24 apr. 2020

Scriere ce n-a văzut Lumina Tiparului…


Traian SOCEA   

 Am găsit-o zilele trecute, uitată-ntr-un “hard extern”, cum îi zic specialiştii la scula asta ataşabilă pisiului. E singura mea producţie despre Ion Iliescu şi văd şi acum, după vreo 6 ani de la comitere, că nu-i chiar răutăcioasă. Acum, o public în revista "Calu Iapa". Acum, cît domnul Iliescu este încă-n viaţă. Încă, neatins nici de corona, nici de puşcărie…

“Sîntem ce n-am mai fost, ba chiar mai mult decît atît!…”

Interviu virtual cu Ion ILIESCU, fost  preşedinte al României
O primavară frumoasă, îmbietoare la optimism şi reconstrucţie sufletească. Pe stîngul mal al Dîmboviţei se ţes  laitmotivele  echinocţiilor aducătoare de meteoriţi neidentificaţi în alcoavele populate de demoazele restaurate prin complicate liposucţii celulitice. Craii din Vechea Curte a lui Mateiu ai zice că zburdă travestiţi prin Cetatea lui Bucur, în aşa halal  domneşte caraghioslîcul asupra atîta populaţie. Oprescu se opinteşte chirurgical păste prapurul ce susţine maţul gros al politichiei “dă Ferentari” şi-i scapă pensa dintre burice. Semn rău, da’ bun pentru vaginoplastiile  politichiei rumâneşti, animată de druştile  alaiului Elenelor de ambe sexe, împinse-ncătre ţuţurucul Cotroceniului de către duducul Traian,  căruia iabraşele  i s-au prosternat urmaşe…
 Despre Crin vorbeşte cu vălean întreaga arhitectură penelistă, ca din chiar bulbii erbaceeei dicotiledonatelor,  specie hotărît superioară monocotiledonului Viorel, un bulb erbaceu şi el, identificat de Băsescu în regnul de prăsilă sîrb, drept “colţunul popii” .
 Peste deasupra a toate  levitează resuscitaţiile naţiei române, într-o devălmăşie imberbă, abulică, dar imediat strunită de clarviziunea LUI. LUI e Ion ILIESCU. Care e divin-trimisul lui Marx&Company peste glia naţiei, e SUVERANUL ce-a amprentat un sfert de veac de domnie a nemerniciei în România. România, ţară atît de frumoasă ş-atît de păcat că-i locuită, vorba prealungă a unui artist, prea pesimist… Dar, omul e un animal raţional şi perfectibil, susţine un filozof. Perfectibil şi muritor, chiar. Iliescu a evoluat asymptotic, adică şi-a desăvîrşit, prin “captatio benevolentiae”, opera de demolare a ceea ce a clădit, vreme de 50 de ani, o generaţie de români…
Undeva, în buricul Capitalei, la ceasurile zece ale dimineţii, fără bodigard, Ion Iliescu la plimabare. Dispus, înspre prea bine. Jovial, cu expresie ce transcende perceptibilul vîrstei sale biolgice. Pare nemuritor. Şi, totuşi, cald. Uman şi social…
-        Domnule Preşedinte, primiţi asigurările noastre de....
-         Băi, patrupedule, las’ că şi Doamna Nina şi eu, Ion, sîntem prea bine asiguraţi. Aşa că, am trecut, şi Nina şi eu, Ion, peste încercările, multe, ale încercatelor noastre  vieţi, care, pe alocuri, au fost provocări ale unor agenturi,  externe, dar mai periculos-interne...
-        Vă referiţi la doamna Nina, să subtilizăm înţelesu’?!...
-        Las-o pe Nina mea, că-n sinergia evenimentelor octogenialităţii noastre, Spitalul Elias a dispersat magiile ocultismului de cumetrie, fapte la care-i martor rotunda noastră contemporaneitate...
-        Domnule Iliescu, da’ posteritatea îşi pregăteşte deja judecăţile, prin urmare...
-        Bă’, dacă tăceai, Pleşu te numeai... Maxima moralia., prin urmare, suie povîrnişul afirmării condiţiei umane a liderului. Din păcate, minima moralia s-a instalat la Cotroceni deodată cu instaurarea dictaturi luii Băsescuu...
-        Spuneţi, cum ar zice un anume, că omu’ e supt vremi, iar vremile-s nemiloase. Aşa că şi Băsescu e om..
-        Mă, Omul e supt vremi, da’ şi deasupra ...Pentru unii… Uite, pe alţii i-am răzbunat EU, martorul zicerilor din anii 45- 46, secolul trecut, cînd nouă, comuniştilor, ni s-a revelat o altă aritmetică: “Puţini am fost, mulţi mai sîntem!”. ..
-        E posibil să fi fost umflate cifrele, ce ziceţi?!...
-        Cetăţene, EU rămîn captiv aserţiunii eminesciene :”Ochiul te minte, iar mintea te înşeală”… Drept care, am levitat spre comunism în zbor vreme-hăt departe, pînă cînd, victimă a dualităţii mele existenţiale, am realizat că, precum şi  zicea Petre Ţuţea: “Comunismul  a fost cea mai mare aflare în treabă din istoria omenirii”…
-        Pardon?!...
-        Care pardon, neşcolitule... Se vede că nu te-a atins  metafizica purpurie. EU am lucrat împotriva dialecticii, ceea ce înseamnă că, să-ţi traduc, din cît de mulţi comunişti au fost la sfîrşit de ’89, nu puţini dintre ei sînt capitalişti, după 25 de ani de la asasinarea lui Ceauşescu.
-        Cum ar veni, asta  vi-I OPERA care-l mînă-n posteritate pe omul Iliescu?...
-         Pricepi greu, că rar citeşti. Filosofie. Păi, nici măcar de la ‘ndobitociţii dă analişti ai contemporaneităţii noastre vegetative nu deduşi cum că poporul dă măsura conducătorilor săi?!…
-        Domnule Iliescu, văd că citaţi din Maeştri. Carevazică, Magistrul care sînteţi tre’ să aibă şi Discipoli. Mulţi au fost, puţini mai sînt, se vede treaba…
-        Mă, animalule, m-am prins!... Eşti trimisul lui Băsescu în orbita mea psihosomatică. Ţine însă minte, discipolii  mi-s şi-n clandestinitate, şi-n teritoriu. Pe ăl mai de suflet, mi l-a proptit Băsescu în Puşcărie. Vorbesc de Năstase, căruia i-am şi patentat sintagma “capitalismul de cumetrie”. Ăst mic, Victoraş, e-n guvern precum Tutilescu în Poliţia Română. Da’ are şanse, pen’că Băse şi-a rezervat odaie la Poarta Albă. Vezi, fiecare din noi rămîne rob naturii proprii, vorba Aquinoitului, adică aparţine vremilor istorice în care trăieşte. Şi trage consecinţele. Eu, spre osebire de ei, sînt deasupra  vremilor….pentru că mi-am atins scopul, am distrus ceea ce m-a creat….


12 dec. 2019

Anonimi de seamă la Neguleşti
Izvorul cu apă pentru ochi – înfăţişare nouă
Noua troiţă

Zilele trecute, am fost la Neguleşti, la „ Izvorul lu’ Grasu” sau „ Izvorul cu apă pentru ochi” – aşa cum l-au botezat vîrstnicii locului şi cum şi eu ţin minte, din fragedă pruncie. De cum treci podul la Jlabău, în faţă se iveşte maiestuos, cucerindu-ţi privirea, dominînd peisajul, făptura troiţei nou construită. Lucrare temeinică, solidă şi arătoasă, făurită de meşteri care e clar că au săvîrşit-o cu smerenie. Cu suflet şi dedicare, cu discreţie şi modestie, adică. Adică, fără a-şi trîmbiţa meritele.
Imediat după troiţă, un podeţ nou construit încalecă obştescul şanţ ce mărgineşte druml, îmbiindu-te să păşeşti ferm şi sigur pe cărarea care suie înspre izvor. De bună seamă, mlaştina de odinioară, formată de scurgerea izvorului, a dispărut, pentru că apa se duce, pe o cunductă subterană, acolo unde şi trebuie, mersul hotărîndu-i-l tot nişte meşteri.
Noua amenajare a ivorului
Ei bine, după urcuş, n-apuci să-ţi reglezi respiraţia, căci în faţa ochilor ţi se înfăţişează o structură din piatră, pe fronton avînd dăltuită inscripţia ”Sf. Pantelimon”, flancată şi la stînga, şi la dreapta de două efigii ale unor personaje legendare, şi ele sculptate măiestru. Amenajare gospodărească, cu etajere şi platforme de aşezat la odihnă recipientele pline, cu grătar de scurgere, peste care se prelinge melodios apa ce vine din pîntecul muntelui pe o conductă de inox mai mare dragul.
Mărturisesc că am fost cotropit de emoţii, de o bucurie aparte. Pe dată, mi-am trimis gîndurile de recunoştinţă autorilor acestor două lucrări, ANONIMI DE SEAMĂ!
Inutil să mai spun că, în urmă vreme, am îndemnat anumiţi „oameni de bine” să dea o nouă înfăţişare izvorului, locului din preajmă, cu atît mai mult cu cît lemn are pădurea, iar piatră are muntele, slavă Domnului!
Aseară, am vorbit cu părintele Lucian Mocănaşu, parohul Bisericii Neguleşti. De la domnia sa, am aflat că troiţa este opera lui Irinel Ungureanu, iar de lucrările de la izvor s-au îngrijit Capraru Gică şi Nicuţă Luţescu. Cu toţii, mă veţi crede, sînt oameni simpli, gospodari autentici. În numele comunităţii, al sutelor şi sutelor de oameni( inclusiv din mulţe localităţi învecinate) care au luat şi iau apă de aici, cu zecile de litri, pentru acasă, îmi permit să le mulţumesc acestor consăteni ai mei.(Traian SOCEA
  


Vechea troiţă
Izorul, imagine de mai ieri

3 dec. 2019


„Miroase-a pâine caldă şi a sărbători...”

Prof. Iulia COSTAN
  
Iarnă în oraş

Miros de brad
pe străzi, pe-alei, prin parc,
unde copiii curg ca roiuri de albine.
Aleargă veseli pe patine,
învăluiţi de un colind astral.
E seara lor, oraşul lor
 într-un decembrie alb.

Gând

Dintr-un cuibar de nor,
trimite iarna spre pământ
fluturi pufoşi.
S-aşează-ncet
pe umeri, pe obraji, pe pleoape
şi-un dor de când eram copil
m-abate.


Dor de iarnă

Miroase-a pâine caldă şi a sărbători.
Prin sat se-aud pierdut colindători,
cu Lerui-ler sub cerul îngheţat.

În casă-i cald
şi-ncerc din nou
să-ntorc o clipă timpul îndărăt,
cănd eu, cu fraţii mei
şi alţi copii din sat,
cântam până în zori, pe la ferestre,
,,O, brad frumos!...” şi ,,Doamne, lerui-ler!...,”

Nemaiştiind de frig şi de nămeţi,
ne adunam la unul dintre noi,
să numărăm bănuţi, nuci, mere şi colaci
şi un mic dar, găsit sub ramura de brad.

Ce sfânt parfum de răşină amară
dansează flăcările pe pereţi!
Iar eu încerc să nu pierd roata timpului,
ce s-a oprit o clipă prin nămeţi.

 E iarnă iar...

E iarnă iar
Şi, din zenitul diafan,
curg picuri albi de linişte
peste tăpşan.
Privind spre cer, îmi pare
că o plapumă de fulgi
îşi scutură de jos în sus,
noianul alb.

Ninge

Sunt zile de iarnă
când simţi dureros
pasul apăsat al timpului.
Nori grei, perdele de zăpadă,
se scutură peste noi
şi ne şoptesc încet
povestea timpului incert.

Pom de iarnă

Mi-aduci bucurie în casă,
Parfum de răşină amară.
Îţi cânt un colind de la ţară
,,Ler şi iar ler!...”, pom de iarnă.

Îţi pun luminiţe pe ramuri,
Te-mbrac cu podoabe de sticlă
Şi-s trist pentru ziua în care
Vei fi scos afară, în tină.


24 aug. 2019


Poem fierbinte

Însurat de bunicică vreme, cu gospodărie frumoasă şi multe scaune la cap,  - dovadă şi căsnicia întocmită temeinic, alături de Coana Liliana! – Vali Mereuţă pare să încheie o vară tare sexy. Şi ca să arate că poate, ca un fel de răzbunare, comite una poezie de ţi-e mai tare dragu’ de el cum mărturiseşte, neobligat de nimeni, niscai revelaţii îndurate pe canicula lui 2019.
Vali MEREUŢĂ, vara lui 2019
Nu ştiu ca, la viaţa lui, să fi fost neiubit de duduci, de-aia, cu invidie prietenească, cred că f’una l-a perpelit rău tare, fără protecţie UV( ultraviolete), de s-a apucat să scrie chiar pe 23 August, aste versuri-imn închinate Mărie Sale Femeia, chipurile...Dacă-l consolează, depun mărturie că mulţi înaintea-i au păţit-o, da’ n-au mărturisit-o. Din lipsă de talent sau de frică. (T.S.)

Femeia
- Vali MEREUŢĂ -


Universuri neștiute
În tine ascunzi, femeie,
Iubirii, tu dai scânteie,
Rug de patimi arzi oriunde.

Stăpână peste destine
Tu, femeie, ce făptură,
Poți avea orice captură
Oferind trăiri sublime.

Admirată și râvnită,
Valsezi în a ta putere,
Cu un suspin de plăcere
Tu te faci neprețuită.

Fă-mă ca pe-un bob de rouă
Strâns lipit de o petală,
Să te mângâi iară, iară,
Fii balsam de suflet, nouă!

Tu, născută cu-o menire
Poți fi înger, poți fi demon,
Dai când ești la unison,
Sens cuvântului "iubire".

Ură strecurată-n gând,
Gelozia ucigașă,
Nu te facă pătimașă...
Risipească-se în vânt.

Te vrem doar bijuterie
Însă, marchezi calea sorții,
Tare-am vrea să știm cu toții
Cum gândești, de fapt, femeie...
               - August 2019 -

25 iul. 2019

E timpul vacanţelor


                              Prof. Iulia COSTAN

      De ce n-am putea vorbi în onorabila noastră revistă şi despre vacanţele petrecute în satul nostru, că doar este ,,Luminiş de lângă baltă”, aşezat la poalele codrului şi câte locuri minunate are...!  
      Cei mai privilegiaţi sunt elevii, căci, pe bună dreptate, după un an şcolar cu program foarte încărcat, li se cuvine o binemeritată vacanţă, petrecută în ograda şi în livada bunicilor.
    Aşadar, sunt una dintre bunicile care se străduiesc să fie primitoare şi iubitoare cu nepoţii. Mihnea, Amalia şi Antonia vin de la Piatra Neamţ, respectiv, de la Bucureşti şi le place ,,aerul frumos” de-aici, poveştile de seară ale bunicii şi câte alte lucruri şi întâmplări…
     Cu intenţia de a readuce tainica atmosferă de seară, specifică familiei liniştite de la ţară, când copilul adoarmea în braţele unei poveşti, şi nu la calculator sau la telefon, vă invit, dragii mei, copii, părinţi, dar,  mai ales, bunici, la un ritual pe care nu trebuie să-l uităm - să ascultăm, să spunem o poveste, când se închide geana unei zile.
      Povestea este însăşi viaţa, curgerea, firul neîntrerupt pe care Şeherezada îl înnoda în fiecare noapte, pentru ca viaţa să continue. De aceea, prieteni, deschideţi fereastra în odaia, în visul şi în viaţa voastră, şi-atunci veţi trăi o poveste „cum nu este alta pe pământ”.
      Pentru a concretiza gândul meu, am să va prezint într-un foileton de vacanţă, câteva dintre poveştile şi poeziile mele, în care veţi recunoaşte şi vocea micuţilor mei şi, de ce nu, să redescoperiţi copilul din voi. Aşadar,  vă propun

  POVESTIRI DE SEARĂ

CĂLUŢUL NOROCOS

Cu pălmuţele pe obrajii bunicii, aştept o poveste,, cum nu este alta pe pămînt,,-o deviză a noastră care dă mister momentului.
    Bunica se gândeşte câteva clipe, apoi anunţă:,,Am să spun o poveste cu un căluţ. Niciodată propunerea ei nu este refuzată, căci ştie, pe moment, să împletească poveşti nemaiauzite până atuni de mine. Şi nu poţi să uiţi o poveste care te plimbă, cu glasul blând al bunicii, prin toate locurile minunate de pe pământ.
   Căluţul era un mânz, de fapt, care trăia fericit la curtea unor gospodari. Mama şi tatăl lui (iapa şi  calul), mergeau zilnic la treburi potrivite lor: să care fân, lemne, piatră, nisip şi altele...
    Stăpânul, gospodarul, trăia din truda lor. Mânzul nu ştia ce înseamnă şeaua sau povara de a trage la car. Mama lui se gândea uneori cu tristeţe că va veni şi clipa când ,,puiul,, ei va creşte şi va trebui să-i înlocuiască.
     Într-o zi, pe lângă pajiştea unde păştea iarbă căluţul, a trecut o maşină care mergea încet şi apoi a şi oprit.
     Nu v-am spus, dar căluţul avea o statură semeaţă, cu gleznele albe, de parcă purta şosete, iar în frunte avea aceeaşi culoare imaculată. Era vioi, iar părul roşcat strălucea în bătaia soarelui.
     Cel care oprise maşina căuta cai frumoşi şi sănătoşi pentru a-şi întineri herghelia. Din momentul când l-a văzut, a ştiut că este al lui. Mai trebuia să vorbească cu stăpânii care, necăjiţi fiind, s-au gândit că vor primi bani frumuşei pe el şi l-au vândut.
     N-a durat prea mult târgul şi a doua zi căluţul a fost transportat cu o maşină specială la herghelia de cai- noua lui casă- lăsându-şi mama şi tata cu ochii lor mari , umezi şi trişti pertecându-l.
     După câteva zile, cumpărătorul s-a întors spunând că mânzul nu mănâncă şi că ochii lui privesc departe, ca-n ziua plecării. Fiind bun cunoscător de cai, şi-a dat seama că despărţirea de cei doi părinţi i-a pricinuit această tristeţe. A venit atunci cu o propunere care i-a uimit pe gospodari:să îi dea şi pe părinţii mânzului, iar ei să vină la herghelie ca îngrijitori. Vestea a fost primită cu bucurie, căci oamenii lucrau din greu, iar caii erau şi ei de-acum bătrâni şi obosiţi.
    De a doua zi, mânzul mulţumit, a început să facă antrenamente pentru concursurile care îl aşteptau, iar pe  pajiştea din apropiere, cei doi părinţi păşteau iarbă mulţumiţi. Stăpînii aveau şi ei grijă de cai să fie bine hrăniţi, curaţi şi fericiţi.
     Moşul Ene mi-a închis pleoapele, dar ochiul meu interior s-a deschis spre un vis cu un căluţ roib şi năzdrăvan.              

BUBURUZA ÎNDRĂZNEAŢĂ

    Pălmuţe moi pe obraz şi din nou o poveste ,,cum nu este alta pe pământ,,.
    Ei, spune bunica: în seara asta am să-ţi şoptesc o poveste cu o buburuză. Ai luat vreodată în palmă o buburuză? Când eram un pic mai mare ca tine, îi cântam încet:,,Zbori, măicuţă, zbori, şi-ncotro vei zbura, acolo m-oi mărita,, Îi spuneam ,,măicuţă,, pentru că i se mai spune şi ,,Măicuţa Domnului,,
     Picurată pe aripile roşii cu puncte negre, mica vietate zbura toată ziua şi se aşeza ici şi colo, unde simţea că-i este bine. Afară era răcoare, iar frunzele florilor pe care adesea poposea, îi dădeau curaj să se înalţe tot mai sus; văzuse ea nişte zburătoare mari, care se înălţau spre soare -,,de ce n-ar încerca şi ea să zboare?,,  Şi-a pus toate puterile în aripioare şi s-a înălţat până a depăşit iarba, florile, tufele de zmeur şi chiar copacul cel mai înalt. Ce frumos se vedea totul de acolo: pajiştea verde, picurată cu mii de culori, fluturaşii care  treceau miraţi pe aproape şi o mireasmă care se ridica desupra, până la ea şi, poate, mai sus!
           ,,Ce frumos este Pământul! Aş vrea să pot zbura mai sus, dar parcă aripile nu mă mai ajută,, Deodată, însă, se stârneşte un vânt şi o duce pe micuţa buburuză departe, sus, spre nori. Nu a putut să se mai opună, era prea mică în faţa acelei forţe nevăzute, vântul. Nici de strigat după ajutor, nu putea – şi-apoi n-avea nici cine s-o audă. Aşa credea ea, pentru că nu ştia nimic despre universul acela în care intrase.
        Deodată se simte la adăpost şi nu mai aude vântul vâjâind. ,,Ce s-o fi întâmplat, unde mă aflu,,-  se întreba mica buburuză cu glasul stins. Îşi dă seama că chiar este cald şi bine în locul acela. Nu durează mult şi simte că cineva a aşezat-o sub potirul unei flori. Atunci a ridicat cu teamă ochii şi a văzut o pasăre mare, care i-a spus într-un limbaj, numai de vietăţile pământului ştiut, că a prins-o din zbor sub aripa ei protectoare şi a dus-o din nou spre pământ, unde-i este locul. I-a mai spus să fie curajoasă, dar nu într-atât, încât să uite de limitele puterilor ei- ,,nu trebuie să zbori mai sus de copaci, căci aripile tale plăplânde, nu rezistă la înălţimi unde vântul bate cu putere,, i-a zis binefăcătoarea pasăre. Cu ochii umezi, buburuza i-a mulţumit porumbelului care-i  salvase viaţa şi a promis că-l va asculta şi că vor rămâne prieteni.
        Somn uşor, căci în vis poţi să zbori, oricât de sus vrei!
  
                                      TOMIŢĂ PISOIAŞUL

      Am zărit printre ulucile gardului doi ochi verzi pe un căpuşor negru. A intrat cu sfială în curte, supus, căutând, parcă, ceva. Mi-am dat seama că motănelului cu ochi verzi, îi era foame şi l-am ospătat cu ce aveam mai bun. Din ziua aceea nu a mai plecat din curtea mea şi, drept mulţumire, mă încânta cu tot felul de acrobaţii, făcute prin copacii din livadă. Era foarte jucăuş şi bun vânător. Prindea şoricei, pe care-i aducea să-i văd, şi se juca cu ei până-i ameţea, lăsându-i apoi în pace.
       I-am pus numele Tomiţă. Două luni din acea vară, mi-a bucurat zilele cu giumbuşlucurile lui, cu tot felul de drăgălăşenii care îmi dădeau o stare de bine
       Am lipsit un wikend şi, când m-am înors, l-am găsit pe Tomiţă cu lăbuţa ruptă şi foarte trist.
Îl lovise o maşină. A fost mare supărare în familie, dar el era foarte rezistent. Mânca la fel de bine ca înainte  şi asta l-a ajutat să suporte tot ce a urmat. Am mers cu el la medicul veterinar care i-a pus picioruşul în ghips. Cum nu avea stare, umblând şi prin alte grădini, a pierdut ghipsul, rămânând iarăşi cu lăbuţa atârnată şi fără putere. Am reuşit să improvizez nişte atele în care i-am prins picioruşul lovit, supraveghindu-l mai mut, ca să nu-şi piardă iar pansamentul. Acum este la Bucureşti, dus de cineva din familie la un medic, pentru a-l opera. Am emoţii pentru el, dar aflu despre el mereu veşti că este bine, că se joacă şi că se va întoarce în livada mea. 

URSUL ZMEURAR 

        Şi iarăşi o poveste... De data aceasta, am să-ţi spun ceva ce mi s-a întâmplat cănd eram puţin mai mare ca tine.
        Trăind într-un sat de munte, vara, noi copiii mergeam la pădure să culegem ciuperci şi fructe de pădure. Adesea ne afundam în codru, fără să relizăm pericolul, atraşi de o ciupercă mai mare, apoi de alta şi alta.
        Am ajuns, fără să ne dăm seama, într-un zmeuriş foarte întins, de unde nu-ţi mai venea să pleci. Era o minune- cât vedeai cu ochii numai zmeură coaptă, neumblată de nimeni. Să ştii, însă, că nu era deloc uşor să culegi zmeură. Urzicile te depăşeau în înâlţime, iar, pe dedesubt, nu ştiai pe ce calci. Eram bine echipaţi, toţi cei din grupul nostru, pentru a nu fi puşi în pericol şi culegeam, culegeam zmeură.
         La un moment dat mă pomenii singură într-un desiş, simţind că cineva culege alături de mine. Am crzut că este sora mea şi am ridicat privirea. Dar am constatat că la câţiva paşi de mine, un urs uriaş mânca liniştit zmeură. Am încremenit, însă cu puţina prezenţă de spirit care-mi mai rămăsese, am zbughit-o spre vale, aruncând coşul plin cu zmeură şi tot ce mai aveam cu mine. În urma mea n-am auzit nimic: nici copaci trosnind, nici buturugi aruncate, cum auzisem eu că se-ntâmplă în asemenea împrejurări. Cred doar că ursul m-a privit şi, văzându-mă atât de îngrozită, a rămas liniştit să mănânce zmeură. Spaima pe care am trăit-o, n-am uitat-o prea repede, dar n-am uitat nici acum ochiii aceia mari şi blânzi ai uriaşului care mă priveau în timp ce înfuleca zmeură.

Nepoţilor mei dragi

Lui Mihu

Să-ţi spun o poveste,
îmi ceri,
limpede ca ochii tăi,
care privesc nedumeriţi şi-ntrebători:
,,de unde-au apărut atâtea gâze, fluturaşi,
căluţi şi iepuraşi
şi-n ce minuni de lumi trăiesc?,,
El ştie doar că eu le povestesc,
şoptite-ncet pe înserat,
de ochii lui frumoşi
şi calzi, ca soarele de mai
ce ni l-a dat.

Două inimi gemene

Mogâldeţe de iubire
Aţi sosit iarăşi la noi
Să ne-aduceţi fericire.
Eraţi cât o gămălie
Într-o toamnă aurie
Care va adus din nori.

Firave ca nişte flori,
Nici nu prind de veste
Când îmi cereţi, seara,
,,Spune-ne-o poveste”!

Nedumerire

La bunicu în grădină
se întâmplă o minune,
mai ales noaptea pe lună.
Pătlăgelele roşesc,
castraveţii înverzesc,
vinetele albăstresc,
iar căpşunele... mustesc.

Am vorbit cu sora mea
c-o să stăm să le păndim,
să vedem cum cresc
şi de unde-adună ele
duium de-arome şi culori,
de cu seară, până-n zori.

Lumina din fructe

Ştiţi, la Buni în grădină,
Găsim fructe cu lumină.
Ea ne spune că în prune-s
Boabe de lumini ascunse.

Ne mai spune că sunt bune
Pentru noi, cei mici.
Anume,
Că ne face de minune,
Frumoase ca nişte zâne.

Noi o credem pe cuvânt
Şi mâncăm pe îndopate
Mere, pere, nuci, gutuie
Parumate, aromate
Şi de soare luminate...

Minuni

Tot la Buni în grădină
Pişcă rău câte-o albină.
Si furnicile roşcate
Fac aşa asasinate.

Eu plecasem pe cărare
Să culeg o floare.
Când, cu aripi bătăioase,
O lăcustă zburătoare
M-a privit întrebătoare.

Ea nu ştie c-am venit
Chiar acuma la bunici
Şi că-s curioasă tare
Să descopăr,
Ce se mai întămplă pe cărare.

Tocmai am găsit un vrej
De la un dovleac, se pare,
Care trece-n nepăsare
În grădină,
La vecina de la vale.

Urcă-ncet pe gard ca hoţul,
Făr-a şti c-am văzut totul.
Cred că nu ştie grăsanul,
C-asemenea comportare,
Nu se cade-n lumea mare.

Odaia bunicii

În casa veche de la ţară
Bunica încuie o odaie,
În care, spune ea, că dorm
Închise-n cufere şi oale
Mulţime de-amintiri.

Eu am pătruns pe neştiute
Să caut locurile-ascunse,
Unde se cuibăresc acele
Nespuse tăinuiri.

Şi am găsit uimită:
Ie cu altiţă
Şi flori pe bundiţe.
Străchini minunate
De olari lucrate.
Cusături pe pânză,
Ştergare brodate,
Chiar de străbunica mea lucrate.

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector