Primesc „Șoapte intempestive”, volum de maxime și cugetări, semnat Val Trifan.
Debut editorial 2025, cu o încărcătură ce sigur dospește
dintr-o viață anterioară, deși el, în „Nota autorului”, avertizează cititorul:
„ Am adunat aceste gânduri în decurs de 25 de ani, fără intenția de a le
publica…însă, „motivat de opiniile celor care le-au citit, am decis în final să
le fac cunoscute, editând această carte.”
Acum
40 de ani, pe cînd îl intersectam împins de-un interes publicistic, în chiar țuțurugul
interviului am fost sigur cum că Vasile Trifan, frumos, deștept și talentat, îmi
va dărui necondiționata sa prietenie, nesmintită nici în ziua de azi, deși în
prependicularul 1992, va fi părăsit locul nașterii, adolescenței și tinereții
sale și se va opri hăt la Bruxelles, unde, laolaltă cu familia, trăiește de fix
34 de ani. Drept care, redau un pasaj din scrierea subsemnatului, publicată în
20 noiembrie 2024, în revista „Calu Iapa”:
„Între
eternii mie dragi se află și domnul Vali TRIFAN, pictor și caricaturist, care
s-a remarcat înainte de 1989 la Piatra Neamț, într-o galerie de artiști
plastici echivalentă, îndrăznesc să spun, generației optzeciste din literatura
română.
Vorbesc
de Ioan Popei, de Dan Adăscăliței(pictor și un excelent sculptor), de
inimitabilul Petru Vamanu.
Cei 4, mai ales, talentați și temerari, persiflau rigiditatea vremurilor,
canoanele impuse de propagandă și de logofeții U.A.P.(Uniunea Artiștilor
Plastici), răzvrătindu-se și în artă, și în viață civilă, cu un curaj care
multor titrați le-a lipsit, însă cu care i-a hărțuit pe întîi-stătătorii
vremilor comuniste.
Erau
și tineri, și frumoși, și n-aveai cum să nu-i îndrăgești.
Cu Vali Trifan, întîi și-ntîi, am comis ceva isprăvi, cel mai adesea
generate de imponderabilitatea tinereții, asociată inimitabilelor noastre
cenacluri bahice, acasă la el sau la mine, producții care stimulau și talentul
altora, convertindu-l în arpegii înalte, din care vigilența civică a multora
din preajmă extrăgea decibelii necesari turnătoriilor la Miliția tulburării
liniștii publice…
Pe
atunci, Vali avea o ureche muzicală de invidiat.
Numai
una.
Ghiersul
său era și de neîngînat, era și inspirator.
De la fereastra sufrageriei apartamentului meu de la etajul 3 al unui
bloc aflat la vreo sută și puțini metri, în linie dreaptă, de clădirea ce
adăpostea și Miliția, și Securitatea din Piatra Neamț, Vali slobozea imnuri
duioase, încheiate cu reverberantul îndemn ”Cacă-te și dăi cu pumnul!”, adresat
organelor ce siluiau bunul-simț cu vigilența lor atavică…
Normal,
ăst solfegiu îi făcea mintenaș prezenți la ușă pe tablagiii de la ordinea
publică, din cartierul Precista.
Pe
unii, cucernici și nevinovați, îi invitam în casă,.
La
o cană cu vin, la o recitare poetică, la evocarea Divinității.
Căci
nu mulți se temeau de Dumnezeu.
Însă celor care răspundeau invitației noastre, evident sectoriști de
proximitate, la ordinul ofițerilor de serviciu, le întorceam vizita, în odăile
lor sinistre, capitonate cu gratii deloc „milostive”.
Unde
„dădeam cu subsemnatul”…
Din
pricină că, de la tribuna ferestrei sufrageriei apartamentului meu de la etajul
3, închiriat de la Fondul locativ de stat, Vali Trifan glumea cu milițienii.
Șăgalnic.
Bunăoară, aruncîndu-le peste cașchete mașina de scris portabilă, primită
de la al său unchi exilat de mulți ani în Germania, mașină ale cărei caractere
de literă trebuiau - așa grăia legea, ca să-i dibuie pe eventualii
emitenți de manifeste antiregim - amprentate de milițienii Miliției.
Miliție
care deja fu avertizată de pidosnicii de la Poștă cum că un colet conținînd o
mașină de scris portabilă a venit din Republica Federală a Germaniei pentru
cetățeanul Trifan.
De
bună seamă, în România acelor vremuri, puțini erau șmecherii care dețineau o
asemenea sculă.
Ei
bine, acum, acestora li se alătura și civilul Vali Trifan.
Asta, dacă ar fi apucat să ajungă întîi la miliție, cu Olivetti, parcă
asta era marca mașinii de scris, și nu ne-am fi întîlnit total întîmplător.
Căci,
întîmplătoare, astfel de întîlniri au fost multe, de parcă ni le-ar fi
programat cineva.
Anume
să intrăm în cîte o coliziune cu statul de drept al acelor timpuri.
Iar
eu, ca ziarist la Ceahlăul, organul de propagandă al PCR Neamț, am mai avut și
alte tamponări.
Și-n
alte registre, care nu mi-ar fi băgat nicidecum mințile-n cap, chiar dacă le-aș
fi avut.
Consecințe
au fost, însă nu m-au ucis...”



















