2 nov. 2018

Incursiuni în Regatul Natal – Calu Iapa (IV)


Traian SOCEA

Eu, la Măieruş - Tarcău, iulie a.c.
Ploaia începuse de vreo săptămînă, în iulie, an de grație 1965. În prima zi, cu tunete și fulgere, cu picuri mari precum boaba de mazăre. Ploua fără gheață, lucru de care toată lumea se bucura. Ploua de parcă se rupsese zăgazul apelor din ceruri. În următoarele zile, norii îmbrățișaseră întreg teritoriul nostru, înnegurind lumina zilei. Ploua mărunt, relaxat, părînd a nu se mai opri. Pămîntul deja se săturase de apă. Pe ogoare, în livezi sau pe pășune cu greu puteai intra fără  cizme de cauciuc. Pe ulițe și pe dealuri, apa chiftea formînd, pe alocuri, șuvoaie și torenți ce apucau căi nestrunite. Ai mei, ca toți gospodarii satului, se temeau să nu vină puhoiul. Geaba, pîrîul Iapa s-a umflat, revărsîndu-se în lunci, pe ogoare cultivate cu porumb, cartofi sau cînepă. Majoritatea celor din cotuna noastră era pe malul apei. Oamenii începuseră să taie arini și răchiți, să le care cu vitele și să le proptească în locurile vulnerabile, acolo unde se năpustea viitura, rupînd malurile. Reușeau într-o parte, stihia lovea în alta, vizibil mai furioasă. Mama parcă era șef de stat major, într-atît de energică și de dibace era în mînuirea beschiei și toporului, în mînatul celor două vaci înjugate, care trăgeau la tînjală arbori nefasonați, cu funze cu tot, îi poziționa în unghiul potrivit, la un metru-doi de malul în pericol.  Fratele mamei, moș Ion Tărcăoanu, făcea căteva crestături în trunchiul copacului, peste care trecea două spire de șprangă, fixa montura asta cu una-două scoabe metalice, după care striga la mama:
-      -  Aristiță, fă, mînă Hăis, și-ntinde cablu!...
-      - Hăis, Floreană, hăis Joiană!, îndemna mama bietele vite către un arin gros, aflat la vreo 15 metri încătră mijlocul luncii.
Moș Ion lega șpranga în jurul arinului, strîngînd ochiul de oțel cu țapina...Ceilalți vecini - bădia Costică Bofan, lelița Ileana lu Bofan, moș Ghiță Radu, bădia Costică Torcaru și fiul său, Mihai, moș Vasile Tărcăoanu și bădia Costică Pintilii, moș Vasiliu și bădia Săndică Dogaru - erau deja lîngă copac, cu țapine și pari în mîini, așteptînd comanda de la moș Ion.
-        Volta, măăăă!... s-auzea dintro-dată glasul său, acoperind vuietul apelor nebune.
-        Vooolta, măăăă!....se-ntorcea ecoul strigătelor celor bărbați ce-ncepuseră a  rostogoli copacul lung de vreo 10-15 de metri în apa clocotindă, alungînd-o semnificativ de lîngă malul care se surpa mereu-mereu.
Operațiunea se repeta pînă ce fiecare cot de mal expus viiturii, pe o lungime de vreo 100 de metri, devenea protejat cu astfel de apărători. Așa încît, vă-nchipuiți că toată lumea era murată de apă, căci, în acele vremuri, pelerine de ploaie nu-mi amintesc să fi văzut la vreun consătean.

Două zile și două nopți a durat veghea asupra „cotelor pîrîului Iapa”, care, în vreme de secetă, curgea anemic, apa ajungînd abia la oul piciorului. Eu, dar nici ceilalți din generația mea, nu mai văzusem asemenea puhoi. De la mama, aveam să aflu cum că un puhoi mult mai mare fusese în 1941, cînd gospodăria noastră a fost spulberată de ape, chiar sub ochii tatălui meu, care privea de pe muchia dealului Roznovanu cum munca lor de tinerețe se prăpădește. Tata venise de pe front, într-o permisie de cîteva zile. Traversase podul de peste rîul Bistrița, însă acasă n-a putut ajunge, întrucît podul Trandacira, care asigura accesul în satul nostru, fusese luat de puhoi. Așa că, parcurgînd satul Chintinici, aflat deja în apă pînă la brîu, a suit dealul ajungînd în dreptul nostru taman cînd casa, grajdul, moara, chiua și celelalte anexe erau, una după alta, înghițite de potop, ca la comandă.
Firește, tata s-antors la război, iar mama a rămas cu patru copii, frații mei mai mari: Costică, de 12 ani, Ion – 9 ani, Maria - 7 ani și Gheorghe, de 1 an. Harlambi Tărcăoanu, frate mai mare al mamei, brigadier silvic la acea vreme, i-a primit să locuiască într-o anexă din gospodăria sa. Însă, pînă-n iarnă, mama a reușit să ridice o șandrama în care, laolaltă cu copiii, au răzbit pînă-n primăvară, în frig și lipsuri de nepovestit. Și-acum, cînd scriu aste rînduri, o văd pe mama lăcrimînd și suspinînd, povestindu-ne despre nenorocirile prin care a trecut. În 1942, cu ajutor din stînga-dreapta, a început construirea, din lemn și lut, a unei căsuțe cu două camere, hol și celar. Într-o cămăruță, ea și frații mei au supraviețuit războiului, căci peste locurile noastre au trecut și nemții – în retragere, și urmăritorii lor – rușii, despre care ai mei n-aveau păreri de bine. Întors de pe front în 1945, rănit fiind, a fost nevoit să se ajute de o cîrjă toată viața, tata a găsit casa aproape gata. În anii ce-au urmat, i-a mai adăugat o cameră, a mai ridicat un grajd și o bucătărie de vară, întregind gospodăria, în care mi-am petrecut anii copilăriei, ai adolescenței și tinereții, laolaltă cu ceilalți 8 frați mai mari, căci din 11, în viață 9 mai rămăsesm, 3 fete și 6 băieți.

Puhoi mai devastator avea să fie în 1970, cînd inundațiile au prăpădit multe case din satul nostru și nu numai, cînd apa năboia peste tot încît oamenii ziceau cum c-a venit potopul. De pe dealul Roznovanu, apa curgea în torenți în albia pîrîului Iapa, care se lățise precît Dunărea. De pe dealul Iepii, la fel. Prin grădini și ogrăzi, pe drumul mare și pe ulițe, o apă murdară și perversă se instalase pînă la ghizdelele fîntînilor. Nimeni nu putea face nimic, nădejdea era numai la Domnul, la care toată lumea se ruga încontinuu. La noi, apa, ajunsă pînă la prispa casei, inundase beciul, fîntîna, bucătăria de vară, cotețele, poiețile. Mama a hotărît să urcăm păsăretul în podul grajdului, porcul în ieslea vacilor – iar ele, bietele, duse pe dîmb, la Bițu...
Prăpădul mare s-a produs la încetarea ploii, cînd puhoiul a-nceput să scadă. Atunci, întreaga luncă a lui Vasili Pomană, cu arini și răchiți de cîte 15-20 metri înălțime, a fost doborîtă, formînd o țesătură de trunchiuri ce se așezase ca un baraj înaintea puhoiului. În amontele său, apa se tot înălța, ca într-un lac de acumulare zăgăzuit de sute de metri cub de arbori, doborîți cu întregul lor coronament. Drept urmare, apa năpădea și mai feroce, amenințînd și mai tare casele oamenilor, cele mai multe aflate la 150-200 de metri de vechea albie a pîrăului Iapa. După vreo oră, barajul a fost spulberat, trunchiuri de copaci desfrunziți înțepenindu-se în garduri, temelii de grajduri și case, în livezi și pe ogoarele din aval. Iadul era pe sfîrșite, am înțeles, căci era prima noapte din ultimele vreo 5 cînd mi-am văzut părinții ducîndu-se la culcare în odăița de jos, de lîngă uliță. În podul cu fîn, la somn, ni se alăturaseră frații Neluțu și Lică, copii de cîte 7 și, respectiv, 9 ani ani ai vărului Vasile Socea, a cărui casă, clădită de puțin timp la intrarea în sat, fusese spulberată de viitura din a doua zi de puhoi. Cei doi, mama lor - Aurica și tatăl lor aveau să trăiască în gospodăria noastră pînă toamna-tîrziu, cînd reușiseră șă-și înjghebe o odăiță în care au și iernat. Aveam 16 ani, eram ditai vlăjganu și, prin urmare, bun de muncă. Drept care, am fost de-un cît de cît ajutor în principal vărului Vasile, dar și lui bădia Ionel Nicorescu, și el încercat de soartă.

Așadar, în iulie șaișcinci, abia terminasem clasa a IV-a. Fratele cel mai mare, bădia Costică, și mama, Aristița, conspirau să ne dea la școala de muzică din Piatra Neamț. Fiica sa, Lucica, trecuse într-a șasea. Avea, și încă are, o voce tare frumoasă, glasul său auzindu-se pe la toate serbările din comună. Am avut și eu, chipurile, din moment ce eram mai mereu pe scenă, în duet cu ea, sau solo. Am dat examen, eu fiind preferat de profesorul Comaștoc, la contrabas, Lucica de profesorul Galanton, la oboi. Pînă la începerea școlii, în toamnă, trebuia să fiu exemplar în săvîrșirea muncilor din bătătură, drept recunoștință a trimiterii la oraș, unde aveam să stăm în gazdă la baba Melinte, pe strada Maiakovski.
Prin urmare, îndestula-ploaie a făcut ca vegetația să zburde, pe oriunde, grăbind și prășitul de-al doilea. Aveam pînă-ntr-un hectar teren cultivat cu popușoi, în cîmp, la Boțoaia, pe malul drept al rîului Cracău, în teritoriul comunei Roznov. De-acasă, ajungeam acolo străbătînd vreo 10 kilometri, adică trecînd podul peste rîul Bistrița, apoi traversînd Roznovul acelor vremuri și, după alți 4-5 kilometri de șes, ajungeam la ogor. Mama, alături de cinci prășitoare, toate tinere, se trezeau la 4 dimineața și, cu sapele și trăiștile cu merinde în spate, luau calea Boțoaiei. Eu trebuia să plec mai tîrziu, s-ajung pe la ora șapte la magazinul SAM din Roznov, de unde să cumpăr pîine dublă, neagră, de Tazlău, precum și cîteva borcane cu tocană de legume. De bună seamă că executam poruncile negreșit. În cîmp, predam cumpărăturile, apoi luam în primire numai un rînd de popușoi, lung de vreun kilometru, pe care trebuia să-l duc alături de muierile-prășitoare, cărora le mergeau și sapele, și gurile spurcate. Mă trimiteau, belitele, să le aduc, cu damigeana de cinci kile, apă din Papuc, un pîrîiaș ce-abia se mișca prin șesul Călimanilor, la vreun kilometru jumătate de tarlaua noastră. Bineînțeles că norma trebuia să mi-o fac, bineînțeles că protestam, că mă puneam în gură cu fîrfele și binențeles că mama, care era întotdeauna suverană, se-ntrebuința de coada sapei și-mi măsura tur-returul pantalonilor fără vreo contabilitate.

Mă răzbunam, firește, și eu pe multe dintre ele, pîrîndu-le că le-am văzut pupîndu-se cu cutare sau țîțîindu-le cutare, seara, la pîrlaz, către asfințitul soarelui, cînd se-ntorceau de la hora satului, duminica sau alte în sărbători. Totodată, cloceam și răzbunarea a mare, pentru a doua zi de prașilă, pe care o abia o așteptam. Anume, de la magazinul SAM, în loc să le cumpăr mizel și zacuscă, precum îmi dăduse ordin mama, de toți banii am luat marmeladă. Asta, da răzbunare, căci la sapă trebuie mîncare ca lumea, căci munca dura de dimineață, de la  șase jumătate, pănă la 7-8, seara. Or, drăcia plănuită avea să se-ntîmple ca la carte. Adică, a doua zi, cînd ogorul trebuia a fi terminat de prășit, pe la amiază s-a instalat canicula. Abia înotau, săracele, printre popușoii crescuți pînă la genunchi, în urma lor stîrnind  nori de praf de la țărîna cu care mușuroiau rădăcinile plantelor. Evident că mă așteptau să le aduc apă de băut, iar eu nici că mă arătam, căci eram neîntrecut la căscat gura pe drumul pe care abia-abia-mi purtam țurloaiele. Sudalmele și ghionturile cu care-am fost dezmierdat cînd, după vreo trei ceasuri de întîrziere am ajuns pe ogor, le țin minte și-n ziua de azi. Iar apogeul contondențelor s-a săvîrșit la deschiderea trăiștilor, din care lipsea salamul și zacusca, însă erau prezente 5 kile de marmeladă. Cîte-un kil de fiecare, să le-ajungă, așa socotise mintea mea răzbunătoare. Cum dracu să tragi la sapă pe o căldură copleșitoare, să dai și gata ogorul și să te hrănești cu marmeladă. Țața Marcica lui bădia Vasilică Tărcăoanu(Dumnezeu s-o ierte!) a fost singura care nu m-a ghiontit, căci mă îndrăgea de cînd s-a măritat cu vărul meu și și-au construit casă pe ulița noastră. De dragul ei, m-am dus la Papuc, am adus apă, după care am tulit-o la stînă, la moș Ion Ilie, tocmai la Groapa Lupului, la vreo 5 kilometri distanță. Acolo, era cioban și frate-miu Mihai(Domnul să-l ierte și pe el!). Am păzit oile și le-am mînat în strungă vreo săptămînă, pînă a venit baciul cu alimente pentru ciobani. Moș Ilie m-a luat cu binișorul, m-a urcat în căruță și m-a dus acasă.
 N-am luat bătaie nici de la mama, nici de la tata, însă aveam să aflu că, după Baștulea, mai am o poreclă: Marmilingi! O lansase țața Marcica...

26 oct. 2018

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa(III)


Traian SOCEA  
Acasă, la Natalul...propriu...

La sfîrșitul anului 1964, Gheorghiu-Dej semna
unul dintre ultimele decrete pe care Consiliul de Stat avea să le mai emită pînă în martie 1965, cînd președintele său avea să plece dintre pămînteni. Anume, cel care reboteza numele satului Iapa în Luminiș, al satului Calu în Piatra Șoimului, comuna urmînd să se cheme Piatra Șoimului. Sunt izvoare care consfințesc faptul că, în a doua parte a secolului al nouăsprezecelea, după organizarea comunelor rurale – în 1864, și pînă în 1923, comuna s-a chemat Calu-Iapa, cunoscînd o infloritoare dezvoltare economică(2 fabrici de cherestea, fabrica de sticlărie, mori și pive de apă, un important șeptel etc).
În 1923, comuna a fost desființată, satele Calu, Iapa, Negulești și Mastacăn( sat răzășesc, din actuala comună Borlești), alcătuind comuna Mastacăn, cu sediul administrativ(primăria) la Iapa. În 1931, se reînființează comuna Calu, care va trăi pînă în 18 decembrie 1964. Argumentele avansate în expunerea de motive de către săpînitorii de atunci, care să justifice schimbarea numelui - evident, ar putea fi căutate în arhiva fostului consiliu de stat. Îmi amintesc, însă, că principalul, solidul argument ar fi fost că „nu sună” frumos, că răutăcioși din localitățile vecine, și nu numai, persiflau:„Mă, di undi iești, di la calu-vaca?!” Ei bine, și astăzi, unii folosesc apelativul „iepean” sau „călean”, cu vădită conotație peiorativă, desigur...Eu, însă, mă număr printre cei tare mulți care văd calul ca pe una dintre cele mai nobile ființe. Tocmai de asta, socot că tot ce-i asociat calului e obligatoriu meliorativ, pledoaria mea laudativă fiind, prin urmare, meritată, îndreptățită. Istoria spune că, în Evul Mediu, Moldova era un important exportator de cabaline, iar legenda cu iapa, calul și mînza, pe care Ștefan cel Mare le-ar fi pierdut pe aceste meleaguri, au însemnat și valoare toponimică pentru strămoșii noștri, care, iată, se păstrează și reverberează și astăzi, ca nume proprii.

 Sigur, „intelectualii” acelor vremuri au găsit de cuviință să-i zică Piatra Șoimului satului Calu, deși impunătoarea stîncă veghează suveran-milenar asupra satului Poieni, iar Luminiș satului Iapa, pentru că valea pîrîului Iapa e mai largă, pe alocuri și, chipurile, mai luminoasă. Lucru valabil, dealtfel, și pentru frumoasa vale a pîrîului Calu. Cam așa și-au croit „expunerea de motive” emanații partidului de atunci... pentru ca noi, ca și alții după noi, să conchidem că așa a fost să fie, istoria e scrisă...
        Vorbind de „emanați”, am priceput către tinerețe pericolul la care respectivii  - cu osebire, președintele sfatului popular comunal Ghenadi Capmoale - au supus comuna noastră, cel de a fi colectivizată. A fost, prin urmare, o perspectivă care a stîrnit preocupare în rîndul sătenilor, obligați ca dintre două rele s-aleagă pe cea mai mică, adică întovărășirea și cotele, decît colectivizarea. Or, Capmoale, în obediența și nesăbuința sa, mergea la raionala de partid cu mostre de sol, ca să-i convingă pe activiști că-i fertil și, prin urmare, comuna are condiții pentru înființarea gospodăriei agricole colective. Imaginați-vă, prieteni, cîtă tensiune se crease în comunitate, dacă, deși aveam puțini ani, îmi amintesc spusele unora dintre săteni, care, în grup, mergeau în audiențe la raionala și, respectiv, regionala de partid, arătîndu-le activiștilor că o comună de munte, cu puțin teren arabil, nu întrunește condițiile necesare colectivizării. Evident, țin minte că tata, care cîțiva ani a lucrat ca agent agricol la sfatul popular, îi vorbea mamei de jalbele trimise la comitetul central al partidului. Trimise de către veterani și văduve de război, oameni care și primiseră ceva pămînt, după reforma agrară din martie 1945.
        Calu și Iapa au fost sate de clăcași, iar locuitorii – puțini, e adevărat -, au fost beneficiari ai reformei agrare a lui Cuza –  a cărei aplicare s-a dus către anul 1878 – după Războiul de Independență, precum și ai celei din 1921 – după Primul Război Mondial. Prin urmare, foarte puțini dintre cetățeni dețineau suprafețe mai mari de 10 hectare, cei foarte mulți avînd cîteva zeci de prăjini, teren arabil...Arabil pe care Capmoale a decis să-l mărească, prin defrișarea secularei păduri de răchită şi plop negru, ce se desfășura pe cîteva sute de hectare pe teritoriul comunei noastre, pe partea dreaptă a luncii rîului Bistrița. Din păcate, frumoasa pădure a dispărut, pe locul său înființîndu-se un izlaz pe care astăzi mai pășunează cîteva sute de oi și cîteva zeci de vite.

O altă „operă” a președintelui Capmoale
a fost desființarea Băilor Negulești, socotite de el și emanații epocii ca avînd iz burghez, în 1962. În fapt, cu titlu de reamenajare a stațiunii, pavilionul cu 22 de camere și anexele au fost edificate în 1936, de către Vasile Albet, un mare gospodar al Neguleștiului. Știu aceste lucruri de la mama mea, Aristița, care a fost administratorul acestui așezămînt, cîțiva ani înainte de demolare. Cu proprii ochi, am văzut zeci de bolnavi „descărcați” din căruțe și duși pe brațe în camerele de cazare. Am ajutat, cu micile mele puteri[h2] , pe mulți pacienți să ajungă la camera de baie și-ndărăt. Pentru prima oară în viața mea, pe la 6-7 ani, am mîncat ciocolată la Negulești, ca răsplată dată de o bolnavă venită tocmai de la Arad. Da, se venea cu trenul pînă în gara Roznov, de unde anumiți localnici, cu propriile căruțe, aduceau bolnavii pînă la Negulești, cale de 10 km, căci cei mai mulți dintre ei abia dacă se puteau mișca. Băile Negulești ajunseseră la mare faimă, apele de aici fiind vindecătoare de boli reumatice, ginecologice. După demolare, cîţiva localnici şi-au amenajat acasă la ei cîte o cameră de baie, folosind căzile din lemn luate de la fostele Băi. Bunăoară, mătuşa Maria lui Niculiţă – Dumnezeu s-o ierte!, caza bolonavi în odaia sa de oaspeţi, pe care-i ducea „cu ţolul” într-o cămăruţă alipită casei mari, în care încăpeau două căzi din lemn, vechi de peste 50 de ani. În fiecare, turna o treime apă clorosodică diluată în două treimi apă de la fîntînă, uşor încălzită.
     Depun mărturie că, prin 1996 - 1997, eu şi cîţiva colegi ziarişti am întîlnit la mătuşa Maria doi pacienţi din Bucureşti, care, după vreo 10 zile de tratament, au plecat acasă pe propriile picioare. De bună seamă, mătuşa Maria, chiar dacă empiric, ştia care apă, de la care izvor, este indicată pentru suferinţa fiecărui pacient. Căci afecţiunile tratate erau multiple: reumatismale, ginecologice, ale aparatului locomotor şi sistemului nervos...Concentraţia foarte mare a apelor clorosodice, foarte rar întîlnite, au făcut ca specialiştii să le asemuie cu cele de la Karlovi- Vari, din punctul de vedere al calităţilor terapeutice. Ca un blestem, Stațiunea, construită puțini ani înainte de revoluție aproape de vechiul amplasament, rămîne cu doar un pavilion finalizat, din cele două. A găzduit petreceri și alte paranghelii, însă niciun pacient, niciodată!, de cîțiva ani fiind, pur și simplu, abandonată...„grație” stăpînitorilor ăstor vremuri.
                 Aceste lucruri care-mi stăruie în minte de atîția ani. Le scriu, fără pretenții de istoric! Le scriu, numai pentru că le știu: din citit, auzit și trăit!
Iar toate acestea le public în revista care, parafrazînd poetul, trebuie să poarte un nume - CALU IAPA!









22 oct. 2018

Incursiuni în Regatul Natal – Calu Iapa(II)


Traian SOCEA

Iarna lui 1965 se ținea bine și către sfîrșitul lunii martie, spre necazul gospodarilor în bătătura cărora stogurile cu strînsură se subțiaseră, fînurile din poduri erau pe terminate și ele, căci vitele mîncau mai cu nesaț decît în gerul Bobotezei, parcă. Primăvara n-arăta a veni prea curînd și, prin urmare, vacile și oile încă trebuiau hrănite la iesle, pînă a fi scoase la pășunat. Gospodarii ajunseseră să umble la clăile cu strujeni, furaj uscat, pe care animalele-l mîncau cît să-și amăgească foamea, căci, se știe, cocenii ăștia sînt și greu de mestecat, și săraci în proteină.
Aveam misiunea de a duce la șîșcă, la moș Ion Tărcăoanu, o dată pe săptămînă, cîte o glugă de astfel de  ciocleji, pe care, împreună cu soră-mea, Aneta, îi tocam și-i aduceam acasă. Mama punea tocătura în ciubere, peste care presăra tărîțe sau făină de popușoi, apoi o stropea cu apă clocotită. Amesteca totul și săra cu slatină adusă de la izvorul din dealul Pughinei, aflat la vreo 7 kilometri de casa noastră. Iarna sau pe vreme de secetă, cînd slatina era mai concentrată, împreună cu frații mai mari aduceam cu căruța cîte două trei sute de litri de slatină, căci mama o folosea și la gătit, și la conservat zarzavaturi, slănină, buturi de porc sau vițel, căci în acele vremuri frigiderul încă n-ajunsese pe tărîmurile noastre. Mai mult, într-un ceaun de 30-40 litri, mama fierbea slatina la foc mic vreme de cîteva ceasuri, pînă apa se evapora aproape de tot. Rămîneau  patru-cinci kilograme de un anume precipitat, pe care mama îl întindea dibace într-un covoraș subțire pe fundul unor tăvi, coveți sau chirsîne. Iarna, aste recipiente erau așezate pe sobă, la căldură, pînă cînd ultima moleculă de apă se dispersa în încăpere precum aerosolii, rămînînd un strat de  doi-trei centimetri de iască, cum deprinsesem a-i zice. Mama îmbrobodea marfa asta într-un ștergar de in, pe care, apoi, cu un melesteu dolofan, îl bătuceam pînă cînd controlul de calitate spunea gata, adică rezultau cam 2-3 kg de sare fină, care, în acele vremuri, era de nevăzut în magazinele sătești...
         Pe atunci, iernile erau cu adevărat fabuloase, comparîndu-le, firește, cu cele din ultimii ani - adevărate parodii ale celor de odinioară, ca să nu-mi mai imaginez zăpezile de altădată de care s-a bucurat, cu secole în urmă, celebrul Francois Villon. Prin urmare, în case și-n jurul gospodăriilor vibra suflarea satului; fetele și mamele bucătărind și executînd meșteșuguri tradiționale locului, în vreme ce băieții și tații ocupau exteriorul și anexele, asigurînd lemnele pentru foc și îngrijirea animalelor. Duminicile și-n sărbătorile religioase, tinerii ieșeau la căminul cultural – la un film, sau pe tăpșanul fostei crîșme a lui Șloim Haim, unde flăcăii cu armata făcută organizau hora satului. Maturii, cei mai cu stare, luau drumul singurei crîșme din sat, dichisiți de sărbătoare, fudui nevoie mare. Bărbații, îmbrăcați cu surtuce și pantaloni de suman, încălțați cu ciubote bilger și purtînd căciuli astrahan pe cap, bătuceau viguros zăpada puhavă de pe drumul străbătut cînd și cînd de cîte vreo sanie trasă de cai. Precum era obiceiul,  la 5-6 metri îi urmau nevestele, îmbrăcate, și ele, în straie de duminică, vesele și mîndre de soții lor aprigi și semeți precum munții împrejmuitori. Iarna, nu de puține ori, bărbații chefuiau zdravăn în singura crîșmă din sat. Pe mese lungi de cîte 3 metri, gălețile pline cu „vin din Gios”( din Vrancea, adică) se goleau una după alta, hălcile de slănină maturată în slatină erau împodobite cu funii de ceapă roșie și de usturoi, de cîrnați afumați pe-ndelete în poduri din draniță și, ca ultim răsfăț, scrumbiile murate - delicatese aduse de gestionarul Nelu Părosu tocmai de la Galați.
       Aste toate și cîte alte bunătăți se evaporau ca și cum n-ar fi fost vreodată, sfidînd pe față austeritatea impusă de autoritatea statului. Căci, vă reamintesc, un deceniu și mai bine, comuniștii, ghidonați de comisarii sovietici, impuseseră cote obligatorii de produse agroalimentare. Chiar și cei care dețineau puțin pămînt erau forțați să predea la ORACA(Oficiul Regional de Achiziții și Colectare Animale), în fiecare an, măcar un porc, un vițel sau o vacă. Asta la puțini ani după cumplita foamete din anii ”46 -”47, căreia greu i-au supraviețuit moldovenii, mai ales. Care-va-să-zică, pînă-ncătră seară, nevestele erau deja asudate de-atîta jucat în hore și, mai ales, sîrbe. Apoi, ca la un ordin, aproape de asfințitul soarelui, părăseau crîșma și se-ntorceau acasă, pentru a rezolva rînduielile de seară ale gospodăriei, fără a crîcni cumva că soții lor au rămas la chef. Chef care ținea pînă a  doua zi-dimineața, cînd mulți dintre ei - neamuri, firește - dădeau năvală în zămnicul nostru, unde se dregeau cu must din pădurețe, mere și pere murate-n poloboace burduhănoase, de 4 - 5 sute de kile. Altfel, obșteasca viață-și reintra în ritmul domestic, căci bărbații începeau lucrul la pădure abia în primăvară. Orișicîtuși, chiar dacă n-am văzut statistici oficiale, înclin să cred că, șezînd acasă, la căldura sobei și la poalele nevestelor, natalitatea locală devenea mai generoasă în lunile august-noiembrie, în acele vremuri.
               Așadar, lucrul la pădure a fost principala ocupație a consătenilor mei, pînă cînd, și numai țin minte anul, cei mai tineri dintre ei, inclusiv femei, s-au dus ciopor la Săvinești, la Uzina de fire sintetice. Auzeam pentru prima oară cuvinte precum operator chimist, amecist, lăcătuș-mecanic, tablonist, filator, cuvinte pe care, pînă a le pricepe, le-am asociat unora dintre vecinii mei ce deja se calificau în aste meserii, la locul de muncă. Doamne, cît i-am înjurat pe Isidor Pingeală, pe Neculai Pîrțan, pe Gică Balot și pe alții, care suiau și coborau din autobuzul - cursă în convenție, care-i ducea și, respectiv, aducea de la Săvinești, cu aere pe care nici academicienii nu și le dau.
             În 1965, electrificarea satului începuse cu drumul principal, ulițele lăturalnice, precum cea pe care se afla și casa noastră, avînd de așteptat încă vreun an de zile. Firește, în serile de iarnă, ne culcam odată cu găinile, căci gazul lampant era scump. Lampa cu burlui de 5 focuri era stinsă după vreo două ceasuri de la înserat, în serile obișnuite. Însă, cînd la noi adăsta Moș Costică Socea, fratele mai mic al tatei, care se-ntorcea sîmbăta seara din munți, căci era pădurar la cantonul Frasin, lampa ardea mai mul timp. La lumina sa pîlpîindă, din obștescul culcuș de după sobă, îi ascultam pe amîndoi povestind despre ororile războiului, din care tata s-a întors cu beteșug la coapsa dreaptă. Moș Costică fusese vînător de munte, luptînd și în Est, și în Vest, pînă-n munții Tatra. A scăpat teafăr, însă avea să moară în 1971, împușcat din greșeală la o vînătoare în Poiana Porcului, de un coleg, pădurar și el. Tare drag mi-a fost Moș Costică! Mă ocrotea precum pe proprii copii, cu care, în vacanțe, la cabana Frasin, devălmășeam și la muncile pădurii - la plantat și descopleșit puieți, la degajat și rărit arboret, la cules zmeură, mure sau ciuperci, precum și la joacă, slavă Domnului...
                 Patru martie e ziua mea de naștere. N-am știut decît la-nceputul adolescenței că ziua de naștere este un eveniment și, prin urmare, se sărbătorește. Preocupările familiei mele erau cele lucrative, adică ale traiului de fiecare zi, căci eram cam mulțișori în bătătură. Tata, care devenise pensionar, era abonat la Scînteia, ziar pe care, iarna, poștărița i-l aducea la două-trei zile, căci răzbătea anevoie nămeții depuși pînă-nspre brîu pe ulița călcată cînd și cînd de picior de om. Firește, obișnuiți ca el să fie primul care răsfoiește ziarul, îl și auzim:
-       A murit tovarășul Dej!..
-       Cum așa?!, se minunează mama, făcîndu-și și semnul crucii...
-       Cine știe ce va mai fi de-acu-ncolo, paștele mamii lor!..., rosti tata mai mult pentru sine.
De Paște îl auzeam înjurînd cînd se certa cu unul, Jujeu, la baza ORACA de la Ruseni- Borlești, acolo unde preda vitele la cotă, căci individul fura la cîntar, fără să-i pese de nimeni, avînd spate puternic la raionala de partid de la Buhuși.
             Fratele mai mare, Ion, deja lucra la UFS Săvinești și-și cumpărase televizor Rubin, în rate. În sat, doar popa Cotfas mai avea televizor, însă numai frate-miu a dus aparatul său la căminul cultural, unde sătenii au văzut înmormîntarea lui Gheorghiu-Dej. Nu țin minte să fi văzut mai multă omenire adunată la vreun alt eveniment, nici atîta bocet ș-atîtea lacrimi după „Măi Gheorghiţă, cum făcuşi,/De-i f….şi în cur pe ruşi?/...Aşa suntem noi, românii:/Ne-am f…t în cur stăpânii!”, vorba lui Păstorel, ca ecou al izgonirii din țară a armatei sovietice de ocupație, meritul fiind al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Îmi amintesc că tristețea poporului s-a dus precum un fum, căci „regele a murit, trăiască regele!” părea expresia valabilă atunci în România populară, în care urcarea pe tron a lui Nicolae Ceaușescu îi mobiliza pe români cu oarecare entuziasm.
           Socoteala asta am priceput-o mai avan prin toamnă, cînd aproape toată suflarea satului, îmbarcată-n căruțe și-n autobuzele Săvineștiului, a fost dusă la Zănești, pe partea dreaptă a drumului Buhuși – Piatra  Neamț, să-l ovaționeze pe noul stăpîn al țării. Ceaușescu deja-și începuse vizitele de lucru prin țară, Săvineștiul fiind un reper al politicii de industrializare a țării începută de noul regim. În costume populare, în ținute de duminică, în căruțe dichisite cu covoare și lăicere, toată lumea avea buchete de flori în mîini, pe care – ne instruiau niște haldăi în costume negre – trebuia să le fluturăm la trecerea marelui conducător prin fața noastră.

       Nea Nicu se afla într-o decapotabilă, iar eu, copleșit de toată larma iscată în jur, am aruncat mănunchiul de flori înspre mașină. Atunci, securistul, care sta cu fața la oamenii fulgerați de emoții pe caldarîm, m-a văzut. S-a apropiat de mine și, fără să-i pese de tata, m-a-njurat și mi-a răsucit urechile pînă cînd și plînsul m-a podidit, și mucii mi-au zburat din nas. Tata nu mi-a luat apărarea, a scăpat  un „Dumnezeii mă-ti!”… Iar ca dezastrul să mă ia-n stăpînire pe de-antregul, tocmai atunci l-am văzut pe Ghighel alintîndu-se la poala mumă-sii, îmbrăcat la patru ace, tot marinărește, firește. Rîdea de  mine… Cu un rîs idiot, care mă scoate din minți și în ziua de azi, amintindu-mi-l…

9 oct. 2018

Baștulea, incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa

Eu, Baştulea,
acum aproape 60 de ani...



Traian SOCEA

”Niciodată toamna nu fu mai frumoasă mi s-arată în ăst an mai urîtă decît oricare cele de pînă acum. Gîndindu-mă la cele argheziene de odinioară, în peisaj mi-au apărut multele primăveri ale propriei-mi vieți. De toate îmi amintesc cu destulă-nfiorare, obligat de cele din ultimii ani, care nici ele nu se mai asemuiesc decît parțial color, mai ales cu cele ale minunatei mele copilării, cînd verdele înstăpînea rîul-ramul, de-a valma, oriunde pașii m-ar fi purtat.
Pe atunci, așadar, primăvara se înfăţişa întocmai cum era cuvîntată în dicționar, căci, copil-țăran fiind, deja prididisem a desluși că dacă ”plouă în mai, vom avea mălai”. Eram mulțișori ghiavolii pe care natura înconjurătoare ne iubea în devălmășie, în sensul că suporta toate siluirile noastre infantile, noi petrecîndu-ne veacul pe-ntreg relieful Dealului Roznovanu, care se sprijinea prea abrupt pe îngusta albie a pîrîului Iapa. Făcîndu-ne datoria mereu la coada vacii, normal că tot draga natură ne oxigena imaginația, stimulîndu-ne creativitatea de imaș, așa precîtă puteam avea noi la 10-12 ani.
Precum puteți a mă crede, avîntul creator ne era mintenaș oprit de cîte un benghi pe fruntea noastră inovativă, de rotulele genunchilor juliți a mia oară, și atîtea-cîte-alte pălituri la coaste, coate și alte protuberanțe gonflate pe trupuri de proteina administratată generos de către mamele noastre în toate străchinile, cratițele și tigăile din bucătărie, doar-doar ne-or sătura gurile mereu hulpave...Așa încît, e tare greu să nu-mi mai amintesc de marea ispravă a copilăriei mele, anume cînd, mai viteaz decît oricine, am intrat voinicește prin gardul ce împrejmuia ”Poama lu Arcip”, și tocmai cînd să-mi umplu sînul cu struguri ce-abia dădeau în pîrgă, îl și aud răcnind din toți rărunchii lumii pe prietenul de șotii, Fănică Ghiontac:
-       Hoooțuuu la poamă, bădie Culițăăă!...
        Normal c-am zbughit-o, precum turcii la Smîrdan. De frica venirii lui Culiță Archip, stăpînul viei, am încurcat cărăruia pe care venisem și, desigur, n-am mai nimerit borta din gard, prin care intrasem. Am forțat ieșirea de urgență prin alt loc al împrejmuirii de sîrmă, impletită cu felurite bețe și fușteie din alun recoltate din huciul megieș, ascuțite într-atît de bine încît să-mi sfîrtece traista testiculară, exact cît să-mi bage în alertă tot neamul meu cel mai vestit, cum că-s pe cale de a prăpădi ouțul cel  drept și, prin urmare,  salutare să mai pot avea urmași...Bineînțeles că Fănică nu văzu vreo urmă de proprietar, și deja se tăvălea de rîs în știoalna ițită de meandrele pîrîului Iapa în chiar coasta imașului părinţilor săi, în care prindea chitici cu mîinile lui dibace. Tot el a fost primul care, auzindu-mi urletele de durere, a înțeles că nu-i deloc de șagă și s-a pornit a sui dealul, ca să-mi dea primul ajutor, firește...
Ce-a urmat? De bună seamă, un episod dramatic pentru mama și frații mai mari, eu, Prîslea familiei fiind, uitîndu-mă la toţi cum își  bombăneau spaima, în felurite chipuri. M-am dumirit abia la spital, unde un doctor cît Gogea Mitu mi-a dereticat marsupiul cu tot felul de instrumente, dezinfectanți și pansamente, după care o tanti soră mi-a trîntit o injecție ce deslușisem că se cheamă antitetanos. Apoi, un alt nenea doctoru mi-a aplicat 5 copci pe lungimea spintecăturii, cu un clește asemănător celui cu care bădia Ghiță alui Fasolă potcovea armăsarii comunali, la fierăria primăriei. Cinci zile am rămas internat în spitalul din Roznov și vă mărturisesc că mi-a plăcut totul, înafara injecției-antitetanos pe care mi-o făceau în fiece zi și care mă doare și astăzi, parcă.

Ajuns acasă, am capitalizat toată compasiunea alor mei, plus afecțiunea celor de pe uliță și din întreagă cotuna noastră, arătînd și alintîndu-mă cu cele 5 copci către toate lumea care-mi pica la îndemînă. Însă, preferata vizualizării urmărilor accidentului meu era Olandina, care, mai mică decît mine cu vreo 3-4 ani, mă compătimea pînă la lacrimi, căci eu n-o cruțam deloc tot victimizîndu-mă. O pîndeam și-o înghesuiam în locuri prielnice, ridicam poala cămeșoiului lung pînă la genunchi – căci doar atît purtam toată vara – și o imploram să-mi privească iarăși teritoriul inghinal:
- Am copci, numără-le, tot cinci sunt?!..
Olandina a ajuns o femeie frumoasă, inteligentă și întreprinzătoare. Pe legea mea, cred că de la număratul copcilor mele i se trage, lucru pe care i l-am și mărturisit.. Evident, am făcut-o mult mai tîrziu, către apogeul maturității, în speranța că... poate-poate... Evident, n-am impresionat-o și, deci, nu mi-a cedat nici chiar cînd am informat-o precum că ”orice faptă bună nu rămîne nepedepsită!”, în cazul meu văduvită de recunoștință. Dar, așa se preumblă viața, mă consolez cu imaginea aceea de demult, în care degetuțele ei gingașe numărau copcile răsfirate pe croiala scrotului meu beteag.
-       Sînt toate cinci, n-ai prăpădit nici una!...
Bucuros nevoie mare, o încredințam că mai am ușoare dureri, că rana-i ca și vindecată, că... Întocmai ca la comandă, o înhățam de mînă, ne afundam în hățișurile luncii pîrîului Iapa, în care rătăceam ceasuri bune, exagerîndu-i grozăviile suferinței mele și, prevalîndu-mă de convalescență, o înduioșam într-atît încît mă lăsa s-o pup, ba chiar s-o și pipăi ștrengărește...
Pe Olandina n-am mai văzut-o de vreun deceniu. E, de vreo 20 de ani, în Italia, unde și-a construit rosturi frumoase. Vine rar acasă, deși și aici și-a amenajat tot confortul. Drept care, aste rînduri mi le doresc un omagiu pentru copilăria ei, și-a noastră...
Așadar, copilăria și o părticică din adolescență mi le-am petrecut cum nimeni de pe lumea asta n-a avut norocul. Cuvintele nu mi-s destule ca să-i evoc pe inegalabilii mei părinți, frați și surori, pe vecinii și prietenii din cotună, pe colegii de școală. Prin urmare, atîtea ghidușii săvîrșite tovărășește cu Nelu Merealbe și Benoni Avasîlcăi, cu Dochița Junghiu și Anișoara Papafoi, cu Țîlică Frumosu și Costachi Barabulea, cu Argentina Balamuc și Creța Pîsdosu, cu Jănică Fruntelată și Bițu Harpagică, cu Neculai Baroiu și Tanăsie Vorghitu. Cu cei mai mulți dintre ei am fost într-o veritabilă camaraderie, în înțelesul ”unul pentru toți, toți pentru unul!”, însă pe prea puțini dintre ei îi mai întîlnesc, viața împrăștiindu-i în multe zări. Sînt, carevasăzică, încredințat că rîndurile mele le vor provoca nostalgii, că le vor stîrni dorul de acasă.
Acasă, tărîmul copilăriei noastre neasemuite, ale cărei crîmpeie-mi reverberează mai șugubăț astăzi. Și, da!, nici azi nu mi-aș putea ierta să nu amintesc de frustrările de pe atunci cînd, bunăoară, vecinul Ghigel Vîrtosu era privilegiatul cotunei, în înțelesul că foarte rar s-amesteca cu noi, cei de rînd, nici la joacă, nici la muncile gospodărești, ca să nu mai spun de coada vacii. Ta-su era președintele cooperației, iar mă-sa, cînd nu ședea acasă să-ngrijească de singurul lor copil, Ghighel, și de imensa lor gospodărie, era gestionară la magazinul mixt. Odraslei ăsteia i-a pus numele arțăgoasa de mumă-sa, Aglaia, după fiul învățătorului comunal Pleșoianu, Ghighi, un băiat mai în vărstă decît noi cu vreo 4-5 ani, premiantul școlii, iubit de toată suflarea satului. Ei, Aglaia și-a  dorit ca progenitura să-i calce pe urme, ba chiar l-a pus și pe secretarul sfatului popular să scrie diminutivul GHIGHEL, în rubrica ”Prenume” din certificatul de naștere. Acasă, la părinți, Aglaia, ca și bărba-su Grigorie, fuseseră mai sărmani decît mulți consăteni, însă pleașca ”emancipării” lor le-a oferit-o unchiul său Coriolan Pîrțac, care, pe la mijlocul anilor șaizeci din secolul trecut, era activist de partid la raionala Buhuși, și-l pusese pe nepo-su președintele cooperativei de consum comunale, iar pe nevastă-sa gestionară la magazinul sătesc, al cărui proprietar fusese, odinioară, Șloim Haim.
Baştulea,
la 60 de ani, trecuţi....
Ghighel dormea în pijamale, purta costum marinăresc, cu pantaloni atîrnați  cu pachești-ham de umerii săi dolofani, cu chipiu bleumarin, brodat cu tridentul zeului Neptun deasupra cozorocului, tricou cu dungi albastre  desenate orizontal și pantofi de lac, spre marea invidie a noastră. În ăst harnașament, în zilele de sărbătoare, de  mînă cu mă-sa, defila pe uliță, vorbeau orășenește ca și cum își puseseră limbile pe bigudiuri, așa ca s-audă și să crape de ciudă toți megieșii. Răsfățatul  și  prostul școlii de atunci a ajuns capitalistul vremii. Veți vedea și cum.... 



3 aug. 2018

Viorel Lupu face 55 de ani!


Năravul său, tot succesul.

Traian SOCEA

Pe uliţa copilăriei, nasc pruncii omeniei…
Viorel Lupu omenind
oaspeții Bisericii Negulești

În 1963,  în ziua de patru august, cînd vedea lumina zilei consăteanul meu Viorel Lupu, eu număram 9 ani şi cinci luni, fix. Sigur, în aer adia damf de sărbătoare, din moment ce chiar în acea zi, fizicu-mi de Baştulea( precum mă poreclea toată omenirea din cotună-cătun, din pricina dolofanei mele mase moleculare), mi-a şi fost “teleportat”  exact pe uliţa evenimentului, în teritoriul înstăpînit de leatul meu Petrică Lupu, precum şi de locotenenţii săi, printre care Maxîn Istrate, Dănuţ Socea(nepotul meu, mai mic doar cu un an decît mine), Dionisie Dumitraşcu ş.a. Împreună cu ăşti camarazi, îi stîrneam pe fraţii Adăscăliţei, Mircea şi Milucă, pe Neculai Chindea – şi ei, şi mulţi-alţi băietani, cu cite maxim doi ani mai mari sau mai mici decît mine, la un fel de hoţii şi vardiştii, hîrjoană cu săbii, arcuri sau iatagane – fabricate din lemn, în atelierul de tîmplărie al tatălui lui Nicuţă Pavel –Neoţu (Dumnezeu să-l ierte! ) sau al fratelui meu cel mai mare, Costică - tatăl lui Dănuţ. Exersam, chipurile, pentru războiul ce-l purtam pe Dealul Iepei, în fiecare vacanţă, cu alţi flăcăi de vîrsta noastră, care, geografic vorbind, locuiau în alt cătun, situat mai la deal de noi cu vreo 2 kilometri, pe care eram nevoiţi să-l străbatem în drumul către şcoala noastră cea mai dragă. Lesne de-nţeles, dragii mei, că Nicu Bîrsan, Biţu Toma, Viorel Creţu şi alţii – altfel colegi şi de clasă, şi de şcoală, ne cam şicanau în trafic, exact cînd ne aflam prin faţa caselor lor, fapt care ne deranja la orgoliu, pentru că mai întotdeauna se lăsa şi cu anumite contondenţe. Resimţind şi acum durerea provocată de pălitura aplicată cu ciomagul dacic, direct în creştet, de către Nicuşor Bîrsan, am uitat a vă spune că preludiul răzbelului nostru se consuma pe uliţă la Maria lu’ Lupu, uliţă pe care locuiau şi fii săi, bădia Ghiţă Lupu, şi tatăl lui Viorel, bădia Costică Lupu, căruia – şi-n astă umilă scriere - îi aduc un cuvenit omagiu, căci, de foarte puţină vreme, Domnul l-a ridicat la dreapta Sa.


“Asistenţi” la naşterea lui Viorel…

De bună seamă, alegeam astă uliţă şi pentru că ducea strategic exact în lunca pîrîului Iapa, unde ne răsfiram şi desfăşuram linii de front, printre şi pe după arini, pînă ce una din oşti capitula asudată de atîta munceală războinicească, soldăţimea rupînd rîndurile şi zbughind-o direct în ştioalna croită exact la digul din dreptul lui bădia Vasile Mereuţă. După scalda sănătoasă, ne luam armele, invadam una-două livezi din care capturam niscaiva poame de sezon, ş-apoi încolonaţi soldăţeşte ne-ntorceam către bordeiele noastre, tot pe uliţa Ţaţei Maria lu’ Lupu. Ei bine, abia ajunşi în dreptul locuinţei lui bădia Costică Lupu, am priceput că foiala moaşelor, forfota din ogradă nu însemnau decît venirea pe lume a unui prunc, care, întîiul născut şi băiet fiind, Viorel avea să fie botezat. Fără de vreo comandă, oastea noastră răzăşască se alinie mintenaş în faţa porţii, prezentă onoru’ milităreşte, urîndu-i nou-născutului să fie mereu sănătos, s-ajungă om mare, să nu care-cumva să facă umbră pămîntului degeaba, să construiască şi să lase ceva în urma sa.
Anii au trecut, eu şi camarazii de arme am apucat-o către şcolile pe la care Domnul deja ne planificase. Ne-ntorceam acasă doar în vacanţe, cu aere care mai de care, căci – drăgăliţă, doamne! – ajunsesem ditamai handralăii, imagindu-vă dumneavoastră, cei care nu ne cunoaşteţi, cam cu cîte proteine, minerale şi nepoluare am crescut noi, copchiii de la ţară, acum vreo cinzeci  de ani. Pe uliţă la Maria lu’ Lupu am călcat peste bunişori ani, zăbovind la poarta lui bădia Costică Archip, atras de una dintre frumoasele sale fete. Cam pe atunci, l-am descoperit pe Viorel, care deja era un şcoler premiant, ca şi sora sa, Dana, ajunsă şi licenţiată în economie, şi soţie a actorului Marius Drogeanu.

“ Iarba verde de acasă!”…

Conspirînd cu strănepotul Mihăiţă Panainte, aflu că premiantul Viorel Lupu a absolvit Liceul de Chimie din Piatra Neamţ şi a luat drumul Bucureştiului, la Uzina “Timpuri noi”, unde fusese repartizat. De aici, a şi fost incorporat de Armata Română, în timpul stagiului militar reuşind şi la Facultatea de Automatizări şi Calculatoare din Bucureşti. După isprăvirea armatei, Viorel s-a angajat la Uzina “Danubiana” şi, fireşte, a început şi cursurile facultăţii, la seral. Din postura de “muncitor-ungător”, prin tenacitate, seriozitate, meticulozitate, cunoaştere şi ingeniozitate, moldoveanul nostru  a optimizat fluxurile de producţie prin soluţii inovative, şefii avansîndu-l în ierarhia profesională, numindu-l, la terminarea facultăţii, în funcţia de şef de atelier. Într-o anume zi a anului 1993, Viorel Lupu a făcut un drum acasă. În Gara Roznov, mi-a povestit complicele meu, a coborît din tren, s-a aşezat în fund pe-o şină a căii ferate, a tras moldoveneşte aer în piept, cînd mintea i-a poruncit s-o termine cu Bucureştiul. Aşa a făcut, în ciuda rugăminţilor şefilor de la Danubiana, în ciuda greutăţilor de a-şi aduce acasă, la Piatra Şoimului - Luminiş, şi soţia, Sinodora, cu care se-nsurase în august 1999, precum şi pe fiul lor, Cosmin, născut în primăvara lui 1990.

Vocaţie de întemeietor

La exact 30 de ani, Viorel Lupu a îndrăznit să-şi ia destinul în propriile mîini, c-aşa se zice şi pe la noi… A deschis un magazin, după care altul – mai mare. Apoi, formaţia sa politehnică l-a obligat să-şi deschidă un atelier de reparaţii radio -TV. Cu ştiinţă, rigoare şi seriozitate, inginerul Viorel Lupu a fost capabil să confere o nouă dimensiune societăţii sale, VIOSIN,  anume cea a prelucrării lemnului. Astăzi, Viosin îşi împlineşte acronimul: V – viaţă, I – înseamnă, O – onestitate, S – suflet, I – iubire, N – natură. Adică, firma întemeiată de el produce mobilă, uşi, ferestre, scări interioare etc., din lemn masiv şi stratificat, pentru piaţa internă şi externă ( comenzi, cu precădere, pentru Franţa, Belgia, Grecia).  De bună seamă, împreună cu minunata sa familie(Cosmin se pregăteşte să-i ia locul, deocamdată ocupîndu-se de exploatarea lemnului), Viorel Lupu a reuşit. A reuşit şi graţie angajaţilor săi, laolaltă găsind formule inspirate, creative, de cea mai înaltă calitate p,entru producţia lor atît de diversificată, de competitivă.

La împlinirea a 55 de ani, în asentimentul multor-multor consăteni, îţi urez deplină sănătate, să ai mereu cuvenite bucurii, să te răsplătească pururi Dumnezeu pentru cele multe făcute şi dăruite semenilor tăi, comunităţii în care te-ai întors!
 








LA MULŢI-MULŢI ANI, VIOREL LUPU!



Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector