19 ian. 2019

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa(IX)

Cu Haştachi, pe uliţa generaţiei Z

Traian SOCEA
Alături de ziaristul Ion TALPĂ, 
la ADL Progres, Crăciun 2018
Zi de sărbătoare. Creştină. De pe uliţă, de la poarta de intrare în curtea-mi, m-aud strigat de bădia Costică Nicorescu, pe care mulţi îl porelcesc Haştachi, drag şi respectat mie şi la toată lumea satului. Bădia locuieşte la drumul principal, la vreo 200 de metri de casa mea, dar nu-i zi să nu treacă pe uliţa noastră. Ş-acum, ştiu că se duce în luncă, să strîngă urzici, boz, şfichiuri de lozie – raţia de fiecare zi a celor două capre pe care le creşte în bătătură de vreo 4-5 ani. Le ţine pentru ieduţii pe care-i taie la Paşti, dar mai ales pentru lapte. Laptele de capră e mai sănătos, mai terapeutic şi pentru copii, şi pentru bătrîni. Aşa zice toată omenirea, lucru confirmat şi de către toţi doctorii din lume. Bădia, deşi e mai bătrîn ca mine cu vreo 10 ani, e mai vioi şi mai puternic decît vreo 10 ca mine.

De bună seamă, ies la poartă echipat c-o garafă cu rachiu şi cu două păhăruţe. Ne cinstim, obişnuinţă corectă pentru zi de sărbătoare, şi nu numai, la noi. Vorbim de una, de alta, pînă ce Bădia mă-ntreabă dacă am tocmit pe cineva să-mi taie lemnele. În ograda de dincolo de uliţă, adusesem vreo 10 metri cubi de butuci de fag, ce trebuiau tăiaţi căpăluş, cu drujba. Apoi, urmau despicarea lor, cu toporul, după care aşezarea în rînduri, cu căpătîie la capete şi în mijloc, în adăpostul pentru lemne. La trebile astea Bădia e neîntrecut şi, prin urmare, tare solicitat. Normal c-am bătut palma, cinstind pentru reciprocul interes încă un păhăruţ. Ca sa-jungem şi la cîte parale cere, mai migăim la una mică, cît să mîntuim garafa. Tocmai cînd îl îndemn cu încă o ţigară, Bădia dă sentinţa, cu aerul că nu-ncape niciun fel de negociere:

- Trei milioane, dom Trăian, şî crapat, şî aşazat!...

N-apuc să-l întreb cînd vine la treabă, că simţim mişcare pe uliţă. Ne dumirim că se-ntorc şcolerii acasă, vreo 6-7 să fi fost. Fără zarva de odinioară, cînd noi – copchilaraia acelor vremi - umpleam uliţa, fugărindu-ne şi altoind-ne cu ce ne pica la-ndemînă, behăind ca toate sălbătăciunile pămîntului şi suduindu-ne unii pe alţii precum duşmanii de moarte, de scoateam din minţi şi cîinii, şi oamenii de prin ogrăzi. Ăşti şcoleri păşesc firav, parcă bîjbîind pămîntul de sub picioare. Unii au căşti în urechi, ascultînd muzică de pe telefonul mobil. Alţii, cu nasul lipit de ecranele iphoanelor, chiompănesc anemici, cînd de cînd să se ducă de-a buşilea prin gropile ivite în balastrul aşternut pe uliţă de buldoescavatorul primarului Panduru, încă din cincinalul trecut. Răcnesc “ Bună ziua!” către ei. Pace să m-audă vreunul, deşi se uită la noi ca la o contravenţie a miliţiei veterinare!...Încerc să îngăim o propoziţie, să le zic ceva de mamele lor, că ş-aşa nu m-aud. N-apuc, că Bădia Haştachi mi-o ia înainte, slobozind cu glasul lui tare, inimitabil:

- Dom Trăian, Internetu’ aista aduci sfîrşîtu’ lumi’!...
- Doamne fereşte, nu te preocupa, că ş-aşa nu-l apucăm în timpul propriilor noastre vieţi!, îl consolez mintenaş pe Bădia Haştachi, înghiontindu-l iar cu un ciocănel de rachiu.

Drept care, contemporani ai mei, acum vreo 7-8 ani, am aflat că, născut fiind în anul 1954, pshiolgii şi sociologii lumii m-au desemnat ca fiind, şi eu, un copil al exploziei demografice de după al II-lea Război Mondial. Adică, reprezint Baby Boomers, care premerge generaţiilor X, Y, Z şi, iată, Alfa( reprezentată de copiii născuţi după 2012), generaţii succesiv tributare dezvoltării tehnologice extrem de rapide, aflate în poziţii nu rareori conflictuale, bază a emancipării sociale, culturale etc. a lumii, fără îndoială. 

Uliţa copilăriei mele poate reprezenta o dovadă, la cuvenitele proporţii! Drept care, iată povestiri din viaţa născutului mai devreme, dator generaţiilor Y, Z şi Alfa, spre a şti... 

Tocăniţa de chitici, obişnuita copilăriei sărace

În anii copilăriei mele, sărace dar de neasemuit, de dimineţă pînă-n seară, mă desfăşuram într-o zonă de vreo 10 hectare, “ în dreptul nostru”, pe șerpuinda luncă a pîrîului Iapa şi mai ales pe dealul Roznovanu, care se ridică de pe malul său drept pînă pe la vreo 150 metri altitudine. Era un teritoriu dominat de cei mai mari şi mai puternici decît noi, chestie moştenită şi transmisă nouă numai cu avertizarea: ” Să nu scăpați vacile-n poamă, la Arcip, sau în ogoarele cu popuşoi de pe platoul din vîrful dealului!”. Pe întreg ăst areal pășteau 15-20 de vite ale oamenilor din cotună, căci în anii buni verdele înstăpînea totul, animalele domestice avînd hrană din belşug. La fel și cele sălbătice, și păsăretul care, slavă Domnului!, prin huciurile cu belșug de ierburi și arbuști de tot felul, aveau destul loc unde să se pitească, să-și costruiască refugii, cuibare și culcuşuri…

Ei bine, eu şi ceilalţi copii, companioni întru îndeletnicire, băteam desculţi fiecare metru pătrat, ştiind bine unde cresc urzicile, grîuşorul, ştirul, măcrişul, fragii, cătina, bureţii de rouă sau ciupercile, unde-şi are cuibar păsăretul sau vizuină, vulpile sau bursucii. De bună seamă, dețineam și controlul asupra ştioalnelor din zonă, în care apa curată de munte ademenea la depus icrele specii dolofane de peşti ce prosperau în rîul Bistriţa. Ştiam deja şi noi, copchilaraia, încă de la înfrunzirea arinului, perioadele în care intră-n bătaie cleanul, mreana, scobarul sau boişteanul.

Ş-atunci, eram la datorie cu tot felul de unelte de captură, încropite de vai-mila îndemînării noastre schiloade, sîcîindu-i și încurcîndu-i pe cei mari cu pretențiile de vajnici pescari ce ne închipuiam a fi. Însă, pînă a şi deveni mai aveam a căpăta multe şuturi în poponețele săltărețe, toate asociate și cu cele mai drăgălaşe sudălmi. Însă, la toate aste tratamente, mare mai era izbînda cînd pe unul dintre noi îl fericea norocul şi prindea cîte-un exemplar mai mare decît lungul palmei. Astfel de captură era evocată întreaga vară şi peste, căci lăudăroşenia împricinatului nu mai avea margini, devenind laitmotivul a toate isprăvile chiticăreşti de pe gîrla Iepii, ce mai…

Altfel, din primăvară pînă-n toamnă, aproape în fiecare seară, mă/ne întorceam acasă cu o grămăjoară de urzici sau grăuşor, cu cîte-un pumn de fragi sau bureţi, cu o ulcică de cătină ş.a. - “recoltă” de pe locurile hălăduielilor noastre de fiecare zi, care-ncăpea în trăistuţa obligatoriu aflată în propria dotare. Trăistuţă croită de mama dintr-un val de macat din lînă, ţesut în dungi multicolore în stative, la şezătorile din iernile lungi, naturale, adevărate, de altădată… Trăistuţă care, încă de la plecarea de-acasă, îmi flutura de gît, cel mai adesea făr’de merinde, şi pe care, măcar pe jumătate plină,  o predam mamei ca trofeu al vredniciei mele, seara, la întoarcerea acasă, cu lighioile bine hrănite şi nevătămate.

Plăcerea cea mai mare, însă, ne era chiticăritul. O adevărată competiţie se stîrnea între noi, la dibuitul chiticilor cu amîndouă mîinile pe sub lespezi şi bolovani, în răgălii şi-n cotloanele din malurile abrupte, unde-şi alegeau culcuş şi ascunziş peştimea a dodoloață, de hac venindu-i fraţii noştri mai mari, îndeobște. Noi, puștimea, ne mulţumeam, prin urmare, cu scotocitul chiticăraiei, la prinsul căreia aveam şi rezultate, pentru că, în apa noastră mică, boişteanul, cîra, moina, porcănaşul, mrenuţa sau clenuţul măsurau 6-8 centimetri. Aşa încît, cum prindeam cîte unul, îl depuneam într-o produşcă amenajată la marginea albiei, pînă cînd s-adunau vreo două sute de grame, ş-atunci o zbugheam către casă, pentru ca mama sau sor-mea Aneta să-i curețe de mațe, să-i săreze ș-apoi să-i pună la păstrat într-o strachină de lut acoperită cu frunze de hrean sau brojbane de urzici, la întuneric, în răcoarea zămnicului, căci de frigider nici că s-auzise în acele vremi…

Cina cea de seară, la ţară…

Pentru mama, masa de seară era mereu o grijă aparte, pentru că în jurul mesei ne adunam frați și surori, laolaltă cu părinții numărîndu-ne a fi 9-10 guri. Guri flămînde, căci fiecare săvîrșise peste zi treburi grele și importante pentru familia noastră, căci diviziunea muncii funcționa mai bine la noi în gospodărie decît în economia socialistă. Prin urmare, trebuia ghiftuială nu glumă, iar chiticărimea prinsă de mine chiar conta, căci într-o oală de lut de vreo 5-6 kile, mama prepara un borş cum numai Regele Carol al II-lea, Priapicul, mînca pe cînd Lupeasca îl aducea la Borca, la vînătoare pe Domeniul Coroanei…

Mai mult, din cea amforă extrăgea zarzavaturile şi peştii încă întregi, pe toate aruncîndu-le într-o tigaie încinsă pe plita de tuci. Sigur, mai pomăda conţinutul cu niscai bulion şi cîteva ouă bătute, după care dezmierda şoptit întreaga compoziţie, repartizîndu-ne-o în castroane de lut, unul la doi indivizi, lîngă care tronau cogeamite felii de mămăligă vîrtoasă, tăiată meşteşugăreşte, cu aţa. Înfulecam aşezaţi semeriţi la măsuţa rotundă de brad, în jurul cărei încăpea tot familionul, mai puţin tata - plecat cu serviciul, şi mama. 

Mama, pe care nu mi-o aduc aminte decît stînd în picioare, cu grija de ne da ce mai avea şi de a nu ne ciondăni între noi, fraţii, căci draga de ea născuse 11 copii, iar în acele vremi în viaţă mai eram 9, fiecare cu sămînţa răfuielii la purtător. Scandalul îl porneau cei mari, care-i ghionteau pe cei mai mici, dar cel mai abitir pe surori, cărora le şi aplica una bucată lingură de lemn chiar în “numele tătălui!”, adică perpendicular în frunte, scopul fiind ca ei să-nfulece cît mai mult, pe timpul smiorcăielii celor supuşi. De bună seamă, intervenea mama, fără vreo anchetă preliminară. Îi ştia şi-i altoia făr’ de nicio negociere, cu cleştele de jar de la plită sau cu melesteul. Atunci, ca să scape afară, împieliţaţii săreau peste masă urlînd de durere, răsturnînd tot ce li se nimerea în cale, adesea şi ceaunul cu laptele abia fiert, care ne era următorul fel de mîncare. 

Atunci, mama înjura: “Vascrisu’ cui te-o-nţarcat!” , blagoslovenie bruiată însă de leorpăitul gurilor noastre hulpave, zgomot înteţit şi de viteza cu care plonjau lingurile noastre în conţinutul tot mai împuţinat din străchini. Sătui sau aproape, făceam sfînta cruce şi-i ziceam mamei bodaproste!, după care o tuleam spre culcuşurile noastre nocturne, în podul cu fîn, în odaie sau pe prispa casei, lîngă tata, ce-şi croia căpătăi acolo, în nopţile călduroase de vară…Cam aşa se petrecea viaţa familiei mele, la fel cum şi a celor pe care-i cunoşteam. În ăst ritm, ştiam că vine şi a doua zi, şi următoarea, şi tot aşa. O veşnicie?!…

Deloc, anii au trecut mişeleşte. Tata şi mama au plecat la Domnul. La fel, două surori şi 2 frați, Costică - cel mai mare și, respectiv, Mihai – al cincilea băiat. Inexorabil, timpul ne biruie, ne-ncovoaie. Amintirile copilăriei, tezaurizate în sufletele neprihănite, se vor retrăite. Ceea ce şi fac, mai ales răsfoind file de jurnal personal... 

Tocăniţa de chitici, delicatesa vremilor de-acum...

Aşa încît, pe ăst tărîm aflîndu-mă, iată:
Într-o altă povestire, spuneam că nu mănînc peşte, decît dacă mi-l alege cineva de oase. Astă baftă rar am. În schimb, mor după tocăniţa de chitici a copilăriei, de care mulţi au uitat şi n-o mai gătesc. Drept care, cu finul Vasilică Ilie mă sfătui să purcedem la fapte. Așa încît, încropim un voloc, ochim şi vreo 3 leşi puse în vad pe gîrla Iepii de niște megieși, mituim doi copilandri să ne dea nouă boiştenii prinşi la produşcă sau la „pet” şi planul e pe cale să dea roade. Asta nu înainte de inspecta prin grădinile noastre şi ale vecinilor după atît de necesarele zarzavaturi. Nevoie, însă, era şi de rădăcinoase, de tot felul...

Aşa că, iunie fiind, dăm iama în beciuri. Găsim morcovi, pătrunjel-rădăcină, păstîrnac şi praz, de cu anu’. La fel şi ceapă, tot din anul precedent, pişcată niţel de ger, în magazia de deasupra zămnicului. Descindem și în grădinile noastre de legume, de unde recoltăm lobodă galbenă şi roşie, frunze de bostan, foi de ceapă şi de usturoi, ştir de pe marginea straturilor, iar de pe un alt ogor culegem ceva şfichiuri de lucernă şi frunze de hrean.

Dăm fuga în piaţa mare, la Piatra Neamț, de unde cumpărăm vreo 3 kile de roşii și 8 ardei grași – 4 roşii, 4 galbeni. Mai luăm cîteva legături de pătrunjel şi de lobodă, un mănunchi de ardei iuţi de la lipoveni şi-o întindem acasă. Începem operaţiunea „volocul”, străbatem vreo 5 ştioalne de pe cursul pîrîului Iapa şi strîngem vreun kil de chitici: porcănei, mrenuţe, clenuţi, boşteni, moine. Survolăm şi leşile, din care rechiziţionăm vreo juma de kil de chiticaraie. Ne oprim, apoi, la copilaşii cărora le plătisem anticipat recolta de boişteni. Luăm şi de la ei o sticlă de 1,5 litri, cu sute de bucăţi. Adunăm, una peste alta, vreo 4 kile de chitici, din toate speciile ce s-aciuaseră pe gîrla noastră cu apă curată, iute curgătoare, de munte.Treaba, însă, de acum se-ncurcă. Adică, chiticaraia trebuie curăţată de maţe, spălată şi pusă la zvîntat. Nu e greu, dar, fiind atît de mulţi, cu sutele, noi doi nu ne-ncumetăm şi cătăm a găsi vreun voluntar. Tanti Nuca, mama lui Vasile, cheamă ajutoare şi-n vreo două ceasuri chiticărimea e aranjată. 

În ăst răstimp, eu şi Vasilică ne-apucăm de bucătărit, nu înainte de a amenaja vatra focului, pe care instalăm un chirostrei, în care să șadă regește un ceaun din tuci de vreo 20 de kile. Vasilică, evident, se-ngrijeşte şi de lemne. Uscate şi tari, numai bune de a regla intensitatea focului, după cartea de învăţătură. Eu încep cu ceapa veche şi cu rădăcinoasele. Curăţat, spălat, tăiat rondele sau fideluță. Mi se alătură şi finul, la spălat şi tocănat zarzavaturile. Doamne, după vreo 3 ceasuri, dăm gata tărăboanța de buruienăraie recoltată de prin cele grădini. Aşa că, acu-i acu’!...

Ne luăm inima-n dinţi şi prăvălim în ceaunoi cam un litru de ulei. Apoi, un strat de buruieni, unul de rădăcinoase şi unul de chitici, presărate succesiv, cu gingășie. Peste toate, azvîrlim vreo 10 roşii tăiate cubuleţe. După care, iarăşi un rînd de buruieni, unul de rădăcinoase şi unul de chitici, pe care le sufocăm cu un litru de suc de roşii. Continuăm pînă umplem ceaunul cu materie primă, peste care aşezăm tacticos frunze de varză verde cumpărată din piaţă, pe cele de hrean şi de bostan, unele peste altele, ca un capac de ermetizare a întreg conţinutul. Punem ceaunoiul pe chirostrii şi dăm drumul la foc, moale. Apoi, pregătim un alt ceaun, pentru mămăligă. După vreo jumătate de oră, deja simţim mirosul de tocăniţă. N-am cuvinte să-l descriu, însă vă garantez că, uşor-uşor, a umplut întreg văzduhul, intrînd nevămuit şi prin curţile vecinilor. După vreo oră şi puţin, frunzele de deasupra se chircesc şi, pe lîngă ele, tresar broboane efervescente din zeama preparatului nostru. Dăm cu o lingură de lemn deoparte cîteva frunze şi testăm marfa, apoi pe lîngă brojbănime strecurăm căţeii unei căpăţîni de usturoi turcesc. 

Doamne, nimic nu se-aseamănă cu opera noastră. După vreun sfert de oră, dăm ceaunoiul de pe foc, la odihnă, şi-l punem pe celălalt, pentru mămăligă. Ei bine, aflaţi că, pe lîngă noi, deja se-nfiinţaseră cîţiva muşterii, adulmecători de capodopera noastră. Le-am respins orice ajutor, orice sfat. Ne-am făcut treaba de capul nostru, aşa cum văzusem şi mai ţineam minte din copilărie. Şi ce a ieşit, doar două vorbe să vă spun: mîncare dumnezeiască!...Isprăvim şi cu mămăliga. Am răsturnat-o pe un fund mare din lemn, am tăiat-o şmechereşte, cu aţa. Cu o paletă simţitoare, scoatem din ceaunoi mîncărica încă aburindă şi umplem castroanele aşezate reglementar, în rînd, pe scîndura unei băncuţe lungi de vreo 3 metri, folosită în ocazii speciale. Apoi, îi poftim pe pîrdalnicii binevoitori la ospăţ. Ne-am aşezat la o masă lungă, aşezată suplu sub un vişin, în mijlocul livezii mele, fiecare cu o strachină de lut plină cu tocăniţă înainte-i, c-un dărăb sovietic de mămăligă fierbinte şi cu chipăruşul aferent, toate cuminţite de cîte-un pahar de ţuică, adusă de socrul lui Vasile, tocmai din Maramureşul său natal. De înţeles e că n-a fost deloc lege ca nehaliţii să înfulece mai puţin de două străchini şi să glojgăiască mai mult de 5 rachiuri...

De bună seamă, n-a fost nevoie să cerşim vreo laudă. Au venit buluc, aşa cum am primit şi de la vecinii noştri, cărora le-am şi dus - de bodaproste! - cîte-un castron cu tocăniţă. Tocmai pentru a-şi reaminti crîmpeie din vremile copilăriei. De la astă aventură gastronomică a noastră au trecut vreo 5 ani. Mă veţi crede că, încă, n-am fost invitat la vreo asemănătoare gustăreală. Însă, cu finul Vasile ne-am propus ca, în iunie, să sărbătorim 5 ani de la săvîrşirea omagiului adus bucătăriei noastre tradiţionale, cea a copilăriei neasemuit de frumoase. 

Şi pilduitoare, parol!...


22 dec. 2018

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa(VIII)


 Ajun cu zăpezi de altădată…

 Traian SOCEA
În vremea Răcnetului,
acu' fo 17 ani...
„Nădușală” nu glumă, pe minus 4 grade, încătră ceasurile amiezii în teritoriile mele natale, acoperite peste tot de nămeți ce strălucesc ici-colo, pe unde soarele revarsă zgîrcit buchete de raze, desenînd șmecherești  replici la inefabilele „zăpezi de altădată” ale iernilor naturale de acum jumate de veac, din vremurile copilăriei mele neasemuit de frumoasă. Mă-ntorc acasă de la cele îndatoriri domestice, pe drumul pe care mașina mea îl parcurge stil pilot automat. De la intersecția Chintinici la dreapta, doar bortele din asfaltul peticit ca la concurs îmi zguduie somnolența pe care căldura din mașină mi-o induce. Apoi, privirea-mi e străpunsă de irizări ciudate ce valsează aproape de linia orizontului. O fi ploaia ursidelor ce prefaţează solstiţiul de mîine?!, încerc a mă convinge, scrutînd mai preocupat scăpărările strălucinde ce se hîrjonesc în văzduh, precum dansul ielelor cele de bine prevestitoare... 


Carevasăzică, înaintez moldovineşti cotropit de spectacol, încredinţat că Cerul îl săvîrşeşte doar pentru mine... Mare dezamăgire cînd, sedus fiind, realizez că diafana poezie e doar o iluzie stîrnită de un prozaic fuior de fum, care se ridică și se răsfiră haotic înspre vălătuci de nori cenușii ce apasă aerul de deasupra țarcului din dreapta drumului, unde vicele Hodor al Roznovului și-a instalat alambic. Chestia mă eliberează total de visare, căci mă surprind vorbind cu voce tare: „Băi, al dracului, ajunsul ăsta și-a proptit gardul tocmai în țuțurucul malului drept al gîrlei și nimeni de la Apele Române nu vede?!...” Observ și că în țarcul cu pricina se ițește și coșmelia unui gater, și o stivă balșoaie de butuci de brad, și mă-nfurii de-a dreptul: „ E clar, acesta-i Patriarhul Roznovului, căci numai el ar înstăpîni terenul acesta, folosit în devălmășie de poporul Chintiniciului, care-și mîna vitele la pășunat în lunca Bistriței, din moș-strămoși!”. Nu mai știu de ce sfinți am înjurat, închipuiți-vă domniile voastre!, căci mă surprind iar furat de peisaj...

Drept care, traversez podul Trandacira, pe sub care se strecoară o panglică alb-albăstrie, lată de 3-4 metri. E albia pîrîului Iapa, a cărei apă a-ncremenit de îngheț. La vreo 50 de metri în amonte, printre salcîmii plantați de fostul viceprimar Milucă Oțel și supușii săi de la 416, zăresc doi creștini ce migăiesc pe gîrla înghețată. Mă dumiresc: sînt la prins pește. Unul pălește creștetul bolovanilor care ies din gheață cu un baros de vreo 10 kile, în nădejdea că sub el și-au ales culcuș de iarnă vreun boiștean sau clenuț, vreo moină sau mrenuță. Cînd are noroc, companionul său culege cu sita de cernut făină puținii chitici ce ies amețiți la suprafață, în ochiul de apă format pe locul bolovanului sfărîmat de lovitură. De bună seamă, îmi aduc aminte de anii cînd și eu cu frate-miu Mihai umblam după chitici, cu ciocanul. Pe atunci, veți consimți, înghețul prindea gîrla Iepii cu debitul de cel puți 3 ori mai mare, căci seceta nu pecetluia orice... inclusiv chiticărimea, care, n-așa?, avea unde prospera...

Și la dibuit chitici cu barosul eram în competiție cu băieții din cotună și nu numai, căci numai cine descindea primul pe traseu avea șansa a se-ntoarce acasă cu un castron de plevușcă. Asta însemna că spărgeam toată bolovănimea, începînd din dreptul casei lui Jănică Roman și pînă la gospodăria luiTicu Dochița, traseu de vreun kilometru, parcurs în cea mai mare parte la adăpostul luncii. Ceilalți pohtitori - și erau destui, pentru că iarna chiticărimea are, fiți convinși!, alt gust, alte calități – trebuiau să aștepte dezghețul ș-apoi un puhoi, care să redistribuie bolovănimea în albia pîrîului.

Prin urmare, în fiece zi pîndeam dacă a înghețat gîrla, cu barosul, sita și coșteiul din pînză de in la îndemînă, pe deplin pregătit să purcedem la drum, căci tare iubeam astă aventură. Logistica asta gata preparată nu făcea doi bani fără aparatul muscular al lui frate-miu Mihai, mai mare cu 7 ani decît mine. Așa că tot mama, buna de ea, „negocia” cu el să mă-nsoțească, adică să mînuie barosul. Evident, că n-avea încotro, așa că ne-nfingeam la drum încălțați cu cizme de cauciuc, el cu barosul la spinare, eu cu sita și coșteiul la subsuori. Cam două ceasuri dura distracția noastră, timp în care burdușeam coșteiul cu vreun kil de mrenuțe, clenuți, moine, porcănași. Ne-ntorceam acasă biruitori nevoie mare, căci eram primii care se puteau fuduli cu asemenea captură în plină iarnă, drept vă spun...

Acasă, misiunea mea era să curăț chiticii de mațe, să-i clătesc în două-trei ape și să-i pun la zvîntat pe-un ştergar din cînepă. Mama deja avea două oale pe plită, una în care înfierbîntase borșul de putină, preparat răzășește, din huște descîntate cu un smoc de cimbru uscat și cu trei crenguțe de vișin, toate mîntuite cu apă din prima căldare umplută de la izvorul din cierul lui Moş Ion Tărcăoanu, exact la crăpat de ziuă. În a doua oală, se hîrjonea o adunătură de rădăcinoase tăiate cubulețe, îmbrobodită sfios cu vreo cinci linguri de zarzavat verde, de la borcan, și-un căpăcel de bulion din pătlăgele crescute lipovenește, chiar în grădina noastră. Ei, peste astă adunare, mama prăvălea mai întîi borșul fiert, apoi chiticărimea din castron. Cam cinci minute se zbînțuia în oala de pe plită „alchimia” făurită de buna noastră mamă. Imediat îi lua locul obștescul ceaun din tuci, în care se croia aurinda şi aburinda noastră mămăligă. Ăst timp, se răcorea delicatesa gurilor noastre mereu flămînde – borșul de chitici, pe care mama îl descînta şi cu doi cotori de leuştean şi ni-l distribuia în străchini mari din lut, borş pe care-l dumicam împreunat c-un guguloi de mămăligă fierbinte, dar și cu cîte-un chipăruș, atît de iute încît și-a doua zi te ustura borta dosului. 

Aşadar, imediat după podul Trandacira, la intrarea în comună, partea dreaptă a caselor, începe parohia Piatra Șoimului. La vreo 100 de metri mai jos de hotarul cu satul Luminiș, îl zăresc pe preotul Gheorghe, ieșind maiestuos din ograda lui văru-miu Vasile Socea. Îl escortează devotatul său dascăl Culiţă Mihăilă, tot rotunjor la trup, tot „iute ca brînza cea de nouă lei kilu” cum se vindea la cooperativa sătească, pe vremuri. 
Părintele calcă sănătos, ca în Bucovina de unde se trage, cu pas arcuit şi ferm, cam cum urcă Dealulul Bogoslovului înspre stîna sa pesrsonal-pastorală, de pe muntele Gorganu. Un munte e și părintele, semeţ adică, dar și degrabă necruțătoriu cu cei ce nesocotesc rînduielile bisericii sau, cum se zice acum, nu respectă standardele.
Țîrcovnicul, cu multe kile sub „ecartamentul” popii, păstrează religios distanța, pîndind ocazia de a o zbughi reglementar către următoarea poartă, dînd tonul la troparul Nașterii Domnului, pe care-l întărește baritonal părintele Gheorghe. Sînt deja în ogradă la Ilarie, gospodar de frunte al comunității. Nu zăbovesc, pleacă mai departe, casă după casă. Frigul pișcă nemilos, iar cei doi își continuă misiunea, urmați de trei copilandri încovoiaţi de nişte trăişti haiduceşti, prea dolofane pentru umerii lor firavi. Pare nefiresc, adică, fără zumzetul creat, odinioară, de cetele de copii, pe post de antemergător al parohului, ce aducea credincioșilor Marea Veste a Nașterii Domnului.

Ajuns acasă, „nevasta care stă la mine” mă avertizează: „ Vine popa, e în cap’tu drumuşorului, acuş’ iese de la ţaţa Marcica lu’ Biţu ş-ajunge la noi. Pînă la noi, mai are de intrat în 4 case, îndestul timp încît să tiutiunesc o ţigară. Văzîndu-mă, titulara mă ocărăşte parcă s-o audă popa: „ Acu’ ţi-ai găsit să fumezi, să-i sufli părintelui putoare de ţigară în nas?!...Ia de aici căţuia, umple-o cu jar şi pune-o la îndemînă lîngă uşă, pe cerdac, ca să tămîieze părintele!...” Execut întocmai, rămînînd ca popîndăul în aşteptare...

Părintele Vasile Hanganu, parohul bisericii Luminiș, survolează şi uliţa noastră, parcurgînd același ritual, fireşte. De mulţi ani, nu s-a mai auzit pe la noi freamătul vestirii Ajunului, dezlănţuit de-o gaşcă de antemergători care sminteau liniştea domnitoare peste mineralitatea amuţită de belşugul zăpezii. Mă socot norocos, căci strigătele „Ooo, Nihohooo!” mă-ncarcă de aduceri-aminte...Şi da, în curte-mi intră vreo 10 băitani de vreo 10 -12 ani, bine echipaţi, cu trăiștile deja umplute pe un sfert, care - e clar! - așteaptă şi de la noi răsplata pentru lucrarea lor. Toţi primesc de la gospodina casei tainul, cată poarta către vecinul Marcel Bofan, apoi mulțumesc și pornesc iarăși la treaba lor. După vreo 10 minute, ajunge dascălul Mihai Ploşniţă, urmat de părinte, amîndoi vestindu-ne Întruparea Domnului și urîndu-ne cele cuvenite de Sfintele Sărbători. Totdeauna, e o încîntare să-l asculți pe preotul Vasile. O bucurie anume te încarcă, văzîndu-l atît de dedicat parohiei, bisericii, neamului românesc. Și-acum e grăbit, însă 3 minute de dialog tot înfiripăm. Vorbim despre Catedrala Naţională, despre parodia ce fu recentul referendum, despre Centenar, despre... Consimt că o anumită sminteală se tot insinuează perfid în lumea de azi, că fiecare ar trebui să facă, la locul său, mai mult pentru păstrarea obiceiurilor și datinilor strămoșești, creștinești. Pentru noi, pentru identitatea noastră, adică... 
Mărturisesc că, stîrnit de mîhnirile părintelui Vasile, mă tenta să comit o scriere despre valorile nației noastre, despre iminența respectării și cultivării lor. Mă surprind, însă, năpădit de aducerile aminte ale copilăriei, asociate acestei premergeri a Crăciunului. Perioadă în care iarna era iarnă, cu belșug de zăpadă naturală, cu efervescență atotstăpînitoare. Cînd în ogrăzi, pe ulițele satului și pe dealurile din preajmă albul era de-o, și pentru venșnicie, parcă. Cînd sătenii își rostuiau treburile gospodărești cu temeinicia priorităților. Cînd nevoi erau, dar nu atît de stringente, și stridente, ca astăzi. Cînd toată suflarea satului știa ce e frica de Dumnezeu, în respect față de vîrstnici, de preot, de învățător.

Nicicînd nu fu mai frumos...

Uite-aşa, cam așa așteptam sărbătorile de iarnă, pe vremuri. Învățînd colinde, pregătind Steaua, Țăpucul sau Lucanul. Iar noi, copchilaraia „din cotună”, trepidam de nerăbdare să mergem cu „NIHOHO”, cu Ajunul adică, însoțindu-l pe părintele Mihai Cotfas, Dumnezeu să-l odihnească! Ce om minunat a mai fost. Părintele Mihai m-a făcut să deslușesc că de Dumnezeu nu trebuie să-ți fie frică. Dumnezeu înseamnă dragoste și iubire. De semeni, de reperele morale, de condiția umană. Înseamnă respect, prețuire, generozitate, solidaritate și altruism față de cel de lîngă tine. Iar cei care, în trufia lor, arată altă conduită, da, să aibă frică de Dumnezeu!...
Așadar, o ceată de vreo 20 și ceva de băieți deschideam pîrtie părintelui, ca să intre în curțile gospodarilor, strigînd din toţi rărunchii „Ohoho, NIHOHOO!...”La șolduri, aveam trăiști îndemînoase, în care să încapă merindele pe care gazdele ni le oferau cu generozitate. Cel mai adesea primeam nuci, pe care, amuzate, gazdele le aruncau în zăpadă, în fața ușii, anume să ne repezim a le culege, claie peste grămadă, întreaga gașcă de umblăreți. Știam, bunăoară, că la Cutare I primeam mere, la Cutare II - alune, la Cutare III - colaci, marfă mai rară, pentru care bătălia devenea mai aprigă. Nu de puține ori, o luam de-a zburda înspre casa lui Cutare III, care de fiece dată ne pregătea delicatesele, după care, cu traista plină, înghețați de la picioare pînă-n vîrful capului, o puteam tăia spre casă, să ne pregătim pentru o altă „misiune”, colindatul...

 Ooo, Nihohooo/Ieși, părinte, de-acolo/ Și te bagă dincolo!...

De cele mai multe ori, Cutare III, bunăoară, ne trimitea înapoi după părintele Mihai, care mai adăsta la un pahar de ceva, în casele anumitor gospodari. Unii chiar n-aveau fete de măritat, însă popa „pețea” el cîte un pahar-două, uitînd și de noi, înghețații din drum, și de oamenii care-l așteptau cu nerăbdare, ca să scape de-o grijă, pentru că în gospodării încă mai erau treburi de terminat, adică.
Prin urmare, ne întorceam la casa lui Cutare III și urlam din răsputeri: „Oooo, Nihoho/ Ieși, părinte, de-acolo/Și te bagă dincolo!” - îndemnuri auzite de la cei mai mari decît noi și slobozite premeditat, înainte ca popa să se aghezmuiască și să n-apuce a ajunge la fiecare casă, în parte. Și s-a întîmplat ca noi  să începem colindatul, iar popa să nu sfîrșească umblatul decît pe înserat, tîrziu.

Umblam, care-va-să-zică, cîntînd „Trei păstori”, pînă pe la miezul nopții, oprindu-ne mai întîi pe la rude, care, de regulă, ne și primeau, ne şi dădeau, pe lîngă colac, și un bănuț, cîteodată. Ne întorceam acasă, răpuși de oboseală și de frig, preocupaţi că în prima zi de Crăciun, dis-de-dimineață, pornim din nou pe la casele oamenilor, cu Steaua.  Unii ne mai primeau, cei mai mulți, însă, nu, reproșîndu-ne că s-au săturat de noi, călcîndu-le bătătura și cu Ajunul, și cu Colinda, și cu Steaua, în doar 24 de ore.
În vremurile de azi, iată, e un eveniment să mai vezi copii umblînd cu Ajunul, cu Colinda sau cu Steaua. Cei de leatul meu știu că majoritatea covîrșitoare a celor care „săvîrșeam călătoriile” sezonului sărbătorilor de iarnă eram sărmani. Însă, era prilejul de cîștiga un bănuț, de a căpăta delicatese pe care mulți nu le aveam acasă, și nu ne era rușine. Rușine n-au nici unii de astăzi, care-și fac ajunul și veacul cerșind agresiv, prin parcări, la molluri și prin alte intersecții.
În vremurile de astăzi, ziceam, în puține locuri se mai păstrează și cultivă anumite tradiții, obiceiuri strămoșești.
De aceea, zic, e un privilegiu să vezi, mai ales, copii și tineri cărora nu le e rușine să umble cu Ajunul, Colindatul, Steaua Țăpucul sau Capra...

De bună seamă, văzîndu-i, te năpădesc amintirile vremurilor de demult, ale zăpezilor de odinioară...

14 dec. 2018

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa(VII)


Traian SOCEA 
Bureţar dintr-o "viaţă anterioară"...
Traversaserăm o iarnă năzuroasă, cu vreo 4 ședințe de ninsoare mai acătării. Numai în două rînduri stratul de zăpadă să fi atins 30-40 de centimetri, suficient motiv de alertă pentru mai toți autopropulsații.
Inclusiv eu eram tare îngrijorat cum că n-aș putea ieși de pe ulița-nzăpezită și, astfel, n-aș ajunge la serviciu, de parcă jobul ar fi fost inventat musai pentru mine. Uitasem, prin urmare, nămeții copilăriei mele, înalți şi de cîte un metru, copleșind și acoperișuri și ogrăzi, cînd nimeni nu murea, nici cînd temperaturile jucau pe la minus 20 de grade. Se descurca lumea așa ne-emancipată cum era, fără smiorcăieli și jelanii pe la „112”, ci răzbind și supraviețuind, căci: „Toate-s de la Dumnezeu!”, precum se autoconsola... Sfîrșit de martie prietenos, cu temperaturi care sar pe la amiază și de 15 grade, cu soarele pătrunzînd în toate cotloanele, scoțînd din hibernare cohorte de gîzăraie.
Trag cizmele de cauciuc în picioare, îmbrac o jachetă lejeră, înahț o sacoșă de rafie și un foarfece cu lamele alungite și, dezinvolt, descind după urzici în capătul luncii copilăriei mele, care, din păcate, nu mai este şi nici nu cred a mai fi vreodată teritoriul fabulos, alcătuit din sute de arini şi plopi voinici ce de-abia-i cuprindeai în braţe, înalţi de 15-20 de metri. De răchiţi butucănoase şi scorburoase în care mierlele, ţărcile, cucii şi pupezele îşi găseau cuib, de pîlcuri de lozie, din care alegeam mlădiţe pentru confecţionarea leşilor de prins chitici în apa pîrîului – afluită în vaduri de bolovani, de cireşi, vişini şi meri sălbatici, de tufe de soc sau de măceş, de boz sau de brusturi, toate crescute din seminţe aduse de puhoaiele care inundă suprafeţe importante din albia majoră, devastînd făr-de cruțare şi grădinile oamenilor.
Apoi, arbuşti de tot felul, răsfirați între aluni şi corni, cu tulpinile scăldate în tot felul de ierburi, cătînd lumina soarelui într-o continuă concurenţă, alcătuiau un biotop în care naturala interdependenţă era completată şi de o faună specifică: iepuri, vulpi și veverițe, de păsăretul atît de divers ca specii, şi atît de benefic pentru omul însuşi.
 Mă veţi crede, stimaţii mei, că acea luncă a pîrîului Iapa, pîrîu care-i şi adapă pînza freatică, dealul Roznovanu cu care se megieșește, livezile rînduite pe coastă și ogoarele desenate măiestru pe tăpşanele configurate ca pe hartă rotunjeau un areal ce asigura și aer curat şi, pe puţin!, 25% din resursele traiului oamenilor din zonă, referindu-mă la faptul că foloseau lemnul de arin, de răchită sau de plop şi pentru foc, şi pentru construcţii gospodăreşti, că vitele lor păşunau şi se adăpau tot în ăst teritoriu, la fel cum şi cîrdurile de raţe şi de gîşte, pe care gospodarii le scoteau din ogrăzi dimineaţa și care, seara, se întorceau „pilot automat” acasă, cu guşile pline, bubă. Astăzi, nu mai există aşa ceva. Dealul Roznovanu, care se arcuiește pe zeci de kilometri lungime, începînd cu Rusenii Borleștiului pînă la pădurea de lîngă cătunul Deleni, a fost despădurit în anii de început ai colectivizării agriculturii pe sute și sute de hectare, suprafață pe care au fost înființate livezi de măr, păr și prun, care mai rodesc și astăzi, deși multe sînt lăsate în paragină de către proprietarii ce le-au revendicat. Înspre satul nostru însă, de la pintenul Mocanului pînă deasupra cătunului Chintinici-Fund, sute de hectare au fost defrișate de copaci, de arbuști de cătină și de păducel, de măceș și de corn, de tufele de alun și de sînger, de fascine de mesteacăn, carpen sau fag, de brăduți răsăriți strategic pe promontoriile cele mai țanțoșe. Ei bine, aceste suprafețe despuiate nemilos n-au mai fost terasate și plantate cu pomi fructiferi, astfel încît să favorizeze înierbarea, să fixeze și să stabilizeze terenul, oricînd vulnerabil la șuvoaiele ce se formează pe platoul de pe creștetul dealului, după aprige ploi torențiale. Drept care, natura n-a putut îndrepta ce a nimicit mîna CAPeului, consecințele, iremediabile, văzîndu-se astăzi, cînd zeci de hectare văduvite de vegetație se surpă și alunecă la vale împingînd albia pîrîului Iapa înspre sat, înghițind grădinile și imașurile gospodarilor. Prin urmare, în vremile de după 1989, peisajul a devenit aproape selenar, de la an la an dezastrul căpătînd proporții alarmante, însă nici o autoritate n-a văzut, nu vede, nici n-aude. Nimic!... Nici măcar sutele de oi scoase la pășunat de primăvara, înainte ca iarba să se înrădăcineze cît de cît în sol, și pînă toamna-tîrziu, cînd vine înghețul. Și nici turmele de capre care, și ele, fac prăpăd, belind tufele de măceș, de păducel sau de cătină, zădărnicind, astfel, regenerarea pe care natura o încearcă an de an.
Iar ca terifiantul să fie deplin, mai mare mînia văzînd că gunoaiele-s pe oriunde, și pe deal, și în rîpă, și pe gîrlă, și în luncă, iar cîinii vagabonzi haiducesc nestingheriți în întreaga zonă, hăcuind cele vietăți, ba dîndu-se chiar și la om...

Aşadar, cu elanul  de care pomeneam, mă şi văd în fundul luncii, pe proprietatea mea, să fie clar... Caut cu privirea cioata de nuc pe care, în toamnă, găsisem  cîţiva bureţi negri, cu care titulara mea de post(recte „nevasta care stă la mine”) a şi croit o tocăniţă, spurcată cu smîntînă dulce şi glazurată decent cu pătrunjel verde, mărunţit.  Carevasăzică, surpriză. Pe o margine a cioatei zăresc cîteva „mlădiţe” de bureţi negri şi-mi amintesc de spusele bătrînilor cum că ăşti bureţi, ca şi cei păstrăv, cresc şi-n timpul iernii, dacă vremea e mai blînduţă... Ş-acum, spunîndu-vă că, după vreo două ceasuri, abia am găsit cam un pumn de urzici, cu care partenera a înnobilat un borş de fasole boambe, iată-mă-s victima tăvălugului aducerilor aminte. Iar...

La cules bureţi, în pădurile satului...

Prin urmare, în minte mi se derulează perioadele culesului bureţilor, care erau adevărate campanii întreprinse în zilele prielnice în pădurile aflate cam la 12 kilometri, în susul casei noastre. Era postul Paştelui, ziceam. Ca şi cel al Crăciunului, ca şi celelalte, toate erau respectate milităreşte de lumea satului de odinioară. Aşa încît, cum să uit strădania mamei de a ne pune pe masă hrana cea de toate zilele. Ca şi acum, bucatele de post erau cele mai greu de închipuit. Mai ales pentru o familie numeroasă, ca a noastră. Drept care, mama era şeful statului major, planificînd şi organizînd toată munca de agonisire a celor trebuincioase pentru iarnă, îndeosebi. Erau îndatoriri repartizate membrilor familiei, pe potriva vîrstei şi capabilităţilor fiecăruia, funcţie de anotimp, de vreme...
Vazică, de pe la 7-8 ani pînă la adolescenţă, în fiecare an, sfîrşitul lui iunie, după culesul cireșelor și vișinelor, însemna startul recoltării bureţilor. Îndeletnicire pe care o îndeplineam toată vara, cu anumite întreruperi hotărîte de starea vremii sau de alte sarcini: prășitul popușoilor, făcutul fînului, seceriș, treieriș, animale etc. Continuam pînă-n octombrie, la strînsul ghebelor, al rîşcovilor sau al hribilor de toamnă. Vara, plecam de acasă la 3 jumate, ca să ajungem la „Chilii”, la „Măniş” sau la „Doşătu” de cum se lumina de ziuă, căci aşa învăţasem: bureţii cresc şi noaptea, iar la iţirea razelor soarelui roua de pe pălăriile ciupercilor strălucea şi, astfel, le zăream mai bine. Başca faptul că nu trebuia să ne-o ia nimeni înainte, pentru că -  mă veți crede! -, aveam parte de concurență și la bureți...

Cu mîr cu hîr, mama mă trezea, chemîndu-mă să şi îmbuc ceva udătură încropită pe fugă, la ceasurile mici ale dimineţii. Soră-mea Aneta, mai mare cu 4 ani decît mine, deja echipată, începe să-şi exercite autoritatea. Primesc două trăişti încăpătoare precît un cufăr de soldat-răcan, şi ieşim la colţul grădinii, unde ne aşteaptă vara noastră, Maria lu’ moş Ion Tărcăoanu, fratele mamei. Tustrei începem drumul către pădure, eu numărînd în urma lor traversele căii ferate forestiere care trecea prin faţa casei noastre şi care ducea de la Roznov pînă la Cozia, vreo 20 de kilometri, hăt-sub pîntecele Masivului Murgoci.
Ş-uite-aşa, chiompănind, ţineam pasul cu fetele, de frica întunericului, precum şi la îndemnurile uneori contondente ale soră-mi, căci fiecare dintre drumeţi avea în dotare şi cîte un băţ, cu care să ne-apărăm de cîinii scăpaţi din legători.

La drum, pe linia ferată...

Preferam acest traseu pentru că pe lîngă linie lumea bătucise şi o cărăruie, pe care se putea merge mult mai comod decît pe multe porţiuni ale drumului sătesc. Aşa că, după vreo 3 kilometri, părăsim cale ferată în dreptul la Arghire, intrăm pe scurtătură pe drumul principal şi înaintăm energic încă vreun kilometru, cînd eram obligaţi s-apucăm iar pe calea ferată, care, puţin mai sus de gospodăria familiei Leonte, intra în întunecimea unei păduri de arini, unde ne încercau toate spaimele, căci grăirea locului era că pe acolo bîntuie tot felul de stafii. Ş-adevărat, n-am auzit ca vreun strigoi să fi înşfăcat vreun localnic, însă ş-acum retrăiesc teama ce mă copleşea pe cei vreo 100 de metri ai acelei lunci, zisă „la Turcu”, şi ce uşurare simţeam cînd scăpam vii şi nevătămaţi. Bineînţeles, ne continuăm mersul, parcă mai vioi, căci stafiile ne treziseră de-a binelea.
Ajungem „În Prund, la Cruce”, apoi iar numărăm traversele liniei C.F.F. ( Calea Ferată Forestieră) preţ de vreun kilometru, şi ajungem la cantonul silvic, brigadier fiind Moş Ion Zalomir, un om cu totul şi cu totul OM... Următorul reper rămînea cabana Jlabău, unde, pe atunci, forestierii erau cazaţi de luni pînă sîmbăta. Muncitorii sînt deja în picioare şi-şi pregătesc masa, ca apoi s-ajungă cu ţapine, topoare, cai şi boi de tracţiune în munte, în parcelele de exploatare a lemnului. Aşa era acum vreo 50 de ani, se lucra ecologic, regimul silvic era respectat cu sfinţenie, nimeni nebătîndu-şi joc de pădure.
 Înţelegeţi, prieteni, că uleiul, motorina şi benzina au ajuns în codri mai tîrziu, odată cu instalarea funicularelor, care, din obcină, coborau butucii pe cabluri în rampele amenajate lîngă calea ferată, de unde se încărcau în vagoanele mocăniţei, ce pe la prînz ajungea în munte, iar seara se întorcea la Roznov, cu sute de metri cubi de buşteni numai buni de prelucrat în fabricile „11 Iunie” şi „Butoiul” . Vă spun aceste lucruri pentru comparaţie cu nemerniciile la care e supusă astăzi pădurea românească, tăiată „la ras”, nimicită de drujbe, tafuri, tractoare şi autocamioane gigante, în dispreţul regimului silvic, fără a da nimeni socoteală...

La Chilii, în patria bureţilor...

Aşadar, trecem de cabană şi ajungem după aproape un kilometru în perimetrul „jobului” nostru, în locul numit „Chilii”. Soră-mea împarte teritoriul căutărilor, indicîndu-mi suprafaţa pe care s-o străbat, cît mai aproape de ea. Mă veţi crede că aveam noroc, privirea mea ageră descoperind chiar pe platoul de la baza muntelui, la tulpinile fagilor şi carpenilor, în păienjenişul de muşchi crescut parcă ştiinţific, hribi şi hurlughiţe proaspete, înrourate. Le culegeam ca pe nişte trofee, tăcînd mîlc, să nu vină peste mine concurența, căci recolta şi calitatea ei se evaluau la coborîrea din pădure, cînd fiecare-şi etala marfa pe tăpşanul de lîngă pîrîul Iapa, în apa căruia ne şi spălam, ca să putem înfuleca „bucatele” puse în traista soră-mi de către mama, decuseară. Două ouă fierte, o bucată de slănină de la slatină, o ceapă şi mămăliga obligatorie, astea însemnau prînzul nostru de lux.
De multe ori, însă, ne mulţumeam cu mai puţin, splimentul de „proteină” asigurîndu-ni-l mîncînd fructe de pădure, mere-pădurețe şi cireşe sălbatice, corcoduşe sau mere din pomii de pe marginea drumului. Rare erau ocaziile cînd, găsind mai multe hurlughiţe, rîşcovi sau lăptuci le coceam pe bolovani încinşi la un foc încropit ad-hoc, la marginea gîrlei. Deci, după 5-6 ore de survolat pădurea, pînă-n obcina dinspre satul Poieni, ne încheiam ziua de muncă şi porneam înapoi, spre casă. La vreo 800 de metri la vale, opream la „izvorul de ochi”, ne spălăm chicotind obrajii, umpleam un bidon de 5 litri cu apă pentru acasă, ne aburdicam reciproc trăiştile în spinare, cu grijă să nu se zdrobească bureţii, şi, hai, viteză!...
 Acasă, ajungeam după vreo 3 ceasuri, frînţi... La „controlul mărfii”, n-apucam să mă dau mare cu ai mei bureţi-trofeu, că şi luam cele bobîrnace pentru că nu am avut suficientă grijă ca pîinişoarele, hribişorii, lăptucile, hurlughiţele sau gălbiorii din trăişti să fie cît mai întregi. Pînă seara, alte două ceasuri, mama şi soră-mea sortau bureţii în ligheane dolofoane, pe care le băgau în beci, la răcoare... A doua zi, tot ele spălau toată bureţărimea şi-o lăsa la zvîntat, apoi o repartiza în grămezi, funcţie de specii, de calitate. Care la uscat, pe sfoară sau pe lozniţa din mijlocul livezii noastre, care la mîncatul imediat, care – cele mai multe - la marinat sau murat...

 Bureţii muraţi, ce desfătare...

Cel mai tare iubeam bureţii muraţi, adunaţi în mai multe zile „de campanie”, pe care mama îi aşeza într-o budană din brad de vreo 300 de litri,  în straturi succesive: unghia caprei(gălbiori), iuţei, lăptuci, creasta cucoşului, hurlughiţe, rîşcovi şi, uneori, ghebe. Toate le acoperea cu crengi de vişin şi de corn, cu morcovi şi ţelină, cu frunze şi multă rădăcină de hrean( care întăreau carnea bureţilor), cu doi-trei pumni de grăunţe de popuşoi, un lighean cu ionatane şi fo’ 10 căpăţîni de usturoi, peste care turna apă de izvor, răsfăţată complice cu un mănunchi de busuioc uscat şi cîţiva bulgăraşi de sare. Cunoşteam toţi bureţii, deosebindu-i pe cei buni de cei otrăvitori, parcă dintr-o altă viaţă, treabă cu care mă tare fuduleam.
 Eram, în fapt, un copil, care deja îşi ştia responsabilităţile în rosturile familiei noastre şi înţelegeam pe deplin că, atît cît durează sezonul bureţilor, trebuie să merg aproape zi de zi la pădure. Iată, aşa ne gospodăream, la fel cum şi majoritatea consătenilor noştri, pentru ca în lunga iarnă, pe lîngă celelalte agoniseli, s-avem hrana supravieţuirii.

 Salata de bureţi muraţi...

Sîntem, vă reamintesc, în postul Paştelui. Ca şi în cel al Crăciunului, dar mai cu seamă în astă perioadă, a începutului de primăvară, mama se-ntorcea din beci c-un lighenoi de bureţi călăriţi de 6-7 mere murate, pe care ne repezeam ca la plăcintele poale-n brîu, nu alta. Erau o bunătate, căci carnea lor era impregnată cu toate vitaminele şi mineralele eliberate de atîta bureţărime şi de ingredientele asociate în moarea din butoi, ce mai. Apoi, mama alegea bureţii pentru salată. Unghia caprei, crănţănei, iuţei, rîşcovi, lăptuci, nicoreţi. Îi spăla în două-trei ape, îi scurgea ş-apoi, pe un fund mare din lemn, îi tăia peştişor. Alături, persecuta, tot peştişor, 3-4 cepe indecente, şi pe ele azvîrlindu-le într-alt lighean mai mare ca postul Sfintei Marii, astfel născînd o policromie cum numai în pozele cu Făt-Frumos mai admiri.
 De bună seamă, tot conţinutul era impresionat cu 3 burice de sare grunjoasă, cu un pahar de untdelemn şi un ciocănaş de oţet de mere, preparat tot în gospodăria noastră. După vreo două ceasuri de stat la odihnă, în racoarea zămnicului, taman cînd venea vremea prînzului şi mămăliguţa deja sta despuiată pe fundul din dulap de fag de pe masa noastră cea rotundă, mama aducea ligheanul cu minunăţii. Ne umplea castroanele, după ce rostea Tatăl Nostru şi fiecare-și făcea semnul crucii.  Mîncam ca nimeni în lume, savurînd fiecare înghiţitură ca pe un descîntec nicicînd de nimeni rostit, doar numai de noi auzit.

Tocăniţa de bureţi muraţi...

Al  doilea fel de mîncare, pentru seară, se chema tocăniţa de bureţi. Mama alegea pînişoarele, hurlughiţele, creasta cucoşului, ghebele şi chitărcile - spălate în mai multe ape ş-apoi zghicite încă de la amiază, două cepe despuiate, pe care le felia mărunt şi le punea şmechereşte într-un ceaun aşezat pe plită, în care se războiau aprig cu untelemnul deja încins. Bineînţeles că urmau zarzavaturile din lumea întreagă, după care şi o ulcică de smîntînă de la joienele din bătătura noastră, dar şi cîţiva căţei de usturoi strecuraţi domestic în ceaun, chiar înainte de a-l ridica de pe foc. De bună seamă, mămăliga - pe îndelete fiartă şi mestecată în ceaunul dolofan pe veşnica plită de tuci, la focul bine strunit din vatră – nu ajungea gurilor noastre flămînde, căci seara, în jurul mesei, s-aşezau şi cei care-n timpul zilei fuseseră la muncile de sezon.
Pîine, mărturisesc că mîncam odată pe săptămînă, sîmbăta, cînd tata se-ntorcea de la lucru, de la cantonul Rantău, unde pleca precum şi ceilalţi forestieri, încă din ziua de luni. Ni se părea cozonac, la fel ca şi nemai-întîlnita scrumbie afumată, din care tata tăia feliuţe subţiri-subţiri, cu briceagul său dat naibii de ascuţit.
Prieteni, de asemenea desfătări culinare au parte tot mai rar sufleţelele consătenilor mei, cred. Şi nici ale altor contemporani, din multe locuri ale ţării, din păcate. Acum, chipurile, bureţii se destrăbălează fără ruşine prin pădurile naţiei şi dau naştere la corcituri otrăvitoare.
 Numai bureţaraia din supermarketuri n-a picat în păcat... Şede bleagă pe rafturi, cu termen de garanţie pe etichetă, aşteptînd muşterii. Şi sînt, ştiţi bine... Unii semeni ai noştri, din nefericire, nu s-au bucurat în viaţa lor de savoarea unor ciuperci naturale, care încă mai cresc în codrii noştri siluiţi de nelegiuirile smintiţilor nesătui de profit, la boala!...



30 nov. 2018

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa(VI)

Traian SOCEA


Alături de scriitorul craiovean Costică Pădureanu,
coleg de facultate, Piatra Neamţ, Libris - 2018
Acu’, la șaizeci de ani trecuți, tare mă minunez de cum izbuteau ai mei să rînduiască atîtea treburi, care se-nghesuiau mai ales vara și toamna în gospodăria noastră. Căci și la animalele, și la pămînt, și-n bătătură se trudea din zori pînă-n noapte, chiar dacă și noi eram destule brațe de muncă. Sigur, și eu, mezinul familiei, aveam anumite sarcini, care sporeau de la an la an, pe măsură ce creșteam și deveneam mai puternic, căci deja ajunsesem ditai zablăul. 
Care-va-să-zică, încheiaserăm culesul vișinelor și al cireșelor(dulci și sălcii), treabă la care eram de bază, căci mă zgăibăram cu agilitate, fără scară, în pomii înalți și de peste 10 metri, culegînd fructele, cu tot cu codițe, și de pe ramurile cele mai îndepărtate. Eram primul care umplea gălețile, căci mama și sor-mea, Aneta, mai pierdeau timp cu mutatul scărilor, roată, în jurul coroanei copacilor. Într-o zi, făceam 3-4 drumuri, tustrei cu cîte o găleată în fiecare mînă, cale de vreun kilometru, pînă acasă la David Hodor, unde vara și toamna funcționa un centru de colectare. Aveam livadă și mare, și sănătoasă, și rodoasă. Mă-nghesuiam la vișine, căci erau mai spornice la cules, și luam și 4 lei pe kil. La cireșe nu-mi plăcea, căci deși le culegeam anevoie, fiind mai micuțe decît vișinele, se și plăteau doar cu 3 lei kilul. Din pricina alegerii mele,  intram în gîlceavă cu sor-mea, care, cu patru ani mai mare decît mine fiind, era obligată să se cațere-n în cei doi cireși, înalți de vreo 15 metri. De bună seamă, prerogativele de mezin funcționau, căci Aneta nu crîcnea  în fața mamei, ale cărei porunci erau executate întocmai. Aneta nu suporta deloc tratamentul preferențial de care profitam, chestie pentru care-mi aplica suficiente bobîrnace, ca răzbunare pentru opresiunile îndurate din cauza mea. 
Dar, cu smiorcăieli, cu ghionteli și alte corecții, una peste alta, în cam o săptămînă, făcusem vreo 3 milioane de lei, bani frumoși în casă, căci tata n-avea pensie specială, deși fusese-n război și în Est, și în Vest, deși se-ntorsese acasă rănit la șoldul drept, beteșug cu care s-a și dus la Domnul...
     În vremile acelea, la 11 ani cîți număram, mama-mi dădea un  leu și douășcinci de bani, ca să-mi plătesc biletul la film în fiecare sîmbătă, cînd venea caravana la căminul cultural. Asta se-ntîmpla de vreo doi ani de zile, după ce vreo juma’ de an m-am tot milogit și smiorcăit că lu’  acela-i dă mă-sa, că lu’ celălalt ta-su, sor-sa sau fra-su... Ei, da cînd i-am zis tatei că pînă și prostul satului, Ghighel Vîrtosu, merge fără mă-sa, Aglaia, la film, gata, mama a cedat, condiția fiind de a fi însoțit de sor-mea. Sor-mea, care terminase a opta și trebuia să meargă la profesională, la petrol-chimie, era o domnișoară și frumoasă, și deșteaptă. Frații mai mari o porecleau „Brișca”, motivul fiind că şi ea era teribil de arțăgoasă, impetuoasă și alintată, doar era cea mai mică dintre surori. Mă veți crede că pe oriunde am fi umblat eram frate și soră, treabă care se-ntîmpla destul de rar, căci cel mai mult ne petreceam timpul acasă, în bătătură, unde o zi eram prieteni, iar următoarele trei ne hărţuiam precum şoarecele şi pisica. Mai mare cu patru ani decît mine, sor-mea avea, și are, aptitudini de șef, cu autoritatea ei neîmpăcîndu-mă defel. Cînd scăpam din mîinile ei, bineînțeles c-o pîram mamei, tatei sau fraților mai mari, cărora le eram odorul.
       - M-o bătut Brișca, iar m-o pălit la operație!, mă smiorcăiam, cerînd celor aflați în apropiere să mă răzbune... 
Evident, exageram și, evident, speculam, ca mai mereu, grija alor mei față de cicatricea rămasă de la operația de extirpare a unei gîlci ce-mi crescuse sub mandibulă, înspre urechea dreaptă. Fiți siguri că excrescența aceea a provocat fel și fel de discuții, ba că ar fi canceroasă, ba că am moștenit-o de la nuș’care străbunic, ba că am fost lovit și acolo s-a dezvoltat o tumoră, ba că de trăit, puține zile-mi mai sînt hărăzite. Pînă la urmă, tata m-a dus la spitalul din Piatra Neamț, la doctorul Costache Andone - Domnul odihnească-l în cuvenită pace!... Drept care, minunatul medic m-a scăpat de boalfa cu pricina, operîndu-mă în urmă cu vreo 5 ani, însă eu m-am socotit convalescent pînă prin adolescență. Prin urmare, cine ce se lega de mine, mă „pălea la operație”, suficient motiv de a căpăta compasiunea tuturor și de a cere reparațiile de rigoare...
       - Vanghilosu’ cui vă ține, iar vă zburdă orzu-n cur!..  Anetă, fă, ce-ai  avut cu el?!, se indigna mama, avertizîndu-ne că nu facem a bine...
Adevărat e că rar lua cineva măsuri împotriva soră-mi, interesul fiind liniștea și pacea între noi, căci amîndoi, după puterile fiecăruia, aveam treburi de făcut și asta conta, în primul rînd. 
     Vă spusesem că la film eram obligat să merg împreună cu sor-mea, chestie ce nu-mi convenea nici mie -, căci voiam a fi cu gașca, nici ei – căci și ea-și avea prietenele ei, cu toatele fiind curtate chiar și de mulți flăcăi de însurat. Prin urmare, trebuia să plecăm odată de acasă și să ne întoarcem la fel, tot împreună. Așa s-a și întîmplat vreme de vreo jumătate de an, după care ne-am înțeles ca fiecare să fie independent, căci sor-mea începuse a ieși și la hora satului, duminica și în zilele de sărbătoare. De la horă, Aneta, ca și toate prietenele sale, era obligată să se-ntoarcă pînă-n asfințit, căci pe atunci fetele mari n-aveau voie să hălăduiască pe drumuri, pe întuneric. Nu țin minte ca sor-mea să fi nesocotit vreodată astă regulă, nu numai pentru că ar fi avut de tras cele ponoase, ci și pentru că era o fată pretențioasă, pe care n-ar fi trombonit-o fitecine. Drept îi că amurgul o mai prindea chicotind la poartă sau la pîrleaz cu cîte un flăcău, dar asta doar cînd părinții lipseau de-acasă. Atunci, mă ruga să rînduiesc eu treburile gospodărești, în locul ei. Bineînțeles că, în timp ce dădeam strînsură și apă la vite, închideam păsările și hrăneam porcii, o spionam dacă se-mbrățișa ori pupa cu respectivul. Astfel, aveam s-o am la mînă pentru cînd ar fi avut de gînd să mă toarne c-am comis cine știe ce ispravă...
       -   Nu-i spui mamaiei că n-am făcut eu treburile, că nici eu nu te spun c-ai scăpat vacile în luncă, la Costică Pomană!, mă ruga îndatorată împricinata...
    -  Nu, numai tatei îi spun că Dunitru o vrut să te pupe, la pîrleaz!, o tachinam plin de importanţă eu, deşi nu văzusem nimic...
Bineînțeles că n-am umblat la nimeni cu pîra, căci pe Dunitru îl îndrăgisem. Era atent și ocrotitor cu mine și chiar îmi doream să-mi fie cumnat, chestie care s-a și întîmplat. Prin urmare, dintre băieții care o curtau, Aneta s-a măritat chiar cu Dunitru, fiu al lui Neculai Darie, gospodar de frunte din satul Calu. Am fost nefericit atunci, nu atît pentru că multe dintre îndatoririle ei eram obligat să le preiau, cît pentru că sor-mea avea să se mute pe Calu, unde Dunitru își ridicase deja propria casă. Nici pentru părinți măritișul ei n-a fost mare bucurie, nu pentru că i-a băgat la cea cheltuială, ci pentru că Aneta era nădejdea mamei şi fără ea casa chiar că avea să devină pustie.
     Nici două zile n-am apucat a respira ca lumea după „campania culesului vișinelor și cireșelor”, căci tata mă trimite la bădia Costică, primul dintre cei 11 născuți de mama, să-i facă o hreapcă. Bădia Costică era tîmplar, meserie deprinsă în anii foametei, cînd el și cu al doilea frate, Ion, au pribegit și muncit prin județul Arad, trimițînd cu CFR-ul saci cu mălai familiei, lucru pe care l-au făcut și alții de pe la noi, de prin Moldova, și care a contat mult în supraviețuirea celor rămași acasă. Hreapca era o inovație adusă de ei, din Ardeal, dovedindu-se de mare ajutor la seceratul grîului și altor păioase. Era, de fapt, un băț din corn sau alun, atent ales și arcuit, care se atașa la coasă, bine fixat de toporișcă, într-un unghi care culca plantele ordonat, în  brazdă. Tata se și apucase  de ascuțit secerile, iar mama să încropească merindele de rigoare. Prin urmare, îmi era clar, urma secerișul. Ca și la prășit, ceilalți ai casei plecau cu noaptea-n-cap ca să ajungă în cîmp, la Boțoaia, cînd chiar se lumina de ziuă. Eu îi urmam mai tîrziu, căci la ora șapte se deschidea magazinul SAM din Roznov, de unde cumpăram pîine mare, rotundă, de Tazlău.
Cu 2-3 pîini în traistă, treceam calea ferată ce străbătea Roznovul, o luam pe ulița de lîngă fabrica de cherestea „11 Iunie” și țineam cărăruia de pe marginea drumului ce merge la Girov, traversează podul de peste canal și taie șesul ce se-ntinde pe sute de hectare, la stînga și la dreapta, pînă sub deal, „La nuci”. Era drum de vreo oră pînă la holdă, însă cască-gură ca mine mai rar, chiar dacă  pe ogor era și tata, căruia prea bine-i știam moarea. De bună seamă că toți m-așteptau să iau bidonul de toartă și s-aduc apă din Papuc, pîrîul ce curge la vreo doi kilometri de noi, paralel cu rîul Cracău. Eu însă uitasem de porunca tatei. Pășeam amețit de mirosul de pîine caldă ce se răspîndea pînă hăt-departe în urma mea, încît și soarele poftea la un coltuc, d-apoi eu. Cam la jumătatea drumului, pe șes, era o fîntînă părăsită, cu ghizdele înalte, rotunde, din ciment, străjuită de doar stîlpul înalt de vre 7-8 metri, în capătul căruia cumpăna nu mai exista demult. Prăjina cu ciutura de la capăt dispăruseră și ele, de ani buni. Bătrînii spuneau că boierul Roznovanu construise lîngă fîntînă și-o adăpătoare, pentru vitele care trudeau pe moșia sa de aici. Nici oamenii, nici animalele nu mai fac popas aici, să-și aline setea, de mulți ani. 
     Legenda spune că în fîntînă, adîncă de vreo 8 metri, s-a aruncat un deținut care muncea pe șantierul canalului hidrotehnic Piatra Neamț – Bacău, cadavrul său fiind scos afară mult mai tîrziu, deja putred. Atunci, oamenii au lăsat-o fără cumpănă, prăjină și ciutură, ca să nu mai poată scoate nimeni apă din fîntînă, căci ar fi fost spurcată.... M-am oprit la fîntînă, dorind să văd dacă mai este apă în ea, căci în alți ani, pe timp de secetă, seca. Ploile îndelungi din iunie ridicaseră pînza freatică, așa că la fund se zărea o apă întunecată, neclintită. Ș-atunci, am cules un bolovan de la marginea drumului, cu gînd să-l arunc înăuntru, să ascult ecoul provocat de contactul cu apa și, astfel, să-i ghicesc adîncimea. N-am apucat, pentru că în oglinda apei s-a ivit chipul înecatului descotorisindu-se de straiele vărgate de pușcăriaș, urlînd  schimonosit după ajutor. M-am speriat și-am luat la fugă vlăguit de frică, nădușind de transpirație. În anii ce-au urmat n-am mai avut curajul să zăbovesc la fîntîna pușcăriașului. Multă vreme, apoi, cînd treceam pe lîngă vreo fîntînă cu cumpănă, mă cotropeau iar fiorii spaimei trăite atunci, căci ai mei m-au avertizat că duhul înecatului mă va tot bîntui dacă timp de cinci ani, de Crăciun și de Paști, nu mă spovedește și împărtășește îndrăgitul preot Mihai Cotfas, parohul nostru.
     Ajung, așadar, pe la ceasurile nouă pe dealul Boțoaia, la holdă, convins că tata nu-mi va ierta întîrzierea. Ogorul nostru era pe jumătate populat cu snopi, căci tata făcea productivitatea nu glumă, cu hreapca lui. Sor-mea răsucea legători din fire de grîu sau mohor, strîngea cu ele în snopi plantele rînduite inginerește în brazde, iar mama, cu secera, tăia grîul din marginile haturilor, pe unde nu se putea cosi. N-am pățit nimic, nici pentru întîrziere, nici pentru că dădusem gata jumătate dintr-o jimblă, din cele trei cumpărate de la SAM. Fără vreun îndemn, am înhățat bidonul și-n maxim juma de oră m-am și întors cu el, plin cu apă rece. La masă n-am mai stat cu ceilalți, căci înfulecasem deja vreun kil de pîine, slavă domnului...Nu-mi plăcea la seceriș, din pricină că, pe o caniculă sufocantă, eram obligat să culeg plantele rămase nesecerate și spicele frînte de hreapcă pe ici-colo, să car snopii la distanțe de vreo 30-40 de metri, la locurile unde mama stivuia snopii în glugi, pentru că grîul trebuia să se usuce și apoi să fie cărat la arie, pentru treierat. Pe la șase-seara,  grîul de pe cele 10 prăjini ale noastre, fusese deja secerat, legat în snopi și clădit în glugi aranjate în formă de cruce, pentru ca vîntul și curenții de aer să-l usuce mai repede. Drept care, cu uneltele pe spinare, luăm drumul întoarcerii acasă, un drum parcă mai lung și sigur mai obositor . 
     Peste cam două săptămîni, răstimp în care se succedau alte treburi, am adus din cîmp grîul la treierat. Lucrarea asta se săvîrșea în aria amenajată în lunca Bistriței, lîngă fosta fabrică de cherestea Alfa. Aici,  oamenii își cărau recolta, o stivuiau în clăi dolofane, așteptînd rîndul la batoză. Costică Căpitanu, un mare gospodar din satul vecin, Chintinici, era singurul din zonă care avea și acest utilaj, și tractorul care-l punea în mișcare. Cînd el aprecia că grîul s-a uscat, instala batoza și tractorul pe direcția în care sufla vîntul, încît să spulbere pleava și praful înafara ariei. Amîndouă utilajele aveau, lateral-stînga, cîte o volantă, pe care era întinsă o curea din piele, lată cît palma și lungă de vreo 7-8 metri, curea ce asigura transmisia puterii tractorului la mecanismele batozei. Îmbrăcat în șalopetă nemțească, cu o cheie mare și o cutie de vaselină în mîini, Costică Căpitanu umbla la motorul tractorului, ungea șuruburi, piulițe și roți dințate, regla bătătoarele și sitele batozei. Primul de pe lista șefului ariei apropia căruța plină ochi de batoză și, cu țepoiul, azvîrlea snopii deasupra utilajului. Acolo, un ucenic al mecanicului îi împingea unul după altul în compartimentul bătătorului. La coada batozei, un alt om era la post, așezînd paiele în poloage, pe care alt om le rînduia în șire, la marginea ariei. Cînd Costică Căpitanu isprăvea instructajul, pornea tractorul cu o manivelă. Cureaua de transmisie începea să se miște, mergînd în gol preț de cîteva minute, după care dădea semnalul:
       - Încarcă, bă! Încarcă, bă!..., urla din amîndoi rărunchii, în admirația  a cinșpe-douăzeci de oameni, gură-cască sau înscriși să treiere chiar din prima zi.
Adevărat, vedeam pentru a doua oară asemenea spectacol. Îmi plăcea enorm, chiar dacă aveam de strîns pleava, de cărat paiele la șiră sau sacii cu boabe la căruță. Admiram peste poate cum se înțelegeau oamenii, cum își coordonau mișcările, deși zgomotul scos și de tractor, și de batoză era de pe altă lume. Ș-apoi, mărturisesc că și azi văd lumina și mulțumirea de pe fețele oamenilor, cînd își încărcau sacii cu grîu în căruțe, chiar dacă li se luaseră și uiumul, predaseră și cotele, fiecare după cît a treierat. Și noi am dus acasă vreo 500 de kile de grîu. Mama a hotărît să-l întindem pe niște prelate din țoale din cordică, să se usuce mai bine ș-apoi să-l vînture, să devină bun de dus la moară. Așa că exact la mijlocul lui septembrie, mîncam pîine din grîul acelui an, întîia pîine, coaptă în cuptor de mama, după un anume ritual. Se-ntîmpla cu o zi înainte de a pleca la oraș, la școala de muzică.
     Dis-de-dimineață, mama m-a trimis s-aduc o găleată de apă tocmai de la izvorul din grădina lui Moș Ion Tărcăoanu, fratele său, deși aveam fîntîna noastră. La întoarcerea-mi, deja își instalase atelierul în bucătăria de vară, adică pe masa rotundă de brad așezase o covată în care cernea făina, cu sita cea deasă. Aud poruncă s-aduc niște surcele și vreascuri uscate de la trunchiul de tăiat lemne. Aprind focul, iar mama umple cu apă din găleată o oală de vreo 5 litri, apă neîncepută, pe care-o pune pe plită. După aproape juma de oră, c-un ibricaș toarnă ușurel apă călduță într-un cuib adîncit cu pumnul în mijlocul coveții, apoi c-o lingură din lemn o amestecă cu făina de pe margini, presărînd din cînd în cînd cîte un praf de sare. În cîteva minute, în fundul coveții, pe care, între timp, o și plantasem pe prichici, lîngă plită, se rotunjește o plămadă ce-ncepe a scoate bulbuci. Peste vreo oră, mama s-apucă voinicește de frămîntat, cu mînecile cămășii suflecate, înfingînd și răsucindu-și pumnii, alternativ, în aluatul ce tot înghițea făina, pe măsură ce eu turnam apă caldă, la comanda mamei, bineînțeles. Cam două ceasuri a tot ghiontit coca, și tot cam pe-atîtea a lăsat-o la dospit, acoperind covata cu un ștergar precum poartă nașii de cununie la nunțile țărănești. C-un feleștiuc îmbibat cu untdelemn, ung vreo zece tăvi dreptunghiulare pentru pîine și vreo cinci tingiri rotunde pentru colaci, în timp ce mama trage jarul din cuptor și-l rînduiește cu meșteșug la gura sa, pe vatră. Apoi, cu lopata împinge un mănunchi de hîrtii înăuntru, să vadă dacă a nimerit temperatura de coacere. Hîrtiile nu s-aprind, și mama începe să modeleze coca, pe care o așează cu mare grijă în tăvi, apoi zăbovește la împletitul colacilor, pe care-i pune îngerește în tingirile din tablă neagră. Ușurel, cu lopata din scîndură de fag, împinge tăvile în fundul cuptorului, lăsîndu-le pe cele cu colaci încătră gura sa, nu înainte, însă, de a dezmierda cu untdelemn creștetul aluatului, pe care desenează și o cruce. Apoi, își îndreaptă spinarea, își face cruce și bombăne cuvintele unei rugăciuni tăinuite. Mă trezesc apucat de-o mînă și scos afară. La doi pași de ușa bucătăriei,  privesc și eu cerul alături de ea, fac și eu o cruce mare, în timp ce mă-ndeamnă să spun Tatăl Nostru, pe care evlavioasa de mama îl rostea întotdeuna cu voce tare...
       - S-aude fabrica de la Tazlău, auzi?!... Acuși o să plouă, așa că adu vacile din cier și leagă-le la iesle, în grajdi, băieti!, îmi poruncește mama, cătînd la alte treburi urgentate de venirea ploii.
Mintenaș, aduc cele două vite în grajd, le așez cîte un braț de strînsură la fiecare în iesle, timp în care trăsnetele și tunetele deja se dezlănțuiseră.  Afară, nori negri, grei, cotropiseră văzduhul satului pe de-a-ntregul. Ploua apăsat, cu picuri deși și mari, cît boaba de mazăre. După vreo juma de oră, cerul s-a limpezit iar aerul căpătase gust, dulce, parcă...
Așa se întîmpla întotdeauna cînd auzeam sunetul sirenei fabricii de cherestea de la Tazlău, care se afla la vreo 10 kilometri de noi, traversînd direct vreo trei-patru dealuri. Vîntul sau curenții ce veneau din sud, sud-vest împingea mai întîi sunetul sirenei, apoi îi urmau norii încărcați de ploaie. În aste vremuri, nu se mai aude sirena de la Tazlău. Capitaliștii au omorît și fabrica, și brutăria, și...

În bucătărie, mama începuse a scoate pîinea din cuptor, așezînd-o pe masă și pe laiță. Dintr-un castron de lut, în căușul palmei lua sirop din apă cu zahăr și ungea și pîinea diafană, și colacii dolofani. Mirosul și gustul lor mi-au garantat, de pe atunci, că Raiul există.  
Apoi, mama a fixat cel mai frumos colac la icoana din odaia de bună, dedesubtul cununei croite din spice de grîu de către sor-mea Aneta, şi iar a rostit o rugăciune. 
A doua zi, însoțit de mama, luam drumul orașului, urmînd a locui pe strada Maiakovski, la Baba Melinte, gazdă tocmită înainte vreme.
În traista cu merinde, mi-a pus și două pîini, făcute din grîul la care trudisem și eu, după puterile mele, ale unui copil de unșpe ani.

Două pîini, simbol al binecuvîntării. Şi binemeritării!...

16 nov. 2018

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa(V)



Traian SOCEA
Eu,  vara lui 2018...
În acel an, 1965, secerișul avea să întîrzie cu vreo două săptămîni, din pricina ploilor ce s-au așezat în ținutul nostru cam o săptămînă. Deja, a doua prașilă o dădusem la spate, iar în agenda gospodăriei urgența erau cositul și adunatul fînului de la Balta Roșie, locul în care părinții moșteniseră vreo 40 de prăjini de fînaț. Ca s-ajungi acolo, trebuie să străbați ulița Turneștilor, cale de vreun kilometru, perpendicular în drumul Calului, faci stînga și, după alți 4 kilometri, începi a urca înspre dealul Horodiștea, în dreapta. Aici, mi-a povestit tata, care, născut în 1903, știa multe, preotul Constantin Matasă,- întemeietorul muzeului nemțean de istorie, și academicianul Radu Vulpe au făcut săpături arheologice în 1936, descoperind vestigii ale culturii cucuteniene și, astfel, stabilind existența unei cetăți dacice, la o altitudine de vreo 500 metri, înscrisă în salba suratelor Cozla și Bîtca Doamnei, și ele fortificații din secolul I, î. Hr...
De bună seamă, tata cu frații mai mari plecau cu noaptea-n cap de-acasă, ca lumina zilei să-i prindă cu coasa în brazdă, căci dis-de-dimineață era sporul mai vîrtos, cînd iarba era muiată de rouă se și tăia mai lesne. Pe la unșpe, mama înjuga vacile, punea prepelecii, greblele și furcile-n corlatea căruței, alături de o traistă cu mîncare și bidonul pentru apă. Cele două vite, Floreana și Joiana, știau bine drumul, mama coborînd din căruță și apucînd frîiele doar la intersecțiile dintre drumurile și ulițele - repere ale traseului, pînă la Balta Roșie. Ajungem la moară lui Lămbuță, facem dreapta și suim anevoie rîpa Bogoslovului, vitele opintindu-se pînă la epuizare, îndemnate domol de mama care, în pantele mai mari, îmi striga să strîng frîna de la cele două roți din spate, încît căruța să-nțepenească între bolovanii rispiți de torenți, mari cît căciula, iar  cele două vite să-și mai tragă sufletul.
Ajunși pe muchea platoului, cătam înspre cosașii noștri care, și ei, abia așteptau să ne zărească. Urma încă vreun kilometru de drum lutos, crestat de tranșee săpate de șuvoaiele prăvălite din munte, pe care roțile din lemn ale căruței, încălțate cu cercuri de fier, le încălecau miraculos, căci mama era dibace în strunitul bietelor patrupede. Eu străbăteam iute imașurile și fînețele pînă la izvorul din coasta stînii lui bădia Tică Anton, umpleam cu apă rece bidonul de 5 kile și tot în pas alergător mă-nfățișam țanțoș înaintea tatei, ca și cum săvîrșisem mare ispravă. Trecuse binișor de ora 12, soarele se instalase biruitor pe întreg medeanul văduvit de umbra pădurii de odinioară, căci mai mult de 90% dintre falnicii stejari ce populaseră muntele Gorganu fuseseră căsăpiți de ani buni, trunchiurile lor seculare fiind expediate de Sovromlemn în URSS, în contul datoriei de război.
-       Mă, ai văzut, o pus mă-ta fo garafă de rachiu în traistă?, mă iscodi tata în răsuflările dintre sorbitul hămesit al apei...
-       Nu știu, tataie, nu m-am uitat în traistă!, răspund eu neconvingător, spionînd reacțiile celor doi frați, nerăbdători să-și ostoiască setea...
Scrutez jur-împrejurul fîneței, apreciind că cei trei cosiseră mai mult de trei sferturi. Rămăsese o postată care urma să fie culcată la pămînt, în vreo două ceasuri. Cosașii, goi pînă la brîu, deja se așezaseră pe cîte-un polog de iarbă, la umbra unei tufe de alun lăsată anume să crească în hotarul cu proprietatea megieșă. Se făcuse ora unu și, normal, erau lihniți de foame, căci a trage de coasă nu-i o muncă ușoară. Cînd, în sfîrșit, după vreun sfert de oră, apare și mama, tata mormăie anumite sudalme. Așa făcea mereu cînd îl necăjea foamea și, mai ales, setea. De rachiu, normal!... Mă reped și dejug vitele, leg funiile la fiecare în coarne, le priponesc de un ciot de păducel și le așez sub nas cîte-un braț bun de iarbă reavănă. Mama înșfacă traista din căruță, scoate din ea un ștergar vîrstat, pe care-l întinde la picioarele cosașilor, garnisindu-l cu două scatoalce de slănină abia scoasă din putina cu slatină, precum și cu un dărăb de brînză zburată, de dimineață scoasă din strecătoare. Dintr-o cratiță de vreo trei kile, răzbate damf de scrob înnobilat cu tochitură de porc, bucăți de cîrnați și jumări, conservate cu untură în garniță, încă din iarnă. O legătură cu ceapă verde, o alta de usturoi și o mămăligă voinică iau loc pe masa improvizată, slobozind rîuri-rîuri de salivă în gurile flămînzilor. Apoi, mama dibuie în fundul trăiștii garafa de rachiu, i-o intinde tatei, care, tacticos, cu dosul mîinii își șterge mustățile, îngînă un „Noroc!” și-nghite trei duște, mai dihai ca pe apa de izvor. Sticla trece și pe la ceilalți, zic „Doamne ajută!” degustînd și ei din preludiul ospățului pregătit de mama, care era tare gospodină. Înfulec o porție sănătoasă de scrob înaintea celorlalți, n-apucă nimeni să mă ia la trei-păzește, că și zic „boda-proste!”.  Apoi, mă ridic și dau zor către căruță, descarc prepelecii și uneltele, apoi îmi iau furca și-ncep întorsul brazdelor, căci soarele le zvîntase bine de tot. Mama strînge masa și se-nfinge și ea în iarba dungată de-a lungul coastei,  în vreme ce cosașii își arceresc uneltele.
-       Măi, băiete, ia traista din cotiugă, și vină după mine!, îmi poruncește mama, după vreun ceas de muncă, apucînd-o spre coastă, către postata încă necosită.
Ce urma să facem îmi plăcea, căci mama deja strînsese un mănunchi de romaniță, pe care-l așeză cu grijă în fundul trăiștii, croită dintr-un macat din lînă multicoloră țesut în stative de sor-mea Maria, în postul Crăciunului. O traistă dolofană, în care să-ncapă și multul și puținul, pe care o căram haiducește, cu baierele legate fundă pe umăr, în atîtea și atîtea locuri unde era de mare trebuință. Mama culegea cu spor, alegînd plantele cu florile cele mai arătoase și mai parfumate, pe care le rînduia în buchete, nu înainte de a-mi spune cum se cheamă fiecare în parte. În minte încă îmi stăruie policromia neasemuită a fînețelor din acele locuri și acele timpuri. Și astăzi, recunosc, nu numai după flori și culoarea lor, care plante sînt de leac, căci pe pajiștile și fînețele de munte ai de ales sînziene, rostopască, năpraznic, brînca ursului, cimbrișor, traista ciobanului, pufuliță, cicoare, trei-frați-pătați, iasomie ș.a. De la mireasma asta unică, cu traista burdușită de plante medicinale ne întoarcem la căruță, și-ncepem iar treaba.
Pe la 4, terminăm și noi întorsul brazdelor, și ei cositul. Dau fuga la izvor, aduc al treilea bidon cu apă rece și ne tolănim la umbră, pentru jumătate de oră de odihnă. Apoi, tata înfinge-n pămînt prepelecii, unul după altul, mama s-apucă de clădit căpițe, în vreme ce frații Vasile și Mihai adună cu furcile fînul în grămezi, cît mai la îndemîna ei. Eu, nicidecum să stau degeaba, încep a grebla în urma lor, formînd ici-colo grămăjoare de fîn, pe care le car cu furca aproape de tata, care, și el, s-apucase de clădit alte căpițe. Făceam treabă cu rîvnă, căci tata, care nu cruța pe nimeni, nu-ngăduia nici un fel de hincoteală, precum s-auzea de pe fînețele megieșe. Așa că eu, mama și Mihai ne-am apucat și de întorsul brazdelor de pe postata abia cosită, tata continuînd să ridice căpițe, ajutat de Vasile. Pe la șapte-seara, terminaserăm adunatul și greblatul, iar mama și tata isprăviseră și ei clăditul fînulului pe vreo 12 prepeleci semeți, precum niște piramide în miniatură. Am pus în căruță 3 spinări de fîn cu care-am acoperit uneltele, după care mama a înjugat vitele, una după alta. Am luat drumul înapoi, spre casă, eu la coada căruței, căci scoborîșul era mai periculos, trebuind să-nvîrt manivela frînei la comanda mamei, la oricare rampă unde atelajul ar fi venit peste vite, rupîndu-le picioarele dindărăt..
Tata și cei doi frați mai mari deja o luaseră pe-o scurtătură ce cobora pe pîrăul Murarului, aproape de casa lui cumnat-su, moș Costachi Bolahan. Aici i-am găsit pe amîndoi, șezînd pe prispă unul lîngă altul, nerăbdători să-mi fac apariția, de după podul Căzăci. Mama și-a continuat drumul împreună cu frații mei, iar eu am întins-o prin lunca pîrîului Calu pînă la moș Costachi, conformîndu-mă astfel ordinului transmis de tata, căci avea să-mi încredințeze o altă misiune. Anume, să dau fuga la prăvălia lui Harlambi Dogaru, de unde să cumpăr o jumătate de șliboviță. Într-o clipită, mă și întorc, îi întind garafa lui moș Costachi, doar el îmi dăduse banii, și fug la mătușa Ileana, sora tatei, să-mi dea două păhăruțe de băut rachiul.
Moș Costachi se apropia de 60 de ani. Avea cam doi metri înălțime și vreo sută de kile. Era un bărbat voinic și arătos, vrednic și tare curajos. Bolahan era porecla lui Moș Costachi, însă numele de familie îi era Ostahie, trăgîndu-se din satul Slobozia,  al actualului oraș Roznov. Era nepotul lui Costachi sân(fiul lui) Vasile Ostachi, care, alături de celebrul Ion Roată, a fost deputat în Divanul Ad-hoc al Moldovei, luptînd și votînd pentru unirea principatelor de la 1859. Moș Costachi se-ntrecea cu tata în a povesti întîmplări din viața lor deloc ușoară, pentru că supraviețuiseră și celor două războaie mondiale, și crizei economice din 1929-1933, și legionarilor, și foametei din 1946, și cotelor impuse de noul regim. Iar eu – mezinul tatei și Vasilică - mezinul lui Moș Costachi, mai mic decît mine cu doi ani, ne tolănim pe iarba din fața lor, cu urechile cît pîlnia de patefon nemțesc. Multe din istorisiri le mai povestiseră, prin urmare le știam pe dinafară. Însă, de fiecare dată, își aminteau alte detalii, cu alte semnificații, tocmai pe înțelesul și la insistențele noastre. Tata povestea cu lacrimi în ochi de anii marii crize, cînd societățile de exploatare și transport material lemnos au dat faliment, cînd a trebuit să părăsească satul și să meargă, împreună cu mama, cu primii doi băieți și primele două fete mai mari, să slugărească pe moșia Sturdzenilor de la Miclăușeni. Acolo, cele două surori au și murit, în accidente niciodată deslușite.
Moş Costachi, în mijlocul camarazilor ...
 Apoi, Moș Costachi vorbea despre război, despre luptele de la Cotul Donului, unde, ca sergent, era ochitor de tun. Regele Mihai l-a decorat cu Medalia Bărbăție și Credință cu Spade, ca recunoaștere a vitejiei  sale, dovedită și-n luptele din EST, și din Vest. Pomenindu-se de Cotul Donului, tata s-a ridicat de pe prispă și ne-a arătat cicatricea de la șoldul drept, urmare a unei răni căpătate în timpul unui bombardament inamic năprasnic, cînd doar el și 12 camarazi din batalionul său au supraviețuit. Însă, tot restul vieții a fost nevoit să se folosească de o cîrjă, pentru  ca pașii să-i fie siguri, cîrjă cu care mi-a administrat destule corecții, ca sancțiune pentru vitejiile mele copilărești.
Mulți dintre sătenii din Iapa și Calu au fost plutași pe Bistrița și Siret. Ani buni, tata a fost dălcăuș. Adică mînuitorul cîrmei din spatele plutei, care putea fi construită din 3-4 căpătîie(table). Moș Costachi, însă, a avansat de la corhănitor, la dălcăuș și apoi cîrmaci, pînă la rangul de dragoman de plute. De la Dorna, pînă la Galați, Moș Costachi era maestrul care, ajutat de dălcăuș, asigura navigarea buștenilor aranjați în căpătăie de cîte 15-20 de bucăți, legate între ele cu șprăngi, formînd convoaie și de peste 50 de metri lungime. Pe plute, se transportau și produse agricole, și animale, care se încărcau și descărcau în haituri construite în locuri prielnice, unde dragomanul hotăra acostarea. Așa încît, cîrmaciul și dălcăușul își probau măiestria, sărind în apă și fugind înaintea plutei, legată cu o șufă de țiac (un par gros-ascuțit la un capăt), țiac pe care-l înfingeau în mal sau îl ancorau de o cioată sănătoasă, ochită din vreme.
Prin urmare, dragomanul făcea și un anume comerț, tot el permițînd și accesul „la bord” al oamenilor care călătoreau zeci de kilometri, din hait în hait, acestea fiind un fel de stații de sosire-plecare, amenajate la adăpostul malurilor unde curenții apelor îngăduiau acumularea apei, de vreun metru adîncime. Zece-unșpe zile dura drumul plutelor pînă la Galați, unde se dădea lemnul în primire, căci un sal(mai multe căpătîie legate unul de altul, în convoi) zdravăn de plute ajungea și la peste o sută metri cubi. Întorsul acasă era pe jos sau cu trenul, cu popasuri de poveste pe la hanuri de răspîntie, unde plutașii erau ospătați pe măsura vredniciei lor, căci Moș Costachi era vestit și ca petrecăreț neîntrecut.
Bunica Anica(stînga-jos), alături de nepoţi(o mică parte)...
Zilele trecute, l-am vizitat pe vărul Vasilică Ostahie - Bolahan, care și-a ridicat gospodărie temeinică exact pe locul casei părintești. Și-acum, la bătrînețe, vărul îmi reproșează cum că-l ghionteam atunci cînd bunica Anica ne miluia cu bunătăți ascunse în celar, anume pentru noi, nepoții. Vasilică a ajuns „Master chef”, datorită măiestriei sale în arta bucătăritului, mai cu seamă în prepararea bucatelor tradiționale, fapt care-l face unic în teritoriile noastre, fapt pentru care este chemat în multe case boierești, cu mare ștaif, din zilele noastre. Firește, ne-am așezat cam în locul în care ședeam odinioară, cu urechile ciulite, ascultînd istorisirile taților noștri. Sigur, vărul s-a și înființat cu o glajă de „Bitter Dacic”, o licoare patent propriu, preparată din fix 46 plante medicinale și fructe de pădure, îmbălsămate nezgîrcit, vreme îndelungă, în palincă de prună-prună, de vreo 80 de grade. Pe la al treilea păhăruț, Vasilică cotrobăie în arhiva personală și-mi arată fotografii din război, cu Moș Costachi, și cu bunica Anica, în fața casei bătrînești de pe deal la Neculai Ili-Socea, bunicul pe care nu l-am cunoscut. Apoi, dintr-o magazie, aduce un cioflîng, o țapină, o clupă și-o bardă - sculele de plutărit ale tatălui său, pe care le păstrează ca pe sfinte odoare, căci au aparținut „Maisturului” Costachi Ostahie – Bolahan...
De bună seamă, pe vărul Vasile trebuie să-l invidiezi pentru talentul său de povestitor. Își retrăiește amintirile chiar în fața ta, depănîndu-le cu emoție și înfiorare, învăluindu-le în mătasea neuitării. Aceleași gesturi, mimică și inflexiuni ale vocii, precum tatăl său, Moșu Costachi, povestind despre aventura cu muzicanții fanfarei de la Cosmești, pe care i-a luat din stația de la Galbeni. Țiganilor le-a promis că-i va debarca aproape de casele lor, pe malul Siretului, însă cu obligația de cînta din alămuri neîntrerupt, tot traseul.
La anumite coturiîși amintește mai bine vărul Vasile -  pluta intra într-un fel de vrie, iar muzicanții, pierzîndu-și echilibrul, se opreau din cîntat și-l lăudau pe tata pentru dibăcia sa: „Ești un maistur, bre, ești un maistur!...”  Pe atunci, Siretul era mai domol, meandrele sale fiind mai prietenoase, mai puțin periculoase decît apriga Bistriță. Prin urmare, ca să-l mulțumească pe tata, țiganii și-au consumat repertoriul de cîteva ori pe cei vreo sută de kilometri, de la Galbeni la Cosmești.  Însă, cu vreo doi kilometri înainte de ajunge în localitatea lor, tata i-a obligat să sară într-o ploștină, în care apa ajungea pînă la brîu. „Săriți, că intrăm în toance și se rupe pluta!”, le-a ordonat tata, amuzîndu-se cum țiganii se bîldîbîceau în Siret, cu alămurile ridicate deasupra capetelor, ca să nu intre la apă. Bineînțeles că nimeni nu s-a-necat. Bineînțeles că, ajunsă pe mal, întreaga trupă de hartiști l-a înjurat și blestemat pe tata, strigîndu-i:„ Ești o tirablă, nu ești un maistur!...”
Cu muzicanții de la Cosmești, tocmiți să cînte la Capră, de Anul Nou, Moș Costachi a mai avut aventuri. Le-om scrie altă dată. La, la fel și pe cele intitulate „ Costachi Bolahan, Maistur inculpat”...

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector