21 ianuarie 2025

Text (scris în 2017) ce n-a văzut lumina tiparului

Mica UNIRE, Marea SFIDARE

Orice asemănare, deloc întîmplătoare!

Traian SOCEA

Supt poală de Ceahlău, 2014
Cu mine însumi legămînt făcînd, am reușit ca din Ajunul Crăciunului lui 2016, cu „Hristos S-a născut!, binețea acelor zile, să petrec și Sfîntul Vasile, pe vechi, fără să mă uit la nici o tembeleziune, și nici să asasinez înalta tehnologie, reprezentîndu-mi clar cît de chinuit va fi în ăst răstimp domnia sa, Internetul.

Una peste alta, cu teveurile am reușit „parțial color”, cu aITiul - tot pe acolo. Telefonmobilului, însă, nu i-am rezistat, căci, pînă la o anume verigă a lanțului trofic, mă chem încă, drăgăliță doamne, ființă. Umană. Ș-apoi, nu-i poți refuza țăranului toate „binefacerile” emancipării.

Așadar, ușor nu mi-a fost, reflexul profesiei hărțuindu-mă pervers, după zeci de ani de presă. Apoi, în domițiliul guvernat autoritar de „nevasta care stă la mine”, nici că era chip ca televizorul deschis încontinuu să nu-ți fure ochiul. 

Și totuși, mi-am văzut de sărbători, asociindu-le mai mult ca nicicînd strămoșeștilor năravuri:

 în hambar - făină de popușoi;

 în pod - slănină;

în beci - rachiu și vin în damigene, varză murată în poloboc.

Și, da!, foc în sobă.

Toate, exclusiv naturale, ca și brînza din putina pe care, de mulți ani, înainte de Crăciun, mi-o aduce neamul meu, Adrian Socea, ca un fel de trofeu al faimei sale de excelent fermier și dibaci făcător de brînză de oi, ca s-o desfund ritualic, în fața musafirilor, tocmai la prînzul primei zile a Nașterii Domnului...

Cu alte cuvinte:

Trai, Traienică!..

Ecologic, ca-n poveste.

Și mai vîrtos, în zilele după ce Domnul ne-a răsfățat cu ninsorile și gerurile copilăriei.

Retrăiam anii aceia de demult, într-o procesiune anume:

pișcat de gerul de afară, ș-apoi fuguța la gura sobei….

Adică, la un rachiu fiert, înnobilat cu neînregistrate „ingrediente”, exclusiv neaoșe, la OSIMul obștescului nostru trai, regulat de atîtea norme fabricate de străinii vieții noastre efemere.

După care, intempestiv, la trîntă sar și cele îmbietoare damfuri irumpte din tigaia seducător de neagră și adîncă, prosternată sexy pe plita de tuci, înroșită mistic de cele trei ochiuri cerești, scrutate încă din vecii prea-prunciei mele pămîntești.

Și te ține, gură!

Făr de moftoreală, în farfurie plonjează bucăți de slănină, mușchi și cîrnați afumați ca în fiecare an de bunul și eternul vecin bădia Costică Bofan, la afumătoarea sa nepereche.

În cadență milităroasă, vine natural, tot pe calea cea bucală, brînza lui Adrian, sedusă programatic de flenduri de varză murată în apă de la Izvorul lui Grasu de la Negulești, pigmentată cu rubiniul obraznic al celor dolofane 4 căpățîni de sfeclă roșie-mov, pitite strategic în cele 4 puncte cardinale ale polobocului moștenit de la străbunicul bunei și neuitatei mele mame, Aristița. 

Apoi, mai îndrăznește, iubite cetitoriule, și rostogolește, fuga-fuguța, în untura fierbinte din  farfurie, cîteva cubulețe de varză murată și fugărește-le nemilos prin toată tocmeala asta c-un guguloi de mămăligă apucat musai cu degetele mîinii drepte.

Musai, căci așa-i legea cu mămăliga asta, făcută din făină albă, din popușoi nemțești - nemodificați genetic, adică - care se macină doar la Moara de apă a lui Patrafiru, moștenitorul legal și moral al celor dintîi viteji hotarnici, flăcăi de descălecători ai răzășimii de pe la noi și pînă hît-departe, pe valea și plasa Tazlăului de Neamț.

Firește, stînga  are și ea fișa postului, anume să transporte sacadat la vrășmașa gură ulcica tot mereu plină cu rubinia streșînică, unica licoare ce s-asezonează pantagruelicului praznic ce consacră sărbătorile noastre de iarnă.

 

Una mică, alta mare, aer tare

Din nou în cotidian…

     Veți consimți, dragi compatrioți, că traiul bun și nesimțirea îți subminează bucuria de trăi, „grație” și implacabilului timp fizic al Terrei, care se tot condensează și ne tot comprimă viața.

Prin urmare, reintri pe orbita îndeletnicirilor cotidiene, prestabilite și hotărîte de prozaicul existenței noastre pămîntene, căreia unii îi zic destin sau, mă rog, soartă, într-o devălmășie mereu relativă.

Așadar, reconectarea la spațiul cotidian.

Orice deschizi, tv, ziare, saituri, îți livrează, în regim „breaking news”, „Senzațional”, „Exclusiv” - știri de „prima pagină”, chipurile.

Asaltul manipulărilor de tot felul asupra firavei ființe umane devine atît de copleșitor încît, tare adesea, te iau durerile capului, la propriu.

 Capra lui Klaus…

Care-va-să-zică, aflu că Johannis nu e invitat la instalarea prezidentului Trump. Chemați la ceremonii, aflu iarăși, sînt numai Grindeanu și Dragnea, fapt ce lansează în scenă povestea caprei vecinului de la Cotroceni, care să înfulece varza din perimetrul celuilalt palat, al Victoriei, unde sălășluiește guvernul întîiului pesedist al țării.

                                  Sau invers,

 de ce n-ar cultiva și neamțul nostru prezident varză?! 

Că n-ar avea GHINION, ș-ar primi subvenție la hectar, socoată garantată 100% de Dacian Cioloș, fostul șef al parodicului său guvern, ex-sulfamidicul comisar european al agriculturii.

O jucăreală penibilă între teritoriile celor două palate, de parcă la Washington cei doi prezenți n-ar reprezenta România, ci s-ar deda la vreo periniță, pe imașul comunal din fața Washington DC… 

Harta lui Dodon… 

    Noul președinte al Republicii Moldova, Igor Dodon, s-a dus la Moscova, la raport.

Țarul Putin i-a dăruit harta Moldovei Mari.

Care-o fi semnificația gestului, taman în preajma instalării noii administrații americane?!...

Nu e greu de priceput, în contextul în care anal-iștii geopolitici insinuează că vom asista la o nouă reîmpărțire a lumii. Prin urmare, zicerea lui Dodon într-o conferință de presă, alături de Putin, cum că jumătate din România e teritoriul Moldovei Mari, nu provoacă trepidații primilor politicieni ai nației. 

Care sînt frisoanele lor?!... Cele expediate de Ghiță și, mai nou, cele sugerate de descăunatul Coldea. 

    Ce blestem pe ispravnicul Intellingence-ului românesc, să fie mazilit de un Ghiță! 

Turnătoria a înstăpînit România, iată marea realizare a anilor democrației de după nouăzeci… 

Mica UNIRE, marea SFIDARE… 

Prin urmare, la Iași, la celebrarea a 158 de ani ai Micii Uniri, președintele nu va participa, pentru că - susțin unii oficiali - se va afla pe undeva pe cîmpul tactic al UE, fix pe 25 ianuarie.

Păi, de ce-ar trebui să se afle în Dulce Tîrg al Ieșilor neamțul nostru național? 

Păi, ca să răspundă de ce Moldova de dincoace de Prut a rămas cea mai săracă regiune a UE, în pofida promisiunilor Comisiei Europene, care încă-nainte de aderare se numeau dezvoltare și coeziune economică. 

Sînt 10 ani de aderare la UE și sărăcia domnește în Moldova de dincoace de Prut.

    Bunăoară, în cele 6 județe( Botoșani, Suceava, Iași, Neamț, Bacău și Vaslui) componente Regiunii de dezvoltare Nord-Est, infrastructura rutieră e sublimă, dar... Din 90 pînă-n 2016, fiecare județ a produs, în medie, cam 12 parlamentari. 

Așadar, peste 70 de parlamentari au populat Parlamentul României în 6 legislaturi de cîte 4 ani, și în una de 2 ani(90-92). În cei 26 de ani, cele 6 județe au trimis la București în jur de 500 de senatori și deputați. 

Compatrioate, socotește cîți bani a irosit contribuabilul cu emanaţii ăștia, care, în fiecare lună/capita, a încasat în jur de 5.000 de lei - indemnizație și aproape 10.000 de lei – sumă forfetară, destinată funcționării cabinetelor lor parlamentare, din teritoriu.

     Drept care, socotiți 15.000 lei/lună, pe cap de inteligență și voință parlamentară. 

Într-un an se adună 180.000, iar în 4, în jur de 720.000 lei. Înmulțiți suma asta cu 26 de ani( parcursul legislaturilor), apoi cu 500( numărul aleșilor în toți acești ani).

Totalul s-ar cifra la circa 9,4 miliarde de lei. NOI!

Ce ziceți, compatrioți, s-ar fi putut construi o autostradă, de le Nord la Sud sau de la Est spre Vest?!... 

                                  Dacă n-ajunge,

adăugați și indemnizațiile consilierilor locali și județeni(cu miile, în cele 6 județe), care nu numai că nu prestează voluntar, ci mai papă ban public și din prezența lor prin ăgi sau/și consilii de administrație. 

Ce răspunsuri ar da, la CESTIUNE, aleșii nației moldave?!...

Ce-ar fi trebuit să spună, mai ales la Iași, prezidentul național, în legătură cu alegațiile lui Dodon?!... 

Poate-l inspiră Putin, vai mama noastră!...

 

18 ianuarie 2025

Jurnalistica, brățara mea de aur( episodul VI)

 Sorin Ovidiu BĂLAN


Nicu Ceaușescu m-a ajutat, fără să știe că exist pe planetă

În anul acela, 1984, am primit un cadou minunat.

Situaţia s-a dres neaşteptat.

 A dres-o tot un membru al familiei Ceauşescu.

Tovarăşul Nicu.

Şi tot aşa, în maniera mumă-sii.

Adică, fără ca eu să-l fi văzut vreodată la faţă şi fără ca el să ştie că eu exist pe planetă.

Domnului Marinache, recunoștință...

Așadar, drept în faţa Casei Scânteii mă întâlnesc cu Emil Marinache, redactorul-şef de la „Scânteia tineretului”, care mă ia scurt:

Mă, tu câtă vacanţă ai? Ai obosit în facultate? Este deja noiembrie şi ai absolvit din vară. De ce n-ai venit la angajare, cât crezi că ţin postul pentru tine? Eşti deja vedetă?”

Mi-am dat seama că habar nu avea prin ce treceam.

Evident, i-am istorisit tărăşenia cu repartiţia. Inclusiv întâmplarea de la CC al PCR. Marinache a râs:

 „Dă-i mă-n pizda mă-si de imbecili. Du-te acum la Angela şi spune-i să-ți dea o foaie de transfer”.


Am zburat până la etajul al treilea, unde era redacţia.

Doamna Angela era şefa de cabinet a redactorului-şef, cea care, ca orice şef de cabinet, face şi desface într-o instituţie. M-a luat şi ea scurt:

„Unde umbli? De ce n-ai venit la timp cu repartiţia? Vă faceţi de cap, de mici!”

I-am spus şi ei povestea cu Agerpresul.

Doamna Angela a înjurat chiar mai rău decât Marinache. Nu mi-a spus nici măcar să stau jos. A completat iute o foaie, a ştampilat-o şi mi-a întins-o:

 „Du-te să ţi-o semneze ăia de la Agerpres şi vino cu ea înapoi, la mine! Da’ repede, până nu se supără şefu’”.

Am luat-o şi, de bună seamă, am zburat până în celălalt corp de clădire.

Însă, Bujorel lipsea de la datorie. Era plecat în delegaţie în străinătate şi venea abia peste o săptămână. Am aşteptat. M-a primit abia peste două săptămâni. I-am arătat foia şi l-am rugat frumos să mi-o semneze. A citit-o cu atenţie, înroşindu-se şi mai tare în obraji, după care a rupt-o nervos şi a aruncat-o pe jos:

 „Nu semnez nimic. Aici, la mine mori!”

Am adunat încet bucăţile de hârtie de pe covor. Soarta m-a protejat din nou. Eram foarte calm. Nu am zis şi, mai ales, nu am făcut nimic. În afară de baschet, înot de când eram mic şi, ca orice copil din Brăila, am trecut şi pe la sala de box. Toate acestea lăsaseră urme pe muşchii mei. Bine că nu l-am pocnit, că luam puşcărie pe viaţă. Am ieşit încet din birou, fără măcar să trântesc uşa, cu transferul meu făcut ferfeniţă.

 Afară, pe hol, iar erau adunaţi câţiva dintre vârstnicii alergători. M-au întâmpinat şi ei liniştiţi, că de data asta nu auziseră nici un urlet:

„Gata, mă? Te-ai dat pe brazdă? Că nu l-am mai auzit pe şefu’ strigând”.

Le-am răspuns la fel de clam:

„Da! De data asta, i-am băgat forja-n cur, fără să-l doară.”

 Firește s-au evaporate mintenaș, iar eu am plecat înapoi la „Scânteia tineretului”.

Angela m-a luat iar tare:

Mă, tu tot nu-ţi bagi minţile în cap? Unde tot umbli, că a întrebat şeful de tine de nu mai știu câte ori”.

Apoi, când a văzut nota mea de transfer făcută bucăţi, s-a îngălbenit:

„Te-ai îmbătat şi ai stricat un document oficial, neisprăvitule. Cum îţi fac eu altul, acum?”

I-am explicat ce se întâmplase. Si-a reprimat un icnet de furie. Greu de tot. A intrat cu peticelele de hârtie în biroul lui Marinache, de unde, prin uşa capitonată, am auzit foarte clar:

„Cristoşii mamii lui de imbecil”!

Nu ştiam dacă mă înjurase pe mine sau pe Bujorel. Doamna Angela a ieşit şi mi-a spus şoptit, închizând masiva uşă:

„Du-te mâine înapoi, la Agerpres. La director”.

La ora opt, eram în uşa biroului lui Bujorel. Şeful de cabinet, un ponosit cu un nume imposibil, Ţuiu, era de o amabilitate suspectă:

 „Pofteşte, pofteşte, dragă! Tovarăşul director general te aşteaptă”.

Nu mai eram:

Bă bagă-ţi minţile în cap şi nu te juca cu soarta ta. Nu mai alerga pe hol, că stresezi tovarăşii redactori.”

Bujorel era şi el numai lapte şi miere. Ţinea în mână o hârtie asemănătoare cu cea pe care o adusesem cu o zi înainte. O notă de transfer.

„Stimate tovarăşe Bălan. M-am gândit mai bine asupra solicitării dumneavoastră, am analizat-o cu maturitate şi deosebită atenţie şi am apreciat că aveţi dreptate. Agerpres este o insituţie de presă de importanţă deosebită. Ştiţi că noi dăm inclusiv materialele despre vizitele de lucru ale secretarului general al partidului. Asta implică o mare răspundere. Nu este bine să-ţi începi cariera aici, unde lucrurile cer o responsabilitate deosebită şi o conştiinţă pe măsură şi unde cea mai mică greşeală îţi poate încheia drumul în viaţă. Apreciind că sunteţi un element tânăr şi deosebit de promiţător pentru meseria de ziarist, am considerat că trebuie să mergeţi să vă forjaţi caracterul la ziarul tineretului. Unde să reflectaţi munca tinerilor noştri de azi. De aceea am fost de acord să vă semnez transferul în interesul serviciului”.

Nu-mi venea să cred. Se rezolvase…

„Permiteţi-mi, cu această ocazie, să vă urez succes deplin în îndeplinirea noilor sarcini care vă aşteaptă”.

 Mi-a întins mâna. Nu i-am strâns-o. Am apucat foaia şi am ieşit fără să salut.

Afară, iar un grup de bătrânei-alergători, foarte curioşi.

Era mai mult decât ciudat ca un individ ca mine, două zile la rând, să mă aflu în biroul lui Bujorel.

Zâmbeau:

„Gata? V-aţi înţeles?”

 „Da, i-am băgat forja în cur! De data asta e clar că i-a plăcut. Nu l-aţi auzit oftând?” Normal, iar au dispărut în birouri.

Ce se întâmplase, de fapt, fără ca eu să ştiu?

Emil Marinache era un individ uns cu toate alifiile. Avusese ştiinţa ca să lase să se creadă că jurnaliştii de la „Scânteia tineretului” sunt oarecum protejaţi de Nicu Ceauşescu, cu care, de altfel, era prieten. De aici şi libertatea mai mare de a scrie, faţă de alte publicaţii. Prin curier, Marinache îi transmisese lui Bujorel o nouă notă de transfer pe numele meu, dar îl şi sunase, spunându-i că tovarăşul Nicu se interesase de mine.

Repet, Nicu Ceauşescu habar nu avea că exist și eu pe planetă.

Prima oară, în carne și oase, l-am văzut în 1990, când relatam de la procesul său de la Sibiu. Însă, fără să ştie, mă ajutase să-l înving pe obtuzul rumen în obraji.

Pe 1 decembrie 1984, am început să lucrez.

S. O Bălan și bunul său prieten, Serghei MIZIL


Cu acte în regulă şi legitimaţie de presă, la care mă uitam ca la icoană, în secţia „Morală – Reportaj” a cotidianului „Scânteia tineretului”.

După doar câteva zile am plecat pe teren, în Ardeal.

Împreună cu un alt mare jurnalist şi scriitor, Constantin Stan, cu care aveam să fac echipă de atunci şi de care, până a murit, m-a legat o prietenie adevărată.

A fost acea iarnă cumplită din 1984-1985.

Am prins, la Lechinţa, minus 38 de grade.

Am şi scris o pagină de reportaj, intitulată: „O zi obişnuită la minus 38 de grade”.

Pagină care a şi fost premiată. Desigur că am respectat tradiţia şi toţi banii din premiu i-am băut cu băieţii.

Aveam 24 de ani şi visul mi se împlinise.

P.S.: Mulțumesc colegului și prietenului Sorin Ovidiu Bălan pentru onoarea de a încredința publicarea în regim foileton, în exclusivitate, a rememorărilor sale „Jurnalistica, brățara mea de aur” în revista „Calu Iapa”! De bună seamă, îi aștept și reamintirile care, și ele, vor încăpea în cît de curînda sa carte de memorialistică-mărturisiri.

Căci „De la Calu Iapa pînă la Brăila îi                                                                                                                  cîtu-i de la Brăila la Calu Iapa,                                                                                                                     nici mai mult, nici mai puțin!”                                                                                                               (Parafrază după Ion Creangă, Traian Socea)

11 ianuarie 2025

Jurnalistica, brățara mea de aur( episodul V)

            Tovarășa Elena Ceauşescu nu greșește niciodată...    

Sorin Ovidiu BĂLAN  

S.O. Bălan și T. Socea,
6 octombrie 2024, la o zi 
 după lansarea volumului Saprofitorii
       Într-una din zile, redactorul-şef al secției „Ştiri interne” a Agenției Naționale de Presă Agerpres, făcându-i-se probabil milă de mine, băiatul de pe hol, sau îndemnat de Bujorel, cu care era bun prieten, ca să mă batjocorească, m-a îndemnat:

 „Du-te la Comitetul Central, la Secţia de Presă, să le spui tovarășilor de acolo problema cu repartiţia. Să le spui că arzi de nerăbdare să faci presă adevărată. Aici e cimitir, ai sesizat bine. Te înţeleg, aşa eram şi eu în tinereţe. Sunt tovarăşi serioşi acolo, crede-mă! Uite, înscrie-te în audienţă şi cere să te primească tovarăşul Sprinţeroiu. Îl cunosc, dar să nu-i spui că vii din partea mea. E de treabă şi te rezolvă.”

A doua zi, îmbrăcat reglementar, adică în costum, m-am dus la sediul CC al PCR. Într-un birou insalubru, dintr-o clădire alăturată, își făcea veacul un tovarăș ponosit, ce duhnea a nespălat, a rânced şi a transpiraţie dospită. M-a „dereticat” la acte cu destulă acuitate proletară, după care m-a avertizat că sunt înscris în audiență și, prin urmare, trebuie să aștept.

M-am executat, n-aveam încotro, firește. Și, exact după o săptămână, am fost anunţat telefonic, acasă, că voi fi primit de tovarăşul Sprinţeroiu.

În ciuda numelui, era un individ scundac, gros şi tare încet, cu o faţă de ghişeu la care se plăteşte întreţinerea la bloc. Mi-a indicat să iau loc şi m-a pus să povestesc. A trecut mai mult de o oră. Pledam înfocat pentru meseria de journalist, pe care voiam din tot sufletul să o fac. La un moment dat, a intrat o femeie care i-a pus un plic pe birou. Sprinţeroiu l-a luat și l-a desfăcut. Am văzut, era plin cu bancnote de câte o sută de lei, pe care le-a numărat tacticos. Erau multe de tot. Nenorocitul nu avusese nici un gând să mă asculte. Pur şi simplu, se plictisea și aștepta să i se aducă leafa de la casierie. După ce a terminat de numărat, a ridicat ochii la mine şi m-a întrebat plictisit:

„Crezi că tovarăşa Elena Ceauşescu a greşit?”

Habar nu aveam că, formal, dosarele celor care urmau a fi angajaţi în presă erau semnate, la final, de coana Leana. Am răspuns candid:

„În cazul meu, da!”

S-a îngălbenit. Dacă n-aș fi fost mult mai solid decât el, cred că mă pocnea.

    Drept care, cu voce sugrumată, abia articulă: 

                      „Tovarășa Elena Ceaușescu nu greșește niciodată!” 

                                               Mi-a poruncit să ies.

Așadar, praful se alesese de demersul în care îmi pusesem atâtea speranţe.

Fără ca eu s-o fi văzut vreodată față-n față, pe viu, şi fără ca ea să ştie că eu exist pe planetă, Elena Ceauşescu îmi paradise viaţa încă înainte de a o începe cu adevărat.                                                                              

                                                    Și totuși.

Puține zile după audienţa la Secția Presă a CC al PCR.

Plecam de la Agerpres către casă cătrănit de tot.

 Eram în depresie maximă.

  Nu mai vedeam nici o scăpare.

Prin urmare, eram blestemat să mor profesional la agenţia de ştiri de rahat.

 Mă obseda gândul că voi ajunge şi eu un bătrânel şontorog, alergând gâfâind după pensie, cu o ştire de doi bani în mână, mimând că-i caldă şi importantă.

Și totuși.

Veți vedea cum vorba „n-aduce anul ce aduce ceasul!”  mi l-a scos în cale pe omul neuitării. (va urma)

04 ianuarie 2025

Jurnalistica, brățara mea de aur( episodul IV)

 Repartiție la Agenția națională de știri „ Agerpres”

Când s-au afişat repartiţiile, am căzut pe spate:

 Bălan Sorin Ovidiu: Agerpres”.

Habar nu aveam nici pe unde se intră în instituţie.

Nu avusesem nicio „interferență” cu ea.

Eram convins că se făcuse o greşeală, pe care precis o voi putea remedia.

 Sorin O. Bălan și Mircea Vintilă,
 tot pe la Vama Veche
    M-am înfățișat conducereii facultății, însă deja era vară şi lumea se gândea la mare. Drept care, s-a amânat pentru toamnă rezolvarea problemei mele. Şi s-a rezolvat aşa de bine, că am ajuns cu dosarul de angajare în mână, la… Agerpres.

Prima constatare, când am intrat în istituţie: Toţi cei care mişunau pe acolo erau bătrâni.

    După câteva zile de hălăduit pe holuri, fără să ne bage nimeni în seamă (eram împreună cu un alt coleg de grupă şi foarte bun prieten de familie, Mircea Dunărinţu, un jurnalist foarte arătos, ca un actor, mereu îmbrăcat la patru ace, pentru că, din Turnu Severin fiind, își cumpăra haine occidentale de la sârbi) ne-a chemat directorul general. Un activist bătut în cap, al cărui nume nu l-am reţinut niciodată şi pe care l-am botezat pe loc „Bujorel”, pentru că era foarte roşu în obraji.

Ne-a luat direct: „Voi aţi fost repartizaţi aici, deci. Ca boboci, trebuie să vi se forjeze caracterul. De aceea, trebuie să o luaţi de jos, de la talpa jurnalisticii. M-am uitat pe dosarele voastre. Cine-i Dunărinţu? Eşti din Severin! Pleci corespondent acolo. Tu, eşti Bălan, nu? Am văzut că eşti din Brăila. Pleci şi tu corespondent acolo.”

    Degeaba i-am explicat că aveam repartiţie în Bucureşti, că aspiram la marea presă. Nimic! Bujorel al meu o ţinea cu forjatul caracterului şi începutul de la talpa presei. De pomană l-am rugat să se uite în dosarul meu profesional, să vadă că deja trecusem de talpa presei, că aveam anchete grele şi pagini întregi de reportaje în „Scânteia tineretului”.

 Nimic!

Mircea, mai înţelept decât mine, a acceptat să plece. Eu, nu. Am refuzat foarte ferm. Enervat, Bujorel mi-a azvârlit dosarul pe jos, urlând ca un apucat:

 „Afară… Afară din biroul meu!”

Când am ieşit pe hol, câţiva redactori, aşa cum am zis, cocliţi de bătrâni, ne-au întrebat îngrijoraţi cu ce le-am supărat şeful de a putut striga aşa. Dânsul, care era un om aşa de calm, de bun de …şi alte astfel de pupături în dos. Răspunsul meu: „Am vrut să-i bag o forjă în cur şi cred că l-a durut puţin”. i-a îngrozit şi i-a făcut să dispară urgent prin birouri, de parcă aş fi avut ciumă.

Prin urmare:

Cineva precis m-a turnat, căci prea „din prima” am devenit duşmanul de moarte al lui Bujorel.

Ce era totuşi de făcut, pentru că nu aveam de gând să mă îngrop la Agerpres. Deşi Bujorel nu-mi semnase angajarea, deci nu primisem nici măcar un scaun, necum un birou, mă duceam în fiecare dimineaţă la agenţie. Stăteam în picioare pe hol şi priveam un spectacol grotesc. Se ştie ce mari ştiri se dădeau la vremea aceea. Toate începeau cu invariabilul: „Harnicul colectiv de la… transpunând neabătut în practică preţioasele indicaţii ale secretarului general au…” şi urma câte un rahat de informaţie, cu ceva strunguri date peste plan, sau recolte mincinoase, care, oricum puteau fi difuzate şi a doua zi, şi peste o săptămână sau o lună, că tot la fel de actuale erau. Ei bine, bătrâneii aceia, ca să mimeze că dau ştiri calde, a căror transmitere nu suportă nici o secundă de amânare, ieşeau din când în când din birouri şi porneau într-o alergare strâmbă, chinuită şi caraghioasă, şontâcăind de ziceai că se dezmembrează, pe holul imens de la Casa Scânteii, până în capăt, unde era secretariatul de redacţie. 

Acolo se centralizau ştirile, se corectau, se trimeteau la cenzură, după care erau băgate pe flux. Nici nu ştiai dacă să râzi sau să-i compătimeşti pe bieţii moşneguţi.

 Am decis să râd.

Astfel că, atunci când un bătrânel pornea în cursa sa către secretariat, alergam şi eu pe lângă el, îndemnându-l să nu scadă ritmul. Aveam şi un ceas-solniţă, mare cât un bolovan, pe care mi-l adusese unchi-miu din Siria, că lucra la „Arcom”. 

    
Porneam cronometrul, că avea şi cronometru, şi când concurentul ieşea gâfâind cumplit de la secretariat după ce lăsa ştirea, îi comunicam ceremonios, ca la finalul unui concurs oficial, timpul înregistrat şi pe ce loc se clasase în acea zi în competiţia ştire-viteză. Desigur, am fost pârât şi cu asta la Bujorel, care m-a îndrăgit şi mai tare.

Nu-i port resentimente.

Un idiot ca mulţi alţii din acele vremuri, ajutat de soartă şi de partid, care ajunsese undeva unde căciula, mult prea mare, îi căzuse pe ochi şi, ca să-şi arate sieşi că nu este un biet căcat, se războia şi el cu un junior.

Aşa au trecut trei luni de zile.

Alergând pe holul lung, alături de bunicuţii răsuflând din greu. Eram antrenat pentru olimpiadă. Aveam 25 de ani şi toate visurile năruite.

Scânteia tineretului” avea redacţia tot în Casa Scânteii, dar în celălalt corp de clădire. Înspre acolo, mă uitam pe geam, din când în când, ca la Taj Mahal. (va urma)

28 decembrie 2024

Jurnalistica, brățara mea de aur(episodul III)

 
Ion Cristoiu, primul meu șef

Sorin Ovidiu BĂLAN

 Primul meu pas în profesia de jurnalist profesionist, cu carte de muncă adică, a fost cu stângul.

Am păşit atât de hotărât cu stângul, încât mi-am luxat şi glezna. Era să ratez din prima şi să mă îngrop profesional, din cauza unei erori. Cea care m-a încurcat a fost nimeni alta decât Elena Ceauşescu.

Nu glumesc.

Nu am văzut-o niciodată la faţă, nici ea pe mine, dar uite aşa, pe nevăzute, era să-mi radă aripile de început.

Așadar, încă din timpul facultăţii, devenisem unul dintre efervescenții colaboratori ai „Scânteii tineretului”.

Cum am ajuns aici?

Eram chiar în anul întâi. Mă aflam în practică, la Radiovacanţa Costineşti.

Era august, vară minunată, plină de bere şi de fete.

                                                         *****

Ion Cristoiu era şi el la Costinești.

Cu echipa sa, scotea „Secvenţa”, revista Festivalului de film ce se desfăşura anual în staţiunea tineretului.

I-am dat un text.

I-a plăcut.

Mi-a spus să-l caut la sârşitul verii, când ne întoarcem în Bucureşti.

 Aşa am făcut.

M-am dus la redacţie, cu un text nou.

Fără să-l citească, l-a aruncat la coș. Apoi mi-a dat ceva de muncă.

Ceva simplu, bineînţeles, deşi văzuse că la Costineşti realizam emisiuni.

Maestrul Cristoiu răspundea chiar de secţia de anchete şi reportaj a „Scânteii tineretului”, adică fix ce visam să fac eu, ca jurnalist.

 Anchete şi reportaje.

Ce să-ţi doreşti mai mult? Era în 1980, aveam 21 de ani şi mi se împlinise dorinţa vieţii.

De pe când eram prin clasa a cincea la şcoala generală, am visat să mă fac jurnalist. Aveam un vecin pe care îl idolatrizam, care lucra la ziarul judeţean din Brăila mea natală. De câteva ori fusesem pe la el pe la redacţie şi plecasem fascinat. Fascinat de maşinile de scris, de foile cu litere negre care ieşeau din ele, fascinat de linotipuri, de mirosul de hârtie, de plumb şi de cerneală din tipografie, toate amestecându-se încântător, de rotativa halucinantă care îţi lua ochii atunci când pornea, de cititul plat, fără intonaţii, al corectorilor, ce parcă erau nişte centraliste de la telefoane, de strigătele pline de denumiri ciudate ale tipografilor, de urletul acela care din când în când străbătea printre maşinile de tipărit: „calaaandru”, semn că încă o pagină era gata, de înjurăturile redactorilor, de masa pe care jurnaliştii o aveau întotdeauna rezervată la barul din apropierea redacţiei. Învăţasem chiar şi termenii tehnici. Ştiam ce este un corp sau un caracter de literă, o albă, un ludlow, ce sunt acelea aldinele şi ce sunt verzalele, ce înseamnă un punct tipografic şi o ramă de paginaţie.

Apoi, rememorând istoria presei, da, îmi părea rău că nu mai existau vânzătorii ambulanţi de ziare. 

Tare mult mi-ar fi plăcut să ies sub braţ cu teancuri de gazete tipărite, mirosind încă a cerneală, să mă murdăresc un pic pe mâini de la ea, de proaspătă ce era, şi să strig din toţi plămânii titlul articolului de fond al ziarului. Peste toate astea, mai văzusem şi un film, american, alb-negru, „Prima pagină” se numea, cu Jack Lemmon, David Wayne, Susan Sarandon şi Carol Burnett.

O comedie în care un nevinovat era acuzat de o crimă pe care nu o comisese, era căutat de toată poliţia din oraş, un mare oraş american, dar a fost găsit de un ziarist care l-a ascuns cu mari riscuri şi apoi i-a demonstrat nevinovăţia. Vă daţi seama ce fantezii pe mine.

Era lumea în care visam să trăiesc. Lumea pe care o iubeam.

  ”Școala Scânteia tineretului”

Prin urmare, aproape zilnic eram în redacția „Scânteii tineretului”. Eram în tipografie, la corectură sau cu redactorii la cârciumă, încât mulţi dintre jurnaliştii de acolo erau convinşi că suntem colegi cu acte în regulă.

După-amiezile, când înceta forfota, stăteam pe lângă echipa de serviciu, să văd cum se face Ziarul.

În timpii morţi, până ieşeau albele de jos, din tipografie, mai jucam table.

Nu mi-am dat seama ce sacrilegiu am comis încă de la început.

L-am bătut măr şi i-am luat şi banii, că jucam pe un leu linia, pe Caşcarache, campionul redacţiei.

Ba încă am mai făcut şi mişto de el.

Că sunt din Brăila, deci am tablele în genă, aşa că să nu fie supărat că a încasat-o. Nea Gică Cucu, unul dintre cei mai mari fotoreporteri pe care i-am întâlnit vreodată, avea un caiet în care ţinea scorul tuturor partidelor care se jucau în redacţie.

A scris rezultatul cu pix roşu, mustăcind: „Caşcarache, te-a ars!”.

Şi după aceea, mulţi ani, caietul lui Nea Gică a consemnat multe victorii ale mele.

Căci, mai făceam și câte un ban, de-o sticlă de vin, acolo.

Cu George Ecliserescu, cel care purta cu mândrie porecla „Cașcarache”, am rămas prieteni foarte buni până a murit. S-a stins de foarte tânăr, din păcate.

Cred că am fost primul student şi poate ultimul care le-am luat banii la table ziariştilor de excepţie de la „Scânteia tineretului”, inclusiv şefilor.

Dar până să devin cu adevărat coleg cu ei, angajat cu acte în regulă, mai aveam de îndurat o tâmpenie.

Terminasem facultatea cu notă suficient de mare, ca să pot lua post în Bucureşti.

De bună seamă, prin definiție, profesia de jurnalist era una liberală.

Degeaba terminai cu notă mare, dacă nici o redacţie nu voia să te angajeze.

Ajungeai bibliotecar de nu te vedeai. Pe mine, însă, mă voiau.

Mai mult, teribilul jurnalist Dan Mucenic, unul dintre cei care, când eram student, mi-au îndrumat paşii de început la „Scânteia tineretului”, pleca la „Flacăra” lui Adrian Păunescu.

Pe vremea aceea „Flacăra” era un fel de selecţionată naţională a presei române, iar libertatea de a scrie era uriaşă, în comparaţie cu alte publicaţii.

Dan Mucenic lucrase chiar în secţia „Reportaj - anchetă”.

Ce mai, eram ocrotit de soartă. Un fericit al norocului.

Se făcuse loc liber chiar în secţia unde îmi doream să lucrez.

La şpriţul pe care l-a dat în redacţie cu ocazia transferului, printre vălătucii de fum, Dan, care fuma tot timpul, mi-a spus:

 „Ai grijă, e greu la ce te-ai înhămat!

Dar, fă ce ai văzut la mine, la Cristoiu, la Avramescu, la Nistorescu, la Horia Alexandrescu şi ai să răzbeşti.

În rest, ai toate calităţile, adică fumezi, nu te dai în lături de la şpriţ… Ai să reuşeşti”.

Vorbele lui au mers și mi-au rămas la inimă. Ce mai, mă consideram deja ziarist la „Scânteia tineretului”.

Cu marea responsabilitate de a-l continua pe Dan Mucenic, unul dintre cei mai buni reporteri pe care i-am întâlnit vreodată.(va urma)

free counters

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector