23 iun. 2019

Bucurie de Sânziene: prof. Iulia COSTAN


     
Iulia Costan,
 fiică a Regatului Natal Calu Iapa
Pe Iulia o ştiu din pruncie, eu fiind mai mare, totuşi, cu puţini ani decît ea. Îi cunoşteam părinţii, Mia şi Costică Antohi, care se bucurau de frumoase aprecieri, drept pentru care dobîndiseră un meritat respect în lumea satului. Îi ştiam pe fraţii mai mari ai Iuliei: Florentina, Gică şi Stelu, după cum şi pe cele două surori mai mici decît ea, Tamara şi Marinela. Copii frumoşi şi deştepţi, îndrăgiţi de toată lumea, inclusiv de mine, care, cu timpul, le-am şi devenit prieten.
-       A cui îi copchila aiasta atîta di îngrijit îmbracatî, frumoasî şî respectuoasî?!
-       Îi a Mii lu’ Costicî Antoci!... O chiamî Iulia.
Răspuns invariabil, dealtfel, pentru oricare dintre fraţii Iuliei, căci în acele vremuri reputaţia părinţilor era rotunjită şi de imaginea propriilor copii, spun drept.
Anii au trecut, fiecare dintre noi apucînd-o pe drumuri hărăzite de soartă... Din păcate, rare ne-au fost reîntîlnirile. Şi scurte. Florentina şi Gică – ce oameni minunaţi! - au plecat nemeritat şi prea devreme la Domnul. Îmi mărturisesc regretul că, deşi ocazii au fost, n-am zăbovit mai mult, la una-alta, mai ales cu Gică. Ca recunoştinţă pentru că mă vizita pe cînd eram militar la Unitatea de grăniceri de la Iaşi, unde el era student la ASE...
Prea rar m-am revăzut şi cu Stelu, cu care devenisem prieten de prin clasa I. După facultate, Stelu s-a stabilit la Botoşani, unde a dezvoltat o carieră de redutabil economist.
De Iulia aflasem că intrase la Liceul Pedagogic din Piatra Neamţ. În anii  şaptezeci, veacul trecut, Pedagogicul era o şcoală de elită, a fi admis aici fiind o adevărată performanţă. M-am tare bucurat, bucurie trăită şi de alţi consăteni care-i apreciau pe cei cu drag de carte. Apoi, la fel de tare m-am bucurat cînd Iulia a intrat şi la facultate, cea de Litere, a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi.
Ca învăţător şi, apoi, ca profesor de limba şi literatura română, Iulia Antohi, după măritiş Costan, a slujit şcoala vreme de 43 de ani. Întîi, pe cea din satul natal, Luminiş. Apoi, 14 ani la Liceul din Roznov şi, respectiv, 15, la Colegiul Naţional de Informatică din Piatra Neamţ.
Zilele trecute ne-am reîntîlnit acasă, în natalul nostru comun. Ş-am deşirat aduceri amite, deh, ca pensionarii...
Iulia scrie. Poezie, mai ales, şi nu numai. Scrierile sale m-au cucerit. Prin dramatismul seducerii cuvîntului, prin acuitatea regăsirii spaţiului care i-a consolidat conştiinţa de sine, prin demnitatea apartenenţei la familia nepieritoare a satului... (Traian SOCEA)

 Sânziene...

 „Suntem în preajma unei sărbători străvechi din calendarul mitologic românesc – Sânzienele, ne reaminteşte Iulia. N-am să explic simbolistica acestei sărbători. O veţi înţelege singuri, citind textul Şezătoare moldovenească, pe care am plăcerea să v-o prezint.
       În scrierea textului, m-au inspirat povestirile bunicilor şi ale mamei mele pe care le-am ascultat când eram copil. Ceea ce am proiectat prin cuvânt, am văzut atunci cu ochii minţii, iar acum, prin memoria retrospectivă, transmit şi cititorilor revistei Calu –Iapa.
       Poate ar trebui să vă mai spun că această şezătoare a fost reprezentată de curând, la Chişinău, de un grup de elevi de la Colegiul Naţional de Informatică , din Piatra Neamţ, eu fiind autor şi coordonator, în calitate de profesor de limbă şi literatură română.
       De asemenea, pot să mă mândresc că această şezătoare a luat premiul întâi la Festivalul Naţional de Creaţie Populară.
       Aşadar, convinsă că pot să fac parte dintre cei care au responsabilitatea de a conserva frumuseţi care ţin de geografia noastră spirituală, vă invit să citiţi şi să vă imaginaţi ce vremuri frumoase, liniştite şi curate au trăit strămoşii noştri”.
Aşadar:


Şezătoare moldovenească

Prezentator:  Ne aflăm la casa gospodarului  badea Ion din Deleni, căci are fată de măritat.
     E toamnă şi nunţile prind a se tocmi. 
     Ana, fiica lui badea Ion, este afară la cuptor cu mama ei, Smaranda, pregăteşte plăcinte şi alivenci pentru oaspeţi.                                                       
                              
Dar, ce spun eu? Iată că au şi sosit câteva fete cu lucru, că doar ne aflăm la o şezătoare. De aceea, mai bine să le lăsăm pe ele să-şi                                                                                                                                                    spună dorurile.
                              (Pe scaune, pe laviţe stau fetele îmbrăcate în port popular- fiecare având câte ceva de lucru)
       Povestitorul recită poezia
 Satul meu

Pierdut printre dealuri verzi de catifea
Ai slovele luminii în denumirea ta.
Din depărtări de timp, ţi-ai desenat conturul
Şi chiar de Ştefan-Vodă îţi e legat destinul.

Urci şerpuind alene spre muntele din zare,
Când pârâiaşu-n ropot se scurge-ncet la vale.
Ne-aduci din fund de măguri răcoare de Carpat
Şi ape de leac dulce, trimiţi la vale-n sat.

Sunt slove frumoase despre satul nostru cu nume de lumină, de aceea, se cuvine, să-cepem şezătoarea cu gănduri despre el.

(Fetele nerăbdătoare, se amuză, se veselesc).

Anica: Hei, dar spuneţi-ne şi nouă, ce tot şuşotiţi acolo? Se vede că n-aţi                                      prea muncit din greu astăzi, că prea sunteţi vesele.

Maria: Ba, să ştii că munca ne-a făcut vesele. Am scos cânepa de la topit, am aspălat-o şi am pus-o la uscat, numai să o meliţăm.

Ştefana:  Să fiţi sănătoase, eu cu sora mea, am şi meliţat-o, am tras-o în fuioare şi trebuie, doar, să o toarcem. Aici, în furcă, am un fuior de anul trecut. N-am vrut să-mi cânte piţigoiul călţi în ştiubei ...ca la fetele leneşe.

Frăsina: Înseamnă că voi avea ce ţese la iarnă. Să-mi aduceţi tortul şi firul de bumbac, pentru pânza de îndoitură, ca să vă fac cele mai frumoase ştergare. Am descoperit nişte modele vechi pe care nu le-aţi mai văzut. Aici cos, acum, un ştergar dintr-acelea.

Toate: Iauzi, vom veni şi noi să le vedem.

Catinca:  Ia lăsaţi voi cânepa, că lâna e mai la căutare acum.E toamnă şi acuşi vine şi iarna.Avem nevoie de ciorapi, flanele şi sumane, făcute toate din lâna cea moale a mioarelor noastre. După ce  am spălat lăna, am dărăcit-o şi am făcut nişte caiere, numai gata de pus în furcă. Iată, acesta este primul, pe care îl torc.Din el vreau să fac ciorapi şi mănuşi dragului meu. Dar tu, Ilinco, ce coşi acolo cu-atâta zor?

Ilinca: Aici, pe pânza asta de borangic, ce-o am de la bunica, cos o maramă pentru Ana. Îi fac pe margine altiţă şi apoi o presar cu flori albastre de in, ca ochii ei.

Casandra:.Dar de ce pentru Ana? Ce ştii tu şi nu ştim noi? Cred că este vreun secret, că doar tu eşti prietena ei cea mai bună.

Toate: Am vrea să ştim şi noi!

Ilinca: O să aflaţi voi. Poate chiar în seara aceasta. Dar ce zarvă se aude afară?

Ştefania: Cred că vin băieţii de la muncă din pădure, de la cherestea, de pe dealuri, de la cules via şi de la adunat fânul, de la prisacă şi de la oi şi câte alte treburi...
Fetele:( se bucură de sosirea băieţilor care intră zgomotoşi)


Toţi: Bună seara, fetelor, dar ce hărnicie e aici?

Gheorghe: Ce faceţi voi aici? Aţi plecat de pe la casele voastre şi v-aţi adunat în casa Anei? Aveţi vreo veste, vreun secret?

Fetele: Secrete, noi nu avem, dar am venit ca şi voi, invitate de Ana la şezătoare.

Vasile:  Eu am fluierat la tine la poartă, Catincă, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am gândit, însă, că aici trebuie să fii.

Petru:  Dar uite-o şi pe frumoasa mea, Frăsina, cum îi ard obrajii! Credeţi că din cauza mea , ori că munceşte din greu la împletitura aceea?

Toţi: (se amuză).

Constantin:  De bună seamă, lâna aceea roşie îi trimite culoarea în obraji.( răde)

Frăsina:  Mai bine ne-aţi spune pe unde aţi mai umblat astăzi şi ce-aţi mai făcut. Lăsaţi obrajii mei în pace, că nu ştiţi ce dor ascund.

Toţi:  Spune-ni-l tu!

Andrei:  Eu am fost şi mi-am cosit delniţele, că fănul era numai bun de dat jos.Am cules şi un buchet de flori de prin iarbă şi l-am adus...

Toţi:  Haide, spune, nu te sfii!Cui?

Andrei:  Anuţăi, da, că doar ştiţi că mi-e dragă. Dar ea unde este?

Catinca:  Ei, unde este, e afară cu leliţa Smaranda, la cuptor. Scoate plăcintele şi alivencile din vatră.

Mihail:  De aceea miroase aşa bine?

Toţi: Abia aşteptăm să le gustăm!

Ana-( intră cu un paner plin cu plăcinte şi alivenci)  Seara bunnă, dragii mei prieteni, şi bine aţi venit!

Andrei:( se desprinde dintre flăcăi)  Ţi-am adus, Anuţă, flori de pe coastă, frumoase ca tine (o prinde şi o sărută fugar, căci Ana se fereşte).

Toţi( se bucură, se veselesc, fac zarvă. În acelaşi timp intră şi părinţii Anei ,cu un coş de mere şi o cană de vin .Salută tinerii)  Bine aţi venit la noi!
 
Smaranda: Tinereţea voastră să aducă iubire şi statornicie!

Tata Ion:  Iar hărnicia voastră, să aducă bunăstare!

Vasile:  Urarările  acestea sună a ceva special. Ne  spuneţi şi nouă?

Andrei:  Dragii mei, eu, se cuvine, să vă spun, căci trebuie să ştiţi şi voi secretul nostru. Noi ne-am înţeles, ne-am peţit, cum se spune, iar, astăzi vă anunţ, cu ocazia şezătorii, că am ales-o pe Anuţa să-mi fie nevastă.

Toţi: ( strigă veseli):  Să fie într-un ceas bun şi Doamne ajută! ( Andrei o strânge lângă el pe Ana, părinţii sunt emoţionaţi. Cu toţii se prind în horă şi dansează)

Petru: Văd că aţi trecut la dans fără să gustati din bucatele şi din vinul rubiniu.

Părinţii:  Da, poftiţi şi serviţi-vă din bucatele noastre. La nuntă are să fie mai multe.

Toţi:  Dar şi oameni vor fi mai mulţi. Va fi tot satul.

Tatăl:Aşa ne dorim, o nuntă cu tot satul, cu belşug şi veselie.

(Moment- se servesc plăcinte,vin, se fac urări).

Constantin : Paharul acesta cu gust de ananas, mi-a deschis pofta petrecerilor noastre şi o rog pe Ana, căci ea-i sărbătorita, să ne încânte cu ceva.

Ana:  Eu ştiam că veţi veni şi am pregătit o poezioară despre ce mi s-a întâmplat mie de curând. Recită Zburător

Maică, eu nu ştiu ce-i dorul,
Dar mă-nccearcă iar fiorul
Care nu-mi dă somn.

Şi mă cheamă-n toiul nopţii
La portiţă-n drum,
De parcă
M-a strigat o caldă şoaptă.

Ce să fie oare, Doamne,
Tu cunoşti atâtea taine.
Nu ştiu de la cine vin...
De la tine,
Ori dintr-un tărâm străin,
De-mi trimit atâta chin!


Smaranda:  Ei, fetiţa mea, şi eu am cunoscut cândva acest chin al dorului, pe care, la rândul ei, bunica ta mi l-a tălmăcit.

Ştefana: Pe firul meu de tort, am să depăn şi eu un descântec, ca să ştiţi ce să faceţi când vine Zburătorul. Recită Descântec

Pe un fir de romaniţă
Am găsit că mă iubeşti.
Ce uşor e să ghiceşti,
Cât de drag îmi eşti!

Am mai prins o buburuză
Întrebând-o-ncet, aşa:
„-Cu cine m-oi mărita?”
Iară unde va zbura
Va fi casa mea.


Constantin:  Ia uite, acuma ştiu de unde mi se trage şi mie boala aceea de iubit, de care spunea Ana- de la tine, Ştefană.

Smaranda:  Dar de Dragobete  aţi auzit? Am să vă spun o poezie care se cânta pe vremea mea. Recită Dragobete


Dragobete pentu fete-
Sărbătoare de iubire.
Hai pe dealuri
Şi-om culege flori-buchete.

Iar flăcăii după noi
Vor veni în cete.
Noi vom alerga
Şi-apoi, şirete,
Ne-om împiedica,
Căci aşa ne-om mărita.

Maria : Dacă-i seara dorurilor nespuse, am să-mi deschid şi eu sufletul. Recită poezia  Iubire rustică.

Vrei să-mi dai o sărutare?
Haide, vino pe cărare
S-alergăm şi mai la vale
Până la izvoare.

Prinde-mă de cingătoare,
Ia-mi basmaua
Şi aşază-mi la ureche
Câte-o floare.

Uite, vezi că te pricepi?
Lucru-acesta de iubire,
Se învaţă
Fără multă pregătire.

Doar o fată să-ţi dea ghes
Şi să-ţi spună cum se face
Şi devii cel mai dibace.


Casandra:  Eu am să rostesc o slovă de dor pentru cel care nu este lângă mine. Recită Dor.

Cât de mult s-a scris de tine,
Boabă de cuvânt, în rime!
Numai eu, un suflet  biet,
Nu mai pot să te pricep...
Cum ne faci şi ne desfaci,
Cum ne-alergi prin văi şi lunci
Şi-alini doruri de părinţi,
Dor de mame, dor de fraţi,
Dor de ţară, de la cei plecaţi,
Dor de ducă, dor de casă,
Dor de badea de la coasă
Şi de mândra drăgăstoasă.

Vasile: recită direct Năframa


Ce coşi tu, frumoasă fată,
Pe năframa înflorată?
De cu seam-o pregăteşti
Pentr-o nuntă ca-n poveşti.

Şi pe ia cu altiţă-
Cine ţi-a brodat bundiţă?
Iar pe poale, râuri,râuri
Şi hajururi,
Ce-ţi ating opincile,
Cine ţi-a-mpletit nojiţe-n floare
Peste-obele albişoare?


Ilinca:  Eu cos năframa pentru nunta Anucăi, dar dacă vrei să cunoşti şi dorurile mele, am să-ţi spun şi eu ceva la care visez. Recită Taina

Misterioasă slovă,
porţi în a ta trăire,
tumult şi dăruire
căutare de negăsire,
aprinsă pasiune,
serafică privire,
sau castă neîmplinire,
plăcere de durere,
inefabilă rostire!-dor!

Catinca: cântă cu Petru un cântec de dragoste.

Mihail:  Aţi spus poezii, aţi cântat de dragoste, dar n-aţi ascultat o poveste. Credeţi că numai voi fetele aveţi chinuri de dragoste cu Zburători? Aflaţi că şi de noi se ţin Ielele.

Fetele:  Ielele?

Mihail: Am să vă spun o poveste şi o să înţelegeţi. Astă vară, într-o noapte, mă chema ceva nefiresc spre pădure. Voi ştiţi că eu locuiesc chiar la poala pădurii. Am plecat fluierând pe o noape cu lună, de parcă cerul îşi deschisese porţile. Cum să-ţi fie frică pe o aşa vreme!? În desişul codrului se auzeau ţipete de păsări şi graiuri de animale. Era spiritul pădurii, care îmi strecura în suflet ceva sfânt şi mi se părea că mă aflu într-o cetate tainică .Am hoinărit aşa, încât n-am mai avut socoteala timpului. Deodată m-am pomenit în faţa unui luminiş. Razele lunii coborau pe iarba mişcată de vânt care părea vălurită. Fulgerător, în mijlocul acelui luminiş, au apărut şapte fete îmbrăcate în nişte voaluri alburii prin care se întrezăreau trupurile lor goale. Le priveam uluit din spatele copacilor, fermecat de frumuseţea lor. Pletele despletite le acopereau umerii goi. Nu mă văzuseră şi, cu un dor, pe care-l simt şi acum, am plecat, pe potecă spre sat.
Am uitat să vă spun, era noaptea de Sânziene. Acasă, zile întregi am stat abătut, dar mama m-a ghicit şi m-a întrebat ce mi s-a întâmplat. I-am povestit, iar ea mi-a spus că acele fete sunt nişte zăne care coboară în noaptea de Sânziene, când, se spune, că se deschid cerurile şi că ele trimit dor flăcăilor care le văd.

Gheorghe:  Şi mie mi s-a întâmplat, dar n-am spus nimănui.

Smaranda:  Ei, asta-i, trebuie să spui cuiva: mamei întâi şi apoi unei fete.

Maria:  Mie mi-a spus.

Smaranda : Ei, vezi, de aceea nu i s-a întâmplat nimic rău. Am să vă spun o poezie , pe care o ştiu de mult, despre Sânziene. (recită Sânziene)


Sânziene,Sânziene,
Flori din lună scuturate
Pe un ciucure ciorchine,
Pe imaşuri şi coline,
Într-o noapte de iunie.
Noaptea când cerul îşi lasă
Porţile dezăvorate,
Sânzienele ies goale
Şi încing o horă mare,
Sub lumina lunii,
Care le presară aur peste
Voalurile diafane.
Flăcăule, de eşti prin preajmă,
Nu îndrăzni să caţi la ele
Că-ndată se prefac în iele.

Constantin :Eu n-am văzut nici Iele, nici Sânziene, dar am fost Zburător.

 Ion :   Cum ai fost Zburător?

Constantin: (glumind) Păi, când m-ai chemat, Ştefană,  prin descântecul acela şi eu am şi sosit noaptea în prag, luându-te de mână şi pornind spre crâng, ce-am fost?

Toţi: se amuză, comentând în glumă.

Casandra:  Acum înţeleg cine-s Ielele. Suntem noi fetele. Ai spus că erau şapte. Exact câte suntem noi.

Intră Pavel: Bună seara pe la sfârşite. Se pare că o fată nu are pereche.Toate Sânzienele şi-au găsit perechea, numai a mea, nu. Iată-mă, am sosit. A durat până am dat oile la strungă şi am făcut şi caşul proaspăt. V-am adus şi vouă să gustaţi. Iar ţie, Casandră, aici în cană ţi-am cules mure, negre ca ochii tăi. O strânge în braţe şi o sărută fugar.

Toţi se veselesc.

Ana:  Ei, se pare că povestea mea se va repeta la fiecare dintre voi şi toamnă de toamnă, vom avea nunţi, iar primăverile ne vor împrospăta vieţile cu un pui de om , căci astfel timpul nu se va opri.

Prezentatorul( în timp ce tinerii vorbesc, rămânând, parcă, într-un timp de mult apus, încheie).Noaptea şi-a lăsat de mult mantia neagră peste sat. Oamenii dorm istoviţi de muncă, învăluiţi în taina trecutului. Din cînd în când, datoria noastră, a celor care mai ţinem legătura cu acel timp, este de a-l readuce, de a nu-l lăsa pradă uitării, ca să nu devină prezentul, un Cândva nostalgic.

Cândva, pe câmpuri
Fetele cântau şi chiote scoteau
De dragoste şi dor.
Cântau şi în pridvor
Şi pe ogor
Şi la fântână, la izvor
Unde-ntâlneau pe-al badei dor.

Şi aş mai spune ceva care ne frământă pe toţi. Împlinindu-se această dorinţă,  prezentul nu va mai fi un Cândva nostalgic. Se recită poezia Veniţi acasă...

Veniţi acasă, înstrăinaţi copii,
Veniţi în satul vostru,
Căci vă aşteaptă casa, în care v-aţi zidit
Iubirea şi speranţa, bătrânii încă vii.

Ce dor pribeag vă mână  spre departe
Şi cine oare vă trimite să adunaţi suspin?
Rămâneţi în puţinul în care toţi trăim
Şi-o să vedeţi că traiul se va schimba odată.

Cândva ştiaţi de Ţară, de Patrie şi Mumă,
De iarba din grădină, de apa din fântână.
Nimic din toate-aceste odoare preţuite
Nu mai găsesc în voi virtuţile ştiute.
Epigonism se cheamă, sau altceva asemeni
Întoarceţi-v-acasă, până e încă vreme!


Lumina se stinge, iar scena rămâne în umbră, cuprinsa de valurile timpului neiertător.
   


13 iun. 2019

"Palmusul" de la Calu, cea mai veche unitate de măsură

DATE PRIVIND VECHIMEA ŞI LOCUL UNDE A FOST DESCOPERITĂ MĂSURA DE LUNGIME GETO-DACĂ „PALMUS” 1) 

Nicolae ILIOIU 
În săpăturile executate în anii 1937-1938 şi 1940 de către Institutul Arheologic din Bucureşti, la circa 15 km sud de Piatra Neamţ, pe vechea cetăţuie care, iniţial, s-a numit „Cetăţuia Calu” - denumire de la numele satului vecin „Calu”, s-a descoperit un tub tăiat dintr-un os găurit, măsurând în lungime 0,071 m şi 0,012 m şi 0,016 m în diametru. Pe una din feţe, acest os este şlefuit şi prezintă crestături transversale dispuse la distanţe egale, iar în mijlocul fiecărui spaţiu dintre crestături este încrustat un punct. La penultimul spaţiu cu punct este conturat un patrulater, iar la capătul mai îngust al osului, ultimul spaţiu are grupate 2 puncte sus şi 2 puncte jos. Acest obiect semănând foarte bine cu o riglă gradată, dar având şi unele semne în plus (puncte şi patrulatere) a determinat multe frământări în interpretarea semnelor respective, fiind singurul obiect de acest fel, într-o zonă unde erau o mulţime de obiecte de pământ ars, de forme diferite: piramidală, conică, sferoidală sau de cilindri, toate străpunse cu o gaură sus pentru atârnare, prezentate de arheologul Radu Vulpe în „Les fouilles de Calu”(2). 
Primul care a publicat despre acest obiect deosebit a fost preotul Constantin Mătasă(3), responsabilul muzeului din satul Calu, unde a fost predat acest obiect, pentru a fi păstrat cu grijă. Constantin Mătasă a opinat că acest obiect este un răboj şi posibil să fie şi o riglă pentru calcul matematic, cunoscut numai de strămoşi, socotindu-l un obiect sacru, pe care-l păstra învelit, permiţându-se cercetarea acestuia numai cu scrisoare de la Radu Vulpe. Radu Vulpe, în lucrarea amintită, arată: „Semnificaţia acestui obiect este nesigură. Poate să fie şi un răboj, cum spune preotul C. Mătasă”. Orişicum, obiectul găsit la Calu nu are, până acum, nici o asemănare, după câte ştiu, în nici o civilizaţie preistorică. Referindu-se la regularitatea spaţiilor care separă liniile şi punctele din mijlocul acestor spaţii, Radu Vulpe opinează că „nu este exclus să avem de-a face cu un instrument metric (de măsurare). Acestea pledează în favoarea acestei ipoteze”(2). Rigla gradată, etalon pentru măsurile de lungime încă din mileniul al treilea î.e.n, fusese semnalat de mult timp de către Louis Delaporte (4). Urmare acestei nesiguranţe a semnificaţiei obiectului de la Calu, s-a hotărât păstrarea lui ca un obiect sacru. Aşa fiind, această preţioasă măsură preistorică a stat ascunsă publicului din 1938, până în 1964, când, sărbătorirea a 100 de ani de la adoptarea Sistemului Metric în România (Al. I. Cuza 1864), a ocazionat identificarea acestui Palmus - cea mai veche măsură pentru lungime cunoscută până în prezent pe teritoriul patriei noastre. Urmare a popularizării Centenarului Sistemului Metric (prin conferinţe, articole în reviste de specialitate, colaboratori externi pentru cercetări în muzee, documente, arhive în diverse centre culturale importante, organizări de expoziţii cu aparate vechi, timbre privind Sistemul metric etc.), arheologul Radu Vulpe a informat Direcţia Generală de Metrologie despre existenţa acestui obiect în muzeul de la Calu. Analiza metrologică şi concluziile cu privire la acest obiect au constituit conţinutul unei lucrări prezentate de către ing. N. Ilioiu la sesiunea de comunicări ştiinţifice de la Centenar (5). Atât la sesiunea de comunicări ştiinţifice, cât şi mai târziu, au fost adresate întrebări, nu atât asupra semnificaţiei acestui obiect, cât mai ales asupra vechimii sale, respectiv dacă datează din Cultura de Cucuteni sau este ulterior acesteia.
 ------------
 (1) Palmus - măsură antică pentru lungime, reprezentând lăţimea palmei, fără degetul mare. Popular i se spunea - Palmac (2) Radu Vulpe, „Les fouilles de Calu”, Dacia-VII-VIII (1937-1940), pp.13-67 (3) pr. Constantin Mătasă, „Buletinul Comisiunii documentelor istorice”, tom xxx-1938, p.120 (4) Louis Delaporte, „La Mesopotamie. Les civilisations babylonienne et assyrienne”, Paris, vezi citatul (2) (5) N. Ilioiu - „Studii şi cercetări metrologice”, 1966 METROLOGIE, vol.LIII (serie nouă), 2006, nr. 1 - 4

Continuând cercetarea, pentru a afla răspunsul la întrebările ce se puneau, am mers până am găsit persoana care a participat la săpăturile de la Calu şi a descoperit acest obiect. Această persoană, cu numele Silvia Marinescu, a fost cercetătoare la Institutul de Arheologie din Bucureşti, până a ieşit la pensie. Convorbirea cu dânsa a avut loc chiar la Institutul de Arheologie, pe data de 16 februarie 1988, orele 16. Iată relatările acestei cercetătoare: „Am participat la toate săpăturile de la Calu. În anii 1937-38-40 eram studentă şi vara făceam o practică foarte plăcută. Zona respectivă nu se mai numeşte, în prezent, Calu, ci Piatra Şoimului. Eu sunt aceea care am dat de acest obiect foarte interesant, l-am curăţat frumos şi am fugit cu el la Radu Vulpe, care coordona lucrările respective”. Referitor la vechimea acestui obiect, Silvia Marinescu a precizat: „Tot stratul de suprafaţă a Cetăţuii, până la adâncimea de 1,50 m - 1,70 m, este străpuns de gropi, numeroase (aşezări geto-dace). În urma cercetărilor actuale, s-a arătat cu certitudine că aceste aşezări sunt din sec.1 î.e.n - sec 1 e.n. Stratul acestor aşezări este clar, bine distinct de stratul Cucutenian. Toată Cetăţuia Piatra Şoimului, stratul de suprafaţă străpuns de gropile la care m-am referit, situate la adâncimea de 1,50- 1,70 m, sunt suprapuse stratului Cucutenian. Vatra culturii Cucuteni este stratificată cu milenii înainte de aşezările geto-dacice. (Cucuteni I (A1-2) pe la 3100 î.e.n, iar Cucuteni III (B) pe la 2700 î.e.n)(7). Obiectele găsite în aceste straturi au fost identificate cu carbon radioactiv (C14)6 şi mai mult la ele se referă Radu Vulpe în „Les fouilles de Calu”. Analiza acestei prime măsuri pentru lungime, la care ne referim, folosind metoda metrologiei comparate, ne arată asemănări cu măsuri similare folosite de popoarele contemporane cu strămoşii noştri geto-daci. Asemenea rigle gradate (din os şi lemn) au fost folosite încă din mileniul III î.e.n (după cum semnalează Louis Delaporte)(7), care subliniază că antichitatea clasică nu ignora folosirea riglelor cu diviziuni metrice (din os, lemn sau metal). Diviziunile de pe rigla din os găsită în săpăturile făcute pe Cetăţuia de la Piatra Şoimului, controlate cu o riglă etalon, sunt riguros echidistante. Ele marchează mărimea degetului şi prin punctul din mijlocul spaţiului dintre linii indică ½ deget. Acest obiect preistoric este un palmus, cu submultiplii săi (deget şi ½ deget), care a existat în principalele civilizaţii ale antichităţii. Mărimea palmusului de la Piatra Şoimului este identică cu mărimea Palmusului Babilonului şi foarte apropiată de măsurile din Tracia, Iliria-Tesalia, care exprimate în unitatea metru reprezentau:
-Palmusul în Babilon avea 0,015 m, deget 0,016 m;
-Tracia, Iliria-Tesalia-Palmus 0,069 m, deget 0,015 m; 
-Asiria-Choldeea 0,090 m, deget 0,022 m; 
-Grecia (Peloponezul) 0,077 m, deget 0,019 m; 
-Asia Greacă 0,043 m, deget 0,010 m; 
-Roma 0,073 m, deget 0,019 m; 
-Dacia 0,065 m, deget 0,016 m. 
De subliniat faptul că populaţia ţărilor menţionate mai sus, în secolele II - III e.n., sunt semnalate ca prezente la vechile târguri ale Daciei în Pontul Euxin(8). Asemenea mărturie metrică cum este Palmusul de la Piatra Şoimului este posibil să se găsească în multe părţi ale teritoriului României. Este posibil să se găsească şi prin diverse muzee, necercetate de specialiştii în problemele respective. Mai numeroase decât măsurile pentru lungime sunt vestigiile existente pentru greutate, respectiv pentru masă, neidentificate încă în muzee. 
---------
(6) Istoria României , vol.I, Editura Academiei Române, p.36 (7) Istoria României, vol.I, Editura Academiei Române, pp.37-70 (8) Alex. Suceveanu, Viaţa Economică în Dobrogea Romană - Secolul I-III, î.e.n, Editura Academiei Române, 1997 (a se vedea harta de la sfârşitul cărţii) METROLOGIE, vol.LIII (serie nouă), 2006, nr. 1 - 4 


Aceste măsuri preistorice arată relaţiile economice ale strămoşilor noştri cu multe popoare contemporane lor 8). O colaborare strânsă între BRML şi Institutul de Arheologie din Bucureşti poate scoate la iveală numeroase documente preţioase, nestudiate încă.
---------
 (8) Fănel IACOBESCU, Metrologia etalon al civilizaţiilor din teritoriul carpato-dunărean, Conferinţa Internaţională de Metrologie – aniversarea a 140 de ani de la adoptarea Sistemului Metric în România, Bucureşti, 16-17 septembrie 2004 


 Prezentată la data de 1 septembrie 2005; acceptată la data de 14 septembrie 2005 Revizia ştiinţifică: c s I fiz. Gheorghe P. ISPĂŞOIU 
• Director General al Direcţiei Generale de Metrologie în perioada 1952-1967 
• Împreună cu Fănel Iacobescu, autori ai lucrărilor « Istoria metrologiei în România » (2003) şi « Metrologia - etalon al civilizaţiilor » (2004) 
• Preşedintele României i-a conferit în 2004, pentru contribuţiile aduse în domeniul metrologiei, Ordinul Naţional pentru « Merit Naţional » în gradul de Calaver.

„Cercetătorii apreciază că în perioada neoliticului timpuriu (5500-3500 î.d.Hr), pe teritoriul carpato-dunărean se foloseau măsuri de lungime, având ca sursă de inspiraţie corpul uman: pasul, braţul, palma, degetul. 
S-a descoperit un mare număr de monede, ponduri, măsuri pentru mase şi capacităţi folosite de geto-daci în sec. III î.d.Hr „Palmusul, descoperit la Calu (lângă Piatra-Neamţ), balanţa din bordeiul getic de la Căţelu (Bucureşti) sunt dovezi clare ale dimensiunii relaţiilor economice, ale nivelului de cultură şi civilizaţie al geto-dacilor.” [Fănel IACOBESCU, lucrarea citată (8)]



22 mar. 2019

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa (XV)


           Singurul ţăran student la Ziaristică

Traian SOCEA
Alături de academicianul Radu REY, acum 3 ani,
 la Centrul de Economie Montană de la Vatra Dornei

Erau vremurile acelea, de demult, sănătoase și frumoase, pe cînd eu, ultimul născut, „din deșeuri”, așa cum decretase al doilea frate mai mare, Ion, pentru că, din 11 copii cîți născuse mama, 9 mai eram în viață, mă obrăzniceam cu poezii pe la revistele „Luminița” și, respectiv, „Cutezătorii”. Cîntam duios „Ciobănaș de la miori” sau „Frunzuliță de dudău!”, ale căror versuri purtau „amprenta mea creativă”, pe la serbările școlare ori la „Dialog pe aceeași scenă”, concursuri-spectacol între școli sau comunele apropiate. Ajunsesem un fel de vedetă, primii „fani” fiindu-mi, firește, Aristița(mama) și Ion(tata), oameni care, cu 4 și, respectiv, 5 clase, erau socotiți, la 50 de ani trecuți cîți aveau, oameni cu carte în acele timpuri. Normal, născutul din deșeuri Traian, împreună cu Lucica, fiica fratelui meu cel mai mare, Costică, care, prin urmare, îmi era și nepoată, și mai mare ca mine cu un an, și ea „artista poporului” din comuna natală, am ajuns de mînuțe la Școala de Muzică și Arte Plastice din Piatra Neamț, condusă de excelentul profesor Theodor Macarie.
La examen, Lucica a fost dată la oboi, la profesorul Galanton. Eu, pe care neamurile mă porecleau Baștulea, din pricină că, fiind Prîslea, mama-mi îndesa mai multă proteină în fizic, am  fost ales de profesorul Comaștoc pentru contrabas, instrument care putea fi mînuit numai de un talan ca mine. Prin urmare, am început clasa a V-a echipat cu uniformă, tenişi şi bască noi, cumpărate din banii proprii, cîştigaţi din vînzarea vişinelor şi cireşelor culese la începutul verii din livada familiei.
Împreună cu Lucica, am stat în gazdă la doamna Melinte, pe strada Maiakovski, foarte aproape şi de Școala de muzică, şi de Școala generală nr. 5, condusă de prof. Maria Băltog.

                              Meseria, brățară de aur…

            La Liceul de Muzică de la Bacău n-am ajuns, n-a vrut destinul. M-am îndreptat către o școală de meserii, electrician, pentru că totul era gratis… După 3 ani, am fost repartizat la Azochim Săvinești, laboratorul PRAM( Protecții, Relee, Aparate de Măsură). Minunați oameni acolo: meșterii Nazarie și Lupu, inginerii Cociorvă și Imbrea, șefii de echipă Mihai Iurea și Ion Ursu, consăteanul și prietenul Petrică Ailenii și mulți alții, de la care am învățat destule lucruri frumoase și profesional, și de viață.
Cu examen sănătos, în toamna lui 1972, am intrat la Liceul din Roznov, la seral. În ’74 și ’75, am făcut armata, la Brigada de Grăniceri Iași, după care am revenit la școală. Au fost 5 ani de liceu, în care ghesul scrisului nu m-a cruțat, mai cu seamă că şcoala avea revista „Năzuințe”, la care profesorii ne îndemnau să scriem. Tot în astă vreme, am început să comit diferite reportăjele, pe care le trimiteam în plic la ziarul județean „Ceahlăul”, apoi la „România liberă”.

                     Eugen Tureschi, norocul și mentorul

       În ziar, însă, apărea cam un sfert din textele trimise, fapt care mă descumpănea nevoie mare. Cum era de presupus, m-am înființat la redacția din Piatra Neamț cu un teanc de „manuscrise”: poezii și reportaje cu pretenții. M-a primt secretarul general de redacție Eugen Tureschi, și a fost norocul meu. Eugen Tureschi s-a stins prematur, nedrept, într-un accident de circulație în 1988, întorcîndu-se dintr-o documentare, trimis de revista „Flacăra” la care-l angajase Adrian Păunescu, după ce, în urma unui complot orchestrat de securistul redactor şef, fusese dat afară de la ziarul „Ceahlăul”. Sfîrșitul tragic al lui Eugen Tureschi a avut ca autori politica de cadre din regimul comunist și, mai ales, pe activiștii analfabeți trimiși de PCR ca șefi în presă și nu numai.
Norocul meu, așadar, a fost că m-a primit un om de o cultură aparte, un gazetar și un publicist de excepție, „un bărbat și frumos, și deștept, și generos!”, cum îl aprecia toată lumea. M-a ajutat să fac primii pași în gazetărie, prin simplu fapt că m-a făcut să înțeleg că poezia nu-i de mine, cum, bunăoară, și mi l-a și dat exemplu, e pentru tînărul poet Adrian Alui Gheorghe. Așa fost și este, timpul confirmînd aprecierile lui Florin, așa cum îl apelau familia și apropiații.  

                          Corespondent navetist              

         Bineînțeles că îndrumat de Florin, am început să scriu reportaje cu realizările oamenilor muncii de la Combinatul Azochim, din comuna natală, din alte locuri pe unde mă preumbla viața, așteptînd cu sufletul la gură apariția ziarului, că să-mi văd „opirili”. Constantin Azoiței, corespondent al „României libere” pentru județele Bacău(unde și locuia) și Neamț, m-a luat și el în grijă, în sensul că trebuia să-i trimit lui scrieri, nicidecum direct, la București. Evoluam, chipurile, frumos...
Începusem a-l copia pe Eugen Tureschi, pe capul căruia stăteam cel puțin de  două ori pe săptămînă, făcînd naveta Piatra Neamț - Piatra Șoimului ( cam 40 de km dus-întors, dintre care vreo 8 km mergeam pe jos pînă la autobuz, la Roznov).  Pe capul lui, în redacție și în tipografie(ce oameni minunați erau acolo!...), după-amiezile, serile și nopțile, cînd ziarul intra în lucru, cucerit de repezeala cu care redactorii băteau la mașina de scris, uimit de cum se desfășurau serviciile de „corectură” și de „cap limpede”, de mișcarea șpalturilor, de magica mașinărie – linotipul – care topea plumbul și-l așeza în litere și cifre parcă mistic, impresionat de măiestria cu care paginatorul Petrică Mechea citea floarea literelor așezate invers în rama de paginare, straniu pentru unul ca mine... Nu mai zic cît de impresionat eram în laboratorul foto, acolo unde maistrul Popică scotea din pozele fotoreporterului Theodor Radu niște zincuri de-o acuratețe anume, ca să n-aibă cenzura ce obiecta și sancționa. Apoi, urma calandrul și, la final, gura rotativei, unde „capul limpede” și secretarul de redacție examinau paginile ziarului, titlurile, pozele, grafica în ansamblul ei, și dădeau „BT”(bunul de tipar) pe exemplarul de control, după inerentele îndreptări și reglări ale utilajului. Aste operațiuni se încheiau pe la 3-4 dimineața, grăbiți de cei de la Difuzare, care așteptau să încarce pachetele cu ziare și să le ducă la chioșcurile din rețea.
Da, se întîrzia de multe ori, dincolo de 4-5 ceasuri ale dimineții, din cauza redactorului șef, care trebuia să găsească el, acolo, o frază, o propoziţie sau un text ce nu sunau pe acordurile indicățiilor de partid. Da, se dădea sumarul peste cap de către vigilenții de la secția de propagandă, deși unii erau oameni cu carte. Și, da, se întîrzia mai ales din pricina cenzurii, care întorcea ziarul pentru că Tovarășul și/sau Tovarășa au comis o ispravă de ultimă oră, fapt neprevăzut nici de către cei de secția de Propagandă a CC al PCR, cu care cenzura județului comunica permanent. Nu mi-a trebuit multă vreme să înțeleg „aste capricii”, grație, mai ales, celor care înjurau vîrtos, fără reținere, chiar dacă în tipografie, în misiune, se aflau constant „informaticieni” de toate rangurile. Maistrul Ion Rotaru, care mai apoi a devenit directorul Tipografiei și avea „sînge în instalație” încă de pe atunci, îi știa pe toți și, persiflîndu-i pe unii, te îndemna la precauție...

                     Redactorul șef, securist analfabet

         N-am avut „norocul” să mă aprecieze un anume redactor șef, care ajunsese în presă după ce l-a fugărit partidul din nu mai țin minte ce județ. Greu de închipuit ce terorist a fost analfabetul, cîte ființe umane a nenorocit mizerabilul. Pe nimeni cu carte nu îngăduia. Eugen Tureschi îi devenise un adevărat coșmar, căci avea curajul să-l înfrunte, să-i arate cît de idiot, de pervers, de nemernic este. Securilă, însă, „l-a lucrat” fără scrupule... Din păcate, și cu complicitatea unor colegi, și a unor șefi de pe la judeţeana de partid.
      Ei bine,  dosarul de înscriere la Facultatea de Ziaristică (unică în țară, funcționînd în cadrul Academiei „Ștefan Gheorghiu”) trebuia să conțină dosarul cu materialele personale publicate, împreună cu o apreciere a conducerii redacției cu care colaborai. De ce mi-a fost frică, n-am scăpat. Chiar dacă eram tînăr, țăran nededat la rele încă, chiar dacă luasem cîteva premii, cîștigasem cîteva concursuri pentru corespondenți, redactorul șef de la Ceahlăul (la care aveam cea mai consistentă colaborare), n-a vrut să-mi dea aprecierea.
M-am înscris cu cea de la România liberă, ajutat de domnii Azoiței și, respectiv, Ion Pavelescu, nemțean de-al meu, care era publicist-comentator la RL, a treia funcție în redacție, parcă.

                          Preselecţia Bacău…    

Drăgăliță, Doamne!, va-să-zică, trecînd selecţia de la Bacău, puteam susţine admiterea la Facultatea de Ziaristică din București, care-ți accepta înscrierea pe bază de „Dosar de presă”.  Celălalt, „Dosarul de cadre” aproape că nu mai conta. Partidul, la începutul anilor ’80, își închipuia că aproape tot ce vîșca în țară e sub control. A fost și ar fi fost, dacă n-ar fi impus stricteți și enormități deșănțate elementarei vieți, de zi cu zi, a poporului...
Prin urmare, eram chemați la examenul de selecţie a corespondenților, tinere speranțe în ale jurnalismului, la Bacău. La sediul ziarului Steagul roșu, susțineam o nouă probă, după „concursul” petrecut în județele din care proveneam. Eram mulți, cîteva zeci de aspiranți din Neamț, Bacău și Vaslui. Intru voinicește la proba scrisă, alături de Relu Mereuță, romașcan la bază, și el corespondent la Ceahlăul. 
În sala de examen, alături de conducerea ziarului, un domn profesor de la București, Nicolae Lupu, care chiar arăta a ziarist. Bărbat fain, dezinvolt printre apretații șefi de la „Steagul roșu”. Ce să scriem? Evident, reportaj. Tema, la liberă alegere. Văzîndu-ne încurcați, decide instantaneu:
-  Scrieți despre ce ați văzut în drumul vostru de acasă pînă aici, inclusiv în redacție!”
Și scriem, vreme de două ceasuri. După cîteva zile, Eugen Tureschi, secretarul general de redacție al ziarului Ceahlăul, îmi dă vestea:
- Traiane, ai trecut de Bacău. Pregătește-te pentru București!...
Evident, mă pregătisem la Română și Istorie, discipline la care, dacă treceam eliminatoriile, am fi dat „scrisul”.  La București, din Neamț, urma să merg împreună cu Relu Mereuță. Și el luase „Bacăul”. Am ajuns la București în pofida înverşunării redactorului șef al Ceahlăului, îndrăzneala mea provocîndu-mi multe necazuri, căci Securilă nu mă înghițea, am mai spus, din pricină că mă descoperise și încurajase Eugen Tureschi, al cărui discipol deja devenisem.

                Admiterea „Mercurialul aliniază prețurile...”

Admitere. La Facultate, mult popor. Peste 300 de candidați.  Mă țin de Relu Mereuță, romașcan fercheș, orășean neînhibat. Ajungem în amfiteatrul A 500.  Ni se dă cîte un carnet de documentare ștampilat, după care – supravegheați de cîte un profesor - sîntem îmbarcați în cîte un autocar și duși în anumite locuri din București pentru a ne documenta și, apoi, scrie un reportaj. Alfabetul mă ajută, nimerind în același autocar cu Relu. Sîntem debarcaţi în zona Moghioroș. Aveam voie să ne învîrtim pe o rază de 100 de metri, suprafață din care să alegem cea mai expresivă, și reprezentativă, temă. Relu alege parcul. Eu mă-ndrept către piață. Survolez tarabele și chioșcurile, invadate de produsele începutului de vară. Mă uit la calitate și la prețurile afișate, apoi confrunt „mercurialul”.  Întreb în stînga, în dreapta. Dau peste un particular, mutat forțat, - cu tot cu familie, de chiabur ce era - de prin Banat, în apropiere de București, prin anii 1950. Se plînge că-i obligat să vîndă conform mercurialului, deși zarzavaturile sale-s mult mai bune decît cele de la stat. Notez asta în carnetul de documentare, după cum și alte văzute: curățenie, atitudine, atmosferă...
După două ore, sună îmbarcarea în autocare. Sîntem depuși tot în amfiteatrul A 500. Ni se dau 4 coli de hîrtie, ștampilate. Și sigilate, după ce ne scriem numele și prenumele, numărul carnetului de documentare, pentru confruntrea cu manuscrisul. Avem două ore la dispoziție. Am scris reportajul „Mercurialul dictează prețurile”  în cam o oră.  Am ieșit printre primii, nerăbdător s-ajung la cămin, să scap de costum și de cravată... 

            Grăiește moldovenește, nu cu „limba pe bigudiuri”...

Plecasem la București în ținută de plimbare. În geamantan, sigur, aveam și costumul. Era singurul din viața mea, făcut „la comandă”, de către un croitor, Cimpoeşu, de la cooperativa meșteșugărească „Avîntul” din Roznov, localitate aflată la cam 4 kilometri de natalul meu. Era dintr-un tergal gri, cu dungi negre, verticale. Stătea țeapăn pe fizicul meu de 1,82 metri și 58 de kg. L-am îmbrăcat și la „scris”, deși alți combatanți purtau haine lejere. Eu, țăranul, mi-am pus și cravată, ca să impresionez examinatorii... „Scrisul” era principala probă de aptitudini, eliminatorie. Dacă o treceai, te așteptau următoarele: de cultură generală, de prezență și prestație Radio și TV, dicție, spontaneitate, improvizație, interpretare, telegenie etc...  După două zile, se anunță rezultatele la „scris”. Din peste 300 de candidați, rămînem cam jumate.
Ne înființăm la etajul VI. E iunie, iar zăpușeala parcă era și ea probă eliminatorie. Eu, în costum. Și cravată. În jur, fete și băieți cu buletin de oraș. Care mai de care mai țanțoș. Anume, ca să te intimideze. Stăteam stingher, într-un colț de pe holul de aşteptare. Mă sufoc și mai dau drumul cravatei. Respir, totuși. Aproape-mi vine să plîng. Erau ceasurile amiezii. Pînă să vină rîndul, literei „S” mai aveam de așteptat. Cel puțin 4-5 ore. 
Deodată, lîngă mine simt prezența unui vlăjgan de vreo 2 metri și învelit cu vreo 80-90 de kile. M-a simțit că-s moldovean. Mă întreabă:
- Da’ di undi iești, bai, pasarică?!...
- De la Neamț, cu voia dumneavoastră!, îi răspund iritat, dar şi intimidat, malacului ce se desfăşura în faţa mea anume a confisca oxigenul din aerul ce mai rămăsese respirabil în locul acela prea strîmt pentru multa suflare omenească ce aştepta la uşa destinului gazetăresc. Arătania aducea cu Neculai Alu’ Purice din Dorohoi, cu care, în urmă cu 5 ani, făcusem armata la grăniceri, la Iaşi, şi cu care legasem prieteşug încă din duşul cazarmei, după ce, răcani aflîndu-ne, fuseserăm deparazitaţi şi tunşi zero de un „frizer” care, în civilie, tunsese ovine la un IAS de prin Giurgiu...
Ca şi cum mi-a citit gîndurile, haidamacul mă măsoară suveran, din cap pînă-n picioare și-napoi, și exclamă, arătîndu-mă celor din jur:
- Uite, bă, sîrma în costum de tablă!...
Adevărat, costumul meu sta mai mult decît țeapăn pe mine. Mă mulțumesc, totuși, că nu m-a decretat și împăiat. Mă revolt și-mi dau seama că dolofanul nu-i moldovean. Urmează un schimb de propoziții, după care îmi întinde dreapta. Se recomandă:
- Sînt Sorin Ovidiu Bălan, hai să fim colegi!...Da’ nu-ți mai pune limba pe bigudiuri, că bucureștean n-o să fii, tot țăran o să rămîi în veci! Pretini, grăiește frumos, moldovinești!”...
Costumul de tablă, ca şi poveţile lui Sorin mi-au purtat noroc. În sfîrşit, ajung în fața comisiei. Iau loc la o masă populată cu fotografii, cu ziare, cu un microfon. Alături, în dreapta jos, un monitor TV. Sînt întrebat de hermeneutică, apoi ceva despre deriva continentelor. Știam cîte ceva. Mi se indică să deslușesc mesajul pozelor de pe masă. Trag una cu imagini dintr-un parc dendrologic, apoi alta, dintr-o sală de gimnastică. Articulez cuvinte, propoziții, chiar fraze. Sînt oprit, după care șeful comisiei mă-ndeamnă să apuc ziarul „Scînteia” și să citesc un pasaj din articolul „Cursa înarmării înfometează omenirea”. Rostesc titlul și prima frază. Sînt oprit. M-am pierdut, s-a dus dracului ziaristica mea, îmi zic. Îmi reintru în fire, auzind:
 - Tovarășe candidat, n-ai de gînd să-ți aranjezi ținuta?!...
Sînt năucit, de-a binelea.  Altă voce, ajutătoare:
 - Privește-te în monitor!...
Mă execut. Și văd că am uitat să-mi închei cămașa la gît și să strîng nodul cravatei. Dezastru: vîrful gulerului cămășii încălecase reverul vestonului. În monitor uitîndu-mă, în loc să bag gulerul răzleț la locul său, trag de cel corect așezat. N-am știut că în monitor te vezi invers. Încurcat, am pus bărbia în piept și m-am  aranjat gospodărește, cu obidă. Momentul, însă, i-a amuzat pe cei din comisie. Vreo doi dintre cei cinci membri chiar au rîs. La final, m-au pus să povestesc ceva din Ion Creangă. Mi-am amitit imediat de sfatul lui Sorin.
Și, da, am povestit, cu limba mea lată, moldavă, cum se fură cireșele, dar în secolul XX.
Depun mărturie: atunci, în acea clipă, am știut că voi trece eliminatoriile.
Așa a și fost. Însă, la scris, la materiile „Limba și literatura română” și „Istoria României”, am intrat puţin peste jumătate din candidații înscriși.
Aste două probe le-am susținut într-un alt amfiteatru, parcă A 250. Alături, de cei care lucrau deja în presă și care ar fi urmat facultatea la F.F. Între ei, nume sonore în presa vremii, inclusiv literară. Poetul Mircea Dinescu se detașa... Eu cred că Poetul a fost unul dintre cei mai iubiți dintre pămîntenii marelui Marin Preda, plecat  năprasnic către Ceruri, la vreo lună de zile de ținerea examenului nostru de admitere.
Evident, nu știa nimeni cîţi urmau să fie admişi în anul I. Numărul locurilor nu fusese comunicat public. Am plecat acasă, nu fără a cîntări bunăvoința unora și inamiciția altora dintre competitori. Una peste alta, n-a fost ușor ca un țăran de la Calu Iapa să concureze cu șmecheri de oraș. 

                  Singurul ţăran, la Ziaristică...

Acasă, inevitabil, lumea era teribil de curioasă. Voia să știe dacă am reușit. Doamne, greu mi-a fost să spun că rezultatele se dau mai tîrziu. Doamne, cît i-am mai obosit pe Maria și Ion Talpă!... Ion, în anul terminal fiind, își susținea Licența. Mă împrietenisem cu el în anii anteriori, cînd săvîrșea practica studențească la ziarul Ceahlăul. M-a, și l-am îndrăgit. Abia se căsătorise cu Maria, o doamnă tare frumoasă și deșteaptă - și atunci, și azi. În acea perioadă, într-o zi îl sunam pe Ion, la București, iar în următoarea o chinuiam pe Maria, știind că vorbește zilnic cu tînărul și îndrăgostitul de ea soț, să aflu dacă s-au afișat listele cu reușiții la Ziaristică. Sigur, după mai multe zile, vreo zece după examen, Ionică Talpă mi-a dat vestea:
- Trăienică, ai reușit!...
Mai intimidat ca atunci, la aflarea veștii, nu-mi aduc aminte să fi fost. Intimidat, nu preocupat, de atitudinea celor din jur. Mama, strîngîndu-mă în braţe şi pupîndu-mă ca în vremurile prunciei, mi-a zis:
- Băieti, di-acolu din Ceruri, şî tac-tu sî bucurî c-ăi agiuns zîarist!...
 Și jur că mama deja mă calificase ziarist, aşa simţea ea, mai ales că tata, născut în 1903, făcuse 5 clase, iubea slova şi apucase să citească în ziare articole semnate de mine, treabă de care era tare mîndru...
Vestea că am reușit LA FACULTATE a înfiorat și rîul, și ramul din familia mea, de la locul de muncă, de la ziar. Eram primul din familie care urma să meargă la studii înalte. Din nefericire, redactorul șef Securilă avea un prieten în facultate, pe profesorul P.P., care m-a hărțuit nemeritat, inclusiv la examenul de licență, în a cărui comisie s-a introdus premeditat. Adică s-a străduit să nu fiu primit la examen. Norocul mi-au fost profesorii Silvia Drăgănescu (soția academicianului Drăgănescu) – îndrumătorul lucrării,  Dumitru Titus Popa – îndrumătorul de grupă, și Constantin Amariței - decanul nostru. Am luat licența cu nota 8. A fost o mare victorie, pe care o trăiesc și azi, încă marcat de monstruozitățile încercate de PP în timpul şcolii, dar și în al practicilor din vacanțele de vară, pentru că toți studenții eram obligați ca timp de o lună să prestăm la ziarele din județele din care proveneam.
În anii facultății, am tot sperat că Securilă va fi descăunat de către PCRul de la Neamț. Nu s-a-ntîmplat, și a trebuit să mă angajez la ziarul Ceahlăul, unde Securilă a mai rămas șef încă 2 ani de zile. Cum am lucrat cu analfabetul, doar cei care-au îndurat mai multe decît mine, în mai mulți ani, știu. Din păcate, unii s-au dus, nemeritat și prematur, la Domnul... 

                   Mînie proletară, în amfiteatrul A 500

Așadar, în octombrie 1980, plecam de la Calu Iapa, natala comună care, din 1965, fusese botezată Piatra Șoimului de către „intelectualii” vremii, la București. Cu trenul, din gara Roznov, cea mai apropiată, la care erau arondate cele mai multe așezări din „Cîmpul lui Dragoș” (mai multe informații, în revista Calu-Iapa).
Nu-mi amintesc să se fi aruncat cineva înaintea roților, să oprească trenul vieții mele, nu!...
Pînă pe la Adjud, numai în urechea stîngă îmi reverbera: ” A plecat țăranu’ la Capitală!...”
În Gara de Nord, ajung pe la şapte jumate. Iau troleul 90 pînă în staţia Leu, unde cobor ca s-apuc către Facultate. Aici, cei 20 de reuşiţi la Ziaristică sîntem repartizaţi în căminul ”C”. Administrator, o minuantă moldoveancă din Focșani, doamna Lazăr. În camera 122, de la etajul I, sînt repartizat cu Alexandru Tatar, ungur din Petroșani. Ce coleg minunat, mai român decît mine și alții. Azi, lucrează la Radio Timișoara și, an de an, merge la Ipotești, cu cărți și manuscrise, cu meseria după el, adică executînd reportaje și transmisii „În  Direct”.
Sîntem adunați în cel mai mare amfiteatru. Asemenea proporții, prin asimilare, doar în munții de-acasă, Ceahlău, mai aproximam. Freamăt, șușoteli, Doam’ ferește!... S-au închis ușile, după intrarea amenințătoare a unui prezidiu de vreo 10 indivizi, care și-au pus șezuturile pe fotolii imperiale.
Începe osîndirea. A profesorului Victor Frunză, care se expatriase de cîteva luni de zile. Mulți dintre noi, proaspeții admiși, habar n-aveam cine era. Cei din anii superiori îl știau. Victor Frunză le fusese profesor de Jurnalistică. Școlit la Moscova, unde urmase facultatea de profil. Mînie proletară, înfierare comunistă, vorbe grele... Nu-mi amintesc ca cineva dintre profesori și activiști de la CC al PCR din prezidiu să fi amintit de instruirea moscovită a lui Victor Frunză. Nu, nu se putea, cred acum, cîtă vreme rectorul era Leonte Răutu. Atunci, pentru că, după scandal, în funţie i-a urmat  fostul secretar cu Propaganda al CC al PCR, Dumitru Popescu. Mare intelectual, autor al excepționalului roman ”Pumnul și palma”...
Și, totuși, cineva  a rostit niște propoziții. De luare-aminte,  de apărare a plecatului în Danemarca, Victor Frunză. Era minunata doamnă și dascăl Victoria Iliescu, colega de facultate a lui Eugen Tureschi, secretarul general de redacție al ziarului Ceahlăul. De bună seamă, după cea intervenție, Vichi a fost trimisă la „munca de jos”, la nuș-ce secție a Radio România...

                           Auspicii „niet favor”...

Așadar, supt asemenea „auspicii” am început anul întîi. Nu știu cîți dintre noi realizam în ce sistem intrasem. Cred că mai nimeni. Pentru că nici profesorii nu s-au străduit să ne imprime ideologia. Nici nu cred că ar fi reușit. Au intrat într-un fel de complicitate cu simplitatea noastră, a celor atinși de oarece talent gazetăresc-scriitoricesc, agitaţi și de desluşitul...anumitor cărți.
Dăm piept, prin urmare, cu decanul și, apoi, cu îndrumătorii celor două grupe. Cîte 10 studenți, în fiecare. Ale profesorilor Dumitru Titus POPA și, respectiv, Mircea ICHIM.
Iată-ne:
1. Mircea DUNĂRINŢU – un  băiet de vreo 190 și centimetri, din Turnu Severin, diștept și frumos, un coleg și pretin de neasemuit. După facultate, a lucrat la Agerpres, apoi ca șef de cabinet al ministrului Dan Mircea Popescu. S-a stins  nemeritat și prematur, Dumnezeu să-l ierte!
2. Viorel CHILEA, un gorjean. Din Tîrgu Jiu, unde ne-am dus și la nunta sa. A renunțat dișteptu’ la Filozofie, în anul doi parcă, pentru a se face ziarist. Și a fost, și este!
3. Aurelian Titu DUMITRESCU, scriitorul, autorul ANTIMETAFIZICII, cu Nichita Stănescu. Pe unii dintre noi ne-a luat, ca „stenografi”, acasă la Nichita, în Amzei. Doamne, scriitorul sau omul, sau împreună sublimează omenia, menirea, mîntuirea...;
4. Olga HUIBAN, din Bacău. O minunată colegă, deşteaptă, vitează. Şi frumoasă! Realizator emisiuni Radio România;
5. Lucian CRISTEA, din Constanța. Da’ ci băiet, măi mari dragu’... Cît am mai profitat de el, după pregrinările la Tîrgu Jiu, unde, cam la două săptămîni, pleca sîmbăta, cu trenul de joi... Şi se întorcea luni, cu trenul de miercuri.. De fiecare dată, cu trăiştile pline de mîncărică şi băuturică...de la o prietenă a sa, doctor stomatolog. Excelent pamfletar, scriitor;
6. Gheorghe CHIRVASE, din Bîrlad – minunat coleg( și de cameră) și gazetar. Acum, în Petroșani;
7. Ilie MATIEŞ, din Cugir – ce copil frumos și solidar. Şi talentat, în toate cele. Acum, patron de editură în Alba Iulia;
8. Viorica BLAJ, din Zalău –  o consacrată frumosului și mai binelui tuturor. Și acum ziaristă, în Sălaj;
9. Costică PĂDUREANU, din Craiova – ce oltean descinzător din Marin Sorescu, scriitor cu ”adeverință” încă din studenție;
10. George IONIŢĂ, din București –  grozav profesionist la Scânteia, apoi la Adevărul. CTPul nu știu cîte grăia în fața lui( și a lui Ion Marin, mai mic decît noi cu doi ani, întemeietor și el de Adevărul, nou). Pe amîndoi, Domnul i-a chemat la EL prea devreme;
11. Radu VIDA, din Cluj – ce ardelean rafinat și, deci, scriitor pilduitor. Acum, președintele CA al unui trust de presă transilvan;
12. Silvester ANDREI, din Tîrgu Mureș - un conlocuitor afurist de diștept. Naturalizat, ca și
13 - Attila BOGOZI, tot din Tîrgu Mureș, de către conaționalul lor 14 - Alexandru TATAR, concubinul meu. De cameră...
15. Flavia DIUGAN, din Beclean. Strănepoată a lui Liviu Rebreanu. Doamne, ce ființă a duminecării binelui, frumosului și iubirii de semeni! Acum, gazetar în Bistrița-Năsăud;
16. Dora POPESCU, din Sibiu. Domnul a zămislit-o tocmai pentru a o dărui Bucuriei. De a fi, de a trăi. Acum, producător la TVR;
17. Cornelia ANDREI, din București. Ce făptură, cîtă bunătate și solidaritate emana, la cîtă civilizație ne îndemna. Și reușea, chiar și cu bagabonții dintre noi. Nu cu toți, clar...
18. Cristina POPESCU, din București. Șî dișteaptî, ș-a dracului de frumoasî. Îngăduitoari, da și teribil de șfichiuitoari...a nesimțirii. Unora...

Despre 19 – brăileanul Sorin Ovidiu BĂLAN, care m-a înșfăcat și ridicat cu doar o mînă înspre tavanul holului de la intrarea în sala de examen, ce să mai spun. Aveam, atunci: eu, vreo 58 de molecule; el, vreo 90-100 de kile. M-a ridicat la tavan, decretînd colegilor: ”Uite sîrma, bă!”
De bună seamă, știți: ”Afrontul ista se iartă, dar nu se uită! În numele nației mele moldave... căci, vorba lui: „Ţinem aproape!”
20. Traian SOCEA, din Calu Iapa – Neamţ. Singurul ţăran student la Ziaristică!

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector