9 oct. 2018

Baștulea, incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa

Eu, Baştulea,
acum aproape 60 de ani...



Traian SOCEA

”Niciodată toamna nu fu mai frumoasă mi s-arată în ăst an mai urîtă decît oricare cele de pînă acum. Gîndindu-mă la cele argheziene de odinioară, în peisaj mi-au apărut multele primăveri ale propriei-mi vieți. De toate îmi amintesc cu destulă-nfiorare, obligat de cele din ultimii ani, care nici ele nu se mai asemuiesc decît parțial color, mai ales cu cele ale minunatei mele copilării, cînd verdele înstăpînea rîul-ramul, de-a valma, oriunde pașii m-ar fi purtat.
Pe atunci, așadar, primăvara se înfăţişa întocmai cum era cuvîntată în dicționar, căci, copil-țăran fiind, deja prididisem a desluși că dacă ”plouă în mai, vom avea mălai”. Eram mulțișori ghiavolii pe care natura înconjurătoare ne iubea în devălmășie, în sensul că suporta toate siluirile noastre infantile, noi petrecîndu-ne veacul pe-ntreg relieful Dealului Roznovanu, care se sprijinea prea abrupt pe îngusta albie a pîrîului Iapa. Făcîndu-ne datoria mereu la coada vacii, normal că tot draga natură ne oxigena imaginația, stimulîndu-ne creativitatea de imaș, așa precîtă puteam avea noi la 10-12 ani.
Precum puteți a mă crede, avîntul creator ne era mintenaș oprit de cîte un benghi pe fruntea noastră inovativă, de rotulele genunchilor juliți a mia oară, și atîtea-cîte-alte pălituri la coaste, coate și alte protuberanțe gonflate pe trupuri de proteina administratată generos de către mamele noastre în toate străchinile, cratițele și tigăile din bucătărie, doar-doar ne-or sătura gurile mereu hulpave...Așa încît, e tare greu să nu-mi mai amintesc de marea ispravă a copilăriei mele, anume cînd, mai viteaz decît oricine, am intrat voinicește prin gardul ce împrejmuia ”Poama lu Arcip”, și tocmai cînd să-mi umplu sînul cu struguri ce-abia dădeau în pîrgă, îl și aud răcnind din toți rărunchii lumii pe prietenul de șotii, Fănică Ghiontac:
-       Hoooțuuu la poamă, bădie Culițăăă!...
        Normal c-am zbughit-o, precum turcii la Smîrdan. De frica venirii lui Culiță Archip, stăpînul viei, am încurcat cărăruia pe care venisem și, desigur, n-am mai nimerit borta din gard, prin care intrasem. Am forțat ieșirea de urgență prin alt loc al împrejmuirii de sîrmă, impletită cu felurite bețe și fușteie din alun recoltate din huciul megieș, ascuțite într-atît de bine încît să-mi sfîrtece traista testiculară, exact cît să-mi bage în alertă tot neamul meu cel mai vestit, cum că-s pe cale de a prăpădi ouțul cel  drept și, prin urmare,  salutare să mai pot avea urmași...Bineînțeles că Fănică nu văzu vreo urmă de proprietar, și deja se tăvălea de rîs în știoalna ițită de meandrele pîrîului Iapa în chiar coasta imașului părinţilor săi, în care prindea chitici cu mîinile lui dibace. Tot el a fost primul care, auzindu-mi urletele de durere, a înțeles că nu-i deloc de șagă și s-a pornit a sui dealul, ca să-mi dea primul ajutor, firește...
Ce-a urmat? De bună seamă, un episod dramatic pentru mama și frații mai mari, eu, Prîslea familiei fiind, uitîndu-mă la toţi cum își  bombăneau spaima, în felurite chipuri. M-am dumirit abia la spital, unde un doctor cît Gogea Mitu mi-a dereticat marsupiul cu tot felul de instrumente, dezinfectanți și pansamente, după care o tanti soră mi-a trîntit o injecție ce deslușisem că se cheamă antitetanos. Apoi, un alt nenea doctoru mi-a aplicat 5 copci pe lungimea spintecăturii, cu un clește asemănător celui cu care bădia Ghiță alui Fasolă potcovea armăsarii comunali, la fierăria primăriei. Cinci zile am rămas internat în spitalul din Roznov și vă mărturisesc că mi-a plăcut totul, înafara injecției-antitetanos pe care mi-o făceau în fiece zi și care mă doare și astăzi, parcă.

Ajuns acasă, am capitalizat toată compasiunea alor mei, plus afecțiunea celor de pe uliță și din întreagă cotuna noastră, arătînd și alintîndu-mă cu cele 5 copci către toate lumea care-mi pica la îndemînă. Însă, preferata vizualizării urmărilor accidentului meu era Olandina, care, mai mică decît mine cu vreo 3-4 ani, mă compătimea pînă la lacrimi, căci eu n-o cruțam deloc tot victimizîndu-mă. O pîndeam și-o înghesuiam în locuri prielnice, ridicam poala cămeșoiului lung pînă la genunchi – căci doar atît purtam toată vara – și o imploram să-mi privească iarăși teritoriul inghinal:
- Am copci, numără-le, tot cinci sunt?!..
Olandina a ajuns o femeie frumoasă, inteligentă și întreprinzătoare. Pe legea mea, cred că de la număratul copcilor mele i se trage, lucru pe care i l-am și mărturisit.. Evident, am făcut-o mult mai tîrziu, către apogeul maturității, în speranța că... poate-poate... Evident, n-am impresionat-o și, deci, nu mi-a cedat nici chiar cînd am informat-o precum că ”orice faptă bună nu rămîne nepedepsită!”, în cazul meu văduvită de recunoștință. Dar, așa se preumblă viața, mă consolez cu imaginea aceea de demult, în care degetuțele ei gingașe numărau copcile răsfirate pe croiala scrotului meu beteag.
-       Sînt toate cinci, n-ai prăpădit nici una!...
Bucuros nevoie mare, o încredințam că mai am ușoare dureri, că rana-i ca și vindecată, că... Întocmai ca la comandă, o înhățam de mînă, ne afundam în hățișurile luncii pîrîului Iapa, în care rătăceam ceasuri bune, exagerîndu-i grozăviile suferinței mele și, prevalîndu-mă de convalescență, o înduioșam într-atît încît mă lăsa s-o pup, ba chiar s-o și pipăi ștrengărește...
Pe Olandina n-am mai văzut-o de vreun deceniu. E, de vreo 20 de ani, în Italia, unde și-a construit rosturi frumoase. Vine rar acasă, deși și aici și-a amenajat tot confortul. Drept care, aste rînduri mi le doresc un omagiu pentru copilăria ei, și-a noastră...
Așadar, copilăria și o părticică din adolescență mi le-am petrecut cum nimeni de pe lumea asta n-a avut norocul. Cuvintele nu mi-s destule ca să-i evoc pe inegalabilii mei părinți, frați și surori, pe vecinii și prietenii din cotună, pe colegii de școală. Prin urmare, atîtea ghidușii săvîrșite tovărășește cu Nelu Merealbe și Benoni Avasîlcăi, cu Dochița Junghiu și Anișoara Papafoi, cu Țîlică Frumosu și Costachi Barabulea, cu Argentina Balamuc și Creța Pîsdosu, cu Jănică Fruntelată și Bițu Harpagică, cu Neculai Baroiu și Tanăsie Vorghitu. Cu cei mai mulți dintre ei am fost într-o veritabilă camaraderie, în înțelesul ”unul pentru toți, toți pentru unul!”, însă pe prea puțini dintre ei îi mai întîlnesc, viața împrăștiindu-i în multe zări. Sînt, carevasăzică, încredințat că rîndurile mele le vor provoca nostalgii, că le vor stîrni dorul de acasă.
Acasă, tărîmul copilăriei noastre neasemuite, ale cărei crîmpeie-mi reverberează mai șugubăț astăzi. Și, da!, nici azi nu mi-aș putea ierta să nu amintesc de frustrările de pe atunci cînd, bunăoară, vecinul Ghigel Vîrtosu era privilegiatul cotunei, în înțelesul că foarte rar s-amesteca cu noi, cei de rînd, nici la joacă, nici la muncile gospodărești, ca să nu mai spun de coada vacii. Ta-su era președintele cooperației, iar mă-sa, cînd nu ședea acasă să-ngrijească de singurul lor copil, Ghighel, și de imensa lor gospodărie, era gestionară la magazinul mixt. Odraslei ăsteia i-a pus numele arțăgoasa de mumă-sa, Aglaia, după fiul învățătorului comunal Pleșoianu, Ghighi, un băiat mai în vărstă decît noi cu vreo 4-5 ani, premiantul școlii, iubit de toată suflarea satului. Ei, Aglaia și-a  dorit ca progenitura să-i calce pe urme, ba chiar l-a pus și pe secretarul sfatului popular să scrie diminutivul GHIGHEL, în rubrica ”Prenume” din certificatul de naștere. Acasă, la părinți, Aglaia, ca și bărba-su Grigorie, fuseseră mai sărmani decît mulți consăteni, însă pleașca ”emancipării” lor le-a oferit-o unchiul său Coriolan Pîrțac, care, pe la mijlocul anilor șaizeci din secolul trecut, era activist de partid la raionala Buhuși, și-l pusese pe nepo-su președintele cooperativei de consum comunale, iar pe nevastă-sa gestionară la magazinul sătesc, al cărui proprietar fusese, odinioară, Șloim Haim.
Baştulea,
la 60 de ani, trecuţi....
Ghighel dormea în pijamale, purta costum marinăresc, cu pantaloni atîrnați  cu pachești-ham de umerii săi dolofani, cu chipiu bleumarin, brodat cu tridentul zeului Neptun deasupra cozorocului, tricou cu dungi albastre  desenate orizontal și pantofi de lac, spre marea invidie a noastră. În ăst harnașament, în zilele de sărbătoare, de  mînă cu mă-sa, defila pe uliță, vorbeau orășenește ca și cum își puseseră limbile pe bigudiuri, așa ca s-audă și să crape de ciudă toți megieșii. Răsfățatul  și  prostul școlii de atunci a ajuns capitalistul vremii. Veți vedea și cum.... 



3 aug. 2018

Viorel Lupu face 55 de ani!


Năravul său, tot succesul.

Traian SOCEA

Pe uliţa copilăriei, nasc pruncii omeniei…
Viorel Lupu omenind
oaspeții Bisericii Negulești

În 1963,  în ziua de patru august, cînd vedea lumina zilei consăteanul meu Viorel Lupu, eu număram 9 ani şi cinci luni, fix. Sigur, în aer adia damf de sărbătoare, din moment ce chiar în acea zi, fizicu-mi de Baştulea( precum mă poreclea toată omenirea din cotună-cătun, din pricina dolofanei mele mase moleculare), mi-a şi fost “teleportat”  exact pe uliţa evenimentului, în teritoriul înstăpînit de leatul meu Petrică Lupu, precum şi de locotenenţii săi, printre care Maxîn Istrate, Dănuţ Socea(nepotul meu, mai mic doar cu un an decît mine), Dionisie Dumitraşcu ş.a. Împreună cu ăşti camarazi, îi stîrneam pe fraţii Adăscăliţei, Mircea şi Milucă, pe Neculai Chindea – şi ei, şi mulţi-alţi băietani, cu cite maxim doi ani mai mari sau mai mici decît mine, la un fel de hoţii şi vardiştii, hîrjoană cu săbii, arcuri sau iatagane – fabricate din lemn, în atelierul de tîmplărie al tatălui lui Nicuţă Pavel –Neoţu (Dumnezeu să-l ierte! ) sau al fratelui meu cel mai mare, Costică - tatăl lui Dănuţ. Exersam, chipurile, pentru războiul ce-l purtam pe Dealul Iepei, în fiecare vacanţă, cu alţi flăcăi de vîrsta noastră, care, geografic vorbind, locuiau în alt cătun, situat mai la deal de noi cu vreo 2 kilometri, pe care eram nevoiţi să-l străbatem în drumul către şcoala noastră cea mai dragă. Lesne de-nţeles, dragii mei, că Nicu Bîrsan, Biţu Toma, Viorel Creţu şi alţii – altfel colegi şi de clasă, şi de şcoală, ne cam şicanau în trafic, exact cînd ne aflam prin faţa caselor lor, fapt care ne deranja la orgoliu, pentru că mai întotdeauna se lăsa şi cu anumite contondenţe. Resimţind şi acum durerea provocată de pălitura aplicată cu ciomagul dacic, direct în creştet, de către Nicuşor Bîrsan, am uitat a vă spune că preludiul răzbelului nostru se consuma pe uliţă la Maria lu’ Lupu, uliţă pe care locuiau şi fii săi, bădia Ghiţă Lupu, şi tatăl lui Viorel, bădia Costică Lupu, căruia – şi-n astă umilă scriere - îi aduc un cuvenit omagiu, căci, de foarte puţină vreme, Domnul l-a ridicat la dreapta Sa.


“Asistenţi” la naşterea lui Viorel…

De bună seamă, alegeam astă uliţă şi pentru că ducea strategic exact în lunca pîrîului Iapa, unde ne răsfiram şi desfăşuram linii de front, printre şi pe după arini, pînă ce una din oşti capitula asudată de atîta munceală războinicească, soldăţimea rupînd rîndurile şi zbughind-o direct în ştioalna croită exact la digul din dreptul lui bădia Vasile Mereuţă. După scalda sănătoasă, ne luam armele, invadam una-două livezi din care capturam niscaiva poame de sezon, ş-apoi încolonaţi soldăţeşte ne-ntorceam către bordeiele noastre, tot pe uliţa Ţaţei Maria lu’ Lupu. Ei bine, abia ajunşi în dreptul locuinţei lui bădia Costică Lupu, am priceput că foiala moaşelor, forfota din ogradă nu însemnau decît venirea pe lume a unui prunc, care, întîiul născut şi băiet fiind, Viorel avea să fie botezat. Fără de vreo comandă, oastea noastră răzăşască se alinie mintenaş în faţa porţii, prezentă onoru’ milităreşte, urîndu-i nou-născutului să fie mereu sănătos, s-ajungă om mare, să nu care-cumva să facă umbră pămîntului degeaba, să construiască şi să lase ceva în urma sa.
Anii au trecut, eu şi camarazii de arme am apucat-o către şcolile pe la care Domnul deja ne planificase. Ne-ntorceam acasă doar în vacanţe, cu aere care mai de care, căci – drăgăliţă, doamne! – ajunsesem ditamai handralăii, imagindu-vă dumneavoastră, cei care nu ne cunoaşteţi, cam cu cîte proteine, minerale şi nepoluare am crescut noi, copchiii de la ţară, acum vreo cinzeci  de ani. Pe uliţă la Maria lu’ Lupu am călcat peste bunişori ani, zăbovind la poarta lui bădia Costică Archip, atras de una dintre frumoasele sale fete. Cam pe atunci, l-am descoperit pe Viorel, care deja era un şcoler premiant, ca şi sora sa, Dana, ajunsă şi licenţiată în economie, şi soţie a actorului Marius Drogeanu.

“ Iarba verde de acasă!”…

Conspirînd cu strănepotul Mihăiţă Panainte, aflu că premiantul Viorel Lupu a absolvit Liceul de Chimie din Piatra Neamţ şi a luat drumul Bucureştiului, la Uzina “Timpuri noi”, unde fusese repartizat. De aici, a şi fost incorporat de Armata Română, în timpul stagiului militar reuşind şi la Facultatea de Automatizări şi Calculatoare din Bucureşti. După isprăvirea armatei, Viorel s-a angajat la Uzina “Danubiana” şi, fireşte, a început şi cursurile facultăţii, la seral. Din postura de “muncitor-ungător”, prin tenacitate, seriozitate, meticulozitate, cunoaştere şi ingeniozitate, moldoveanul nostru  a optimizat fluxurile de producţie prin soluţii inovative, şefii avansîndu-l în ierarhia profesională, numindu-l, la terminarea facultăţii, în funcţia de şef de atelier. Într-o anume zi a anului 1993, Viorel Lupu a făcut un drum acasă. În Gara Roznov, mi-a povestit complicele meu, a coborît din tren, s-a aşezat în fund pe-o şină a căii ferate, a tras moldoveneşte aer în piept, cînd mintea i-a poruncit s-o termine cu Bucureştiul. Aşa a făcut, în ciuda rugăminţilor şefilor de la Danubiana, în ciuda greutăţilor de a-şi aduce acasă, la Piatra Şoimului - Luminiş, şi soţia, Sinodora, cu care se-nsurase în august 1999, precum şi pe fiul lor, Cosmin, născut în primăvara lui 1990.

Vocaţie de întemeietor

La exact 30 de ani, Viorel Lupu a îndrăznit să-şi ia destinul în propriile mîini, c-aşa se zice şi pe la noi… A deschis un magazin, după care altul – mai mare. Apoi, formaţia sa politehnică l-a obligat să-şi deschidă un atelier de reparaţii radio -TV. Cu ştiinţă, rigoare şi seriozitate, inginerul Viorel Lupu a fost capabil să confere o nouă dimensiune societăţii sale, VIOSIN,  anume cea a prelucrării lemnului. Astăzi, Viosin îşi împlineşte acronimul: V – viaţă, I – înseamnă, O – onestitate, S – suflet, I – iubire, N – natură. Adică, firma întemeiată de el produce mobilă, uşi, ferestre, scări interioare etc., din lemn masiv şi stratificat, pentru piaţa internă şi externă ( comenzi, cu precădere, pentru Franţa, Belgia, Grecia).  De bună seamă, împreună cu minunata sa familie(Cosmin se pregăteşte să-i ia locul, deocamdată ocupîndu-se de exploatarea lemnului), Viorel Lupu a reuşit. A reuşit şi graţie angajaţilor săi, laolaltă găsind formule inspirate, creative, de cea mai înaltă calitate p,entru producţia lor atît de diversificată, de competitivă.

La împlinirea a 55 de ani, în asentimentul multor-multor consăteni, îţi urez deplină sănătate, să ai mereu cuvenite bucurii, să te răsplătească pururi Dumnezeu pentru cele multe făcute şi dăruite semenilor tăi, comunităţii în care te-ai întors!
 








LA MULŢI-MULŢI ANI, VIOREL LUPU!



4 iun. 2018

Munţii noştri aur poartă....



1 Iunie se săvârşi de puţine zile, însă consăteanul nostru Vali Mereuţă nu i-a rămas dator căci, iată, primesc de la el o poezie irumptă din mistuiri personale, familiale – nestrăine multor încă trăitori în ţărişoara noastră. Versurile lui Vali, în mănunchiul lor, te înduioşează şi te revoltă. Sunt, clar, expresia neputinţei părinteşti rostită ca un reproş adus ăstei omeniri, care, globalizând, pustieşte şi nimiceşte sentimente, simţiri, nădejdi...Înstrăinarea pare să devină nume propriu, dacă n-o fi şi devenit.... Cu dor de propriul fecior, care construieşte profit Perfidului Albion, Vali se „consoleză” scriind poezii, dar Liliana- soţia sa plînge...Plânge tare des, lucru care pe câţi impresionează, oare?!....Oare cui îi pasă că cei aproape 4 milioane de fii ai acestui pămânz românesc, ce-şi rostuiesc viaţa prin zările lumii, şi-au lăsat acasă 8 milioane părinţi. Şi 16 milioane de bunici, topiţi de dorul atâtor milioane de nepoţi...români! Dar, parafrazând poetul, " Munţii noştri aur poartă/Noi bătem la altă poartă!" (Traian SOCEA)  



Vali Mereuţă, iunie 2018
De ce?

Vali MEREUŢĂ


De ce-am luptat să fim mereu
Uniți la bine și la greu
Și-avem în schimb doruri fierbinți,
Copii departe de părinți?

De ce-au plecat ca puii-în zbor
Copii ce-au lăsat răni ce dor,
Spre altă casă, spre alt grai,
Lăsând acasă-un colț de rai?

De ce-au părăsit sfânt pământ
Să-l țină-n suflet și în gând
Departe, prin străine zări,
Să-l calce doar de sărbători?

Părinți să aibă dor nespus
După copiii ce s-au dus...
De ce, Stăpâne-ai lăsat, oare,
Să plângă mame la icoane?

N-au suferit destul de mult
Sărmanele, cât i-au crescut,
De ce s-ajungă-n dor de fii
Să mângâie fotografii?

Pământul plânge-ndurerat...
De ce vlăstarii i-au plecat?
Bătrânii au tremur în glas
Fără de sprijin au rămas...

De ce-am ajuns din vremea toată
Mai dezbinați ca niciodată
Și limba noastră strămoșească
Fii de români să n-o vorbească?

De ce-a rămas a noastră țară
S-o facă unii de ocară?
Ca țara noastră îndrăgită
S-ajungă-o țară jefuită...

Din cer, te rog Doamne, cobori
Și fă-ne iarăși zâmbitori,
Ajută-ne și spune-ne
Cum Ți-am greșit, când și de ce?

Prosperă-mi țara mea frumoasă
Și-adu-ne copiii acasă,
Pentru părinți și gliei lor,
Stâlpi de nădejde-n viitor!!!






22 apr. 2018

Primăvară


Vali MEREUŢĂ

Au dat din nou cireșii-n floare,
Bondarii bâzâie mocnit,
Natura iar e-n sărbătoare,
În cuiburi berzele-au sosit.

Alintul razelor de soare
Desface flori de păpădii,
Pe verde crud de trufandale
Pictând tablourile vii.

Și via-a plâns de bucurie
După noianul ce-a trecut,                                       
Lăstari cu frunza rozalie
Spre raze aurii se duc.

În rochii albe de mirese
Flirtează prunii prin livezi,
Cu fin talent de florărese
Te-opresc, involuntar, să-i vezi.

O gingășie-n jur plutește
Pe-un firicel suav de vânt,
Boare plăcută de miresme
Te-nmoaie precum un sărut.

Într-un ocean de clorofilă
Se scaldă mieii zbânțuiți,
Mărgăritare mici de rouă
I-ating și-i face fericiți.

Surâd pe câmpuri floricele
Cu puritate de virgine,
Răsună tril de păsărele
Învăluindu-ne-n iubire.


aprilie, 2018


3 mar. 2018



Vali MEREUŢĂ - „trîntă cu Timpul”

Vali MEREUŢĂ;, 3 martie 2018
         Temperaturile aste arctice sau, mă rog, polare sigur au fost „ meteorologite în taină, de propria-i fibră” de către prietenul Vali Mereuţă, socotind că receptorii juneţii domniei sale, aflîndu-se la post, nu ne-au avertizat, nici „parţial color” asupra vremuirilor ce veniră asupra noastră. 
        Sigur, pe consăteanul nostru nu vremuirile-l preocupă, ci, cred, implacabilul vremurilor – anume Vali Mereu'[comprimarea timpului fizic al Pămîntului pe care încă ne mai aflăm! Ş-apoi, na!, tehnolgia ne biruie pe toţi, în sensul facerii de lucruri, uimitor de lesne şi, evident, atît de repede. Ş-apoi, să nu dai crezare spuselor precum că timpul terestru, din 1980, a ajuns la 16 ore –reale, din cele 24 actual măsurate?!...
        Totuşi, ştiindu-l de vreo 30 de ani, cutreierînd lunca şi dealulurile neasemuitei noastre copilării, zic că Vali îi un fel de neam cu Tesla, diferenţa fiind că prietenul nostru-i încărcat de-o nostalgie aparte, transmisă prin alte unde mineralogice.
Vali, ne pui pe gînduri, iarăşi!
(Traian Socea)

Timp
Vali Mereuţă -

Umblăm prin viaţă, făr-un bun reper
Căci viaţa însăşi e un labirint,
Iar visele uşor-uşor ne pier,
Cândva, ne-atinge lacrima de timp.

Ne batem joc de el, facem risipă,
Nu-l preţuim, dar timpul e zglobiu,
Iar spre final mai vrem măcar o clipă
Să fie “mai tîrziu”, nu „prea târziu”!...

Cât suntem fericiţi, îl păcălim,
Căci lui nu-i pasă cât îl crezi de scump,
De-om şti cu toţi cei dragi să-l folosim,
N-or să ne doară urmele de timp.

Asemeni unui vânt periculos,
Scutură zilele ca pe-un frunziş,
Ne lasă sigur fără tot ce-am fost,
Timpul se scurge mereu pe furiş.

Doar melancolici, peste câtva timp,
Cu gândurile vom zbura-n trecut,
Și critici pentru-al vieţii noastre film,
Vom ști ce-am pierdut, când timp am avut…

De nu trăieşti şi nu iubeşti la timp,
Acele clipe n-or mai reveni,
Fii viu în suflet, n-aştepta gândind
Că mâine, tot ca azi vei putea fi.



- Martie 2018 -





Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector