06 decembrie 2024

„Profesia mea: Jurnalistica”

  (episodul I)                                                        „De la Calu Iapa pînă la Brăila îi cîtu-i de la Brăila

                                                                                      la Calu Iapa, nici mai mult, nici mai puțin!”

                                                                                          (Parafrază T. Socea, după Ion Creangă

Sorin Ovidiu BĂLAN

    Demonul gazetăriei m-a bântuit încă de mic. Pe când eram prin clasa a cincea la şcoala generală, am visat să mă fac jurnalist. Aveam un vecin pe care îl divinizam, care lucra la ziarul judeţean de la Brăila. De câteva ori fusesem pe la el pe la redacţie, de unde plecasem fascinat.

    Fascinat de maşinile de scris, de foile imprimate cu litere negre care ieşeau din ele, de linotipuri, de mirosul de hârtie, de plumb şi de cerneală din tipografie, toate amestecându-se miraculos, de rotativa halucinantă care îţi lua ochii atunci când pornea, de cititul plat, fără intonaţii, al corectorilor, de înjurăturile redactorilor, de masa pe care jurnaliştii o aveau întotdeauna rezervată la barul din apropierea redacţiei, unde, amorsat de nepuține vodci, spiritul polemic se arăta a fi mai-mereu la purtător. 

Cam astfel mă minuna, pe atunci, miracolul literei tipărite pe coli de hîrtie albă de asemenea mașinărie sofisticată.

    Apoi, ce să mai spun, eram prea mic să sesizez râcile şi bârfele ce-i mînau în răfuielile lor totdeauna domestice, însă. De bună seamă, învăţasem chiar şi termenii tehnici. Ştiam ce este un corp de literă, ce este un caracter de literă, o albă, un ludlow, ce sunt acelea aldinele şi ce sunt verzalele, ce înseamnă un punct tipografic şi o ramă de paginaţie. Învățasem, prin urmare, şi sloganul meseriei:

„Ziaristul are două boli profesionale: ulcerul şi divorţul”!

    Îmi părea rău că nu mai existau vânzătorii ambulanţi de ziare. Tare mult mi-ar fi plăcut să ies sub braţ cu teancurile de gazete tipărite, mirosind încă a cerneală crudă, să mă murdăresc un pic pe mâini de la ea de proaspătă ce era şi să strig din toţi plămânii titlul care guverna pagina întâi a ziarului.

    Peste toate astea, mai văzusem şi un film, american, alb-negru, „Prima pagină” se numea, cu Jack Lemmon, David Wayne, Susan Sarandon şi Carol Burnett. O comedie în care un nevinovat era acuzat de o crimă pe care nu o comisese era căutat de toată poliţia din oraş, un mare oraş american, dar primul l-a găsit un ziarist care l-a ascuns cu mari riscuri şi apoi i-a demonstrat nevinovăţia.

    Vă daţi seama ce fantezii pe mine. Era lumea în care visam să trăiesc. Lumea pe care o iubeam. Acum, când câte un tânăr ziarist îmi mai ia câte un interviu şi mă întrebă ce hobby am, îi răspund invariabil: „Profesia mea. Jurnalistica.” Este cu adevărat un hobby, care mi-a mâncat toată viaţa şi n-am mai avut timp de altceva.  La sfârşitul primelor clase, când treceam la gimnaziu, la clasicul şi imbecilul test în care eram întrebaţi ce profesie voiam să urmăm, am scris fără ezitare: „Ziarist”. Api, la cealaltă întrebare: „De ce?”, nu am ştiut să răspund.

Tata, şi el scriitor,

era prieten cu Vasile Rusescu, unul dintre cei mai buni jurnalişti din Brăila. Văzându-mi pasiunea pentru gazetărie, îl rugase să mă testeze dacă este ceva de capul meu, dacă am înclinaţii pentru această meserie.

    Vasile Rusescu a fost primul îndrumător al paşilor mei în profesia de jurnalist, cu tact, cu prietenie aproape, deşi diferenţa de vârstă dintre noi era uriaşă. Acum, aici, permiteţi-mi să mă înclin respectuos în faţa memoriei  dumnealui şi să-i raportez că m-am străduit să-mi fac datoria, aşa cum m-a învăţat. Când am ajuns în clasa a opta, am publicat primul meu articol. Un reportaj, de care sunt şi acum foarte mândru, deşi era un fel de compunere naivă. Ne duseseră cu şcoala la muncă patriotică, foarte la modă pe vremea aceea. 

    Se demolau nişte clădiri vechi, ca să facă loc blocurilor-simbol ale construcţiei socialiste în plin avânt. Am scris două pagini şi jumătate, de mână, despre cum cărasem noi cărămizile cu nişte tărgi improvizate.  Când mi l-a bătut la maşină dactilografa ziarului, care îşi făcuse pomană cu acest gest pentru că era prietenă cu mama, am fost dezamăgit cât de puţin text ieşise din carul pe care îl privisem cu religiozitate cum se plimba cu iuţeală de la dreapta la stânga, faţă de cât scrisesem eu de mână.

    De atunci am căpătat obiceiul ca, dacă scriu de mână, ceea ce nu mi se mai întâmplă de foarte multă vreme, să fac literele foarte mici, deşi nu văd chiar bine şi port ochelari. Am rămas cu spaima că textul meu ar putea fi prea mic şi nu va acoperi întreg spaţiul tipografic care îmi era alocat.

    De bună seamă, am rămas uimit că șeful redacţiei ziarului judeţean nu a modificat nimic la compunerea mea. Desigur, nu pentru că textul ar fi fost impecabil pentru publicat, ci pentru că urma să apară într-o pagină specială, aşa cum se purta la vremea respectivă, în care diferite categorii de oameni ai muncii raportau despre măreţele lor realizări. Articolul meu pica de minune în josul unei astfel de pagini. Exact, între atâţia muncitori și agricultori fruntaşi, se încadrau foarte bine şi nişte elevi cotropiți de entuziasmul muncii patriotice…

    De bună seamă, „articolul” era semnat „S. Bălan, elev, clasa a VIII-a”. Asta un pic m-a supărat. Că nu mi-au pus numele întreg. La fel o mai păţisem o dată, atunci când mi-a apărut chiar prima oară numele în ziarul local, dar fără legătură cu vreun articol scris de mine.

    Carevasă zică, eram titular în echipa de baschet a municipiului, jucasem cu eternii noştri rivali de la Farul Constanţa, care, cinstit, erau mai buni ca noi, dar atunci se întâmplase şi îi bătusem. La ei acasă. Eu nu jucasem rău deloc. În cronica meciului, apărută la noi în ziar, eram menţionat tot aşa:

„Pivotul S. Bălan

a recuperat majoritatea mingiilor sub panou”. Mai târziu, am înţeles că nu numele conta. La al doilea material pe care l-am dus la ziar, mi-am dat în petec. Era toamnă şi fuseserăm duşi cu şcoala la cules de porumb, în teribilul Bărăgan care înconjoară Brăila mea. Bărăgan unde, cum spunea Fănuş Neagu al nostru, pe care am avut privilegiul să-l cunosc foarte bine, se sfârşesc veacurile. Nouă însă ni se sfârşeau puterile muncind de dimineaţa până seara.

    În una din zile, am văzut agitaţie la orizont. Am alergat acolo. Nişte hoţi furau de pe câmpul poporului. Fuseseră prinşi în flagrant de către câţiva miliţieni. M-am documentat rapid şi am scris prima mea anchetă. Se intitula: „Atenţie! Pe traseele recoltei, au apărut dăunătorii.” Amărâţii furaseră câţiva coceni, pentru animalele pe care le aveau pe lângă casă. Atunci, mi s-a părut un subiect extraordinar. Mult mai târziu, am aflat şi înţeles despre  măsura cu care trebuie cântărite faptele oamenilor. Şi uite aşa, cu câţiva ştiuleţi furaţi de pe câmp, a început cariera mea de reporter de investigaţii.
(Va urma)

29 noiembrie 2024

Trandafirii ucigași

 

(Întîia-mi scriere de student la Ziaristică)

Traian SOCEA

Începe anul universitar.

La 1 octombrie 1980

 Cei 20 de studenți din anul I sîntem repartizați în două grupe, a cîte 10 indivizi.

 Eu nimeresc în grupa a II-a.

Îndrumător: prof. univ. dr. Dumitru Titus Popa:

scriitor, fost gazetar la secția externă a Scânteii.

Între 1992 și 1996, a îndeplinit și funcția de președinte-director general al Televiziunii Române.

S-a dus la Domnul, în urmă cu puțini ani. 

Dumitru Titus Popa, un ardelean cît un munte. Și la propriu, și la figurat.

Dumnezeu să-l odihnească!

Ne era și profesor de „Teoria și practica presei”. 

Șase ore pe săptămînă.

Cîte două: luni, miercuri și vineri.

Am început cu INFORMAȚIA (sau ȘTIREA), temelia oricărui gen gazetăresc.

Deci, deslușeam regula celor „cinci W”(și al șaselea, cînd e cazul): cine, ce, unde, cînd, cum( de ce?)…

Apoi, sîntem trimiși pe teren, la sesizat, observat, cules, interpretat și relatat evenimente...

În baza documentării, în cămin redactam ȘTIREA, pe care, dactilografiată, o susțineam la seminariile cursului „Teoria și practica presei”, la dezbaterea critică...

APOI

Avansăm, și ajungem la un alt gen gazetăresc: reportajul.

Evident, mai bine documentat. Și elaborat.

Sîntem trimiși, iarăși, în teren.

E sfîrșitul lui noiembrie. Normal, fiecare student își alege teritoriul documentării.

IO, singurul țăran student la Ziaristică ce eram, mai fusesem în București de vreo 3 ori.

Asta, înainte de examenul de admitere la Ziaristică.

De fiecare dată, evident, însoțit de cineva, cunoscător al Capitalei.

Plecarea în documentare

Așadar, pilot automat, cel mai simplu e troleul 90.

(Manuscris original, foaie A 4)

L-am luat din chiar fața facultății.

Ș-am coborît la Universitate, la Ceas.

Mă foiesc ceva vreme prin zonă. De la un timp, mă proțăpesc precum popîndăul, la vreo 10 metri de Ceas.

Normal, pentru că deja aflasem că are valoare de reper. Normal, pentru că prea mulți oameni se întîlneau în acel loc.

Apoi…

Normal că oricine e frapat de dezinvolta tinerime, băieți și fete.

Apoi…

Încercați să observați și dvs, așa cum am fost obligat și eu, trăirile celor care se întîlnesc într-un asemenea loc, parcă înadins ales de Dumnezeu.

          Profesorul Dumitru Titus Popa a decretat

că scrierea mea nu-i reportaj:

„Băi, Sîrmă, ce scriere ai mai comis și tu; un fel de plăcintă poale-n brîu, de-a voastră!”. 

Totuși, dulceaga mea povestioară, citită critic de profesor, a plăcut colegilor.

Apoi, am aflat că și profesorului, din moment ce le-a arătat „opera” mea și altor profesori din facultate.

Inclusiv decanului Nestor Ignat. Ce intelectual a mai fost, am văzut pe atunci; ce personalitate controversată a rămas,  am văzut mai tîrziu...

Iată povestirea care m-a remarcat la debut de facultate, la aproape două luni de la începerea anului I, adică. (Manuscrisul, în facsimil)

Ceasul fatidic

Troleibuzul 90 înaintează greu. Brațele sale aeriene cad din alunecarea lor pe rețeaua electrică des și chinuitor. Motorul scîncește neputincios și se oprește. Șoferul coboară de fiecare dată și, cu îndemînare, trage de frînghii, reconectîndu-l la rețea. Genu își privește ceasul. Pînă la Universitate mai e drum. Va întîrzia 20 de minute. Laura îl va aștepta?!... Lîngă Ceas, obișnuitul lor loc de întîlnire, Laura, absentă la tot ce se petrece în jurul ei, așteaptă cu ochii în pămînt.

-        Sărut mîna, am întîrziat, n-am vrut!...

Ea își ridică înspre el capul și murmură mai mult pentru sine:

-       ITBul e de vină...

Genu se făcu a nu auzi aluzia și declamă ca un actor de circumstanță:

-       Și totuși, ai venit. Mai mult, m-ai și așteptat atît...

Laura se uită la ceas. Privirea i se îndulci și îl fixă pe Genu. O expresie de neputință și stînjeneală se instală pe chipul lui Genu.

-       Mergem spre Cișmigiu?, rosti Genu această întrebare-propunere.

    Laura nu răspunse. Aprobă printr-un semn abia perceptibil al capului și porniră în direcția sugerată. În drum, intrară într-o cofetărie. O savarină, o frucola. După vre juma de oră, ieșiră.

Dinspre Piața Kogălniceanu venind,, o femeie cu brațele încărcate cu flori se opri în fața lor. Îi întinse lui Genu un buchet de trandafiri, spunîndu-i:

- Pentru domnișoara, mînca-ți-aș! Să-ți trăiască, că-i frumoasă franțuzoiaca!...

Trezit cu buchetul în mîini, Genu scoase cei 10 lei pe care-i mai avea în buzunar și-i întinse florăresei.

-       N-ajunge, pupa-ți-aș gengiile dă prenț! E dă cinșpe...

Florăreasa, însă, nu mai așteptă restul de bani. Se desprinse de lîngă ei, ieși în stradă, încercînd să ajungă pe partea cealaltă. Se uită din cînd în cînd în urma-i, temător și nesigură...

Apoi…

Țipete, zgomot de frîne, urlet de claxoane, îmbulzeală...

Florăreasa zăcea prăbușită lîngă botul unei mașini, în chiar mijlocul străzii. Nefiresc, florile din brațele-i zăceau într-o baltă de sînge.

Murise.

Ochii îi rămăseseră îndreptați înspre locul de unde-și începuse goana, înfricoșată de cașchetele a doi milițieni, cașchete care pluteau amenințător pe deasupra capetelor mulțimii ce se tot apropia de ea.

Ajunseră la locul accidentului. Victima deja fusese acoperită cu un cearșaf. Așezară buchetul de trandafiri pe albul cearșafului și se depărtară.

Peste puțin timp, cei doi, Laura și Genu, semnau o declarație în care menționau numele, prenumele, adresa, ocupația. Subliniau că accidentata le oferise flori și, de asemenea, prețul cerut. Milițieni le spuseră că sînt liberi și le mulțumi.

Pe Genu îl apucă frigul. Ochii Laurei se scăldau într-o apă tristă.

O expresie tulbure i se așeză ca un lințoliu pe chip.

Tăceau. Amîndoi…

Apoi.

Din acea zi, 29 noiembrie 1980, coșmarul lor reînvie chinuitor de fiecare dată cînd întîlnesc florărese de ocazie.

Și Genu, și Laura le ocolesc. Le e frică să le privească.

Pe ele și pe florile lor.

Căci și azi, pe retine le apare imaginea coșmarului lor: un braț de flori, într-o baltă de sînge.

Cine-a spus că florile nu fac victime?!...

20 noiembrie 2024

Vali TRIFAN

 

Pictorul prunciei mele...„revoluționare”…

Traian SOCEA

    Între eternii mie dragi se află și domnul Vali TRIFAN, pictor și caricaturist, care s-a remarcat înainte de 1989 la Piatra Neamț, într-o galerie de artiști plastici echivalentă, îndrăznesc să spun, generației optzeciste din literatura română.

Vorbesc de Ioan Popei, de Dan Adăscăliței(pictor și un excelent sculptor), de inimitabilul Petru Vamanu. 

    Cei 4, mai ales, talentați și temerari, persiflau rigiditatea vremurilor, canoanele impuse de propagandă și de logofeții U.A.P.(Uniunea Artiștilor Plastici), răzvrătindu-se și în artă, și în viață civilă, cu un curaj care multor titrați le-a lipsit, însă cu care i-a hărțuit pe întîi-stătătorii vremilor comuniste.

Erau și tineri, și frumoși, și n-aveai cum să nu-i îndrăgești. 

    Cu Vali Trifan, întîi și-ntîi, am comis ceva isprăvi, cel mai adesea generate de imponderabilitaea tinereții, asociată inimitabilelor noastre cenacluri bahice, acasă la el sau la mine, producții care stimulau și talentul altora, convertindu-l în arpegii înalte, din care vigilența civică a multora din preajmă extrăgea decibelii necesari turnătoriilor la Miliția tulburării liniștii publice… 

Pe atunci, Vali avea o ureche muzicală de invidiat.

Numai una.

Ghiersul său era și de neîngînat, era și inspirator.

    De la fereastra sufrageriei apartamentului meu de la etajul 3 al unui bloc aflat la vreo sută și puțini metri, în linie dreaptă, de clădirea ce adăpostea și Miliția, și Securitatea din Piatra Neamț, Vali slobozea imnuri duioase, încheiate cu reverberantul îndemn ”Cacă-te și dăi cu pumnul!”, adresat organelor ce siluiau bunul-simț cu vigilența lor atavică… 

Normal, ăst solfegiu îi făcea mintenaș prezenți la ușă pe tablagiii de la ordinea publică, din cartierul Precista.

Pe unii, cucernici și nevinovați, îi invitam în casă,.

La o cană cu vin, la o recitare poetică, la evocarea Divinității.

Căci nu mulți se temeau de Dumnezeu. 

    Însă celor care răspundeau invitației noastre, evident sectoriști de proximitate, la ordinul ofițerilor de serviciu, le întorceam vizita, în odăile lor sinistre, capitonate cu gratii deloc „milostive”.

Unde „dădeam cu subsemnatul”…

Din pricină că, de la tribuna ferestrei sufrageriei apartamentului meu de la etajul 3, închiriat de la Fondul locativ de stat, Vali Trifan glumea cu milițienii.

Șăgalnic.

    Bunăoară, aruncîndu-le peste cașchete mașina de scris portabilă, primită de la al său unchi exilat de mulți ani în Germania, mașină ale cărei caractere de literă trebuiau - așa grăia legea - amprentate de milițienii Miliției.

Miliție care deja fu avertizată de pidosnicii de la Poștă cum că un colet conținînd o mașină de scris portabilă a venit din Republica Federală a Germaniei pentru cetățeanul Trifan.

De bună seamă, în România acelor vremuri, puțini erau șmecherii care dețineau o asemenea sculă. 

Ei bine, acum, acestora li se alătura și civilul Vali Trifan.

    Asta, dacă ar fi apucat să ajungă întîi la miliție, cu Olivetti, parcă asta era marca mașinii de scris, și nu ne-am fi întîlnit total întîmplător.

Căci, întîmplătoare, astfel de întîlniri au fost multe, de parcă ni le-ar fi programat cineva.

Anume să intrăm în cîte o coliziune cu statul de drept al acelor timpuri.

Iar eu, ca ziarist la Ceahlăul, organul de propagandă al PCR Neamț, am mai avut și alte tamponări.

Și-n alte registre, care nu mi-ar fi băgat nicidecum mințile-n cap, chiar dacă le-aș fi avut.

Consecințe au fost, însă nu m-au ucis.

    S-au acumulat tiptil, pînă în 22 decembrie 1989, cînd redactorul șef m-a recoltat din tipografie și m-a condus la sediul Județenei de partid, chemat fiind de către conducerea PCR Neamț. Care conducere i-a ordonat redactorului șef, Vasile Oroșanu, excluderea din partid și cercetarea mea pentru desfiderea avertismentelor anterioare, pentru recidiva conduitei mele infantile față de aristocrația comunistă.

Îi urmam, era ora 10 și ceva, scriitorului Adrian Alui Gheorghe.

Nici Maestrului nu-i tăcea gura.

Deloc.

Însă, Adrian nu bea.

Nu mai bea.

Demult!

Prin urmare, din acest punct de vedere, n-avea nici o scuză.

Eu, da!

Pentru că, unii chiar știți, cîte nu clămpănește omul la beție…Stare din care, spre deosebire de prostie, unii ne mai și trezeam.

    Întorși la redacție, pe terasa dinaintea clădirii, ne întîmpină colonelul Stanciu, răspunzătorul domeniului „Presă și tipărituri”. Îmi zîmbea profetic. Era în misiune. Aștepta verdictul distinșilor mei colegi, deja adunați în sala de la etajul II, în ședință extraordinară de excluderea a mea din PCR, condiție fără de care nu putea săvîrși anchetarea și arestarea mea...

Nu s-a mai întîmplat.

Norocul mi-a fost că Ceaușescu a fugit cu elicopterul.

    Am  trăit momentul - de la agonie la extaz, normal!- în fața TelecolorTv-ului din biroul redactorului șef,  unde minunatul coleg Dumitru Croitoru, trimis după registrul de procese verbale  al organizației de bază a redacției, mă cărase, pe sus, din biroul în care îmi așteptam sentința.

Prin urmare, scăpasem.

    (Cum m-au procesat „informaticienii” din preajmă, ei bine, asta e o altă poveste, pe care vă voi spune-o acuși-acușica, căci turnătoriile veneau nu numai din sînul redacției, de la indivizi care chiar și-n preziua lui 22 decembrie se visau ierarhi în elita PCR).

                                                               ****

    Vali Trifan a fost de-o efeverscență aparte. Mi-a fost aproape la ”Evenimentul 168 de ore”, prima gazetă particulară, săptămînală, apărută în primăvara lui 1990 la Piatra Neamț, care, după nici 2 ani, a fost ucisă tot de „informaticieni” (regrupați foarte curînd, după ”Revoluție”). 

    Vali a publicat mai cu seamă CARICATURĂ (vă voi arăta, din arhiva personală).

 Entuziasmul său, însă, s-a diluat progresiv, în puțini ani după 1989.

 A fost primul dintre noi care a deslușit caricatura vremurilor noi.

 A plecat de-acasă, din Piatra Neamț - România.

Mai întîi în Germania, după care a ajuns în Belgia.

Vali Trifan, „Rînjet erectoral”
        De vreo 30 de ani, laolaltă cu familia, locuiește în Bruxelles. 
    Muncește și pictează, desenează și comite expoziții.

    E un artist.

    Ca el sînt mulți români care-și afirmă performanța în LUME.

    În Lume, pentru că, ACASĂ, teritoriul este înstăpînit de capitaliștii de azi, excelența mediocrității de ieri.

    Așadar, onorat de prietenia domnului Vali Trifan, consolidată în pruncia-mi revoluționară, vă propun cîteva dintre caricaturile sale!  



 

16 octombrie 2024

Flagrant delict de poezie,

 Sorin Ovidiu BĂLAN

În  ruptul capului, n-aș fi crezut că insul atît de impozant, cu alura unui baschetbalist NBA, un ins hîrșit în anchete de tot felul, trecut și prin ciur și prin dîrmon, cu un autentic, infailibil spirit justițiar, cu o faimă arhicunoscută, proprietar al numelui Bălan și al două prenume – Sorin și Ovidiu mi se va dezvălui, după aproape 45 de ani de la prima noastră intersectare, un suflet sensibil, hărțuit de îndoieli sentimentale și de întrebări existențiale.

Dar, da!, spre surprinderea mea, dar și a multora, Sorin Ovidiu Bălan oferă, iată, numeroase crâmpeie de trăire autentică, în rotundul unor creații poetice străbătute de un fior liric autentic, nedisimulat. Scrise sub forma unor catrene, poeziile sale sondează zone profunde ale eului liric, dezvăluind sentimente amestecate cu incertitudini și speranțe timide. Tonul grav adesea e estompat de imagini luminoase și de căldura trăirilor ce emană din sufletul eternului îndrăgostit.

Prin urmare, sînt încredințat că, după „Cimitirul nevaccinaților”, recentul său roman apărut la Editura „Evenimentul și Capital” din București, lumina tiparului va fi văzută, tot în volum, și de  poemele semnate de colegul meu de facultate Sorin Ovidiu Bălan.

Pînă atunci, în exclusivitate, propun cititorilor revistei „Calu Iapa” lecturarea a doar cîteva dintre zecile sale poezii, fapt care, sînt convins, va dezvălui o nouă fațetă a personalității apreciatului om de televiziune Sorin Ovidiu Bălan. (Traian SOCEA)

 

 Bun venit, adio!

M-am săturat să spun, atât de des, adio

Urăsc deja de moarte acest cuvânt gonit

Bagajul meu de zdrenţe e doar un greu adio

Şi-mi este tare, tare dor de-un bun venit.

 Pe tortul tău stă scris, aniversar, adio

E ziua ta, dar eu trăiesc fără urmări

Şi îţi urez, cu un sărut timid, adio

Atunci când fericită sufli-n lumânări.

 

În zori, când te trezeşti, îţi spun tot un adio

Şi tot adio-ţi spun când ziua s-a sfârşit

Eu nu ştiu alt cuvânt, afară de adio

Da-mi este tare, tare dor de-un bun venit!

 

 Trezorerie

Am luat o lacrimă de-a ta

Şi-am ferecat-o bine, la trezorerie.

Din toate lacrimile, câte vei vărsa,

Ea, singură, îmi aparţine mie.

 

Când trec pe-acolo, intru doar prin spate,

Nu am costum de lux, nici flori la butoniere,

Nu am morman de bani şi nici de diamante,

Cea lacrimă a ta e unica-mi avere.

 

Castelul

Castelul de osândă în care stă Domniţa

Mi-a apărut în vis pentru a doua oară

Strigând printre zăbrele, ea-şi flutură bentiţa

Îmi cere s-o salvez, să nu o las să moară.

 

Un gâde gras şi ştirb securea şi-o ascute

Deşi nu-i încă vremea, nu-i încă dimineaţă

Atunci când grea cade pedeapsa peste dorinţi pierdute

Cu-n prinţ ca o icoană şi-o inimă de gheaţă.

 

Mai e un ceas sau două până se-arată zorii

Nevinovata-i vie, Domniţa încă n-a murit

Se roagă către mine să sting cumva toţi sorii

Să nu mai vină ziuă şi niciun răsărit.

 

Corigent la iubire

Tu spui c-a fost o zi ca orişicare,

Că nici măcar nu-ţi aminteşti de ea

Dacă ploua sau dacă era soare,

Să ştii că era iarnă. O iarnă foarte grea.

 

Sunt liber! Am scăpat de şcoală şi de note

Este banchetul absolvirii, deci nu mai sunt elev

N-am să mai văd profesori, tragice mascote

La dracu cu chimia, să moară Mendeleev!

 

Mâine, n-avem algebră şi nici alt fel de „mate”

Nu mă mai târâi iar prin bănci, ca un soldat rănit

Cu-n logaritm în coaste şi-un radical înfipt în spate

Să moară teorema, la dracu’ Euclid!

 

Un blues ca o ninsoare ne cade-n cap de sus

Dansând, ţi-aş face acum un jurământ etern

Dar cum să-ţi spun eu „Moi non plus!”

Când tu nici gând să-mi spui „ Je T’aime”.

 

Şi se termină bluesul, în mine plâng toţi sfinţii

Iar nu ţi-am spus că te-am iubit ca un dement

Dar, apropo, tu, premianto, ţi-ai întrebat părinţii

Dacă-ţi dau voie să iubeşti un corigent?

 

Drumul

Ce-ntortocheat e drumul către tine

Deşi adresa ta este destul de simplă

De ce n-ajung? Am găuri în botine

Şi-un glonte de uraniu drept în tâmplă.

 

Urlând, ţâşnisem înspre tine din tranşee

Ca un soldat descreierat, decis acum să mor

Port în bandulieră vreo şapte orhidee

Şi-n loc de puşcă, un simplu mărţişor.

 

Asaltul meu, pornit cu iureş şi strigăte de luptă

Cu urlete cazone şi-mbărbătări de goarnă

S-a frânt lovit de-un şrapnel şi-o baionetă ruptă

Şi a murit nostalgic, cum moare vara-n toamnă.

 

Iubito, eu sunt soldatul ce-l vezi zăcând afară

Acum, cu ochii-n ceruri, mă pregătesc să mor

Din nepăsare, m-ai împuşcat c-o nucleară

Iar eu venisem să-ţi aduc un mărţişor.

 

Mai ai, cumva

Ai mai păstrat cumva vreun rest de amintire?

Că ai plecat, când ai plecat, cu amintiri cu tot

Pe el să plâng, pierduta mea iubire

Dar spui că nu mai ai, şi-atunci să plâng nu pot.

 

Ai mai păstrat cumva vreun rest de-mbrăţişare?

Să-mi dai cu împrumut, nu vreau să-l iau de tot

Pe el să dorm din nou, visând o depărtare

Dar spui că nu mai ai, şi-atunci să dorm nu pot.

 

Mai ai ceva din mine cumva din întâmplare,

Fiindcă ai plecat, cu mine-ntreg cu tot

Că am la un legist o tristă programare

Dar spui că nu mai ai, şi nici să mor nu pot.

 

Vechiul han

Am tras din nou la vechiul han, pe care-l ştii

Unde și podeaua, şi ulcelele miros a veşnicie.

Masa e tot în colţ, iar tuciul, pe-aceleaşi pirostrii

Şi-am luat un ţoi, şi-o litră de hamsie.

 

Hangiţa grasă m-a-ntrebat de tine,

Şi s-a mirat că nu ne vede împreună.

I-am spus că n-ai plecat, că totu-i bine

Nu m-a crezut! A râs scălâmb, ca o nebună.

 

Vreau să mă-mbăt, să vadă că nu-mi pasă

Să râd cu ea, s-o mint că e ca altădată

Că nu m-ai părăsit şi că m-aştepţi acasă

Că stai în prag plângând şi eşti îngrijorată.

 

Un cântec despre Viflaim bocesc acum colindătorii

Sub geamul îngheţat pocnesc aprig din bice

Însă, când am intrat la han, pe sus treceau cocorii

Vestind o primăvară, şi-a dragoste ferice.

 

Miroase-a putred, s-a pus de toamnă afară

Ce frunze mari se prăvălesc, ce ploaie bate în fereşti

Deşi, când am venit la han, păşeam direct în vară

Mi-e sete, strig hangiţa şi ea iar mă-treabă unde eşti.

 

Un ceas de lut acum în minte-mi bate

Nu mai e strop din vin, nu mai am nici hamsie

Privii hangița hâdă și îi dădui dreptate

Am să rămân la han, ce tristă veşnicie!

 

 

free counters

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector