21 iun. 2020

Recunoştinţă moldavă revistelor literare


 „Meridianul” Timişoara, „Agora” Cluj-Napoca şi „Noul literator” Craiova !
LA ROTUNJIREA A200.000 DE CITITORI de „Calu Iapa”

Lansare, 9 mai 2019, Biblioteca "G.T.KIirileanu P. Neamţ
Mare bucurie pentru mine, smerit provincial moldav, ca revistele literare sus-pomenite să-mi onoreze volumul
La rotunjirea a 200.000 de cititori de „Calu Iapa”,

„Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa”, rememorări 1.
Cronicile literare de mai jos au fost publicate în ianuarie 2020 şi, respectiv, în a doua parte a anului trecut. Le public în revista „Calu Iapa” acum, cînd tocmai a rotunjit 200.000 de cititori,  pe care-i şi invit să deschidă www.meridianultimisoara.ro. Apoi, www.agoraliterara.wordpres.com şi www.noulliterator.ro.

&&&

 Mulţumesc autoarei cronicii, Maria Niţu, precum şi redactorului şef Dumitru Oprişor, care continuă strălucit opera începută de poetul, prozatorul şi traducătorul Anghel Dumbrăveanu, în 1990.



Calul lui Traian sau „Lordul de La Double Horses”*

JANUARY 31, 2020 BY MARIA NITU


„ Nu vă pară șagă: de la Neamț până la Iași e câtu-i de la Iași până la Neamț, nici mai mult, nici mai puțin”. Așa spunea bădia Creangă.
Dar de la Neamț la Timișoara?! Cam tot atât. Ne spune un mesaj scris cu „dragul unui moldovan, smerit și bucuros pentru aflarea noastră între contemporani”. Moldoveanul nostru semnează Traian Socea, iar mesajul este o carte vioaie și poznașă „Incursiuni prin Regatul Natal-Calu Iapa: rememorări 1” (Ed. Sensul, Piatra Neamț, 2019). Desenul de pe copertă schițează o expresivă fotografie din copilărie, un Nică Trăienică încruntat-dojenitor, cu o mână la frunte gânditor, dilematic în fața timpului modern, căruia îi deșartă tolba cu poveștile-i de odinioară. Interiorul este asezonat cu desene delicat-minimaliste, o grafică sugestivă și luminoasă, semnată de Alexandra Oancea, într-o simbioză organică, de carte – obiect ispititoare.
În prefața scurtă și cu entuziasm afectiv prietenos, Sorin Ovidiu Bălan, prieten și coleg de breaslă în ale gazetăriei, subliniază experiența de gazetar a autorului, mai ales din perioada pe teren, printre oameni și întâmplări deosebite:„C-aşa se face gazetăria. Cu evadarea din banal” și deopotrivă îi remarcă păstrarea prospețimii originilor de țăran, „farmecul tandru, bucuria sănătoasă şi umorul incredibil al simplităţii. O simplitate curată ca o icoană şi bună ca un cozonac de Paşti. Sinceră şi smerită ca o rugăciune către Dumnezeu şi dăinuitoare ca nemurirea.”
Traian Socea este un jurnalist profesionist din Piatra Neamț, maestru de școală de gazetărie pentru mulți tineri jurnaliști, general al presei, „în retragere”, care acum, în tihna timpului dat, își valorifică amintirile. Scrie din drag și preaplin afectiv, fără pretenții de literatură ori analiză istorică, o istoria a vieții trăite: „Aceste lucruri care-mi stăruie în minte de atâția ani, le scriu fără pretenții de istoric! Le scriu numai pentru că le știu: din citit, auzit și trăit!”
Transcrie la îndemnul prietenilor, încurajat de faptul că, povestind diverse întâmplări cu umor și vervă, era ascultat și incitat la repovestire. Și pentru a nu rămâne îngropată comoara din inima sa. „Eu socot că încercările prin care am trecut şi care nu m-au înfrînt sînt comoara mea, graţie bucuriei de a rămîne copilul ce am fost”,mărturisește în prefață. Scrie pentru că rămâne fidel crezului că „veșnicia s-a născut la sat”, Regatul natal, Calu-Iapa, cu părinții, bunii și străbunii, fiind mai presus de orice împărăție din poveste.
Scrie pentru copii, nepoți și strănepoți, ca un testament al lui Ștefan cel Mare cu „Moldova (…) urmașilor voștri”, convins că aici se vor întoarce și cei îndepărtați, „neuitând de undeau plecat, chemați de ADN-ul rădăcinilor, moștenit de la zămislitorii lor”.
Autorul are un mod propriu de spunere a faptelor, de frazare, cu autenticitatea unui timp trăit, în stilul de memorialistică picantă, cu breșe literare, dense în afectivitate, din datoria și nevoia de recuperare a unui timp subiectiv, deopotrivă mostră de document istoric, folcloric, etnografic, și social.
            Sunt amintiri din anii copilăriei sale „sărace și de neasemuit”, de copil-țăran din lunca pârâului Iapa și dealul Roznovanu, o copilărie de pe plaiurile istorice ale Moldovei updatată într-o societate a secolului XXI. Personajele din sat au nume pitorești după cutuma rurală: lelița Ileana lu’ Botofan, bădia Ghiță a lu’ Fasolă, primarul Ghenadi Capmoale etc., nume neschimbate, chiar dacă (printr-un decret al lui Dej) s-au schimbat numele satelor, cu vechi atestări, că „nu sună frumos”: satul Iapa devenind„Luminiș” iar satul Calu -„Piatra Șoimului”!.
Inevitabil, amintirile sunt în aceeași notă idilică, umoristic-buclucașă a lui Nică humuleșteanul. În fundal cu portretul mamei, o altă aprigă Smarandă, „șeful statului major”. Uneori suduind necăjită de atâtea năzbâtii ale copiilor: „Vanghilosu’ cui vă ține, iar vă zburdă orzu-n cur”, dar meșteră în toate cele, amintindu-și-o numai în picioare, mereu trebăluind pentru familia numeroasă de 11 copii. Când scotea colacii dolofani din cuptor, povestește autorul, mirosul și gustul lor garantau „de pe atunci, că Raiul există” .
Unele titluri de capitole și subcapitole sunt ironice și autoironice, cu haz mucalit à la I. Creangă, cu moldovenisme, din plină atmosferă locală: „Seceriș, cu hreapca”, „Baștulea, precoce la coada vacii”,„Pe gârlă cu șfachia și menta frecată”, „Cu țuhalu la nădit..” etc. Dovadă că satul a rămas în substanța sa același, chiar peste 100 de ani, răstimp al rostogolului spre industrializare.
Adulții erau țăranii plutași pe Bistrita și Siret, ori cosașii din zilele toride. E fresca societății comuniste cu „întovărășirea și cotele”, când sub tăvălugul industrializării, tinerii „s-au dus ciopor” la oraș (la Fabrica de cherestea, ori la cea de fire sintetice de la Săvinești)… să cumpere „televizor Rubin în rate”.
Funcționa în sat vechea diviziune a muncii: copiii erau cu traista la cules de plante medicinale, la prins pește în gârla înghețată, „la dibuit chitici cu barosul”, ori la culesul bureților, duși acasă ca adevărate trofee, și murați pentru iarnă, „la răcoarea zămnicului”.
Inevitabil, este paralela cu timpul de azi, când frumusețea luncilor și pădurilor numai există, într-un „peisaj selenar”, în paragină, cu defrișări de păduri.
Documentul etnografic cuprinde bineînțeles și bucătăria țărănească, cu vestitele rețete tradiționale, „ca la mama acasă”, în prezentare duios umoristică, à la Păstorel sau Radu Anton Roman, a întregului ritual, cu epitete plastice, în combinații inedite, spumante: pentru tocănița din bureți murați, mama alegea „pânișoarele, hurlughițele, creasta cucoșului, ghebele și chitărcile”, felia mărunt „două cepe despuiate” pe care „le punea șmecherește într-un ceaun așezat pe plită, în care se războiau aprig cu untdelemnul deja  încins”.
Folosirea unor substantive colective ori derivate augmentative potențează hazul relatărilor: „Ceaunoiul pe chirostrei” era pentru aleasă mâncare din „chiticărimea” prinsă la gârlă, ori din „peștimea cea dodoloață”. Asocierile cu nume publice ale actualității dinamizează fraza: văru-su îi mulțumește „c-un păhăroi de rachiu galben-oranj, ca portocalele pe care le stoarce Mircea Dinescu în bucătăria lui exotică”.Vasilică, vărul, a ajuns master chef în preparate tradiționale, că exersase cu bunătățile din celar ale bunicii. Patent propriu era „Bitterul dacic” din peste 40 de plante medicinale și fructe de pădure „îmbălsămate nezgârcit, vreme îndelungată, cu palincă de prună-prună de vreo 80 de grade”.
Nu lipsește imaginea tradițională a colindătorilor din Sărbătorile de Iarnă, „întreaga gașcă de umblăreți”, care se arunca zgomotos claie grămadă în zăpadă după nuci, mere, alune, bănuți. În comparație, în timpul actual, nu prea mai sunt colindători, „e un privilegiu să vezi, mai ales copii și tineri cărora nu le e rușine să umble cu Ajunul, Colindatul, Steaua, Țăpucul sau Capra.Preotul Gheorghe, voluminos, este un remake la popa Oșlobanu, „părintele calcă sănătos, ca în Bucovina de unde se trage, cu pas arcuit și ferm”.
Aceeași paralelă amar-nostalgică este între școlarii de altădată, ca în Creangă ori Coșbuc, îmbrâncindu-se cu mare zarvă iarna pe uliță, „copchilăraia acelor vremi”, strigând „ca toate sălbăticiunile pământului”, față de noii școleri, care pășeau anemic, pe tăcute, cu ochii în telefoanele mobile, neștiind nici să salute. Și amintirile se rostogolesc, despre anii de școală, când învățau de dragul învățătoarei Dorica, dascăl cu vocație, ca dăscălița lui Goga. Iernile și toate cele sunt acum „adevărate parodii ale celor de odinioară”.
Ajuns la maturitate, rămâne același spirit al plăcerilor rabelaisiene, în aventuri ca „pescar pe legendara Bistrița Aurie”, în „știoalne celebre” ale locului, când afli că grăunțele pentru momeală trebuiau să stea la muiat zile bune, „să devină moi precum bonduellu” și că urarea de succes e „să ai fir întins”, fiind sintagme interzise în cutuma pescărească „baftă, noroc, spor la pește”. Sunt aventuri pescărești cu voluptatea pescuitului a lui Sadoveanu din Nada Florilor. Chiar a titrat un episod „Festin à la Sadoveanu”.
Obiectiv, să nu cadă în paseism, se revoltă contra celor care poluau apa cu balastiere, proprietari bine „proptiți politic”, ori cei de la stația de epurare care deversau aici reziduuri otrăvitoare…
În „magia pescărelii, prin iazuri”, schițează portrete concise ale unor ortaci de nădejde, finul Vasilică, bun la toate, ori prietenul Dodiță care-și umplea Dacia cu mâncare și băutură „în obrăznicie”, jumate dăruia paznicilor „contra bună purtare”, și „cu restul îi omenea pe colegii de baltă”, chiar dacă nu-i cunoștea, așa, „de drag de meșteșugul pescărelii. Și al flecărelii” .
Oricât de optimist și pozitivist ar fi un povestitor, e imposibil să nu cadă în revoltă critică prezentând aspecte ale realității crunte de dincolo de paradisul copilăriei. Astfel, prezintă demolarea Băilor Negulești, cu binefăcătoare efecte terapeutice, similare celor de la Karlovy-Vary, prin ’62, că „au iz burghez”.
Principală în formarea sa este experiența de jurnalist la ziarul „Ceahlăul”, cu „informaticienii” securiști, sub oblăduirea unui ziarist de excepție, Eugen Tureschi, „norocul și mentorul” său, dar și urgisit de un Securilă, „redactorul șef, securist analfabet”.
Evită programat tonul grav, melancolic, nostalgic ori vindicativ, revoltat, cu programate întorsături de condei glumețe, rostire șucară, umoristică, în limbaj oral, popular, pentru că are avantajul de a fi rămas în regatul natal „lefegiul”navetist cu serviciul la oraș, „la 20 km de domițil”.
Cartea se-ncheie cu examenul la Facultatea de Ziaristică, singura, la București, el fiind „singurul țăran student la Ziaristică” în acea serie, într-o concurență acerbă, sute de concurenți pe 20 de locuri. Încheie cu lista celor 20 de colegi, reprezentanți din toate colțurile țării. cu un subtitlu cuprinzător „Douăzeci pentru două regimuri”, cărora le schițează portretul în câte o frază admirativă, în vorba lui „lată, moldavă” uneori: par exemple, Cristina Popescu, din București era „șî dișteaptî, ș-a dracului de frumoasî. Îngăduitoari, dar și teribil de șfichiuitoare a… nesimțirii”. Printre cei 20 de muschetari erau și Aurelian Titu Dumitrescu, din Caracal, scriitorul colaborator la „Antimetafizica” lui Nichita Stănescu, brăileanul Sorin Ovidiu Bălan, „un vlăjgan de vreo 2 metri și învelit cu vreo 80-90 de kile”, cu care va deveni prieten. Cunoscut încă dinainte de examen „haidamacu” de la început îi dă sfaturi bune: „nu-ți mai pune limba pe bigudiuri” imitând degeaba bucureștenii, „Pretini, grăiește frumos, moldovinești”.
Îl cunoaște și pe Alexandru Tătar, „ungur din Petroșani. Ce coleg minunat, mai român decât mine și alții. Azi lucrează la Radio Timișoara și, an de an, merge la Ipotești, cu cărți și manuscrise, cu meseria după el, adică executând reportaje și transmisii «În direct»”
Finalul este promisiune pentru volumul următor, așteptat cu plăcerea delectării, ca un serial de capă și spadă care te ține în suspens, ori o pastișă la aventurile lui Ducipal și Alexandru Macedon.
*Traian SoceaIncursiuni prin Regatul Natal-Calu Iapa: rememorări 1,  Ed. Sensul, Piatra Neamț, 2019.

                                            &&&&&&&

La marcarea celor 200.000 de urmăritori ai revistei „Calu Iapa” , cuvenite mulţumiri şi revistei „Agora literară” din Cluj-Napoca pentru publicarea cronicii de mai jos, semnată de scriitorul Radu Vida, în noiembrie 2019.
(www.agroraliterară.wordpress.com)

Dat, dicat, dedicat
Traian Socea – „Incursiuni în Regatul Natal – Calul Iapa”
Primim carte din părţile Neamţului.
Ziarist cu vechi ştate, redactor şef  la diferite gazete şi director la televiziunea locală, dl. Traian Socea s-a aşezat la masa scriitorilor. Editura Sensul i-a tipărit primul volum din „rememorări” şi imediat aprecierile au început să curgă. Motivul?
Unul cât se poate de simplu: uneltele jurnalistului au fost schimbate – cum spuneam – cu cele ale scriitorului. Introspecţia în realitatea existenţială e povestită. Şi, zău, chiar dacă ne vine imediat în minte Ion Creangă, putem afirma că, peste veac, Traian Socea aduce un suflul cu totul nou povestirilor. Afirmăm acestea nu pentru că, în principal, cartea se constituie pe aventurile unei stranii şi fericite, totodată, copilării (aventuri povestite cu ştiinţa ludicului şi puterea verosimilului), ci pentru că, în întregul ei, povestea este scrisă cu o mână sigură.
Debut de bun augur, scriitorul conduce cu măiestrie planurile narative principale, conducând  totul, cu măiestrie, spre miracolul şi profunzimea cuvântului. „Ce om minunat a mai fost. Părintele Mihai m-a făcut să desluşesc că de Dumnezeu nu trebuie să-ţi fie frică. Dumnezeu înseamnă dragoste şi iubire. De semeni, de reperele morale, de condiţia umană. Înseamnă respect, preţuire, generozitate, solidaritate şi altruism faţă de cel de lângă tine. Iar cei care, în trufia lor, arată altă conduită, da, să aibă frică de Dumnezeu!...”
Poate cele mai tari puncte ale naraţiunilor – povestite într-un dulşi grai moldovinesc – le putem savura în multele momente ale descrierilor de  spaţialitate şi temporalitate. Nu pentru că aceste două repere ale existenţei personajelor ar cocheta cu conceptele lui Hasserl sau Bergson, ci pentru că, realmente, timpul, ca durată pură şi spaţiul, ca element de conştiinţă, comprimă esenţele cele mai tari ale superlativelor. Şi devine clar că, pentru a ajunge „cineva” e nevoie de experienţa copilăriei, truda adolescenţei şi forţarea limitelor maturităţii, toate subjugate studiului etapizat, precum şi întrepătrunderea universurilor intelectuale. Toate testimoniile din viaţa scriitorului Traian Socea devin eşantioane pentru un portret colectiv, variaţiunile pe tema dată asigurând un succes indubitabil cărţii.
În finalul acestor însemnări vrem doar să atragem atenţia asupra limbajului colocvial, ca expresie esenţială a existenţei pur moldoveneşti, şi punctările, nu puţine, ale unei gastronomii culturale magice, care întregesc, fericit, universul literar cu gesturi ale unor figuri memorabile.
Radu VIDA


&&&&&&
La fel, mulţumiri şi revistei „ Noul literator” din Craiova, redactorului său şef, scriitorul Constantin PĂDUREANU, pentru prezentarea primului volum al Regatului Natal, în două apariţii din 2019! (www.noulliterator.ro)

18 iun. 2020

Revista „Calu Iapa” - 200.000 de vizualizări!


Performanţă pentru o publicaţie rurală
·       cititori din întreaga lume


Alături-semnatul, acu' 3 ani şi 7 zile...
Traian SOCEA

Inspirat de renumitul profesor Gheorghe Blaga (Dumnezeu să-l odihnească în cuvenită pace!), care, împreună cu prof. Cezar Ţucu, cu Constantin şi Virgil Ardeleanu – economişti în comerţul exterior, cu dr. Georgeta Anghel şi ing. Neculai Angel, cu inginerii Vasile Vântu şi Vasile Ailincăi - flancat de soţia sa, minunata Paula, întemeiaseră  - în 1997 - revista „La Tazlău”, ca un omagiu adus scritorului I.I, Mironescu, am îndrăznit să înfiinţez şi eu revista „Calu Iapa”, în semn de preţuire şi respect pentru istoria şi oamenii Natalului meu – „Calu Iapa”, comună botezată, în 1965, „Piatra Şoimului”...
Evident, am purtat o invidie prietenoasă tăzlăunilor, căci revista lor devenise un reper în România atît în privinţa înfăţişării grafice, cît şi a conţinutului. Prin urmare, la foarte puţin timp de la înfiinţare, revista „La Tazlău” se instala pe primul loc în clasamentul publicaţiilor rurale, la concurenţă cu marile şi consacratele reviste literare naţionale – şi, amintiţi-vă!, erau multe în acele vremuri. Din păcate, nu mult după plecarea la Domnul a prof. Gheorghe Blaga, revista şi-a încetat apariţia, spre regretul multor colaboratori – poeţi, prozatori, critici şi istorici literari...        
      E cazul s-aduc un omagiu şi învăţătorului Teoctist Galinescu, fost deţinut politic, care a fondat „Ţara Hangului”, revistă ce a văzut lumina tiparului cîţiva ani. Din nefericire, a  dispărut şi aceasta, după moartea întemeietorului ei, o adevărată şi regretată personalitate a Văii Muntelui.
     De bună seamă, se cuvine să menţionez că poetul Alexandru Chelaru a scos, cîteva numere, revista „Podoleanu”, în memoria compozitorului de muzică religioasă Alexandru Podoleanu, născut în Podolenii  Neamţului. Lipsa resurselor, a susţinerii financiare, au fost motivul încetării apariţiei şi acestei excelente publicaţii, din nefericire, iarăşi...

Primul număr de "Calu Iapa"
         Din fericire, revista „Calu Iapa” e în viaţă... Încă, şi iar le mulţumesc celor care m-au ajutat, care mi-au fost colaboratori încă de la primul număr ce a văzut lumina tiparului, la în anul 1998. Mă gîndesc la scriitorul Adrian Alui Gheorghe, la publiciştii Viorel Cosma, Smaranda Florian, Gelu Amarinei, Constantin Prangati, Gheorghe Radu, Gheorghe Ţigău, la prof. Univ. Dr. Marin Cârciumaru ş.a.
        Fireşte, în neuitarea-mi va rămîne  ajutorul primit de la Culiţă Târâţă( sponsor a două numere), Puiu Ralea, Ion Rotaru şi Neluţu Albiş(sponsori ai cîte unei apariţii).    

Ulimul număr print
     
    Prin urmare, „Calu Iapa” a fost tipărită pînă în 2011, periodic, funcţie de resursele financiare, 20 de numere fiind scoase exlusiv cu propriile mijloace financiare, de salariat care n-am dorit să apelez la banul public. Aşa, de-al dracului!... 
    În cîţiva ani,  cu ajutorul jurnalistei Diana Boghian, am „tradus electronic” o bună parte din arhiva tipărită, configurînd noua înfăţişare  ON-LINE a revistei „Calu Iapa” (costurile, evident, fiind mult reduse!).     

            Aşa încît, graţie internetului, revista noastră a ajuns să fie văzută de peste 200. 000 de oameni din întreaga lume, conform contoarelor de măsurare Blogger.com, iată...
          


Spun iarăşi „revista noastră” pentru că, încă de la început, am consacrat-o comunităţii, istoriei şi tradiţiilor locale. Prin urmare, - accentuez pentru consătenii mei! -, nu e a mea, chiar dacă sînt fondatorul ei!  
Şi, nota bene, tirajele au fost între 2 şi 3 mii de exemplare. Toate au fost distribuite GRATUIT!

15 iun. 2020

Aniversară


Mihăiţă PANAINTE

Mihăiţă Panainte
Acum 3 ani, publicam textul ce urmează în semn de apreciere faţă de acest minunat om, consătean al nostru, tocmai cînd împlinea 50 de ani. La Aniversara sa din acest an, republic omagiul apărut, integral atunci, în „Crănţănitori de ambe sexe” cu acelaşi drag de străNEPOTUL Mihăiţă( bunicul său, Costică Tărcăoanu . Dumnezeu să-l odihnească! - mi-a fost văr). Şi, de bună seamă, tot  mai convins că de asemenea oameni, că de asemenea valori are nevoie orice comunitate. La mulţi-mulţi ani, iarăşi, drag prieten!

Trecuseră cîţiva anişori din deceniul al optulea, al secolului trecut. În „arealul” copilăriei mele, viaţa avea reguli aparte, sigur. Adică, pe uliţe sau pe drumul principal, populate cu belşug de colb şi bolovani, cei mici îi respectau pe cei mai mari, fie şi cu un an. Nu mai vorbesc de cei mai în vîrstă, cărora trebuia să le dai „Bună ziua!” de la distanţă, altfel mintenaş aflau părinţii, de la care o luai pe coajă sănătos, încît să-ţi intre bine minţile-n cap, să nu mai păcătuieşti.
 Ei bine, datoram respect celor mai mari ca mine şi fireşte, pretindeam, la rîndu-mi, de la cei mai mici. Aşa încît, ca revanşă, monitorizam puştimea din cotună, obligată să mă bage-n seamă cu noua adresare, recent intrată-n vocabular, „nenea Traian!”. Moştenita „ Bună ziua, bădie Neculai sau leliţă Grăpină!”, de pildă, îmi displăcea, părîndu-mi demodată. Recunosc că răposaţilor, de-acum, Neculai şi Grăpina nu le convenea deloc să-i strigi „Nene...!” sau „Tanti...!”. Mulţişori ani le-au trebuit celor din generaţia lor să priceapă că formula asta de adresare nu-i luare-n batjocură.
Aşadar, pretindeam respect. Premeditat, îi pîndeam pe cei mici să-mi umple traista orgoliului, aşteptînd ocazia ca doar eu să fiu cel mai mare, printre ei. Ei bine, între ei, Mihăiţă Panainte. Un pumn de om, care să fi avut vreo 5-6 ani, se evidenţia în gaşcă prin energia cu care se implica în toate jocurile, prin talentul de a impune regulile şi tenacitatea sa inovativă. Cu bunicul său, regretatul Costică Tărcăoanu, eram văr bun, fapt ştiut de Mihăiţă. Pe atunci, asemenea legături erau mult mai responsabile. Prin urmare, eram dator să-l ocrotesc, aşa cum şi eu eram, proporţional, pe ramura neamurilor. Şi o şi făceam, cu simpatie pentru omuleţul „iute ca brînza de 9 lei kilul”, din acele vremuri. Vremuri în care copchilaraia te-mpiedica peste tot, indiferent de anotimp. Vara, explorînd Movila, dealul Roznovanu, lunca şi gîrla Iepii - la chitici, cules de fragi şi multe plante, sau la păzit animalele din gospodăriile părinţilor... Iarna, mai ales la săniuş, pe dealurile şi pe dîmburile din apropiere: „Butură”, „Turnea”, „Biţu” şi „Tărcăoanu”, pe care puştimea se dădea în adevărate convoaie, într-un iureş şi-o hărmălaie de scotea lumea din hibernarea diurnă. Mihăiţă, cap-convoi, indiferent de incidente şi accidente, coordonîndu-i pe Titi Socea, Gheorghiţă Turnea, Ţica Ilie, Lică Tărcăoanu.....
Anii, fireşte, au trecut. Am plecat la cele şcoli. La aproape fiecare revenire acasă, la intervale de 2-3 ani, Mihăiţă era altul: mai voinicuţ, mai conştient de sine însuşi. La un moment dat, prin anii ’80 şi ceva, îl întîlnesc la căminul cultural din satul Luminiş. Era un fel de custode. Auzisem că a învăţat să cînte la chitară, că şi-a încropit chiar şi o formaţie de muzică uşoară, cu care încînta lumea satului duminica şi la diferite evenimente. Era şi solist vocal. Este şi-n ziua de astăzi o voce minunată. M-am bucurat. Cu invidie prietenoasă, a celui care făcuse şcoala de muzică.
Apoi, mă bucur de prestaţia sa în fruntea formaţiei „Extaz”, pe care a consolidat-o de mulţi-mulţi ani şi e apreciată nu numai în judeţul Neamţ. Prin urmare, e o adevărată încîntare să-i asculţi, pe el şi colegii de formaţie. Profesionişti, cu adevărat, de multă vreme, deci.
De peste 10 ani, Mihăiţă este alături de părintele Lucian Mocănaşu, între fondatorii Ansamblului „Datina străbună” de la Neguleşti. Dirijor, orchestrator, solist vocal, profesor de chitară, de teorie şi solfegii, organizator de spectacole, de evenimente...

Zeci de copii au învăţat arta interpretării cu Mihăiţă, sute de oameni au desluşit norma de conduită socială impusă de el: modestie, bun simţ, altruism, implicare, responsabilitate, solidaritate, voluntariat, BINEMERITARE!

        Astăzi, Mihăiţă PANAINTE împlineşte 50 de ani. Mărturisesc că mi-e pilduitor în multe privinţe. Că sînt onorat de, îndrăznesc, prietenia sa. Cum sînt şi mulţi alţii, dealtfel. E mult, e puţin, pentru un om care şi-a închinat 5 decenii de viaţă familiei, comunităţii, semenilor?!... Apreciaţi dumneavoastră, respectaţi cititori! (Traian SOCEA)


Cu preţuire şi respect,
LA MULŢI ANI, MIHĂIŢĂ PANAINTE!

30 mai 2020

Scrieri ce n-au văzut lumina tiparului


Epigraf

“V-am spus că sînt un om periculos
Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.
V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare şi de teamă…”
(Analfabeţilor, Adrian Păunescu)

 Parveniţílor!...
(parodie, comisă puţin timp în urmă)

 
Traian SOCEA

V-am spus că sînteţi loaze de pripas
Si n-aţi catadicsit să luaţi samă.
V-am zis să puneţi mîna şi pe carte,
V-am spus în van, de carte vă e teamă.

V-am spus să preţuiţi a voastră limbă,
Organ de patrimoniu s-o păstraţ’!
V-am spus că cururile se schimbă,
Dar voi le tot pupaţi, fără de saţ!...

V-am spus: nu schingiuiţi limba română!
Atîta cît o ştiţi, de la a voastră mumă,
V-am spus să îi păstraţi rolul vorbirii
Şi rostul ei, în buna sa menire. A firii!...

V-am spus că vorba voastră nearticulată
E darul, mult, ce vi-l oferi Domnul
De a vă afla fiinţă vertebrată
Ce să-ntrupaţi condiţia umană.

V-am spus să nu cătaţi la preamărire,
Să vă păstraţi becisnica-va fire.
Voi, însă, n-auziţi. Sînteţi şi orbi,
Şi pîngărițí cadavre, precum corbi’.

V-am spus, analfabeţilor, în faţă,
Să staţi în banca voastră mediocră,
Să nu mai siluiţi această ţară,
Cu nesimţirea voastră funciară.

V-am spus: Nu întinaţi fiorul ăstei naţii
Lăsat neprihănit de-atîtea generaţii,
Să zboare către-nalte aspiraţii,
Spre cerurile divinei sale graţii!...

V-am spus să nu mai spoliaţi românul,
Că aţi furat şi fibra ăstei naţii,
Dar ce?, vă pasă vouă de creştinul
Are cu ce să-şi pomenească răposaţii?!...

V-am spus, şi-o să repet iară şi iară:
Smintiţilor, neguţători de ţară,
Veni-va vremea să daţi samă,
Căci Domnul Dumnezeu nu vă mai rabdă!...


27 mai 2020

Salcîmii lui Milucă Oţel



Ioan-Milucă OŢEL şi soţia sa, Lica



Smerit precum creştin-bietul evadez din teritoriul natal ş-o zbughesc senioral, călare pe patru roţi, către oraş, s-achiziţionez cele cuvenite serbării Înălţării Domnului. La întoarcerea acasă, după ce trec podul Trandacira, exact la intrarea în comună, văd cum razele soarelui se furişează pe sub poalele norilor cenuşii ce se tot vălătucesc în văzduhul nostru de cîteva zile bunicele. Pe loc, simt c-am biruit parşiva pandemie, tocmai observînd, în stînga-mi, mii de ciorchini de lumină albă răsfirată provocator de un vînticel rătăcit pe un covor verde crud, sănătos. Mă dumiresc în cîteva clipite...
 Aşadar, au  înflorit salcîmii! Vorba lui Tudor Gheorghe: „ Au înnebunit salcîmii/De atîta primăvară,/Umblă despuiaţi prin ceruri/Cu tot sufletu-n afară...”
Cobor mintenaş din maşină, chiar sub mantia de smarald a copacilor ce străjuiesc, pe o parte, albia pîrîului Iapa şi, pe cealaltă, drumul de asfalt ce te îmbie în comună „...Cu miresme tari din ceruri/Smulse dintr-o taină nouă...”, vorba  aceluiaşi mare Tudor Gheorghe.
Perdeaua de salcîmi a lui Milucă Oţel
Da, consimt! Au înflorit „ Salcîmii vicelui”, cum îndeobşte îi idendifică şi particularizează localnicii...
„Vicele” e fostul viceprimar al comunei Piatra Şoimului – Ioan (Milucă) Oţel. Perdeaua de salcîmi, ce apără malul gîrlei de puhoaiele bezmetice şi, deopotrivă, împodobeşte drumul comunal, e opera sa. Evident, a fost şi ajutat. De „voluntarii de la 416”, adică de supuşii lui Gică Bucur, voievodul rromilor din satul Poieni...
Mărturisesc că  am fost sceptic cu privire la viitorul acestei perdele forestiere, văzînd firavii puieţi plantaţi într-un sol burduşit de pietriş, gîndindu-mă la traficul şi uman, şi animal, căci în acele vremuri cireada satului era...cireadă şi ajungea la imaş, în lunca Bistriţei, chiar pe drumul cu pricina... Însă, vicele  a vegheat, zi după zi, ani la rînd, ca pagubele să fie minime, iar plantaţia să se configureze tocmai după inima lui. Şi, iată, Dumnezeu l-a ajutat să-şi împlinească visul, să bucure atîţia concetăţeni!
Salcîmii, văzuţi dinspre sat
Prin urmare, în memoria localnicilor, „Salcîmii vicelui Oţel” vor stărui ca una dintre cele mai merituoase realizări edilitar-gospodăreşti ce întîmpină trecătorii chiar de la intrarea în comună, pe parcursul a cîteva sute de metri, înlăuntrul vetrei satului...

Dar Ioan-Milucă Oţel nu rămîne doar autorul acestei nobile realizări din comună. El este şi întemeietorul Grupului folcloric „Mioriţa” din Piatra Şoimului, care se apropie de 3 decenii de viaţă. Alături de soţia, Lica, de fiica sa, Sabina, şi de feciorii Marius şi Iulian, s-au dedicat slujirii datinilor, obiceiurilor şi tradiţiilor locale, vocaţie împărtăşită de numeroşi consăteni, mulţi dintre ei copii şi tineri, ajunşi azi la maturitate, cu toţii promovînd folclorul românesc cu demnitate şi mîndrie pe oriunde i-a trimis viaţa, în aproape toată Europa...
Mărturisesc că am rămas emoţionat şi mîndru ori de cîte ori am avut prilejul de a le urmări evoluţia artristică pe scene ale  multor festivaluri folclorice judeţene, interjudeţene şi naţionale,  evoluţii soldate cu premii şi diplome binemeritate. Am fost mîndru să-i însoţesc pe artiştii Grupului „Mioriţa” în turnee şi spectacole de colinde, urături şi alte obiceiuri de Anul Nou, în nu puţine localităţi ale judeţului Neamţ şi nu numai...(cîteva mărturii filmate puteţi vedea în revista „Calu Iapa”).
Ioan-Milucă Oţel, între artisteele sale, pe muntele Gorganu
Depun mărturie că, pentru a-şi împlini actul artistic, Milucă Oţel a cheltuit din resursele financiare ale propriei familii, la fel cum au făcut-o şi colegii săi artişti.
 Evocîndu-l şi parafrazîndu-l pe J.F. Kennedy( inspirat de filozoful libanez Khalil Gibran), Milucă Oţel n-a întrebat nicicînd ce poate face comuna pentru el, ci, întotdeauna, a socotit că important este ceea ce face el pentru comunitatea natală, pentru oameni.
Prin urmare, mereu convins că de asemenea oameni are nevoie comuna, judeţul, ţara, OAMENI ÎN URMA CĂRORA RĂMÎNE CEVA, iată omagiul meu pentru Ioan-Milucă Oţel, chiar de Înălţarea Domnului!
Plecăciune şi recunoştinţă, consătene!
Traian SOCEA


Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector