30 septembrie 2024

Minunea numită POPORUL ROMÂN

 Sorin Ovidiu BĂLAN

        În vara lui 2012, nu`ș ce mă apucă să-mi frec coatele şi de politică, deşi nu aveam niciun fel de aplecare pentru această îndeletnicire. Singurul lucru bun cu care m-am ales din această hârjoneală a fost o constatare. Deşi amară, totuşi bună de băgat la cap pentru anii care urmau să vină. Nicăieri, în niciun alt domeniu, iar ca jurnalist, în peste patruzeci de ani de meserie, am cunoscut zeci de mii de oameni, de diferite profesii, grad de instruire, mentalitate, n-am întâlnit atâţia nemernici, oameni de nimic, fără cuvânt şi fără caracter pe metru pătrat, ca în politică.

        După această afirmaţie categorică, este nevoie şi de banalul: „Desigur, nu toţi sunt la fel, mai există şi excepţii”, care ar trebui să aibă menirea de a mă pune la adăpost de un eventual proces cu vreun politician atins în pudibonderia de domnişoară de pension. Cu toate că nu ar trebui să mă tem, pentru că până acum nu am pierdut niciun proces de calomnie, din toate câte mi s-au intentat. Şi mi s-au cam intentat, de la preşedinţi de ţară şi miniştri, până la organizaţii oculte sau cel puţin ciudate, dar şi persoane fizice. E drept că am şi prieteni, avocaţi foarte buni.

        Așadar, deşi n-aveam nicio treabă cu politica, participam la campanie cu bucurie, pentru că îmi prilejuia peregrinări prin ţară şi, firește, întâlniri cu foarte mulţi oameni. Cred că atunci m-am convins definitiv de minunea care se cheamă Poporul Român.

        Întâmplarea despre care scriu acum le-am povestit-o prietenilor Traian Socea, Radu Vida și Cosmin Puriș( primul - moldovean cu adeverință, ceilalți doi - ardeleni atestați documentar de prin secolul al XIII-lea, e.n.) astă-vară, când, după congresul ziariștilor profesioniști, la o crâșmă „vintage” din vechiul buric al Bucureștiului, ne-am dedat la depănat amintiri din domesticul nostru existențial. Prin urmare, întâmplarea pe care niciodată n-o voi uita s-a petrecut în Ardeal, fiind o mărturie că expresia: „Desigur, nu toţi sunt la fel”, nu este doar o banalitate care să te ferească de umbletul pe la tribunale, ci are, câteodată, şi acoperire în fapte.

Care-va-să-zică, ajunsesem la Brad. Venisem de la Ţebea, care nu este departe, şi mă chinuiam să-mi articulez discursul pe care urma să-l rostesc în faţa brădenilor, pe fundalul acelui teribil, și celui mai scurt!, ordin de luptă din istoria confruntărilor pașoptiste, rostit de către Avram Iancu: „No, gata! No, hai”!

Eram împreună cu Dan Diaconescu şi cu regretatul Florin(Țuțu) Condurăţeanu, un om care nu era în stare să spună nimănui „Nu!”, atunci când îl ruga ceva. Pur şi simplu, din vocabular, îi lipsea acest cuvânt. Coloana de maşini intra în Brad, pe strada principală. Erau câţiva antemergători, după care urma maşina în care era Dan cu şoferul, iar imediat în urma ei, maşina mea, cu mine la volan şi Ţuţu, în dreapta. După care mai veneau alte maşini, unele dintre ele colorate în violet, fluturând steagurile partidului.

Când am coborât în piaţa din centru, unde urma să aibă loc mitingul electoral, după ce am fost prezentaţi celor care ne aşteptau, a venit un bărbat tânăr, care, zâmbind, ne-a întins fiecăruia mâna, urându-ne, ca o gazdă binevoitoare: „Bun venit!”

Primarul Bradului, primarul Aurului

Faptul că foarte multă lume îl cunoştea şi îl saluta m-a convins că insul ori este liderul organizaţiei judeţene, ori, cel puţin, al celei din Brad. Apoi, pentru că prea profesionist se uita la cei care se ocupau cu partea tehnică, adică sonorizare, afişaj etc., ce mişunau bezmetic prin jurul scenei deja montată, şi de pe care urma să vorbim, am devenit de-a dreptul suspicios, căci...

Bărbatul care ne întâmpinase cu zâmbet atât de generos ne-a întrebat, în graiul ardelenesc: „No, vă rog să-mi spuneţi dacă mai aveţi nevoie de ceva, dacă vă mai pot ajuta cu ceva?!”.

 După care, eu, intimidat, l-am dat pe mâna tehnicienilor, căci ei ştiau ce ar mai fi trebuit pentru ca mitingul să iasă bine.

        Și, da, a ieşit foarte bine. Tânărul zâmbitor ne-a mai ajutat cu o staţie de amplificare şi cu nişte cabluri, că ale noastre nu erau suficiente. La plecare, i-am mulţumit frumos şi, cerându-mi scuze că în iureşul sosirii nu-i reţinusem numele, l-am rugat să mi-l mai spună o dată.

Mi-a răspuns tot calm, în graiul ardelenesc:

 „Numele meu este Florin Cazacu. Sunt primarul municipiului Brad”.

        Am înţepenit şi eu, şi Ţuţu Condurățeanu, care era lângă mine şi dădea sfaturi medicale unor doamne. Cum adică, primarul? A urmat un dialog ca în Eugen Ionesco:

        -Cum primarul?

        -Da, primarul!

        -Păi...noi suntem adversari. Am venit să vă luăm mandatul. Iar dumneavoastră nu prididiți să ne ajutaţi?...

        - Normal, suntem adversari. Dar nu duşmani. Cât despre mandat, om vedea ce-or spune oamenii. Până atunci, vă mai urez încă o dată: Bun venit în Brad! Ş-apoi, chiar, nu mai aveți nevoie să vă ajut cu ceva?

        Acum un an, drumurile pe care le iubesc atât m-au purtat către Retezat, la Râu de Mori, apoi pe la Deva, pe la cetăţile dacice de la Blidaru şi apoi către Ţebea, prin Brad. Încă mai aveam telefonul lui Florin Cazacu. Nu ştiam dacă mai este primar sau nu.

Atunci, când ne ajutase pe noi, adversarii lui, sigur, ieşise. Mi-am spus că nu se cade să trec prin curtea omului şi să nu-i dau bineţe. L-am sunat. S-a bucurat că mă aude. Avea şi el numărul meu, căci mi-a răspuns cu un: „Ţineţi aproape!”, în loc de „ Bună ziua !”. Ne-am dat întâlnire peste zece minute, în faţa Muzeului Aurului, care este peste drum de Primărie.

        A ieşit din... Primărie.

Era, şi este şi acum, tot primar. Ne-a fost cel mai bun ghid în Muzeul Aurului. Ştia fiecare amănunt despre metalul preţios şi despre exponate. Brădean get-beget. La ieşire, am văzut cea mai impresionantă, mai tragică, mai dureroasă, mai expresivă fotografie din viaţa mea, veche, alb-negru, care bate tot ce a fost distins până acum cu Premiul Pulitzer: un grup de mineri, rostind „Tatăl Nostru”, înainte de intrarea în şut.

        Nu ne-am mai văzut de atunci. Dar mi-am amintit de întâmplare şi de Florin Cazacu, cu gestul său inimitabil, obligat de Traian Socea, poate și pentru că, din nou, năvăleşte peste noi campania electorală.

 

29 septembrie 2024

Artiștii noștri

 


Cărările actriței

Delia TĂRCĂOANU, în ultimii 10 ani și...


   Au trecut mai mult de 10 ani de când am scris ultima dată aici, în revista „Calu Iapa”. Pe atunci, eram încă elevă în Liceul de Arte din Piatra Neamț, îmi doream să urmez studii universitare la un conservator, visam să concertez pe marile scene ale lumii și, poate, să public un volum de poezii, haha...

Ei bine, în toți acești ani, unele lucruri s-au adeverit mai mult, altele mai puțin.

   Nu am mai dat la conservator, pentru că, pe la finalul liceului, m-a pălit dragostea de teatru și m-am hotărât să mă fac actriță. Nu am mai scris poezie, ci m-am apucat să învăț poezii, mi-am pregătit un repertoriu, după care am dat admiterea la Facultatea de Teatru și Film din Cluj Napoca, unde am intrat din prima. Cu foarte mare entuziasm, m-am dus să iau cheia camerei de cămin, locul în care am conștientizat că nu prea mai sunt copil și că trebuie să pun osul la treabă.

   La cei trei ani de facultate, s-au mai adăugat încă doi, de master, tot pe actorie, tot într-un du-te-vino constant între cămin și facultate; uneori mai mult facultate decât cămin. Am avut norocul să dau peste colegi extrem de talentați și pasionați, precum și peste profesori dedicați și glumeți, care mereu m-au încurajat să nu mă las de muzică, să nu mă las de scris. Așadar, printre orele de actorie, repetiții și spectacole, când prindeam o chitară și puțin timp liber, mai zdrăngăneam și mai notam idei care, cine știe, mă gândem eu, într-o anume zi, poate vor deveni versurile unui cântec.

   În timpul master-ului, întâmplător, am ajuns în Petroșani, unde am și rămas, timp de o stagiune, la Teatrul „I.D. Sîrbu”. Când nu eram la scenă, ori citeam în podul teatrului, ori eram la subsol, cu chitara după mine. Eram fericită să pun în practică cele învățate în facultate, să compun și să scriu. Încetișor, drumul meu începea să capete un contur mai clar, simțeam cum îmi cresc aripi și că, în curând, voi zbura mai departe.

   Însă, neîntâmplatul s-a întâmplat. A venit pandemia. Zborul meu mai departe m-a întors în Cluj, unde, pe întreaga perioadă a pandemiei, am rămas blocată într-un apartament. Prin urmare, aripile mi-au fost tăiate, de jucat nu mai jucam, nu puteam să-mi văd familia sau prietenii, eram izolată în adevăratul sens al cuvântului.

 Totuși, aveam cu mine chitara primită cadou de la un coleg din facultate, iar după câteva zile de plâns, mi-am propus să profit de această ruptură și să-mi fac zilele cât mai productive, să lucrez cu mine și să mă scufund în întrebări existențiale. Când s-au ridicat ordinele de restricție, am venit acasă cu primul tren și cu muuulte caiete pline de
notițe și cântece.

   Acasă, la Luminiș, am găsit liniștea. Dealurile și pădurea de la noi din comună au ceva magic. Dar mereu, după zilele contemplative și meditative de acasă, conștientizez că mai am multe și de învățat, și de trăit, și că încă nu a venit vremea să mă întorc acasă de tot.

   Acum, deja, de trei ani, locuiesc în București. Am venit aici când m-am angajat la Teatrul Masca, un teatru de artă stradală ( pe vremea aceea, acum s-a mai reprofilat). Am animat străzile și parcurile Bucureștiului și i-am învățat ritmul stând pe loc. Azi eram statuie vivantă pe Calea Victoriei, mâine în Cișmigiu, iar după ce mă demachiam și îmi lăsam costumul în recuzită, fugeam la repetiții cu trupa.

   Da, toate cântecele și versurile scrise în tot acest timp și-au găsit locul într-o trupă de rock alternativ, numită „Not My Cup Of Tea”, iar culmea, toți membrii trupei sunt din Piatra Neamț.

În momentul de față avem deja un album lansat (Dwell) și urmează să mai scoatem unul, în viitorul apropiat. De curând, am cântat studioul „Radio Guerrilla”, în cadrul unui concurs dedicat trupelor aflate la început de drum. De bună seamă, dacă vom câștiga concursul, vom avea șansa de a intra într-un studio profesional, pentru a înregistra un album.

În rest, sperăm la cât mai multe concerte și, cine știe, poate unul chiar în Piatra Neamț.

Delia TĂRCĂOANU

04 septembrie 2024

Exclusivitate pentru revista „Calu Iapa”

 Constănțeanca

Mihaela Denisa COSTEA



    Parafrazare Ion Creangă:„De la Constanța pînă la Neamț îi cîtu-i de la Neamț pînă la Constanța, nici mai mult nici mai puțin!”

               Am cunoscut-o, denunțată fiindu-mi ca întîia, marea iubire, liceală, a colegului de facultate Sorin Ovidiu Bălan(SOB), care prieten desăvîrșit al metaforei aflîndu-se, i-a închinat belșug de poezii de drag și inimă frîntă, împresionînd cum se cuvine prin sensibilitate și generozitate adolescentine, calități ce l-au ținut și viu, și prizonier romantismului danubian pe întreg parcursul drumului său în viață, pornit de la Brăila natală...

Apoi, descopăr că victima descătușărilor sale lirice, Mihaela Denisa Costea(MDC), inginer la bază, își exprimă cu mare vigoare pragmatismul, executînd gazetărie de invidiat la „MTC TV”, „Telegraf” și „Timpul”.

 Apoi, altă mirare: Mihaela scrie și poezie! Mărturisire: încă nu cred că, pentru a-i răspunde și prin versuri iubirii dezlănțuite a impetuosului SOB, a absolvit și Literele, specializare Engleză-Italiană…

Înainte de a vă propune poezia pe care o scrie și o pitește în sertar, de unde am și subtilizat-o, fără complicitatea SOBului, se înțelege, mai divulg cîteva repere spicuite din registrul personalității Mihaelei Denisa Costea. Anume, MDC deține două masterate: în „Administrație și Guvernare” și în „Managementul proiectelor de afaceri”, amîndouă conferindu-i competențele de expert și consultant în Fonduri Europene, ca să nu mai spun că este și titulara Autorizației de traducător din limbile engleză și, respectiv, Italiană, eliberată de către Ministerul Justiției.

Poate curînd, vom avea un Minister al Literaturii, care să o împuternicească a traduce în cele două limbi și poezia din România, și poezia ei, încărcată și de sensibilitate și, de multe ori, de nerv, care transpune stări sufletești variate, sentimente contradictorii. Mihaela Costea are har poetic, e un talent autentic, însă prea timid și reticent în a se dezvlăui public.…(Tr. Socea)

 Urăsc

Nu, nu crede că mă stăpânești

Că sunt prizoniera capcanei ce ești!...

Lumea mea este nimic altceva decât o gaură neagră care mă absoarbe constant.

Invadezi spațiul în care trăiesc și simt că nu-mi mai aparțin.

Sunt doar o figură care umblă dar nu mai există.

Singura persoană care pare să mă mai vadă este propria mea reflexie.

Sunt amorțită:

Încerc să nu gândesc,

Încerc să nu simt,

Încerc să nu respir.

 Mă eliberez.

Plutesc cu un rânjet sinistru,

Privind de sus la tine și la cât de tristă este existența ta.

Acum e rândul tău să aștepți eternitatea,


Ca un copac bătrân, pe moarte, al cărui supliciu, viața, nu se termină niciodată. Îndură!...

 Condamnați la neiubire

Ce teribilă ploaie de neguri uitate,

 ai stârnit deodată din umbre pustii.

Vrei să aduci Paradisul aproape,

 când tu habar n-ai cum să revii?

 

Cum crezi că-i posibil să naști flori plăpânde

 din deșertul hidos de uscat

Doar visând că pendulul unui timp déjà mort,

 mai poate să bată constant, sacadat?

 

Frustrări evidente, cât piatra de moară,

 iți bântuie sufletul, în anii târzii.

Nu cred că vei fi tu acela, destoinic,

 să pui filozofic punctul pe i.

 

Distrugi lamentabil un ciob de nimic,

 ce încă sclipește cu unde rebele.

Strivești cu bocancii ce calcă alchimic

speranța, cercând să creezi praf de stele.

 

Trăiesc o ruină din anii mei sacri

 și-aș vrea să mai fiu copil răsfățat,

Să râvnesc la bucuria zilei de mâine

 și să mai cred că nici tu nu te-ai schimbat… 

Nemoarte

Ieri, mi-am îngropat sufletul, adânc, în caldaramul vieții și dincolo de soartă

I-am pus o piatră grea la căpătâi, și am scris: „a nu se dezgropa vreodată!”.

Ieri, am plâns și am râs pentru ultima oară, așa cum croncăne corbii pe lespedea rece,

Azi, adulmec infinitul, cu trupu-mi golit de speranță, prin timpul care, imperturbabil, trece. 

Vrei?

Vrei să-ți fiu eu

preșul pe care-ți ștergi bocancii plini de noroi și colb

și-ți scuturi cu furie furtuni și ploi de suflet,

și-l zvârli apoi în colțul unui beci putred și orb

‘nainte de a-l huli în surdu-i urlet?

 

Vrei să-ți port eu

rugina unui chip pierdut în cripte negre

și să dispar încet fără să cer cuvântul

sau să pricep ce spun hidoasele-ți tenebre

când îmi întorci spre suflet doar patima și vântul?

 

Vrei să-ti cer eu

iertare ca unui muribund pe patul săvârșirii

și să accept că tot ce-a fost greșit îmi aparține

doar pentru-a da cursul firesc al firii

că cei ce pleacă n-au vreme de iertare și suspine?

 

Vrei să mă vrei

sau vrei să mă alungi fără putința de-a-ntelege

tot ce gândești și crezi c-aș fi putut să-ți fiu?

cine ești tu să mă condamni fără de lege

când eu am vrut să-ți schimb în oază-al tău pustiu? 

Zădărnicie

Am picat din neant și m-am făcut fărâme,

Am umplut un abis și am stârnit o eternitate,

Dar una grandioasă, ție, că ai renume

Și nu se cade să porți vise subit decolorate.

 

Am lăcrimat sorții și-am cumpărat iluzii,

Doar câteva, înghesuite în baloane de săpun,

Apoi am aruncat nisip din cioburi străvezii,

S-alung orice speranță sculptată-n eteric fum.

 

Ce straniu, ce ridicol e azi al tău delir,

Și plouă cu lumină stinsă din stele căzătoare

Reverberează un urlet de lup, ca de vampir,

Ș-aud cornu-nvierii, la sfânta-nmormântare.

 

 

 

 

 

20 august 2024

Radu VIDA


 „Acolo unde înfloresc bujorii” -

romanul înnobilării suferinței

Cu mare onoare și aleasă bucurie, iată, revista „Calu Iapa” publică recenzia,  semnată de colegul de facultate, și de cameră, bucureșteanul Gheorghe Chirvasă, la romanul semnat de alt coleg de facultate, clujeanul Radu Vida. Recunoștință vouă!(T.S.)


Gheorghe 
CHIRVASĂ

      Totul începe într-o maternitate de spital. Acolo, unde este începutul firului vieții, pentru oricare muritor. Și acolo, unde fericirea se poate transforma în orice clipă în dramă, pentru că neprevăzutul pândește la fiecare pas. Pentru Zia, personajul principal al romanului semnat de scriitorul RADU VIDA, fericirea venirii pe lume a singurului ei copil s-a transformat brusc într-o adevărată dramă, care, așa cum ne relevă romanul, i-a marcat întreaga viață. De fapt, întregul roman este dominat de prezența unor drame personale, dar care, în contrapondere, sunt oarecum estompate de sentimente, de căutări nesfârșite și de trăiri la limita suportabilului.

     În jurul Ziei, se învârte un întreg univers, ce are ca punct de plecare imensul buchet de bujori, pe care Victor, cel care avea să-i devină soț, i l-a oferit imediat după ce s-au conscut într-o gașcă de prieteni, care o însoțesc pe Zia pe tot parcursul romanului. Bujorii, considerate flori nobile, reprezintă de fapt motivul ascuns al căutărilor, pentru toate personajele din roman. Acestea nu sunt doar în căutarea unui loc anume, ci sunt în căutarea propriului Eu, al destinului fiecăruia, chiar dacă aceste căutări se produc pe toate meridianele lumii sau în zonele pur naturale, cum este Delta Dunării. Fiecare personaj caută ceva, iar aceste căutări sunt însoțite de sacrificii, de drame interioare și de suferințe cumplite.

      Dacă pentru Zia momentul nașterii fiului, Constantin, trebuia să fie un moment al fericirii, al împlinirii unei căsnicii fericite, întâmplarea face ca acesta să se transforme într-o veritabilă dramă ce se accentuează pe parcurs. Victor, soțul său, alături de care trebuia să împartă bucuria venirii pe lume a lui Constantin, întârzie la momentul nașterii, lucru peste care, în prima clipă, Zia, știindu-i munca asiduă din subteran, îi acordă circumsatnțe. Dar întârzierea persistă și aceasta începe să aibă temeri, pe care deocamdată nu le afișează, deși în sinea ei suferă profund. Monologul său interior, nerostit, despre munca lui Victor revine obsesiv și pare să o copleșească. Dar ceva o scoate din această stare și o face să trăiască alte clipe de emoție. În același trimp cu fiul său, s-a născut un alt copil, care din nefericire a fost abandonat. Alexandru, cum avea să-l numească Zia, fusese născut de o femeie de origine tătară, care din motive necunoscute încă, l-a lăsat pur și simplu și a fugit din spital. Zia decide să-l înfieze și începe să se ocupe de el, alăptându-l și tratându-l ca pe propriul copil. De aici o altă neliniște interioară începe să o cuprindă, punându-și tot felul de întrebări legate de ce va spune Victor.

      Atât Zia cât și Victor se autoamăgesc că totul va fi bine, dar întârzierea lui Victor are un motiv serios. Un accident de mină îl face să-și piardă un picior și de aici drama celor doi capătă proporții apocaliptice.  Cei doi copii cresc, în situația cumplită în care Victor este infirm, iar timpul lui se împarte între clinica de recuperare și biroul de la seriviciu, unde conducerea i-a găsit un loc de muncă în ton cu infirmitatea sa.

     Speriat, neîmpăcat cu noul său statut, Victor alunecă, poate fără fără să vrea, pe căi pe care nu le bănuia. Alina, infirmiera de la recuperare, o fată frumoasă și fără scrupule, opusul tuturor celor din  anturajul lor, se îndrăgostește de Victor și urmările nu se lasă așteptate. Victor își lasă soția și cei doi copii și se mută la Alina, fără vreo avertizare față de Zia sau copii. De aici, o altă dramă pentru Zia, dar și pentru prietenii lor Felicia și Mircea, cei care le-au fost mereu alături.  Copiii Constantin și Alexandru cresc și se dovedesc două caractere total opuse.  Constantin, un introvertit, pe alocuri neîndemânatec, mereu nesigur, își alege cu grijă locul în societate, fiind conștient de lacunele sale interioare. La un moment dat, se îndrăgostește de o studentă, mai mare decât el și face din acest lucru o adevărată pasiune, dar, în același timp, trăiește și o adevărată dramă.

     Plecarea fetei și părăsirea lui Constantin ne oferă prilejul unui periplu prin mai multe țări ale lumii, din Europa până în America de Sud, în care facem cunoștință cu lucruri reprezentative din aceste țări, dar și cu obiceiuri și un nou mod de viață pentru Constantin, care, în ciuda felului său de a fi, dovedește tenacitate și stăruință în căutarea marii sale iubiri.  O iubire pierdută pe vecie, pentru că, în ciuda căutărilor sale pe toate meridianele lumii, nu va reuși să o împlinească.

      Alexandru, un copil talentat, mereu descurcăreț, total opus lui Constantin, află despre originea sa și pleacă în căutarea propriilor săi înaintași, luând ca punct de reper Delta Dunării. Prin Alexandru, intrăm într-o altă lume, cea a vieții din Deltă, unde aflăm lucruri interesante despre această parte a țării și obiceiuri ce se păstrează de milenii sau specialități de mâncare renumite în toată Europa, cum e sorceagul de pește.

       Autorul nu-și abandonează intenția de a ne oferi cât mai multe amănunte despre eroii romanului, aducând în prim plan cuplul Victor-Alina, de data aceasta dintr-o altă perspectivă. Dacă Victor a părăsit-o pe Zia fără prea multe explicații, de data aceasta este rândul lui să fie părăsit de Alina, tot fără explicații. Doar dintr-un bilețel laconic este tot ce a aflat Victor despre plecarea Alinei. Drama lui Victor este fără margini și de data aceasta fără ieșire. De la suferință, la sentimentul inutilității și alunecarea pe panta beției nu e decât un pas, pe care Victor îl face definitv.

     Consumate, marile drame ale romanului par să se estompeze, acestora luându-le locul noi căutări pe care Zia, Constantin, Alexandru, dar și Felicia, Mircea sau Ilina(fata acestora) le încep din dorința de a se reuni. Delta Dunării este punctul de întâlnire, iar Alexandru este motivul pentru care atât Zia, cât și Felicia, Mircea și mai ales Ilina, aleg plecarea în Deltă ca pe o împlinire a căutărilor pe care le-au făcut pe tot parcursul romanului. La acest punct culminant al întâlnirii finale converge și Constantin, alături de un  grup de nemți. Dornici să cunoască frumusețile Deltei și obiceiurile zonei, aceștia participă involuntar la reunirea familiei Ziei, dar și la momentul emoționant când Mircea și Felicia află că Ilina trăiește o poveste de dragoste cu Alexandru, despre care nimeni nu știa mai nimic.

    Chiar dacă fericirea întâlnirii este umbrită de vestea morții lui Victor, Zia găsește tăria de a trece peste moment, legându-și cu toții speranța de a descoperi pe viu locul unde bujorii înfloresc în sălbăticie, acolo unde frumusețea lor este dătătoare de fericire, de speranță și de iubire. O iubire pe care pare să o descopere și Constantin, în persoana unei fete din grupul de nemți.

În concluzie, „Acolo unde înfloresc bujorii”  este o lectură palpitantă, plină de lecții de viață, plină de suspans și dramatism și care ne oferă și multe mostre de punere în valoare a frumuseților din Delta Dunării, dar și ale parcusului Dunării pe teritoriul românesc

De excepție, la fel, și copertile cărții, semnate de Alexandra Oancea, artist plastic ce dezvoltă o remarcabilă carieră la Roma și, evident, nu numai. Iată:

 Născută în 1984, a absolvit Scenografie în cadrul Universității Naționale de Teatru și Cinematografie I.L. Caragiale, București. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici și membru al Școlii Române din Roma.

În 2006, a debutat la Teatrul Nottara, București, cu spectacolul “Travestiuri” în regia lui Dan Vasile. Au urmat alte proiecte teatrale, musical și scurt-metraj și, în paralel, a participat la expoziții de pictură și fotografie în țară și străinătate (Italia, Germania, Spania, Danemarca, Statele Unite, Singapore). Dintre cele mai importante, Ateneul Român (Y@A), Casa George Enescu (Y@A), Balul de Cristal, organizat de Casa Regală a României (Y@A) , Festivalul lntl. de Teatru de la Sibiu, Quadriennala de la Praga, Kunstart-Bolzano, ArtViIIe-Copenhaga, Berliner Liste-Berlin, Urban Nation Museum, Berlin.

Între 2015 și 2018, expune permanent la Reginart Art Gallery, un studio/galerie deschis împreuna cu familia, la Roma.

În 2018, a participat la digital Art Stage Singapore, Bbuzzart Gallery și, în 2019, la „See me” New York, ChaShaMa Gallery. În 2020, a avut loc expoziția personală „Io sono”, în cadrul Galeriei Accademia di Romania, Roma, ltalia, iar în 2021 participa la Expoziția „Fuori confini”, Porto di Traiano, Roma.

A primit, în 2019, Rezidență Artistică la Urban Nation Museum, Berlin, Germania.

Între 2020-2022, a beneficiat de bursa Vasile Pârvan, la Accademia di Romania, Roma, Italia.

În 2023, expune la Bienala de Artă de la Florența. 


28 mai 2024

Despre cai și nu numai...

Ultimele două adamante ale lui Cornel Udrea


    Din cauză de scriitorul Radu Vida, clujean cu adeverință, am deprins drag și respect pentru mai vestitul său concitadin, scriitorul Cornel Udrea, care ne-a simpatizat din drag de Radu Vida, și ne-a binecuvîntat din cauză de Calu-Iapa.

    Drept care, pe 11 aprilie 2024, chemat fiind încătră tărîmul mîntuirii personale, Cornel Udrea și-a început călătoria purtat de alaiul unei herghelii nepămîntene, căreia, cu Divină consimțire, premeditat, i-a închinat și ultima sa carte pămînteană „Și-acum să dormim până ieri”, ca omagiu adus CALULUI, cea mai nobilă dintre ființe, și ca bună-meritare Regatului Calu-Iapa, neperechele meu Natal:

                                „ȘI-ACUM SĂ DORMIM PÂNĂ IERI” 

     Din 172 de cărți scrise de Cornel Udrea, 17 au fost de poezie. Așadar, din 1972, cînd apărea „Iasomia”, cel care a știut să șlefuiască ca nimeni altul înșiruirea cuvintelor s-a aplecat asupra poeziei prin „Respiraţia ceasornicelor”, „Intravilane”, „Umbra verbului a fi”, „Andergraund de suprafață”, „Portocala, mecanicul”, „Don'șoara lacustra Bacău”, „Fericit cu procură”, „La umbra păsării colibri”, „Cerul din fântână”, „Prezumția de romanță”, „Dreptul la romanță”, Zoo abecedar”, „Diabeturi”, „Omul de hârtie”, „Privește-mă cu ochii-nchiși”.

     La parastasul marelui umorist, trecut în neființă în 11 aprilie 2024, apărea placheta „Și-acum să dormim până mâine”, o cu totul altă abordare a existenței – premoniție a morții iminente. Omul care a făcut generații întregi să rîdă, să se bucure de viață, să rumege numai partea optimistă a existenței, chiar arătînd cu degetul spre ce e ridicol, mîrșav și rău, a turnat și în viers de un tragism inimaginabil, gîndul neantizării ființei:

 

                              „Ce vezi pe bolta unghiei-eclipsă

                        E semnul verde-al unui început

                              Și poate început de-Apocalipsă

                              Cu rodul florilor în sat,                                           

                              De mine ce să-ți spun? Sunt lipsă

                              Dintr-un viitor ce-a fost, dar a                                                                                                                                                                                trecut...”                                                                                                                                         (Trecutul de mâine, pag. 21) 

     „Și-acum să dormim până ieri”, aduce în prim plan vînjoși telegari, cu sălbatica lor alergare spre cele lumești și nelumești. Tropotesc spre zări, liberi, prin întreg universul de tristeți al Poetului. Hălăduind spre azimut de necuprins în dialog, acolo unde doar SCRIITORUL, de vorbă cu sine însuși, găsește răspuns la întrebarea: 

                              „Acum mă îndepărtez eu,

                              până pe marginea prăpastiei

                              spune-mi ce să fac: să te

                              privesc în ochii sufletului,

                              sau să mai încerc o dată

                              chestia aceea cu un sentiment

                              înfipt în cerul albastru

                              ca o săgeată cu grai?”

                                                            (La timpul petrecut, pag. 41) 

     Herghelia, mînată de soarta cu biciu-i de foc, face haltă prin saloanele bolilor necruțătoare, iar finalul previzibil este amînat doar de dorința scriitorului de a consemna clipa trăită. Apoi, toți sînt sortiți săvîrșirii de pe acest pămînt: 

                          ”Chiar și noi, cei care am

                          păcătuit, mai ales cu                                      gândul,                                                                       cu cuvântul...”                                                                                                                                                                        (Lumea ca o mirare, pag. 29) 

     Licăriri de speranță există, dar, până la urmă, luciditatea își spune cuvîntul: 

                           „Și am să cumpăr un regat

                            și un cal și un răspuns

                            fără întrebare: „ a fi, sau a

                            nu fi, aceasta ar fi dacă

                            nu s-ar povesti”

                                   (Vâsla lipsă, p.15) 

     Și, undeva mai departe: 

                   „Nu, nu e indicat să mă sui

                    Pe pereți: caii verzi ne-or călca

                   în picioare”                                                                                               

                            (47 câștigător!, pag.19)       

     Vocea viguroasă și perenă a lui Cornel Udrea sloboade bidivii buieci în viers îndoliat. Lumina însă vine de la o tînără îndrăgostită de cai, Mara Corăbean, care nu numai că a realizat coperta I și IV, dar are, între paginile 78 și 101, o excelentă expoziție de cai. Ostoind, parcă, gîndul cel negru al scriitorului, tînăra dă viață unor eclatante tușe de cai în mișcare, bidivii cu suflet, cu duh, cu o magie a lor, surprinsă din dragoste față de acest superb animal. Ansamblul mișcărilor colorate, pigmentează cu negru cernitele viersuri. Mara Corăbean a reușit să integreze în textura viersului speranță. Chiar și în loc de verdeață, caii vor cadența cu copitele lor nesfîrșită jelanie, lăsînd aici, pe pământ umbra veche și de neșters a unui autor ce a dat sens și viață cuvintelor limbii ce-o vorbim.

 

 Traian SOCEA

 

                                                                             „Ă”

                                                  (un „pamfletarium” de zile mari)

     Dacă n-ar fi lacrima din colțul ochilor, aș spune că „Ă” este ultima bâlbă a umoristului de primă mână, Cornel Udrea. Atâta doar că nu este bâlba lui, ci a celor neșlefuiți într-ale comunicării, inși şcoliţi pe maidanele patriei care, cu bagajul plin de tupeisme, ocupă locuri și posturi de conducere. Dintre cele mai înalte, dacă se poate. Să ne înțelegem: Editura NapocaStar a tipărit, în 2024, ultima creație a maestrului umorului contemporan în chiar ziua în care Cornel Udrea a părăsit cele pământești.            

    Cu un râs sănătos și un zâmbet subţire, ne-a lăsat un „Pamfletarium” care se înscrie perfect în galeria unui mare număr de cărți pe care le-a scris cât a viețuit printre noi. Ochi grănicer, de jurnalist experimentat în peste 40 de ani de muncă la Studioul de Radio și în ziarele vremii, dublat de scriitorul cu toate cuvintele la el, cuvinte pe care le-a croșetat cu andrelele omului cultivat, punându-le în cele mai inedite combinații și permutări, Maestrul  a aranjat în așa fel graiul, încât să aibă rimă și ritm nou, surprinzător și pentru cei mai buni cunoscători ai limbii române. 

   „Ă” rămâne ca o mărturisire de credință asupra întregii opere a lui Cornel Udrea:

     „Întreaga mea viață am încercat să vindec cuvintele de tristețe. În cea mai mare parte, am reușit: au plecat de la mine zâmbind, râzând, în bună stare sufletească, cu încredere în sine, gata să slujească bine și frumos”.

     Așa cum spuneam și pe coperta unui compendiu (UNȘPE – Ed. Eikon, Cluj, 2009), Cornel Udrea sondează starea de sănătate a umorului românesc, lăsându-se încoronat peste regatul mizeriilor politichiei de pe meleag, a incompetenței și nesimțirii unora care, nimeni fiind, se cred cineva. Personaje bine conturate, „intrate demult în panteonul comic involuntar” prind viață în linii groase, buhăite, cu gura până la urechi: 

     „Având io timp mai mult într-o constipare sedentară, nu zici că ce mia venit? Am să înființez un partid, mai degrabă o partidă, un fel de gagică care mere cu toți, adică mă aliez cu cine vrea să se alieze.

.........................................................................................................................................

     Ca ideie ar fi vorba despre o monarhie republicană, or o republică monarhică, cu mine alternativ pe tron și în fotoliu, ca la coaliția rotativă odată Ciucă, după care de mai multe or Ciolac.

.........................................................................................................................................

     Sigla la partidu' meu va fi degetul mijlociu în erecție, îmbrăcat în chimeșă populară, cu fodoră, un clop minuscul, apreciate și peste hotare!”


     Sunt 275 de pagini dense, de atentă observare a realității sociale, politice și economice de pe meleag. Daar și... atacuri la persoane anonime, ge au darul de a generaliza incompetență, proastă creștere, știință de carte lipsă la apel. Iată un exemplu:

     „Mult estimată și onorantă doamnă Cesarela Poponetz! 

     Sper ca micile mele rânduri din această scrisoare ce vam trimiso prin postă, ca pe vremuri străvechiii trubadur să vă săgească în cele mai fericite momente ale vieții dumneavoastră natale. 

     Îmi place cum scrieț și porcăiț pe toți care nus patrioț români contemporani. Aveți perfectă dreptate când dați pildă pe Deana Avocata poporului năpăstuit care are sângen coie mai mult ca o mie bărbaț contemporani ce se pretinde.

     Sunteți memorabilă căci am intrat în profil dumneata și am văzut doi porumbei giugiulinduse cu ciocurile deasupra la lupu' dacic și jos fald tricolor, plus stânga stema veche Rom. Soc. Și un cocardă dreapta jos.

     Transmiteți aceste sentimente de dragoste de țară și îndemnuri dupe meleaguri străbune germane unde dacii a lăsat urme pe feizbug.

     Întrebare: când veniți acasă? Chiriașul dumneavoastră m-a inundat de doo ori, aduce femei de sex feminin în casă și practică secs onomatopeic, pisica se isterizază și latră, li se aude secsul lor până în drum, alteori se ceartă dar când e singur acasă dovadă că trage pe fosete.”     

     E de citit. Pentru că și celelalte mostre sunt tot atât de spumoase, credeți-mă!

Radu VIDA


free counters

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector