ţi-a brodat bundiţă?
Iar pe poale, râuri,râuri
Şi hajururi,
Ce-ţi ating opincile,
Cine ţi-a-mpletit nojiţe-n floare
Peste-obele albişoare?


Ilinca:  Eu cos năframa pentru nunta Anucăi, dar dacă vrei să cunoşti şi dorurile mele, am să-ţi spun şi eu ceva la care visez. Recită Taina

Misterioasă slovă,
porţi în a ta trăire,
tumult şi dăruire
căutare de negăsire,
aprinsă pasiune,
serafică privire,
sau castă neîmplinire,
plăcere de durere,
inefabilă rostire!-dor!

Catinca: cântă cu Petru un cântec de dragoste.

Mihail:  Aţi spus poezii, aţi cântat de dragoste, dar n-aţi ascultat o poveste. Credeţi că numai voi fetele aveţi chinuri de dragoste cu Zburători? Aflaţi că şi de noi se ţin Ielele.

Fetele:  Ielele?

Mihail: Am să vă spun o poveste şi o să înţelegeţi. Astă vară, într-o noapte, mă chema ceva nefiresc spre pădure. Voi ştiţi că eu locuiesc chiar la poala pădurii. Am plecat fluierând pe o noape cu lună, de parcă cerul îşi deschisese porţile. Cum să-ţi fie frică pe o aşa vreme!? În desişul codrului se auzeau ţipete de păsări şi graiuri de animale. Era spiritul pădurii, care îmi strecura în suflet ceva sfânt şi mi se părea că mă aflu într-o cetate tainică .Am hoinărit aşa, încât n-am mai avut socoteala timpului. Deodată m-am pomenit în faţa unui luminiş. Razele lunii coborau pe iarba mişcată de vânt care părea vălurită. Fulgerător, în mijlocul acelui luminiş, au apărut şapte fete îmbrăcate în nişte voaluri alburii prin care se întrezăreau trupurile lor goale. Le priveam uluit din spatele copacilor, fermecat de frumuseţea lor. Pletele despletite le acopereau umerii goi. Nu mă văzuseră şi, cu un dor, pe care-l simt şi acum, am plecat, pe potecă spre sat.
Am uitat să vă spun, era noaptea de Sânziene. Acasă, zile întregi am stat abătut, dar mama m-a ghicit şi m-a întrebat ce mi s-a întâmplat. I-am povestit, iar ea mi-a spus că acele fete sunt nişte zăne care coboară în noaptea de Sânziene, când, se spune, că se deschid cerurile şi că ele trimit dor flăcăilor care le văd.

Gheorghe:  Şi mie mi s-a întâmplat, dar n-am spus nimănui.

Smaranda:  Ei, asta-i, trebuie să spui cuiva: mamei întâi şi apoi unei fete.

Maria:  Mie mi-a spus.

Smaranda : Ei, vezi, de aceea nu i s-a întâmplat nimic rău. Am să vă spun o poezie , pe care o ştiu de mult, despre Sânziene. (recită Sânziene)


Sânziene,Sânziene,
Flori din lună scuturate
Pe un ciucure ciorchine,
Pe imaşuri şi coline,
Într-o noapte de iunie.
Noaptea când cerul îşi lasă
Porţile dezăvorate,
Sânzienele ies goale
Şi încing o horă mare,
Sub lumina lunii,
Care le presară aur peste
Voalurile diafane.
Flăcăule, de eşti prin preajmă,
Nu îndrăzni să caţi la ele
Că-ndată se prefac în iele.

Constantin :Eu n-am văzut nici Iele, nici Sânziene, dar am fost Zburător.

 Ion :   Cum ai fost Zburător?

Constantin: (glumind) Păi, când m-ai chemat, Ştefană,  prin descântecul acela şi eu am şi sosit noaptea în prag, luându-te de mână şi pornind spre crâng, ce-am fost?

Toţi: se amuză, comentând în glumă.

Casandra:  Acum înţeleg cine-s Ielele. Suntem noi fetele. Ai spus că erau şapte. Exact câte suntem noi.

Intră Pavel: Bună seara pe la sfârşite. Se pare că o fată nu are pereche.Toate Sânzienele şi-au găsit perechea, numai a mea, nu. Iată-mă, am sosit. A durat până am dat oile la strungă şi am făcut şi caşul proaspăt. V-am adus şi vouă să gustaţi. Iar ţie, Casandră, aici în cană ţi-am cules mure, negre ca ochii tăi. O strânge în braţe şi o sărută fugar.

Toţi se veselesc.

Ana:  Ei, se pare că povestea mea se va repeta la fiecare dintre voi şi toamnă de toamnă, vom avea nunţi, iar primăverile ne vor împrospăta vieţile cu un pui de om , căci astfel timpul nu se va opri.

Prezentatorul( în timp ce tinerii vorbesc, rămânând, parcă, într-un timp de mult apus, încheie).Noaptea şi-a lăsat de mult mantia neagră peste sat. Oamenii dorm istoviţi de muncă, învăluiţi în taina trecutului. Din cînd în când, datoria noastră, a celor care mai ţinem legătura cu acel timp, este de a-l readuce, de a nu-l lăsa pradă uitării, ca să nu devină prezentul, un Cândva nostalgic.

Cândva, pe câmpuri
Fetele cântau şi chiote scoteau
De dragoste şi dor.
Cântau şi în pridvor
Şi pe ogor
Şi la fântână, la izvor
Unde-ntâlneau pe-al badei dor.

Şi aş mai spune ceva care ne frământă pe toţi. Împlinindu-se această dorinţă,  prezentul nu va mai fi un Cândva nostalgic. Se recită poezia Veniţi acasă...

Veniţi acasă, înstrăinaţi copii,
Veniţi în satul vostru,
Căci vă aşteaptă casa, în care v-aţi zidit
Iubirea şi speranţa, bătrânii încă vii.

Ce dor pribeag vă mână  spre departe
Şi cine oare vă trimite să adunaţi suspin?
Rămâneţi în puţinul în care toţi trăim
Şi-o să vedeţi că traiul se va schimba odată.

Cândva ştiaţi de Ţară, de Patrie şi Mumă,
De iarba din grădină, de apa din fântână.
Nimic din toate-aceste odoare preţuite
Nu mai găsesc în voi virtuţile ştiute.
Epigonism se cheamă, sau altceva asemeni
Întoarceţi-v-acasă, până e încă vreme!


Lumina se stinge, iar scena rămâne în umbră, cuprinsa de valurile timpului neiertător.
   


Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector