14 dec. 2018

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa(VII)


Traian SOCEA 
Bureţar dintr-o "viaţă anterioară"...
Traversaserăm o iarnă năzuroasă, cu vreo 4 ședințe de ninsoare mai acătării. Numai în două rînduri stratul de zăpadă să fi atins 30-40 de centimetri, suficient motiv de alertă pentru mai toți autopropulsații.
Inclusiv eu eram tare îngrijorat cum că n-aș putea ieși de pe ulița-nzăpezită și, astfel, n-aș ajunge la serviciu, de parcă jobul ar fi fost inventat musai pentru mine. Uitasem, prin urmare, nămeții copilăriei mele, înalți şi de cîte un metru, copleșind și acoperișuri și ogrăzi, cînd nimeni nu murea, nici cînd temperaturile jucau pe la minus 20 de grade. Se descurca lumea așa ne-emancipată cum era, fără smiorcăieli și jelanii pe la „112”, ci răzbind și supraviețuind, căci: „Toate-s de la Dumnezeu!”, precum se autoconsola... Sfîrșit de martie prietenos, cu temperaturi care sar pe la amiază și de 15 grade, cu soarele pătrunzînd în toate cotloanele, scoțînd din hibernare cohorte de gîzăraie.
Trag cizmele de cauciuc în picioare, îmbrac o jachetă lejeră, înahț o sacoșă de rafie și un foarfece cu lamele alungite și, dezinvolt, descind după urzici în capătul luncii copilăriei mele, care, din păcate, nu mai este şi nici nu cred a mai fi vreodată teritoriul fabulos, alcătuit din sute de arini şi plopi voinici ce de-abia-i cuprindeai în braţe, înalţi de 15-20 de metri. De răchiţi butucănoase şi scorburoase în care mierlele, ţărcile, cucii şi pupezele îşi găseau cuib, de pîlcuri de lozie, din care alegeam mlădiţe pentru confecţionarea leşilor de prins chitici în apa pîrîului – afluită în vaduri de bolovani, de cireşi, vişini şi meri sălbatici, de tufe de soc sau de măceş, de boz sau de brusturi, toate crescute din seminţe aduse de puhoaiele care inundă suprafeţe importante din albia majoră, devastînd făr-de cruțare şi grădinile oamenilor.
Apoi, arbuşti de tot felul, răsfirați între aluni şi corni, cu tulpinile scăldate în tot felul de ierburi, cătînd lumina soarelui într-o continuă concurenţă, alcătuiau un biotop în care naturala interdependenţă era completată şi de o faună specifică: iepuri, vulpi și veverițe, de păsăretul atît de divers ca specii, şi atît de benefic pentru omul însuşi.
 Mă veţi crede, stimaţii mei, că acea luncă a pîrîului Iapa, pîrîu care-i şi adapă pînza freatică, dealul Roznovanu cu care se megieșește, livezile rînduite pe coastă și ogoarele desenate măiestru pe tăpşanele configurate ca pe hartă rotunjeau un areal ce asigura și aer curat şi, pe puţin!, 25% din resursele traiului oamenilor din zonă, referindu-mă la faptul că foloseau lemnul de arin, de răchită sau de plop şi pentru foc, şi pentru construcţii gospodăreşti, că vitele lor păşunau şi se adăpau tot în ăst teritoriu, la fel cum şi cîrdurile de raţe şi de gîşte, pe care gospodarii le scoteau din ogrăzi dimineaţa și care, seara, se întorceau „pilot automat” acasă, cu guşile pline, bubă. Astăzi, nu mai există aşa ceva. Dealul Roznovanu, care se arcuiește pe zeci de kilometri lungime, începînd cu Rusenii Borleștiului pînă la pădurea de lîngă cătunul Deleni, a fost despădurit în anii de început ai colectivizării agriculturii pe sute și sute de hectare, suprafață pe care au fost înființate livezi de măr, păr și prun, care mai rodesc și astăzi, deși multe sînt lăsate în paragină de către proprietarii ce le-au revendicat. Înspre satul nostru însă, de la pintenul Mocanului pînă deasupra cătunului Chintinici-Fund, sute de hectare au fost defrișate de copaci, de arbuști de cătină și de păducel, de măceș și de corn, de tufele de alun și de sînger, de fascine de mesteacăn, carpen sau fag, de brăduți răsăriți strategic pe promontoriile cele mai țanțoșe. Ei bine, aceste suprafețe despuiate nemilos n-au mai fost terasate și plantate cu pomi fructiferi, astfel încît să favorizeze înierbarea, să fixeze și să stabilizeze terenul, oricînd vulnerabil la șuvoaiele ce se formează pe platoul de pe creștetul dealului, după aprige ploi torențiale. Drept care, natura n-a putut îndrepta ce a nimicit mîna CAPeului, consecințele, iremediabile, văzîndu-se astăzi, cînd zeci de hectare văduvite de vegetație se surpă și alunecă la vale împingînd albia pîrîului Iapa înspre sat, înghițind grădinile și imașurile gospodarilor. Prin urmare, în vremile de după 1989, peisajul a devenit aproape selenar, de la an la an dezastrul căpătînd proporții alarmante, însă nici o autoritate n-a văzut, nu vede, nici n-aude. Nimic!... Nici măcar sutele de oi scoase la pășunat de primăvara, înainte ca iarba să se înrădăcineze cît de cît în sol, și pînă toamna-tîrziu, cînd vine înghețul. Și nici turmele de capre care, și ele, fac prăpăd, belind tufele de măceș, de păducel sau de cătină, zădărnicind, astfel, regenerarea pe care natura o încearcă an de an.
Iar ca terifiantul să fie deplin, mai mare mînia văzînd că gunoaiele-s pe oriunde, și pe deal, și în rîpă, și pe gîrlă, și în luncă, iar cîinii vagabonzi haiducesc nestingheriți în întreaga zonă, hăcuind cele vietăți, ba dîndu-se chiar și la om...

Aşadar, cu elanul  de care pomeneam, mă şi văd în fundul luncii, pe proprietatea mea, să fie clar... Caut cu privirea cioata de nuc pe care, în toamnă, găsisem  cîţiva bureţi negri, cu care titulara mea de post(recte „nevasta care stă la mine”) a şi croit o tocăniţă, spurcată cu smîntînă dulce şi glazurată decent cu pătrunjel verde, mărunţit.  Carevasăzică, surpriză. Pe o margine a cioatei zăresc cîteva „mlădiţe” de bureţi negri şi-mi amintesc de spusele bătrînilor cum că ăşti bureţi, ca şi cei păstrăv, cresc şi-n timpul iernii, dacă vremea e mai blînduţă... Ş-acum, spunîndu-vă că, după vreo două ceasuri, abia am găsit cam un pumn de urzici, cu care partenera a înnobilat un borş de fasole boambe, iată-mă-s victima tăvălugului aducerilor aminte. Iar...

La cules bureţi, în pădurile satului...

Prin urmare, în minte mi se derulează perioadele culesului bureţilor, care erau adevărate campanii întreprinse în zilele prielnice în pădurile aflate cam la 12 kilometri, în susul casei noastre. Era postul Paştelui, ziceam. Ca şi cel al Crăciunului, ca şi celelalte, toate erau respectate milităreşte de lumea satului de odinioară. Aşa încît, cum să uit strădania mamei de a ne pune pe masă hrana cea de toate zilele. Ca şi acum, bucatele de post erau cele mai greu de închipuit. Mai ales pentru o familie numeroasă, ca a noastră. Drept care, mama era şeful statului major, planificînd şi organizînd toată munca de agonisire a celor trebuincioase pentru iarnă, îndeosebi. Erau îndatoriri repartizate membrilor familiei, pe potriva vîrstei şi capabilităţilor fiecăruia, funcţie de anotimp, de vreme...
Vazică, de pe la 7-8 ani pînă la adolescenţă, în fiecare an, sfîrşitul lui iunie, după culesul cireșelor și vișinelor, însemna startul recoltării bureţilor. Îndeletnicire pe care o îndeplineam toată vara, cu anumite întreruperi hotărîte de starea vremii sau de alte sarcini: prășitul popușoilor, făcutul fînului, seceriș, treieriș, animale etc. Continuam pînă-n octombrie, la strînsul ghebelor, al rîşcovilor sau al hribilor de toamnă. Vara, plecam de acasă la 3 jumate, ca să ajungem la „Chilii”, la „Măniş” sau la „Doşătu” de cum se lumina de ziuă, căci aşa învăţasem: bureţii cresc şi noaptea, iar la iţirea razelor soarelui roua de pe pălăriile ciupercilor strălucea şi, astfel, le zăream mai bine. Başca faptul că nu trebuia să ne-o ia nimeni înainte, pentru că -  mă veți crede! -, aveam parte de concurență și la bureți...

Cu mîr cu hîr, mama mă trezea, chemîndu-mă să şi îmbuc ceva udătură încropită pe fugă, la ceasurile mici ale dimineţii. Soră-mea Aneta, mai mare cu 4 ani decît mine, deja echipată, începe să-şi exercite autoritatea. Primesc două trăişti încăpătoare precît un cufăr de soldat-răcan, şi ieşim la colţul grădinii, unde ne aşteaptă vara noastră, Maria lu’ moş Ion Tărcăoanu, fratele mamei. Tustrei începem drumul către pădure, eu numărînd în urma lor traversele căii ferate forestiere care trecea prin faţa casei noastre şi care ducea de la Roznov pînă la Cozia, vreo 20 de kilometri, hăt-sub pîntecele Masivului Murgoci.
Ş-uite-aşa, chiompănind, ţineam pasul cu fetele, de frica întunericului, precum şi la îndemnurile uneori contondente ale soră-mi, căci fiecare dintre drumeţi avea în dotare şi cîte un băţ, cu care să ne-apărăm de cîinii scăpaţi din legători.

La drum, pe linia ferată...

Preferam acest traseu pentru că pe lîngă linie lumea bătucise şi o cărăruie, pe care se putea merge mult mai comod decît pe multe porţiuni ale drumului sătesc. Aşa că, după vreo 3 kilometri, părăsim cale ferată în dreptul la Arghire, intrăm pe scurtătură pe drumul principal şi înaintăm energic încă vreun kilometru, cînd eram obligaţi s-apucăm iar pe calea ferată, care, puţin mai sus de gospodăria familiei Leonte, intra în întunecimea unei păduri de arini, unde ne încercau toate spaimele, căci grăirea locului era că pe acolo bîntuie tot felul de stafii. Ş-adevărat, n-am auzit ca vreun strigoi să fi înşfăcat vreun localnic, însă ş-acum retrăiesc teama ce mă copleşea pe cei vreo 100 de metri ai acelei lunci, zisă „la Turcu”, şi ce uşurare simţeam cînd scăpam vii şi nevătămaţi. Bineînţeles, ne continuăm mersul, parcă mai vioi, căci stafiile ne treziseră de-a binelea.
Ajungem „În Prund, la Cruce”, apoi iar numărăm traversele liniei C.F.F. ( Calea Ferată Forestieră) preţ de vreun kilometru, şi ajungem la cantonul silvic, brigadier fiind Moş Ion Zalomir, un om cu totul şi cu totul OM... Următorul reper rămînea cabana Jlabău, unde, pe atunci, forestierii erau cazaţi de luni pînă sîmbăta. Muncitorii sînt deja în picioare şi-şi pregătesc masa, ca apoi s-ajungă cu ţapine, topoare, cai şi boi de tracţiune în munte, în parcelele de exploatare a lemnului. Aşa era acum vreo 50 de ani, se lucra ecologic, regimul silvic era respectat cu sfinţenie, nimeni nebătîndu-şi joc de pădure.
 Înţelegeţi, prieteni, că uleiul, motorina şi benzina au ajuns în codri mai tîrziu, odată cu instalarea funicularelor, care, din obcină, coborau butucii pe cabluri în rampele amenajate lîngă calea ferată, de unde se încărcau în vagoanele mocăniţei, ce pe la prînz ajungea în munte, iar seara se întorcea la Roznov, cu sute de metri cubi de buşteni numai buni de prelucrat în fabricile „11 Iunie” şi „Butoiul” . Vă spun aceste lucruri pentru comparaţie cu nemerniciile la care e supusă astăzi pădurea românească, tăiată „la ras”, nimicită de drujbe, tafuri, tractoare şi autocamioane gigante, în dispreţul regimului silvic, fără a da nimeni socoteală...

La Chilii, în patria bureţilor...

Aşadar, trecem de cabană şi ajungem după aproape un kilometru în perimetrul „jobului” nostru, în locul numit „Chilii”. Soră-mea împarte teritoriul căutărilor, indicîndu-mi suprafaţa pe care s-o străbat, cît mai aproape de ea. Mă veţi crede că aveam noroc, privirea mea ageră descoperind chiar pe platoul de la baza muntelui, la tulpinile fagilor şi carpenilor, în păienjenişul de muşchi crescut parcă ştiinţific, hribi şi hurlughiţe proaspete, înrourate. Le culegeam ca pe nişte trofee, tăcînd mîlc, să nu vină peste mine concurența, căci recolta şi calitatea ei se evaluau la coborîrea din pădure, cînd fiecare-şi etala marfa pe tăpşanul de lîngă pîrîul Iapa, în apa căruia ne şi spălam, ca să putem înfuleca „bucatele” puse în traista soră-mi de către mama, decuseară. Două ouă fierte, o bucată de slănină de la slatină, o ceapă şi mămăliga obligatorie, astea însemnau prînzul nostru de lux.
De multe ori, însă, ne mulţumeam cu mai puţin, splimentul de „proteină” asigurîndu-ni-l mîncînd fructe de pădure, mere-pădurețe şi cireşe sălbatice, corcoduşe sau mere din pomii de pe marginea drumului. Rare erau ocaziile cînd, găsind mai multe hurlughiţe, rîşcovi sau lăptuci le coceam pe bolovani încinşi la un foc încropit ad-hoc, la marginea gîrlei. Deci, după 5-6 ore de survolat pădurea, pînă-n obcina dinspre satul Poieni, ne încheiam ziua de muncă şi porneam înapoi, spre casă. La vreo 800 de metri la vale, opream la „izvorul de ochi”, ne spălăm chicotind obrajii, umpleam un bidon de 5 litri cu apă pentru acasă, ne aburdicam reciproc trăiştile în spinare, cu grijă să nu se zdrobească bureţii, şi, hai, viteză!...
 Acasă, ajungeam după vreo 3 ceasuri, frînţi... La „controlul mărfii”, n-apucam să mă dau mare cu ai mei bureţi-trofeu, că şi luam cele bobîrnace pentru că nu am avut suficientă grijă ca pîinişoarele, hribişorii, lăptucile, hurlughiţele sau gălbiorii din trăişti să fie cît mai întregi. Pînă seara, alte două ceasuri, mama şi soră-mea sortau bureţii în ligheane dolofoane, pe care le băgau în beci, la răcoare... A doua zi, tot ele spălau toată bureţărimea şi-o lăsa la zvîntat, apoi o repartiza în grămezi, funcţie de specii, de calitate. Care la uscat, pe sfoară sau pe lozniţa din mijlocul livezii noastre, care la mîncatul imediat, care – cele mai multe - la marinat sau murat...

 Bureţii muraţi, ce desfătare...

Cel mai tare iubeam bureţii muraţi, adunaţi în mai multe zile „de campanie”, pe care mama îi aşeza într-o budană din brad de vreo 300 de litri,  în straturi succesive: unghia caprei(gălbiori), iuţei, lăptuci, creasta cucoşului, hurlughiţe, rîşcovi şi, uneori, ghebe. Toate le acoperea cu crengi de vişin şi de corn, cu morcovi şi ţelină, cu frunze şi multă rădăcină de hrean( care întăreau carnea bureţilor), cu doi-trei pumni de grăunţe de popuşoi, un lighean cu ionatane şi fo’ 10 căpăţîni de usturoi, peste care turna apă de izvor, răsfăţată complice cu un mănunchi de busuioc uscat şi cîţiva bulgăraşi de sare. Cunoşteam toţi bureţii, deosebindu-i pe cei buni de cei otrăvitori, parcă dintr-o altă viaţă, treabă cu care mă tare fuduleam.
 Eram, în fapt, un copil, care deja îşi ştia responsabilităţile în rosturile familiei noastre şi înţelegeam pe deplin că, atît cît durează sezonul bureţilor, trebuie să merg aproape zi de zi la pădure. Iată, aşa ne gospodăream, la fel cum şi majoritatea consătenilor noştri, pentru ca în lunga iarnă, pe lîngă celelalte agoniseli, s-avem hrana supravieţuirii.

 Salata de bureţi muraţi...

Sîntem, vă reamintesc, în postul Paştelui. Ca şi în cel al Crăciunului, dar mai cu seamă în astă perioadă, a începutului de primăvară, mama se-ntorcea din beci c-un lighenoi de bureţi călăriţi de 6-7 mere murate, pe care ne repezeam ca la plăcintele poale-n brîu, nu alta. Erau o bunătate, căci carnea lor era impregnată cu toate vitaminele şi mineralele eliberate de atîta bureţărime şi de ingredientele asociate în moarea din butoi, ce mai. Apoi, mama alegea bureţii pentru salată. Unghia caprei, crănţănei, iuţei, rîşcovi, lăptuci, nicoreţi. Îi spăla în două-trei ape, îi scurgea ş-apoi, pe un fund mare din lemn, îi tăia peştişor. Alături, persecuta, tot peştişor, 3-4 cepe indecente, şi pe ele azvîrlindu-le într-alt lighean mai mare ca postul Sfintei Marii, astfel născînd o policromie cum numai în pozele cu Făt-Frumos mai admiri.
 De bună seamă, tot conţinutul era impresionat cu 3 burice de sare grunjoasă, cu un pahar de untdelemn şi un ciocănaş de oţet de mere, preparat tot în gospodăria noastră. După vreo două ceasuri de stat la odihnă, în racoarea zămnicului, taman cînd venea vremea prînzului şi mămăliguţa deja sta despuiată pe fundul din dulap de fag de pe masa noastră cea rotundă, mama aducea ligheanul cu minunăţii. Ne umplea castroanele, după ce rostea Tatăl Nostru şi fiecare-și făcea semnul crucii.  Mîncam ca nimeni în lume, savurînd fiecare înghiţitură ca pe un descîntec nicicînd de nimeni rostit, doar numai de noi auzit.

Tocăniţa de bureţi muraţi...

Al  doilea fel de mîncare, pentru seară, se chema tocăniţa de bureţi. Mama alegea pînişoarele, hurlughiţele, creasta cucoşului, ghebele şi chitărcile - spălate în mai multe ape ş-apoi zghicite încă de la amiază, două cepe despuiate, pe care le felia mărunt şi le punea şmechereşte într-un ceaun aşezat pe plită, în care se războiau aprig cu untelemnul deja încins. Bineînţeles că urmau zarzavaturile din lumea întreagă, după care şi o ulcică de smîntînă de la joienele din bătătura noastră, dar şi cîţiva căţei de usturoi strecuraţi domestic în ceaun, chiar înainte de a-l ridica de pe foc. De bună seamă, mămăliga - pe îndelete fiartă şi mestecată în ceaunul dolofan pe veşnica plită de tuci, la focul bine strunit din vatră – nu ajungea gurilor noastre flămînde, căci seara, în jurul mesei, s-aşezau şi cei care-n timpul zilei fuseseră la muncile de sezon.
Pîine, mărturisesc că mîncam odată pe săptămînă, sîmbăta, cînd tata se-ntorcea de la lucru, de la cantonul Rantău, unde pleca precum şi ceilalţi forestieri, încă din ziua de luni. Ni se părea cozonac, la fel ca şi nemai-întîlnita scrumbie afumată, din care tata tăia feliuţe subţiri-subţiri, cu briceagul său dat naibii de ascuţit.
Prieteni, de asemenea desfătări culinare au parte tot mai rar sufleţelele consătenilor mei, cred. Şi nici ale altor contemporani, din multe locuri ale ţării, din păcate. Acum, chipurile, bureţii se destrăbălează fără ruşine prin pădurile naţiei şi dau naştere la corcituri otrăvitoare.
 Numai bureţaraia din supermarketuri n-a picat în păcat... Şede bleagă pe rafturi, cu termen de garanţie pe etichetă, aşteptînd muşterii. Şi sînt, ştiţi bine... Unii semeni ai noştri, din nefericire, nu s-au bucurat în viaţa lor de savoarea unor ciuperci naturale, care încă mai cresc în codrii noştri siluiţi de nelegiuirile smintiţilor nesătui de profit, la boala!...



30 nov. 2018

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa(VI)

Traian SOCEA


Alături de scriitorul craiovean Costică Pădureanu,
coleg de facultate, Piatra Neamţ, Libris - 2018
Acu’, la șaizeci de ani trecuți, tare mă minunez de cum izbuteau ai mei să rînduiască atîtea treburi, care se-nghesuiau mai ales vara și toamna în gospodăria noastră. Căci și la animalele, și la pămînt, și-n bătătură se trudea din zori pînă-n noapte, chiar dacă și noi eram destule brațe de muncă. Sigur, și eu, mezinul familiei, aveam anumite sarcini, care sporeau de la an la an, pe măsură ce creșteam și deveneam mai puternic, căci deja ajunsesem ditai zablăul. 
Care-va-să-zică, încheiaserăm culesul vișinelor și al cireșelor(dulci și sălcii), treabă la care eram de bază, căci mă zgăibăram cu agilitate, fără scară, în pomii înalți și de peste 10 metri, culegînd fructele, cu tot cu codițe, și de pe ramurile cele mai îndepărtate. Eram primul care umplea gălețile, căci mama și sor-mea, Aneta, mai pierdeau timp cu mutatul scărilor, roată, în jurul coroanei copacilor. Într-o zi, făceam 3-4 drumuri, tustrei cu cîte o găleată în fiecare mînă, cale de vreun kilometru, pînă acasă la David Hodor, unde vara și toamna funcționa un centru de colectare. Aveam livadă și mare, și sănătoasă, și rodoasă. Mă-nghesuiam la vișine, căci erau mai spornice la cules, și luam și 4 lei pe kil. La cireșe nu-mi plăcea, căci deși le culegeam anevoie, fiind mai micuțe decît vișinele, se și plăteau doar cu 3 lei kilul. Din pricina alegerii mele,  intram în gîlceavă cu sor-mea, care, cu patru ani mai mare decît mine fiind, era obligată să se cațere-n în cei doi cireși, înalți de vreo 15 metri. De bună seamă, prerogativele de mezin funcționau, căci Aneta nu crîcnea  în fața mamei, ale cărei porunci erau executate întocmai. Aneta nu suporta deloc tratamentul preferențial de care profitam, chestie pentru care-mi aplica suficiente bobîrnace, ca răzbunare pentru opresiunile îndurate din cauza mea. 
Dar, cu smiorcăieli, cu ghionteli și alte corecții, una peste alta, în cam o săptămînă, făcusem vreo 3 milioane de lei, bani frumoși în casă, căci tata n-avea pensie specială, deși fusese-n război și în Est, și în Vest, deși se-ntorsese acasă rănit la șoldul drept, beteșug cu care s-a și dus la Domnul...
     În vremile acelea, la 11 ani cîți număram, mama-mi dădea un  leu și douășcinci de bani, ca să-mi plătesc biletul la film în fiecare sîmbătă, cînd venea caravana la căminul cultural. Asta se-ntîmpla de vreo doi ani de zile, după ce vreo juma’ de an m-am tot milogit și smiorcăit că lu’  acela-i dă mă-sa, că lu’ celălalt ta-su, sor-sa sau fra-su... Ei, da cînd i-am zis tatei că pînă și prostul satului, Ghighel Vîrtosu, merge fără mă-sa, Aglaia, la film, gata, mama a cedat, condiția fiind de a fi însoțit de sor-mea. Sor-mea, care terminase a opta și trebuia să meargă la profesională, la petrol-chimie, era o domnișoară și frumoasă, și deșteaptă. Frații mai mari o porecleau „Brișca”, motivul fiind că şi ea era teribil de arțăgoasă, impetuoasă și alintată, doar era cea mai mică dintre surori. Mă veți crede că pe oriunde am fi umblat eram frate și soră, treabă care se-ntîmpla destul de rar, căci cel mai mult ne petreceam timpul acasă, în bătătură, unde o zi eram prieteni, iar următoarele trei ne hărţuiam precum şoarecele şi pisica. Mai mare cu patru ani decît mine, sor-mea avea, și are, aptitudini de șef, cu autoritatea ei neîmpăcîndu-mă defel. Cînd scăpam din mîinile ei, bineînțeles c-o pîram mamei, tatei sau fraților mai mari, cărora le eram odorul.
       - M-o bătut Brișca, iar m-o pălit la operație!, mă smiorcăiam, cerînd celor aflați în apropiere să mă răzbune... 
Evident, exageram și, evident, speculam, ca mai mereu, grija alor mei față de cicatricea rămasă de la operația de extirpare a unei gîlci ce-mi crescuse sub mandibulă, înspre urechea dreaptă. Fiți siguri că excrescența aceea a provocat fel și fel de discuții, ba că ar fi canceroasă, ba că am moștenit-o de la nuș’care străbunic, ba că am fost lovit și acolo s-a dezvoltat o tumoră, ba că de trăit, puține zile-mi mai sînt hărăzite. Pînă la urmă, tata m-a dus la spitalul din Piatra Neamț, la doctorul Costache Andone - Domnul odihnească-l în cuvenită pace!... Drept care, minunatul medic m-a scăpat de boalfa cu pricina, operîndu-mă în urmă cu vreo 5 ani, însă eu m-am socotit convalescent pînă prin adolescență. Prin urmare, cine ce se lega de mine, mă „pălea la operație”, suficient motiv de a căpăta compasiunea tuturor și de a cere reparațiile de rigoare...
       - Vanghilosu’ cui vă ține, iar vă zburdă orzu-n cur!..  Anetă, fă, ce-ai  avut cu el?!, se indigna mama, avertizîndu-ne că nu facem a bine...
Adevărat e că rar lua cineva măsuri împotriva soră-mi, interesul fiind liniștea și pacea între noi, căci amîndoi, după puterile fiecăruia, aveam treburi de făcut și asta conta, în primul rînd. 
     Vă spusesem că la film eram obligat să merg împreună cu sor-mea, chestie ce nu-mi convenea nici mie -, căci voiam a fi cu gașca, nici ei – căci și ea-și avea prietenele ei, cu toatele fiind curtate chiar și de mulți flăcăi de însurat. Prin urmare, trebuia să plecăm odată de acasă și să ne întoarcem la fel, tot împreună. Așa s-a și întîmplat vreme de vreo jumătate de an, după care ne-am înțeles ca fiecare să fie independent, căci sor-mea începuse a ieși și la hora satului, duminica și în zilele de sărbătoare. De la horă, Aneta, ca și toate prietenele sale, era obligată să se-ntoarcă pînă-n asfințit, căci pe atunci fetele mari n-aveau voie să hălăduiască pe drumuri, pe întuneric. Nu țin minte ca sor-mea să fi nesocotit vreodată astă regulă, nu numai pentru că ar fi avut de tras cele ponoase, ci și pentru că era o fată pretențioasă, pe care n-ar fi trombonit-o fitecine. Drept îi că amurgul o mai prindea chicotind la poartă sau la pîrleaz cu cîte un flăcău, dar asta doar cînd părinții lipseau de-acasă. Atunci, mă ruga să rînduiesc eu treburile gospodărești, în locul ei. Bineînțeles că, în timp ce dădeam strînsură și apă la vite, închideam păsările și hrăneam porcii, o spionam dacă se-mbrățișa ori pupa cu respectivul. Astfel, aveam s-o am la mînă pentru cînd ar fi avut de gînd să mă toarne c-am comis cine știe ce ispravă...
       -   Nu-i spui mamaiei că n-am făcut eu treburile, că nici eu nu te spun c-ai scăpat vacile în luncă, la Costică Pomană!, mă ruga îndatorată împricinata...
    -  Nu, numai tatei îi spun că Dunitru o vrut să te pupe, la pîrleaz!, o tachinam plin de importanţă eu, deşi nu văzusem nimic...
Bineînțeles că n-am umblat la nimeni cu pîra, căci pe Dunitru îl îndrăgisem. Era atent și ocrotitor cu mine și chiar îmi doream să-mi fie cumnat, chestie care s-a și întîmplat. Prin urmare, dintre băieții care o curtau, Aneta s-a măritat chiar cu Dunitru, fiu al lui Neculai Darie, gospodar de frunte din satul Calu. Am fost nefericit atunci, nu atît pentru că multe dintre îndatoririle ei eram obligat să le preiau, cît pentru că sor-mea avea să se mute pe Calu, unde Dunitru își ridicase deja propria casă. Nici pentru părinți măritișul ei n-a fost mare bucurie, nu pentru că i-a băgat la cea cheltuială, ci pentru că Aneta era nădejdea mamei şi fără ea casa chiar că avea să devină pustie.
     Nici două zile n-am apucat a respira ca lumea după „campania culesului vișinelor și cireșelor”, căci tata mă trimite la bădia Costică, primul dintre cei 11 născuți de mama, să-i facă o hreapcă. Bădia Costică era tîmplar, meserie deprinsă în anii foametei, cînd el și cu al doilea frate, Ion, au pribegit și muncit prin județul Arad, trimițînd cu CFR-ul saci cu mălai familiei, lucru pe care l-au făcut și alții de pe la noi, de prin Moldova, și care a contat mult în supraviețuirea celor rămași acasă. Hreapca era o inovație adusă de ei, din Ardeal, dovedindu-se de mare ajutor la seceratul grîului și altor păioase. Era, de fapt, un băț din corn sau alun, atent ales și arcuit, care se atașa la coasă, bine fixat de toporișcă, într-un unghi care culca plantele ordonat, în  brazdă. Tata se și apucase  de ascuțit secerile, iar mama să încropească merindele de rigoare. Prin urmare, îmi era clar, urma secerișul. Ca și la prășit, ceilalți ai casei plecau cu noaptea-n-cap ca să ajungă în cîmp, la Boțoaia, cînd chiar se lumina de ziuă. Eu îi urmam mai tîrziu, căci la ora șapte se deschidea magazinul SAM din Roznov, de unde cumpăram pîine mare, rotundă, de Tazlău.
Cu 2-3 pîini în traistă, treceam calea ferată ce străbătea Roznovul, o luam pe ulița de lîngă fabrica de cherestea „11 Iunie” și țineam cărăruia de pe marginea drumului ce merge la Girov, traversează podul de peste canal și taie șesul ce se-ntinde pe sute de hectare, la stînga și la dreapta, pînă sub deal, „La nuci”. Era drum de vreo oră pînă la holdă, însă cască-gură ca mine mai rar, chiar dacă  pe ogor era și tata, căruia prea bine-i știam moarea. De bună seamă că toți m-așteptau să iau bidonul de toartă și s-aduc apă din Papuc, pîrîul ce curge la vreo doi kilometri de noi, paralel cu rîul Cracău. Eu însă uitasem de porunca tatei. Pășeam amețit de mirosul de pîine caldă ce se răspîndea pînă hăt-departe în urma mea, încît și soarele poftea la un coltuc, d-apoi eu. Cam la jumătatea drumului, pe șes, era o fîntînă părăsită, cu ghizdele înalte, rotunde, din ciment, străjuită de doar stîlpul înalt de vre 7-8 metri, în capătul căruia cumpăna nu mai exista demult. Prăjina cu ciutura de la capăt dispăruseră și ele, de ani buni. Bătrînii spuneau că boierul Roznovanu construise lîngă fîntînă și-o adăpătoare, pentru vitele care trudeau pe moșia sa de aici. Nici oamenii, nici animalele nu mai fac popas aici, să-și aline setea, de mulți ani. 
     Legenda spune că în fîntînă, adîncă de vreo 8 metri, s-a aruncat un deținut care muncea pe șantierul canalului hidrotehnic Piatra Neamț – Bacău, cadavrul său fiind scos afară mult mai tîrziu, deja putred. Atunci, oamenii au lăsat-o fără cumpănă, prăjină și ciutură, ca să nu mai poată scoate nimeni apă din fîntînă, căci ar fi fost spurcată.... M-am oprit la fîntînă, dorind să văd dacă mai este apă în ea, căci în alți ani, pe timp de secetă, seca. Ploile îndelungi din iunie ridicaseră pînza freatică, așa că la fund se zărea o apă întunecată, neclintită. Ș-atunci, am cules un bolovan de la marginea drumului, cu gînd să-l arunc înăuntru, să ascult ecoul provocat de contactul cu apa și, astfel, să-i ghicesc adîncimea. N-am apucat, pentru că în oglinda apei s-a ivit chipul înecatului descotorisindu-se de straiele vărgate de pușcăriaș, urlînd  schimonosit după ajutor. M-am speriat și-am luat la fugă vlăguit de frică, nădușind de transpirație. În anii ce-au urmat n-am mai avut curajul să zăbovesc la fîntîna pușcăriașului. Multă vreme, apoi, cînd treceam pe lîngă vreo fîntînă cu cumpănă, mă cotropeau iar fiorii spaimei trăite atunci, căci ai mei m-au avertizat că duhul înecatului mă va tot bîntui dacă timp de cinci ani, de Crăciun și de Paști, nu mă spovedește și împărtășește îndrăgitul preot Mihai Cotfas, parohul nostru.
     Ajung, așadar, pe la ceasurile nouă pe dealul Boțoaia, la holdă, convins că tata nu-mi va ierta întîrzierea. Ogorul nostru era pe jumătate populat cu snopi, căci tata făcea productivitatea nu glumă, cu hreapca lui. Sor-mea răsucea legători din fire de grîu sau mohor, strîngea cu ele în snopi plantele rînduite inginerește în brazde, iar mama, cu secera, tăia grîul din marginile haturilor, pe unde nu se putea cosi. N-am pățit nimic, nici pentru întîrziere, nici pentru că dădusem gata jumătate dintr-o jimblă, din cele trei cumpărate de la SAM. Fără vreun îndemn, am înhățat bidonul și-n maxim juma de oră m-am și întors cu el, plin cu apă rece. La masă n-am mai stat cu ceilalți, căci înfulecasem deja vreun kil de pîine, slavă domnului...Nu-mi plăcea la seceriș, din pricină că, pe o caniculă sufocantă, eram obligat să culeg plantele rămase nesecerate și spicele frînte de hreapcă pe ici-colo, să car snopii la distanțe de vreo 30-40 de metri, la locurile unde mama stivuia snopii în glugi, pentru că grîul trebuia să se usuce și apoi să fie cărat la arie, pentru treierat. Pe la șase-seara,  grîul de pe cele 10 prăjini ale noastre, fusese deja secerat, legat în snopi și clădit în glugi aranjate în formă de cruce, pentru ca vîntul și curenții de aer să-l usuce mai repede. Drept care, cu uneltele pe spinare, luăm drumul întoarcerii acasă, un drum parcă mai lung și sigur mai obositor . 
     Peste cam două săptămîni, răstimp în care se succedau alte treburi, am adus din cîmp grîul la treierat. Lucrarea asta se săvîrșea în aria amenajată în lunca Bistriței, lîngă fosta fabrică de cherestea Alfa. Aici,  oamenii își cărau recolta, o stivuiau în clăi dolofane, așteptînd rîndul la batoză. Costică Căpitanu, un mare gospodar din satul vecin, Chintinici, era singurul din zonă care avea și acest utilaj, și tractorul care-l punea în mișcare. Cînd el aprecia că grîul s-a uscat, instala batoza și tractorul pe direcția în care sufla vîntul, încît să spulbere pleava și praful înafara ariei. Amîndouă utilajele aveau, lateral-stînga, cîte o volantă, pe care era întinsă o curea din piele, lată cît palma și lungă de vreo 7-8 metri, curea ce asigura transmisia puterii tractorului la mecanismele batozei. Îmbrăcat în șalopetă nemțească, cu o cheie mare și o cutie de vaselină în mîini, Costică Căpitanu umbla la motorul tractorului, ungea șuruburi, piulițe și roți dințate, regla bătătoarele și sitele batozei. Primul de pe lista șefului ariei apropia căruța plină ochi de batoză și, cu țepoiul, azvîrlea snopii deasupra utilajului. Acolo, un ucenic al mecanicului îi împingea unul după altul în compartimentul bătătorului. La coada batozei, un alt om era la post, așezînd paiele în poloage, pe care alt om le rînduia în șire, la marginea ariei. Cînd Costică Căpitanu isprăvea instructajul, pornea tractorul cu o manivelă. Cureaua de transmisie începea să se miște, mergînd în gol preț de cîteva minute, după care dădea semnalul:
       - Încarcă, bă! Încarcă, bă!..., urla din amîndoi rărunchii, în admirația  a cinșpe-douăzeci de oameni, gură-cască sau înscriși să treiere chiar din prima zi.
Adevărat, vedeam pentru a doua oară asemenea spectacol. Îmi plăcea enorm, chiar dacă aveam de strîns pleava, de cărat paiele la șiră sau sacii cu boabe la căruță. Admiram peste poate cum se înțelegeau oamenii, cum își coordonau mișcările, deși zgomotul scos și de tractor, și de batoză era de pe altă lume. Ș-apoi, mărturisesc că și azi văd lumina și mulțumirea de pe fețele oamenilor, cînd își încărcau sacii cu grîu în căruțe, chiar dacă li se luaseră și uiumul, predaseră și cotele, fiecare după cît a treierat. Și noi am dus acasă vreo 500 de kile de grîu. Mama a hotărît să-l întindem pe niște prelate din țoale din cordică, să se usuce mai bine ș-apoi să-l vînture, să devină bun de dus la moară. Așa că exact la mijlocul lui septembrie, mîncam pîine din grîul acelui an, întîia pîine, coaptă în cuptor de mama, după un anume ritual. Se-ntîmpla cu o zi înainte de a pleca la oraș, la școala de muzică.
     Dis-de-dimineață, mama m-a trimis s-aduc o găleată de apă tocmai de la izvorul din grădina lui Moș Ion Tărcăoanu, fratele său, deși aveam fîntîna noastră. La întoarcerea-mi, deja își instalase atelierul în bucătăria de vară, adică pe masa rotundă de brad așezase o covată în care cernea făina, cu sita cea deasă. Aud poruncă s-aduc niște surcele și vreascuri uscate de la trunchiul de tăiat lemne. Aprind focul, iar mama umple cu apă din găleată o oală de vreo 5 litri, apă neîncepută, pe care-o pune pe plită. După aproape juma de oră, c-un ibricaș toarnă ușurel apă călduță într-un cuib adîncit cu pumnul în mijlocul coveții, apoi c-o lingură din lemn o amestecă cu făina de pe margini, presărînd din cînd în cînd cîte un praf de sare. În cîteva minute, în fundul coveții, pe care, între timp, o și plantasem pe prichici, lîngă plită, se rotunjește o plămadă ce-ncepe a scoate bulbuci. Peste vreo oră, mama s-apucă voinicește de frămîntat, cu mînecile cămășii suflecate, înfingînd și răsucindu-și pumnii, alternativ, în aluatul ce tot înghițea făina, pe măsură ce eu turnam apă caldă, la comanda mamei, bineînțeles. Cam două ceasuri a tot ghiontit coca, și tot cam pe-atîtea a lăsat-o la dospit, acoperind covata cu un ștergar precum poartă nașii de cununie la nunțile țărănești. C-un feleștiuc îmbibat cu untdelemn, ung vreo zece tăvi dreptunghiulare pentru pîine și vreo cinci tingiri rotunde pentru colaci, în timp ce mama trage jarul din cuptor și-l rînduiește cu meșteșug la gura sa, pe vatră. Apoi, cu lopata împinge un mănunchi de hîrtii înăuntru, să vadă dacă a nimerit temperatura de coacere. Hîrtiile nu s-aprind, și mama începe să modeleze coca, pe care o așează cu mare grijă în tăvi, apoi zăbovește la împletitul colacilor, pe care-i pune îngerește în tingirile din tablă neagră. Ușurel, cu lopata din scîndură de fag, împinge tăvile în fundul cuptorului, lăsîndu-le pe cele cu colaci încătră gura sa, nu înainte, însă, de a dezmierda cu untdelemn creștetul aluatului, pe care desenează și o cruce. Apoi, își îndreaptă spinarea, își face cruce și bombăne cuvintele unei rugăciuni tăinuite. Mă trezesc apucat de-o mînă și scos afară. La doi pași de ușa bucătăriei,  privesc și eu cerul alături de ea, fac și eu o cruce mare, în timp ce mă-ndeamnă să spun Tatăl Nostru, pe care evlavioasa de mama îl rostea întotdeuna cu voce tare...
       - S-aude fabrica de la Tazlău, auzi?!... Acuși o să plouă, așa că adu vacile din cier și leagă-le la iesle, în grajdi, băieti!, îmi poruncește mama, cătînd la alte treburi urgentate de venirea ploii.
Mintenaș, aduc cele două vite în grajd, le așez cîte un braț de strînsură la fiecare în iesle, timp în care trăsnetele și tunetele deja se dezlănțuiseră.  Afară, nori negri, grei, cotropiseră văzduhul satului pe de-a-ntregul. Ploua apăsat, cu picuri deși și mari, cît boaba de mazăre. După vreo juma de oră, cerul s-a limpezit iar aerul căpătase gust, dulce, parcă...
Așa se întîmpla întotdeauna cînd auzeam sunetul sirenei fabricii de cherestea de la Tazlău, care se afla la vreo 10 kilometri de noi, traversînd direct vreo trei-patru dealuri. Vîntul sau curenții ce veneau din sud, sud-vest împingea mai întîi sunetul sirenei, apoi îi urmau norii încărcați de ploaie. În aste vremuri, nu se mai aude sirena de la Tazlău. Capitaliștii au omorît și fabrica, și brutăria, și...

În bucătărie, mama începuse a scoate pîinea din cuptor, așezînd-o pe masă și pe laiță. Dintr-un castron de lut, în căușul palmei lua sirop din apă cu zahăr și ungea și pîinea diafană, și colacii dolofani. Mirosul și gustul lor mi-au garantat, de pe atunci, că Raiul există.  
Apoi, mama a fixat cel mai frumos colac la icoana din odaia de bună, dedesubtul cununei croite din spice de grîu de către sor-mea Aneta, şi iar a rostit o rugăciune. 
A doua zi, însoțit de mama, luam drumul orașului, urmînd a locui pe strada Maiakovski, la Baba Melinte, gazdă tocmită înainte vreme.
În traista cu merinde, mi-a pus și două pîini, făcute din grîul la care trudisem și eu, după puterile mele, ale unui copil de unșpe ani.

Două pîini, simbol al binecuvîntării. Şi binemeritării!...

16 nov. 2018

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa(V)



Traian SOCEA
Eu,  vara lui 2018...
În acel an, 1965, secerișul avea să întîrzie cu vreo două săptămîni, din pricina ploilor ce s-au așezat în ținutul nostru cam o săptămînă. Deja, a doua prașilă o dădusem la spate, iar în agenda gospodăriei urgența erau cositul și adunatul fînului de la Balta Roșie, locul în care părinții moșteniseră vreo 40 de prăjini de fînaț. Ca s-ajungi acolo, trebuie să străbați ulița Turneștilor, cale de vreun kilometru, perpendicular în drumul Calului, faci stînga și, după alți 4 kilometri, începi a urca înspre dealul Horodiștea, în dreapta. Aici, mi-a povestit tata, care, născut în 1903, știa multe, preotul Constantin Matasă,- întemeietorul muzeului nemțean de istorie, și academicianul Radu Vulpe au făcut săpături arheologice în 1936, descoperind vestigii ale culturii cucuteniene și, astfel, stabilind existența unei cetăți dacice, la o altitudine de vreo 500 metri, înscrisă în salba suratelor Cozla și Bîtca Doamnei, și ele fortificații din secolul I, î. Hr...
De bună seamă, tata cu frații mai mari plecau cu noaptea-n cap de-acasă, ca lumina zilei să-i prindă cu coasa în brazdă, căci dis-de-dimineață era sporul mai vîrtos, cînd iarba era muiată de rouă se și tăia mai lesne. Pe la unșpe, mama înjuga vacile, punea prepelecii, greblele și furcile-n corlatea căruței, alături de o traistă cu mîncare și bidonul pentru apă. Cele două vite, Floreana și Joiana, știau bine drumul, mama coborînd din căruță și apucînd frîiele doar la intersecțiile dintre drumurile și ulițele - repere ale traseului, pînă la Balta Roșie. Ajungem la moară lui Lămbuță, facem dreapta și suim anevoie rîpa Bogoslovului, vitele opintindu-se pînă la epuizare, îndemnate domol de mama care, în pantele mai mari, îmi striga să strîng frîna de la cele două roți din spate, încît căruța să-nțepenească între bolovanii rispiți de torenți, mari cît căciula, iar  cele două vite să-și mai tragă sufletul.
Ajunși pe muchea platoului, cătam înspre cosașii noștri care, și ei, abia așteptau să ne zărească. Urma încă vreun kilometru de drum lutos, crestat de tranșee săpate de șuvoaiele prăvălite din munte, pe care roțile din lemn ale căruței, încălțate cu cercuri de fier, le încălecau miraculos, căci mama era dibace în strunitul bietelor patrupede. Eu străbăteam iute imașurile și fînețele pînă la izvorul din coasta stînii lui bădia Tică Anton, umpleam cu apă rece bidonul de 5 kile și tot în pas alergător mă-nfățișam țanțoș înaintea tatei, ca și cum săvîrșisem mare ispravă. Trecuse binișor de ora 12, soarele se instalase biruitor pe întreg medeanul văduvit de umbra pădurii de odinioară, căci mai mult de 90% dintre falnicii stejari ce populaseră muntele Gorganu fuseseră căsăpiți de ani buni, trunchiurile lor seculare fiind expediate de Sovromlemn în URSS, în contul datoriei de război.
-       Mă, ai văzut, o pus mă-ta fo garafă de rachiu în traistă?, mă iscodi tata în răsuflările dintre sorbitul hămesit al apei...
-       Nu știu, tataie, nu m-am uitat în traistă!, răspund eu neconvingător, spionînd reacțiile celor doi frați, nerăbdători să-și ostoiască setea...
Scrutez jur-împrejurul fîneței, apreciind că cei trei cosiseră mai mult de trei sferturi. Rămăsese o postată care urma să fie culcată la pămînt, în vreo două ceasuri. Cosașii, goi pînă la brîu, deja se așezaseră pe cîte-un polog de iarbă, la umbra unei tufe de alun lăsată anume să crească în hotarul cu proprietatea megieșă. Se făcuse ora unu și, normal, erau lihniți de foame, căci a trage de coasă nu-i o muncă ușoară. Cînd, în sfîrșit, după vreun sfert de oră, apare și mama, tata mormăie anumite sudalme. Așa făcea mereu cînd îl necăjea foamea și, mai ales, setea. De rachiu, normal!... Mă reped și dejug vitele, leg funiile la fiecare în coarne, le priponesc de un ciot de păducel și le așez sub nas cîte-un braț bun de iarbă reavănă. Mama înșfacă traista din căruță, scoate din ea un ștergar vîrstat, pe care-l întinde la picioarele cosașilor, garnisindu-l cu două scatoalce de slănină abia scoasă din putina cu slatină, precum și cu un dărăb de brînză zburată, de dimineață scoasă din strecătoare. Dintr-o cratiță de vreo trei kile, răzbate damf de scrob înnobilat cu tochitură de porc, bucăți de cîrnați și jumări, conservate cu untură în garniță, încă din iarnă. O legătură cu ceapă verde, o alta de usturoi și o mămăligă voinică iau loc pe masa improvizată, slobozind rîuri-rîuri de salivă în gurile flămînzilor. Apoi, mama dibuie în fundul trăiștii garafa de rachiu, i-o intinde tatei, care, tacticos, cu dosul mîinii își șterge mustățile, îngînă un „Noroc!” și-nghite trei duște, mai dihai ca pe apa de izvor. Sticla trece și pe la ceilalți, zic „Doamne ajută!” degustînd și ei din preludiul ospățului pregătit de mama, care era tare gospodină. Înfulec o porție sănătoasă de scrob înaintea celorlalți, n-apucă nimeni să mă ia la trei-păzește, că și zic „boda-proste!”.  Apoi, mă ridic și dau zor către căruță, descarc prepelecii și uneltele, apoi îmi iau furca și-ncep întorsul brazdelor, căci soarele le zvîntase bine de tot. Mama strînge masa și se-nfinge și ea în iarba dungată de-a lungul coastei,  în vreme ce cosașii își arceresc uneltele.
-       Măi, băiete, ia traista din cotiugă, și vină după mine!, îmi poruncește mama, după vreun ceas de muncă, apucînd-o spre coastă, către postata încă necosită.
Ce urma să facem îmi plăcea, căci mama deja strînsese un mănunchi de romaniță, pe care-l așeză cu grijă în fundul trăiștii, croită dintr-un macat din lînă multicoloră țesut în stative de sor-mea Maria, în postul Crăciunului. O traistă dolofană, în care să-ncapă și multul și puținul, pe care o căram haiducește, cu baierele legate fundă pe umăr, în atîtea și atîtea locuri unde era de mare trebuință. Mama culegea cu spor, alegînd plantele cu florile cele mai arătoase și mai parfumate, pe care le rînduia în buchete, nu înainte de a-mi spune cum se cheamă fiecare în parte. În minte încă îmi stăruie policromia neasemuită a fînețelor din acele locuri și acele timpuri. Și astăzi, recunosc, nu numai după flori și culoarea lor, care plante sînt de leac, căci pe pajiștile și fînețele de munte ai de ales sînziene, rostopască, năpraznic, brînca ursului, cimbrișor, traista ciobanului, pufuliță, cicoare, trei-frați-pătați, iasomie ș.a. De la mireasma asta unică, cu traista burdușită de plante medicinale ne întoarcem la căruță, și-ncepem iar treaba.
Pe la 4, terminăm și noi întorsul brazdelor, și ei cositul. Dau fuga la izvor, aduc al treilea bidon cu apă rece și ne tolănim la umbră, pentru jumătate de oră de odihnă. Apoi, tata înfinge-n pămînt prepelecii, unul după altul, mama s-apucă de clădit căpițe, în vreme ce frații Vasile și Mihai adună cu furcile fînul în grămezi, cît mai la îndemîna ei. Eu, nicidecum să stau degeaba, încep a grebla în urma lor, formînd ici-colo grămăjoare de fîn, pe care le car cu furca aproape de tata, care, și el, s-apucase de clădit alte căpițe. Făceam treabă cu rîvnă, căci tata, care nu cruța pe nimeni, nu-ngăduia nici un fel de hincoteală, precum s-auzea de pe fînețele megieșe. Așa că eu, mama și Mihai ne-am apucat și de întorsul brazdelor de pe postata abia cosită, tata continuînd să ridice căpițe, ajutat de Vasile. Pe la șapte-seara, terminaserăm adunatul și greblatul, iar mama și tata isprăviseră și ei clăditul fînulului pe vreo 12 prepeleci semeți, precum niște piramide în miniatură. Am pus în căruță 3 spinări de fîn cu care-am acoperit uneltele, după care mama a înjugat vitele, una după alta. Am luat drumul înapoi, spre casă, eu la coada căruței, căci scoborîșul era mai periculos, trebuind să-nvîrt manivela frînei la comanda mamei, la oricare rampă unde atelajul ar fi venit peste vite, rupîndu-le picioarele dindărăt..
Tata și cei doi frați mai mari deja o luaseră pe-o scurtătură ce cobora pe pîrăul Murarului, aproape de casa lui cumnat-su, moș Costachi Bolahan. Aici i-am găsit pe amîndoi, șezînd pe prispă unul lîngă altul, nerăbdători să-mi fac apariția, de după podul Căzăci. Mama și-a continuat drumul împreună cu frații mei, iar eu am întins-o prin lunca pîrîului Calu pînă la moș Costachi, conformîndu-mă astfel ordinului transmis de tata, căci avea să-mi încredințeze o altă misiune. Anume, să dau fuga la prăvălia lui Harlambi Dogaru, de unde să cumpăr o jumătate de șliboviță. Într-o clipită, mă și întorc, îi întind garafa lui moș Costachi, doar el îmi dăduse banii, și fug la mătușa Ileana, sora tatei, să-mi dea două păhăruțe de băut rachiul.
Moș Costachi se apropia de 60 de ani. Avea cam doi metri înălțime și vreo sută de kile. Era un bărbat voinic și arătos, vrednic și tare curajos. Bolahan era porecla lui Moș Costachi, însă numele de familie îi era Ostahie, trăgîndu-se din satul Slobozia,  al actualului oraș Roznov. Era nepotul lui Costachi sân(fiul lui) Vasile Ostachi, care, alături de celebrul Ion Roată, a fost deputat în Divanul Ad-hoc al Moldovei, luptînd și votînd pentru unirea principatelor de la 1859. Moș Costachi se-ntrecea cu tata în a povesti întîmplări din viața lor deloc ușoară, pentru că supraviețuiseră și celor două războaie mondiale, și crizei economice din 1929-1933, și legionarilor, și foametei din 1946, și cotelor impuse de noul regim. Iar eu – mezinul tatei și Vasilică - mezinul lui Moș Costachi, mai mic decît mine cu doi ani, ne tolănim pe iarba din fața lor, cu urechile cît pîlnia de patefon nemțesc. Multe din istorisiri le mai povestiseră, prin urmare le știam pe dinafară. Însă, de fiecare dată, își aminteau alte detalii, cu alte semnificații, tocmai pe înțelesul și la insistențele noastre. Tata povestea cu lacrimi în ochi de anii marii crize, cînd societățile de exploatare și transport material lemnos au dat faliment, cînd a trebuit să părăsească satul și să meargă, împreună cu mama, cu primii doi băieți și primele două fete mai mari, să slugărească pe moșia Sturdzenilor de la Miclăușeni. Acolo, cele două surori au și murit, în accidente niciodată deslușite.
Moş Costachi, în mijlocul camarazilor ...
 Apoi, Moș Costachi vorbea despre război, despre luptele de la Cotul Donului, unde, ca sergent, era ochitor de tun. Regele Mihai l-a decorat cu Medalia Bărbăție și Credință cu Spade, ca recunoaștere a vitejiei  sale, dovedită și-n luptele din EST, și din Vest. Pomenindu-se de Cotul Donului, tata s-a ridicat de pe prispă și ne-a arătat cicatricea de la șoldul drept, urmare a unei răni căpătate în timpul unui bombardament inamic năprasnic, cînd doar el și 12 camarazi din batalionul său au supraviețuit. Însă, tot restul vieții a fost nevoit să se folosească de o cîrjă, pentru  ca pașii să-i fie siguri, cîrjă cu care mi-a administrat destule corecții, ca sancțiune pentru vitejiile mele copilărești.
Mulți dintre sătenii din Iapa și Calu au fost plutași pe Bistrița și Siret. Ani buni, tata a fost dălcăuș. Adică mînuitorul cîrmei din spatele plutei, care putea fi construită din 3-4 căpătîie(table). Moș Costachi, însă, a avansat de la corhănitor, la dălcăuș și apoi cîrmaci, pînă la rangul de dragoman de plute. De la Dorna, pînă la Galați, Moș Costachi era maestrul care, ajutat de dălcăuș, asigura navigarea buștenilor aranjați în căpătăie de cîte 15-20 de bucăți, legate între ele cu șprăngi, formînd convoaie și de peste 50 de metri lungime. Pe plute, se transportau și produse agricole, și animale, care se încărcau și descărcau în haituri construite în locuri prielnice, unde dragomanul hotăra acostarea. Așa încît, cîrmaciul și dălcăușul își probau măiestria, sărind în apă și fugind înaintea plutei, legată cu o șufă de țiac (un par gros-ascuțit la un capăt), țiac pe care-l înfingeau în mal sau îl ancorau de o cioată sănătoasă, ochită din vreme.
Prin urmare, dragomanul făcea și un anume comerț, tot el permițînd și accesul „la bord” al oamenilor care călătoreau zeci de kilometri, din hait în hait, acestea fiind un fel de stații de sosire-plecare, amenajate la adăpostul malurilor unde curenții apelor îngăduiau acumularea apei, de vreun metru adîncime. Zece-unșpe zile dura drumul plutelor pînă la Galați, unde se dădea lemnul în primire, căci un sal(mai multe căpătîie legate unul de altul, în convoi) zdravăn de plute ajungea și la peste o sută metri cubi. Întorsul acasă era pe jos sau cu trenul, cu popasuri de poveste pe la hanuri de răspîntie, unde plutașii erau ospătați pe măsura vredniciei lor, căci Moș Costachi era vestit și ca petrecăreț neîntrecut.
Bunica Anica(stînga-jos), alături de nepoţi(o mică parte)...
Zilele trecute, l-am vizitat pe vărul Vasilică Ostahie - Bolahan, care și-a ridicat gospodărie temeinică exact pe locul casei părintești. Și-acum, la bătrînețe, vărul îmi reproșează cum că-l ghionteam atunci cînd bunica Anica ne miluia cu bunătăți ascunse în celar, anume pentru noi, nepoții. Vasilică a ajuns „Master chef”, datorită măiestriei sale în arta bucătăritului, mai cu seamă în prepararea bucatelor tradiționale, fapt care-l face unic în teritoriile noastre, fapt pentru care este chemat în multe case boierești, cu mare ștaif, din zilele noastre. Firește, ne-am așezat cam în locul în care ședeam odinioară, cu urechile ciulite, ascultînd istorisirile taților noștri. Sigur, vărul s-a și înființat cu o glajă de „Bitter Dacic”, o licoare patent propriu, preparată din fix 46 plante medicinale și fructe de pădure, îmbălsămate nezgîrcit, vreme îndelungă, în palincă de prună-prună, de vreo 80 de grade. Pe la al treilea păhăruț, Vasilică cotrobăie în arhiva personală și-mi arată fotografii din război, cu Moș Costachi, și cu bunica Anica, în fața casei bătrînești de pe deal la Neculai Ili-Socea, bunicul pe care nu l-am cunoscut. Apoi, dintr-o magazie, aduce un cioflîng, o țapină, o clupă și-o bardă - sculele de plutărit ale tatălui său, pe care le păstrează ca pe sfinte odoare, căci au aparținut „Maisturului” Costachi Ostahie – Bolahan...
De bună seamă, pe vărul Vasile trebuie să-l invidiezi pentru talentul său de povestitor. Își retrăiește amintirile chiar în fața ta, depănîndu-le cu emoție și înfiorare, învăluindu-le în mătasea neuitării. Aceleași gesturi, mimică și inflexiuni ale vocii, precum tatăl său, Moșu Costachi, povestind despre aventura cu muzicanții fanfarei de la Cosmești, pe care i-a luat din stația de la Galbeni. Țiganilor le-a promis că-i va debarca aproape de casele lor, pe malul Siretului, însă cu obligația de cînta din alămuri neîntrerupt, tot traseul.
La anumite coturiîși amintește mai bine vărul Vasile -  pluta intra într-un fel de vrie, iar muzicanții, pierzîndu-și echilibrul, se opreau din cîntat și-l lăudau pe tata pentru dibăcia sa: „Ești un maistur, bre, ești un maistur!...”  Pe atunci, Siretul era mai domol, meandrele sale fiind mai prietenoase, mai puțin periculoase decît apriga Bistriță. Prin urmare, ca să-l mulțumească pe tata, țiganii și-au consumat repertoriul de cîteva ori pe cei vreo sută de kilometri, de la Galbeni la Cosmești.  Însă, cu vreo doi kilometri înainte de ajunge în localitatea lor, tata i-a obligat să sară într-o ploștină, în care apa ajungea pînă la brîu. „Săriți, că intrăm în toance și se rupe pluta!”, le-a ordonat tata, amuzîndu-se cum țiganii se bîldîbîceau în Siret, cu alămurile ridicate deasupra capetelor, ca să nu intre la apă. Bineînțeles că nimeni nu s-a-necat. Bineînțeles că, ajunsă pe mal, întreaga trupă de hartiști l-a înjurat și blestemat pe tata, strigîndu-i:„ Ești o tirablă, nu ești un maistur!...”
Cu muzicanții de la Cosmești, tocmiți să cînte la Capră, de Anul Nou, Moș Costachi a mai avut aventuri. Le-om scrie altă dată. La, la fel și pe cele intitulate „ Costachi Bolahan, Maistur inculpat”...

2 nov. 2018

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa (IV)


Traian SOCEA

Eu, la Măieruş - Tarcău, iulie a.c.
Ploaia începuse de vreo săptămînă, în iulie, an de grație 1965. În prima zi, cu tunete și fulgere, cu picuri mari precum boaba de mazăre. Ploua fără gheață, lucru de care toată lumea se bucura. Ploua de parcă se rupsese zăgazul apelor din ceruri. În următoarele zile, norii îmbrățișaseră întreg teritoriul nostru, înnegurind lumina zilei. Ploua mărunt, relaxat, părînd a nu se mai opri. Pămîntul deja se săturase de apă. Pe ogoare, în livezi sau pe pășune cu greu puteai intra fără  cizme de cauciuc. Pe ulițe și pe dealuri, apa chiftea formînd, pe alocuri, șuvoaie și torenți ce apucau căi nestrunite. Ai mei, ca toți gospodarii satului, se temeau să nu vină puhoiul. Geaba, pîrîul Iapa s-a umflat, revărsîndu-se în lunci, pe ogoare cultivate cu porumb, cartofi sau cînepă. Majoritatea celor din cotuna noastră era pe malul apei. Oamenii începuseră să taie arini și răchiți, să le care cu vitele și să le proptească în locurile vulnerabile, acolo unde se năpustea viitura, rupînd malurile. Reușeau într-o parte, stihia lovea în alta, vizibil mai furioasă. Mama parcă era șef de stat major, într-atît de energică și de dibace era în mînuirea beschiei și toporului, în mînatul celor două vaci înjugate, care trăgeau la tînjală arbori nefasonați, cu funze cu tot, îi poziționa în unghiul potrivit, la un metru-doi de malul în pericol.  Fratele mamei, moș Ion Tărcăoanu, făcea căteva crestături în trunchiul copacului, peste care trecea două spire de șprangă, fixa montura asta cu una-două scoabe metalice, după care striga la mama:
-      -  Aristiță, fă, mînă Hăis, și-ntinde cablu!...
-      - Hăis, Floreană, hăis Joiană!, îndemna mama bietele vite către un arin gros, aflat la vreo 15 metri încătră mijlocul luncii.
Moș Ion lega șpranga în jurul arinului, strîngînd ochiul de oțel cu țapina...Ceilalți vecini - bădia Costică Bofan, lelița Ileana lu Bofan, moș Ghiță Radu, bădia Costică Torcaru și fiul său, Mihai, moș Vasile Tărcăoanu și bădia Costică Pintilii, moș Vasiliu și bădia Săndică Dogaru - erau deja lîngă copac, cu țapine și pari în mîini, așteptînd comanda de la moș Ion.
-        Volta, măăăă!... s-auzea dintro-dată glasul său, acoperind vuietul apelor nebune.
-        Vooolta, măăăă!....se-ntorcea ecoul strigătelor celor bărbați ce-ncepuseră a  rostogoli copacul lung de vreo 10-15 de metri în apa clocotindă, alungînd-o semnificativ de lîngă malul care se surpa mereu-mereu.
Operațiunea se repeta pînă ce fiecare cot de mal expus viiturii, pe o lungime de vreo 100 de metri, devenea protejat cu astfel de apărători. Așa încît, vă-nchipuiți că toată lumea era murată de apă, căci, în acele vremuri, pelerine de ploaie nu-mi amintesc să fi văzut la vreun consătean.

Două zile și două nopți a durat veghea asupra „cotelor pîrîului Iapa”, care, în vreme de secetă, curgea anemic, apa ajungînd abia la oul piciorului. Eu, dar nici ceilalți din generația mea, nu mai văzusem asemenea puhoi. De la mama, aveam să aflu cum că un puhoi mult mai mare fusese în 1941, cînd gospodăria noastră a fost spulberată de ape, chiar sub ochii tatălui meu, care privea de pe muchia dealului Roznovanu cum munca lor de tinerețe se prăpădește. Tata venise de pe front, într-o permisie de cîteva zile. Traversase podul de peste rîul Bistrița, însă acasă n-a putut ajunge, întrucît podul Trandacira, care asigura accesul în satul nostru, fusese luat de puhoi. Așa că, parcurgînd satul Chintinici, aflat deja în apă pînă la brîu, a suit dealul ajungînd în dreptul nostru taman cînd casa, grajdul, moara, chiua și celelalte anexe erau, una după alta, înghițite de potop, ca la comandă.
Firește, tata s-antors la război, iar mama a rămas cu patru copii, frații mei mai mari: Costică, de 12 ani, Ion – 9 ani, Maria - 7 ani și Gheorghe, de 1 an. Harlambi Tărcăoanu, frate mai mare al mamei, brigadier silvic la acea vreme, i-a primit să locuiască într-o anexă din gospodăria sa. Însă, pînă-n iarnă, mama a reușit să ridice o șandrama în care, laolaltă cu copiii, au răzbit pînă-n primăvară, în frig și lipsuri de nepovestit. Și-acum, cînd scriu aste rînduri, o văd pe mama lăcrimînd și suspinînd, povestindu-ne despre nenorocirile prin care a trecut. În 1942, cu ajutor din stînga-dreapta, a început construirea, din lemn și lut, a unei căsuțe cu două camere, hol și celar. Într-o cămăruță, ea și frații mei au supraviețuit războiului, căci peste locurile noastre au trecut și nemții – în retragere, și urmăritorii lor – rușii, despre care ai mei n-aveau păreri de bine. Întors de pe front în 1945, rănit fiind, a fost nevoit să se ajute de o cîrjă toată viața, tata a găsit casa aproape gata. În anii ce-au urmat, i-a mai adăugat o cameră, a mai ridicat un grajd și o bucătărie de vară, întregind gospodăria, în care mi-am petrecut anii copilăriei, ai adolescenței și tinereții, laolaltă cu ceilalți 8 frați mai mari, căci din 11, în viață 9 mai rămăsesm, 3 fete și 6 băieți.

Puhoi mai devastator avea să fie în 1970, cînd inundațiile au prăpădit multe case din satul nostru și nu numai, cînd apa năboia peste tot încît oamenii ziceau cum c-a venit potopul. De pe dealul Roznovanu, apa curgea în torenți în albia pîrîului Iapa, care se lățise precît Dunărea. De pe dealul Iepii, la fel. Prin grădini și ogrăzi, pe drumul mare și pe ulițe, o apă murdară și perversă se instalase pînă la ghizdelele fîntînilor. Nimeni nu putea face nimic, nădejdea era numai la Domnul, la care toată lumea se ruga încontinuu. La noi, apa, ajunsă pînă la prispa casei, inundase beciul, fîntîna, bucătăria de vară, cotețele, poiețile. Mama a hotărît să urcăm păsăretul în podul grajdului, porcul în ieslea vacilor – iar ele, bietele, duse pe dîmb, la Bițu...
Prăpădul mare s-a produs la încetarea ploii, cînd puhoiul a-nceput să scadă. Atunci, întreaga luncă a lui Vasili Pomană, cu arini și răchiți de cîte 15-20 metri înălțime, a fost doborîtă, formînd o țesătură de trunchiuri ce se așezase ca un baraj înaintea puhoiului. În amontele său, apa se tot înălța, ca într-un lac de acumulare zăgăzuit de sute de metri cub de arbori, doborîți cu întregul lor coronament. Drept urmare, apa năpădea și mai feroce, amenințînd și mai tare casele oamenilor, cele mai multe aflate la 150-200 de metri de vechea albie a pîrăului Iapa. După vreo oră, barajul a fost spulberat, trunchiuri de copaci desfrunziți înțepenindu-se în garduri, temelii de grajduri și case, în livezi și pe ogoarele din aval. Iadul era pe sfîrșite, am înțeles, căci era prima noapte din ultimele vreo 5 cînd mi-am văzut părinții ducîndu-se la culcare în odăița de jos, de lîngă uliță. În podul cu fîn, la somn, ni se alăturaseră frații Neluțu și Lică, copii de cîte 7 și, respectiv, 9 ani ani ai vărului Vasile Socea, a cărui casă, clădită de puțin timp la intrarea în sat, fusese spulberată de viitura din a doua zi de puhoi. Cei doi, mama lor - Aurica și tatăl lor aveau să trăiască în gospodăria noastră pînă toamna-tîrziu, cînd reușiseră șă-și înjghebe o odăiță în care au și iernat. Aveam 16 ani, eram ditai vlăjganu și, prin urmare, bun de muncă. Drept care, am fost de-un cît de cît ajutor în principal vărului Vasile, dar și lui bădia Ionel Nicorescu, și el încercat de soartă.

Așadar, în iulie șaișcinci, abia terminasem clasa a IV-a. Fratele cel mai mare, bădia Costică, și mama, Aristița, conspirau să ne dea la școala de muzică din Piatra Neamț. Fiica sa, Lucica, trecuse într-a șasea. Avea, și încă are, o voce tare frumoasă, glasul său auzindu-se pe la toate serbările din comună. Am avut și eu, chipurile, din moment ce eram mai mereu pe scenă, în duet cu ea, sau solo. Am dat examen, eu fiind preferat de profesorul Comaștoc, la contrabas, Lucica de profesorul Galanton, la oboi. Pînă la începerea școlii, în toamnă, trebuia să fiu exemplar în săvîrșirea muncilor din bătătură, drept recunoștință a trimiterii la oraș, unde aveam să stăm în gazdă la baba Melinte, pe strada Maiakovski.
Prin urmare, îndestula-ploaie a făcut ca vegetația să zburde, pe oriunde, grăbind și prășitul de-al doilea. Aveam pînă-ntr-un hectar teren cultivat cu popușoi, în cîmp, la Boțoaia, pe malul drept al rîului Cracău, în teritoriul comunei Roznov. De-acasă, ajungeam acolo străbătînd vreo 10 kilometri, adică trecînd podul peste rîul Bistrița, apoi traversînd Roznovul acelor vremuri și, după alți 4-5 kilometri de șes, ajungeam la ogor. Mama, alături de cinci prășitoare, toate tinere, se trezeau la 4 dimineața și, cu sapele și trăiștile cu merinde în spate, luau calea Boțoaiei. Eu trebuia să plec mai tîrziu, s-ajung pe la ora șapte la magazinul SAM din Roznov, de unde să cumpăr pîine dublă, neagră, de Tazlău, precum și cîteva borcane cu tocană de legume. De bună seamă că executam poruncile negreșit. În cîmp, predam cumpărăturile, apoi luam în primire numai un rînd de popușoi, lung de vreun kilometru, pe care trebuia să-l duc alături de muierile-prășitoare, cărora le mergeau și sapele, și gurile spurcate. Mă trimiteau, belitele, să le aduc, cu damigeana de cinci kile, apă din Papuc, un pîrîiaș ce-abia se mișca prin șesul Călimanilor, la vreun kilometru jumătate de tarlaua noastră. Bineînțeles că norma trebuia să mi-o fac, bineînțeles că protestam, că mă puneam în gură cu fîrfele și binențeles că mama, care era întotdeauna suverană, se-ntrebuința de coada sapei și-mi măsura tur-returul pantalonilor fără vreo contabilitate.

Mă răzbunam, firește, și eu pe multe dintre ele, pîrîndu-le că le-am văzut pupîndu-se cu cutare sau țîțîindu-le cutare, seara, la pîrlaz, către asfințitul soarelui, cînd se-ntorceau de la hora satului, duminica sau alte în sărbători. Totodată, cloceam și răzbunarea a mare, pentru a doua zi de prașilă, pe care o abia o așteptam. Anume, de la magazinul SAM, în loc să le cumpăr mizel și zacuscă, precum îmi dăduse ordin mama, de toți banii am luat marmeladă. Asta, da răzbunare, căci la sapă trebuie mîncare ca lumea, căci munca dura de dimineață, de la  șase jumătate, pănă la 7-8, seara. Or, drăcia plănuită avea să se-ntîmple ca la carte. Adică, a doua zi, cînd ogorul trebuia a fi terminat de prășit, pe la amiază s-a instalat canicula. Abia înotau, săracele, printre popușoii crescuți pînă la genunchi, în urma lor stîrnind  nori de praf de la țărîna cu care mușuroiau rădăcinile plantelor. Evident că mă așteptau să le aduc apă de băut, iar eu nici că mă arătam, căci eram neîntrecut la căscat gura pe drumul pe care abia-abia-mi purtam țurloaiele. Sudalmele și ghionturile cu care-am fost dezmierdat cînd, după vreo trei ceasuri de întîrziere am ajuns pe ogor, le țin minte și-n ziua de azi. Iar apogeul contondențelor s-a săvîrșit la deschiderea trăiștilor, din care lipsea salamul și zacusca, însă erau prezente 5 kile de marmeladă. Cîte-un kil de fiecare, să le-ajungă, așa socotise mintea mea răzbunătoare. Cum dracu să tragi la sapă pe o căldură copleșitoare, să dai și gata ogorul și să te hrănești cu marmeladă. Țața Marcica lui bădia Vasilică Tărcăoanu(Dumnezeu s-o ierte!) a fost singura care nu m-a ghiontit, căci mă îndrăgea de cînd s-a măritat cu vărul meu și și-au construit casă pe ulița noastră. De dragul ei, m-am dus la Papuc, am adus apă, după care am tulit-o la stînă, la moș Ion Ilie, tocmai la Groapa Lupului, la vreo 5 kilometri distanță. Acolo, era cioban și frate-miu Mihai(Domnul să-l ierte și pe el!). Am păzit oile și le-am mînat în strungă vreo săptămînă, pînă a venit baciul cu alimente pentru ciobani. Moș Ilie m-a luat cu binișorul, m-a urcat în căruță și m-a dus acasă.
 N-am luat bătaie nici de la mama, nici de la tata, însă aveam să aflu că, după Baștulea, mai am o poreclă: Marmilingi! O lansase țața Marcica...

26 oct. 2018

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa(III)


Traian SOCEA  
Acasă, la Natalul...propriu...

La sfîrșitul anului 1964, Gheorghiu-Dej semna
unul dintre ultimele decrete pe care Consiliul de Stat avea să le mai emită pînă în martie 1965, cînd președintele său avea să plece dintre pămînteni. Anume, cel care reboteza numele satului Iapa în Luminiș, al satului Calu în Piatra Șoimului, comuna urmînd să se cheme Piatra Șoimului. Sunt izvoare care consfințesc faptul că, în a doua parte a secolului al nouăsprezecelea, după organizarea comunelor rurale – în 1864, și pînă în 1923, comuna s-a chemat Calu-Iapa, cunoscînd o infloritoare dezvoltare economică(2 fabrici de cherestea, fabrica de sticlărie, mori și pive de apă, un important șeptel etc).
În 1923, comuna a fost desființată, satele Calu, Iapa, Negulești și Mastacăn( sat răzășesc, din actuala comună Borlești), alcătuind comuna Mastacăn, cu sediul administrativ(primăria) la Iapa. În 1931, se reînființează comuna Calu, care va trăi pînă în 18 decembrie 1964. Argumentele avansate în expunerea de motive de către săpînitorii de atunci, care să justifice schimbarea numelui - evident, ar putea fi căutate în arhiva fostului consiliu de stat. Îmi amintesc, însă, că principalul, solidul argument ar fi fost că „nu sună” frumos, că răutăcioși din localitățile vecine, și nu numai, persiflau:„Mă, di undi iești, di la calu-vaca?!” Ei bine, și astăzi, unii folosesc apelativul „iepean” sau „călean”, cu vădită conotație peiorativă, desigur...Eu, însă, mă număr printre cei tare mulți care văd calul ca pe una dintre cele mai nobile ființe. Tocmai de asta, socot că tot ce-i asociat calului e obligatoriu meliorativ, pledoaria mea laudativă fiind, prin urmare, meritată, îndreptățită. Istoria spune că, în Evul Mediu, Moldova era un important exportator de cabaline, iar legenda cu iapa, calul și mînza, pe care Ștefan cel Mare le-ar fi pierdut pe aceste meleaguri, au însemnat și valoare toponimică pentru strămoșii noștri, care, iată, se păstrează și reverberează și astăzi, ca nume proprii.

 Sigur, „intelectualii” acelor vremuri au găsit de cuviință să-i zică Piatra Șoimului satului Calu, deși impunătoarea stîncă veghează suveran-milenar asupra satului Poieni, iar Luminiș satului Iapa, pentru că valea pîrîului Iapa e mai largă, pe alocuri și, chipurile, mai luminoasă. Lucru valabil, dealtfel, și pentru frumoasa vale a pîrîului Calu. Cam așa și-au croit „expunerea de motive” emanații partidului de atunci... pentru ca noi, ca și alții după noi, să conchidem că așa a fost să fie, istoria e scrisă...
        Vorbind de „emanați”, am priceput către tinerețe pericolul la care respectivii  - cu osebire, președintele sfatului popular comunal Ghenadi Capmoale - au supus comuna noastră, cel de a fi colectivizată. A fost, prin urmare, o perspectivă care a stîrnit preocupare în rîndul sătenilor, obligați ca dintre două rele s-aleagă pe cea mai mică, adică întovărășirea și cotele, decît colectivizarea. Or, Capmoale, în obediența și nesăbuința sa, mergea la raionala de partid cu mostre de sol, ca să-i convingă pe activiști că-i fertil și, prin urmare, comuna are condiții pentru înființarea gospodăriei agricole colective. Imaginați-vă, prieteni, cîtă tensiune se crease în comunitate, dacă, deși aveam puțini ani, îmi amintesc spusele unora dintre săteni, care, în grup, mergeau în audiențe la raionala și, respectiv, regionala de partid, arătîndu-le activiștilor că o comună de munte, cu puțin teren arabil, nu întrunește condițiile necesare colectivizării. Evident, țin minte că tata, care cîțiva ani a lucrat ca agent agricol la sfatul popular, îi vorbea mamei de jalbele trimise la comitetul central al partidului. Trimise de către veterani și văduve de război, oameni care și primiseră ceva pămînt, după reforma agrară din martie 1945.
        Calu și Iapa au fost sate de clăcași, iar locuitorii – puțini, e adevărat -, au fost beneficiari ai reformei agrare a lui Cuza –  a cărei aplicare s-a dus către anul 1878 – după Războiul de Independență, precum și ai celei din 1921 – după Primul Război Mondial. Prin urmare, foarte puțini dintre cetățeni dețineau suprafețe mai mari de 10 hectare, cei foarte mulți avînd cîteva zeci de prăjini, teren arabil...Arabil pe care Capmoale a decis să-l mărească, prin defrișarea secularei păduri de răchită şi plop negru, ce se desfășura pe cîteva sute de hectare pe teritoriul comunei noastre, pe partea dreaptă a luncii rîului Bistrița. Din păcate, frumoasa pădure a dispărut, pe locul său înființîndu-se un izlaz pe care astăzi mai pășunează cîteva sute de oi și cîteva zeci de vite.

O altă „operă” a președintelui Capmoale
a fost desființarea Băilor Negulești, socotite de el și emanații epocii ca avînd iz burghez, în 1962. În fapt, cu titlu de reamenajare a stațiunii, pavilionul cu 22 de camere și anexele au fost edificate în 1936, de către Vasile Albet, un mare gospodar al Neguleștiului. Știu aceste lucruri de la mama mea, Aristița, care a fost administratorul acestui așezămînt, cîțiva ani înainte de demolare. Cu proprii ochi, am văzut zeci de bolnavi „descărcați” din căruțe și duși pe brațe în camerele de cazare. Am ajutat, cu micile mele puteri[h2] , pe mulți pacienți să ajungă la camera de baie și-ndărăt. Pentru prima oară în viața mea, pe la 6-7 ani, am mîncat ciocolată la Negulești, ca răsplată dată de o bolnavă venită tocmai de la Arad. Da, se venea cu trenul pînă în gara Roznov, de unde anumiți localnici, cu propriile căruțe, aduceau bolnavii pînă la Negulești, cale de 10 km, căci cei mai mulți dintre ei abia dacă se puteau mișca. Băile Negulești ajunseseră la mare faimă, apele de aici fiind vindecătoare de boli reumatice, ginecologice. După demolare, cîţiva localnici şi-au amenajat acasă la ei cîte o cameră de baie, folosind căzile din lemn luate de la fostele Băi. Bunăoară, mătuşa Maria lui Niculiţă – Dumnezeu s-o ierte!, caza bolonavi în odaia sa de oaspeţi, pe care-i ducea „cu ţolul” într-o cămăruţă alipită casei mari, în care încăpeau două căzi din lemn, vechi de peste 50 de ani. În fiecare, turna o treime apă clorosodică diluată în două treimi apă de la fîntînă, uşor încălzită.
     Depun mărturie că, prin 1996 - 1997, eu şi cîţiva colegi ziarişti am întîlnit la mătuşa Maria doi pacienţi din Bucureşti, care, după vreo 10 zile de tratament, au plecat acasă pe propriile picioare. De bună seamă, mătuşa Maria, chiar dacă empiric, ştia care apă, de la care izvor, este indicată pentru suferinţa fiecărui pacient. Căci afecţiunile tratate erau multiple: reumatismale, ginecologice, ale aparatului locomotor şi sistemului nervos...Concentraţia foarte mare a apelor clorosodice, foarte rar întîlnite, au făcut ca specialiştii să le asemuie cu cele de la Karlovi- Vari, din punctul de vedere al calităţilor terapeutice. Ca un blestem, Stațiunea, construită puțini ani înainte de revoluție aproape de vechiul amplasament, rămîne cu doar un pavilion finalizat, din cele două. A găzduit petreceri și alte paranghelii, însă niciun pacient, niciodată!, de cîțiva ani fiind, pur și simplu, abandonată...„grație” stăpînitorilor ăstor vremuri.
                 Aceste lucruri care-mi stăruie în minte de atîția ani. Le scriu, fără pretenții de istoric! Le scriu, numai pentru că le știu: din citit, auzit și trăit!
Iar toate acestea le public în revista care, parafrazînd poetul, trebuie să poarte un nume - CALU IAPA!









Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector