Jurnalistica, brățara mea de aur( episodul V)

            Tovarășa Elena Ceauşescu nu greșește niciodată...    

Sorin Ovidiu BĂLAN  

S.O. Bălan și T. Socea,
6 octombrie 2024, la o zi 
 după lansarea volumului Saprofitorii

       Într-una din zile, redactorul-şef al secției „Ştiri interne” a Agenției Naționale de Presă Agerpres, făcându-i-se probabil milă de mine, băiatul de pe hol, sau îndemnat de Bujorel, cu care era bun prieten, ca să mă batjocorească, m-a îndemnat:

 „Du-te la Comitetul Central, la Secţia de Presă, să le spui tovarășilor de acolo problema cu repartiţia. Să le spui că arzi de nerăbdare să faci presă adevărată. Aici e cimitir, ai sesizat bine. Te înţeleg, aşa eram şi eu în tinereţe. Sunt tovarăşi serioşi acolo, crede-mă! Uite, înscrie-te în audienţă şi cere să te primească tovarăşul Sprinţeroiu. Îl cunosc, dar să nu-i spui că vii din partea mea. E de treabă şi te rezolvă.”

A doua zi, îmbrăcat reglementar, adică în costum, m-am dus la sediul CC al PCR. Într-un birou insalubru, dintr-o clădire alăturată, își făcea veacul un tovarăș ponosit, ce duhnea a nespălat, a rânced şi a transpiraţie dospită. M-a „dereticat” la acte cu destulă acuitate proletară, după care m-a avertizat că sunt înscris în audiență și, prin urmare, trebuie să aștept.

M-am executat, n-aveam încotro, firește. Și, exact după o săptămână, am fost anunţat telefonic, acasă, că voi fi primit de tovarăşul Sprinţeroiu.

În ciuda numelui, era un individ scundac, gros şi tare încet, cu o faţă de ghişeu la care se plăteşte întreţinerea la bloc. Mi-a indicat să iau loc şi m-a pus să povestesc. A trecut mai mult de o oră. Pledam înfocat pentru meseria de journalist, pe care voiam din tot sufletul să o fac. La un moment dat, a intrat o femeie care i-a pus un plic pe birou. Sprinţeroiu l-a luat și l-a desfăcut. Am văzut, era plin cu bancnote de câte o sută de lei, pe care le-a numărat tacticos. Erau multe de tot. Nenorocitul nu avusese nici un gând să mă asculte. Pur şi simplu, se plictisea și aștepta să i se aducă leafa de la casierie. După ce a terminat de numărat, a ridicat ochii la mine şi m-a întrebat plictisit:

„Crezi că tovarăşa Elena Ceauşescu a greşit?”

Habar nu aveam că, formal, dosarele celor care urmau a fi angajaţi în presă erau semnate, la final, de coana Leana. Am răspuns candid:

„În cazul meu, da!”

S-a îngălbenit. Dacă n-aș fi fost mult mai solid decât el, cred că mă pocnea.

    Drept care, cu voce sugrumată, abia articulă: 

                      „Tovarășa Elena Ceaușescu nu greșește niciodată!” 

                                               Mi-a poruncit să ies.

Așadar, praful se alesese de demersul în care îmi pusesem atâtea speranţe.

Fără ca eu s-o fi văzut vreodată față-n față, pe viu, şi fără ca ea să ştie că eu exist pe planetă, Elena Ceauşescu îmi paradise viaţa încă înainte de a o începe cu adevărat.                                                                              

                                                    Și totuși.

Puține zile după audienţa la Secția Presă a CC al PCR.

Plecam de la Agerpres către casă cătrănit de tot.

 Eram în depresie maximă.

  Nu mai vedeam nici o scăpare.

Prin urmare, eram blestemat să mor profesional la agenţia de ştiri de rahat.

 Mă obseda gândul că voi ajunge şi eu un bătrânel şontorog, alergând gâfâind după pensie, cu o ştire de doi bani în mână, mimând că-i caldă şi importantă.

Și totuși.

Veți vedea cum vorba „n-aduce anul ce aduce ceasul!”  mi l-a scos în cale pe omul neuitării. (va urma)

Jurnalistica, brățara mea de aur( episodul IV)

 Repartiție la Agenția națională de știri „ Agerpres”

Când s-au afişat repartiţiile, am căzut pe spate:

 „Bălan Sorin Ovidiu: Agerpres”.

Habar nu aveam nici pe unde se intră în instituţie.

Nu avusesem nicio „interferență” cu ea.

Eram convins că se făcuse o greşeală, pe care precis o voi putea remedia.

 Sorin O. Bălan și Mircea Vintilă,
 tot pe la Vama Veche

    M-am înfățișat conducereii facultății, însă deja era vară şi lumea se gândea la mare. Drept care, s-a amânat pentru toamnă rezolvarea problemei mele. Şi s-a rezolvat aşa de bine, că am ajuns cu dosarul de angajare în mână, la… Agerpres.

Prima constatare, când am intrat în istituţie: Toţi cei care mişunau pe acolo erau bătrâni.

    După câteva zile de hălăduit pe holuri, fără să ne bage nimeni în seamă (eram împreună cu un alt coleg de grupă şi foarte bun prieten de familie, Mircea Dunărinţu, un jurnalist foarte arătos, ca un actor, mereu îmbrăcat la patru ace, pentru că, din Turnu Severin fiind, își cumpăra haine occidentale de la sârbi) ne-a chemat directorul general. Un activist bătut în cap, al cărui nume nu l-am reţinut niciodată şi pe care l-am botezat pe loc „Bujorel”, pentru că era foarte roşu în obraji.

Ne-a luat direct: „Voi aţi fost repartizaţi aici, deci. Ca boboci, trebuie să vi se forjeze caracterul. De aceea, trebuie să o luaţi de jos, de la talpa jurnalisticii. M-am uitat pe dosarele voastre. Cine-i Dunărinţu? Eşti din Severin! Pleci corespondent acolo. Tu, eşti Bălan, nu? Am văzut că eşti din Brăila. Pleci şi tu corespondent acolo.”

    Degeaba i-am explicat că aveam repartiţie în Bucureşti, că aspiram la marea presă. Nimic! Bujorel al meu o ţinea cu forjatul caracterului şi începutul de la talpa presei. De pomană l-am rugat să se uite în dosarul meu profesional, să vadă că deja trecusem de talpa presei, că aveam anchete grele şi pagini întregi de reportaje în „Scânteia tineretului”.

 Nimic!

Mircea, mai înţelept decât mine, a acceptat să plece. Eu, nu. Am refuzat foarte ferm. Enervat, Bujorel mi-a azvârlit dosarul pe jos, urlând ca un apucat:

 „Afară… Afară din biroul meu!”

Când am ieşit pe hol, câţiva redactori, aşa cum am zis, cocliţi de bătrâni, ne-au întrebat îngrijoraţi cu ce le-am supărat şeful de a putut striga aşa. Dânsul, care era un om aşa de calm, de bun de …şi alte astfel de pupături în dos. Răspunsul meu: „Am vrut să-i bag o forjă în cur şi cred că l-a durut puţin”. i-a îngrozit şi i-a făcut să dispară urgent prin birouri, de parcă aş fi avut ciumă.

Prin urmare:

Cineva precis m-a turnat, căci prea „din prima” am devenit duşmanul de moarte al lui Bujorel.

Ce era totuşi de făcut, pentru că nu aveam de gând să mă îngrop la Agerpres. Deşi Bujorel nu-mi semnase angajarea, deci nu primisem nici măcar un scaun, necum un birou, mă duceam în fiecare dimineaţă la agenţie. Stăteam în picioare pe hol şi priveam un spectacol grotesc. Se ştie ce mari ştiri se dădeau la vremea aceea. Toate începeau cu invariabilul: „Harnicul colectiv de la… transpunând neabătut în practică preţioasele indicaţii ale secretarului general au…” şi urma câte un rahat de informaţie, cu ceva strunguri date peste plan, sau recolte mincinoase, care, oricum puteau fi difuzate şi a doua zi, şi peste o săptămână sau o lună, că tot la fel de actuale erau. Ei bine, bătrâneii aceia, ca să mimeze că dau ştiri calde, a căror transmitere nu suportă nici o secundă de amânare, ieşeau din când în când din birouri şi porneau într-o alergare strâmbă, chinuită şi caraghioasă, şontâcăind de ziceai că se dezmembrează, pe holul imens de la Casa Scânteii, până în capăt, unde era secretariatul de redacţie. 

Acolo se centralizau ştirile, se corectau, se trimeteau la cenzură, după care erau băgate pe flux. Nici nu ştiai dacă să râzi sau să-i compătimeşti pe bieţii moşneguţi.

 Am decis să râd.

Astfel că, atunci când un bătrânel pornea în cursa sa către secretariat, alergam şi eu pe lângă el, îndemnându-l să nu scadă ritmul. Aveam şi un ceas-solniţă, mare cât un bolovan, pe care mi-l adusese unchi-miu din Siria, că lucra la „Arcom”. 

    
Porneam cronometrul, că avea şi cronometru, şi când concurentul ieşea gâfâind cumplit de la secretariat după ce lăsa ştirea, îi comunicam ceremonios, ca la finalul unui concurs oficial, timpul înregistrat şi pe ce loc se clasase în acea zi în competiţia ştire-viteză. Desigur, am fost pârât şi cu asta la Bujorel, care m-a îndrăgit şi mai tare.

Nu-i port resentimente.

Un idiot ca mulţi alţii din acele vremuri, ajutat de soartă şi de partid, care ajunsese undeva unde căciula, mult prea mare, îi căzuse pe ochi şi, ca să-şi arate sieşi că nu este un biet căcat, se războia şi el cu un junior.

Aşa au trecut trei luni de zile.

Alergând pe holul lung, alături de bunicuţii răsuflând din greu. Eram antrenat pentru olimpiadă. Aveam 25 de ani şi toate visurile năruite.

„Scânteia tineretului” avea redacţia tot în Casa Scânteii, dar în celălalt corp de clădire. Înspre acolo, mă uitam pe geam, din când în când, ca la Taj Mahal. (va urma)

Jurnalistica, brățara mea de aur(episodul III)

 
Ion Cristoiu, primul meu șef

Sorin Ovidiu BĂLAN

 Primul meu pas în profesia de jurnalist profesionist, cu carte de muncă adică, a fost cu stângul.

Am păşit atât de hotărât cu stângul, încât mi-am luxat şi glezna. Era să ratez din prima şi să mă îngrop profesional, din cauza unei erori. Cea care m-a încurcat a fost nimeni alta decât Elena Ceauşescu.

Nu glumesc.

Nu am văzut-o niciodată la faţă, nici ea pe mine, dar uite aşa, pe nevăzute, era să-mi radă aripile de început.

Așadar, încă din timpul facultăţii, devenisem unul dintre efervescenții colaboratori ai „Scânteii tineretului”.

Cum am ajuns aici?

Eram chiar în anul întâi. Mă aflam în practică, la Radiovacanţa Costineşti.

Era august, vară minunată, plină de bere şi de fete.

                                                         *****

Ion Cristoiu era şi el la Costinești.

Cu echipa sa, scotea „Secvenţa”, revista Festivalului de film ce se desfăşura anual în staţiunea tineretului.

I-am dat un text.

I-a plăcut.

Mi-a spus să-l caut la sârşitul verii, când ne întoarcem în Bucureşti.

 Aşa am făcut.

M-am dus la redacţie, cu un text nou.

Fără să-l citească, l-a aruncat la coș. Apoi mi-a dat ceva de muncă.

Ceva simplu, bineînţeles, deşi văzuse că la Costineşti realizam emisiuni.

Maestrul Cristoiu răspundea chiar de secţia de anchete şi reportaj a „Scânteii tineretului”, adică fix ce visam să fac eu, ca jurnalist.

 Anchete şi reportaje.

Ce să-ţi doreşti mai mult? Era în 1980, aveam 21 de ani şi mi se împlinise dorinţa vieţii.

De pe când eram prin clasa a cincea la şcoala generală, am visat să mă fac jurnalist. Aveam un vecin pe care îl idolatrizam, care lucra la ziarul judeţean din Brăila mea natală. De câteva ori fusesem pe la el pe la redacţie şi plecasem fascinat. Fascinat de maşinile de scris, de foile cu litere negre care ieşeau din ele, fascinat de linotipuri, de mirosul de hârtie, de plumb şi de cerneală din tipografie, toate amestecându-se încântător, de rotativa halucinantă care îţi lua ochii atunci când pornea, de cititul plat, fără intonaţii, al corectorilor, ce parcă erau nişte centraliste de la telefoane, de strigătele pline de denumiri ciudate ale tipografilor, de urletul acela care din când în când străbătea printre maşinile de tipărit: „calaaandru”, semn că încă o pagină era gata, de înjurăturile redactorilor, de masa pe care jurnaliştii o aveau întotdeauna rezervată la barul din apropierea redacţiei. Învăţasem chiar şi termenii tehnici. Ştiam ce este un corp sau un caracter de literă, o albă, un ludlow, ce sunt acelea aldinele şi ce sunt verzalele, ce înseamnă un punct tipografic şi o ramă de paginaţie.

Apoi, rememorând istoria presei, da, îmi părea rău că nu mai existau vânzătorii ambulanţi de ziare. 

Tare mult mi-ar fi plăcut să ies sub braţ cu teancuri de gazete tipărite, mirosind încă a cerneală, să mă murdăresc un pic pe mâini de la ea, de proaspătă ce era, şi să strig din toţi plămânii titlul articolului de fond al ziarului. Peste toate astea, mai văzusem şi un film, american, alb-negru, „Prima pagină” se numea, cu Jack Lemmon, David Wayne, Susan Sarandon şi Carol Burnett.

O comedie în care un nevinovat era acuzat de o crimă pe care nu o comisese, era căutat de toată poliţia din oraş, un mare oraş american, dar a fost găsit de un ziarist care l-a ascuns cu mari riscuri şi apoi i-a demonstrat nevinovăţia. Vă daţi seama ce fantezii pe mine.

Era lumea în care visam să trăiesc. Lumea pe care o iubeam.

  ”Școala Scânteia tineretului”

Prin urmare, aproape zilnic eram în redacția „Scânteii tineretului”. Eram în tipografie, la corectură sau cu redactorii la cârciumă, încât mulţi dintre jurnaliştii de acolo erau convinşi că suntem colegi cu acte în regulă.

După-amiezile, când înceta forfota, stăteam pe lângă echipa de serviciu, să văd cum se face Ziarul.

În timpii morţi, până ieşeau albele de jos, din tipografie, mai jucam table.

Nu mi-am dat seama ce sacrilegiu am comis încă de la început.

L-am bătut măr şi i-am luat şi banii, că jucam pe un leu linia, pe Caşcarache, campionul redacţiei.

Ba încă am mai făcut şi mişto de el.

Că sunt din Brăila, deci am tablele în genă, aşa că să nu fie supărat că a încasat-o. Nea Gică Cucu, unul dintre cei mai mari fotoreporteri pe care i-am întâlnit vreodată, avea un caiet în care ţinea scorul tuturor partidelor care se jucau în redacţie.

A scris rezultatul cu pix roşu, mustăcind: „Caşcarache, te-a ars!”.

Şi după aceea, mulţi ani, caietul lui Nea Gică a consemnat multe victorii ale mele.

Căci, mai făceam și câte un ban, de-o sticlă de vin, acolo.

Cu George Ecliserescu, cel care purta cu mândrie porecla „Cașcarache”, am rămas prieteni foarte buni până a murit. S-a stins de foarte tânăr, din păcate.

Cred că am fost primul student şi poate ultimul care le-am luat banii la table ziariştilor de excepţie de la „Scânteia tineretului”, inclusiv şefilor.

Dar până să devin cu adevărat coleg cu ei, angajat cu acte în regulă, mai aveam de îndurat o tâmpenie.

Terminasem facultatea cu notă suficient de mare, ca să pot lua post în Bucureşti.

De bună seamă, prin definiție, profesia de jurnalist era una liberală.

Degeaba terminai cu notă mare, dacă nici o redacţie nu voia să te angajeze.

Ajungeai bibliotecar de nu te vedeai. Pe mine, însă, mă voiau.

Mai mult, teribilul jurnalist Dan Mucenic, unul dintre cei care, când eram student, mi-au îndrumat paşii de început la „Scânteia tineretului”, pleca la „Flacăra” lui Adrian Păunescu.

Pe vremea aceea „Flacăra” era un fel de selecţionată naţională a presei române, iar libertatea de a scrie era uriaşă, în comparaţie cu alte publicaţii.

Dan Mucenic lucrase chiar în secţia „Reportaj - anchetă”.

Ce mai, eram ocrotit de soartă. Un fericit al norocului.

Se făcuse loc liber chiar în secţia unde îmi doream să lucrez.

La şpriţul pe care l-a dat în redacţie cu ocazia transferului, printre vălătucii de fum, Dan, care fuma tot timpul, mi-a spus:

 „Ai grijă, e greu la ce te-ai înhămat!

Dar, fă ce ai văzut la mine, la Cristoiu, la Avramescu, la Nistorescu, la Horia Alexandrescu şi ai să răzbeşti.

În rest, ai toate calităţile, adică fumezi, nu te dai în lături de la şpriţ… Ai să reuşeşti”.

Vorbele lui au mers și mi-au rămas la inimă. Ce mai, mă consideram deja ziarist la „Scânteia tineretului”.

Cu marea responsabilitate de a-l continua pe Dan Mucenic, unul dintre cei mai buni reporteri pe care i-am întâlnit vreodată.(va urma)

În decembrie `89

La ziar, nebunia de pe lume...

Viorel COSMA

    Puțini știu - și doar Dumnezeu știe câți ar fi dispuși astăzi să accepte - că viitorul presei nemțene, în decembrie 1989, s-a croit în doar câteva ceasuri.

Iată cum a fost:

O mână de tineri, dintre cei sinceri care credeau în Revoluție, ocupase biroul tovarășului comunist-de-frunte Amza Săceanu, secretarul cu propaganda al Județenei de partid Neamț.

Nu ca pe-un trofeu, ci pentru a-l transforma (cu obrăznicie, nu?) în cartier general al rațiunii furioase, educate și suficient de imună la relele vechiului sistem.

Pe scurt, un radicalism sănătos.

Ceea ce nu era deloc pe placul câtorva dintre viitorii profitori ai Revoluției.

Care, de pe-atunci, dădeau semne că-s închipuiți de calibru, care erau curios de bine orientați, dacă nu cumva și transpirația le era pe coduri de mirosuri, în funcție de misiunea îndeplinită.

    Adevărul-adevărat este că, mai ales după noaptea de 22 spre 23 decembrie - când în Casa Albă(adică sediul Comitetului județean PCR, actual al Prefecturii Neamț), dintre toți „ocupanții”, rămăseseră doar 19 bucăți de revoluționari - în rândul acelor tineri s-a produs un declic interesant.

Mai puțin contase diversiunea cu apa otrăvită, din 22 după-amiaza, cât sperietura cu batalionul de securitate de la Bacău, anunțat pe 22 noaptea că vine să înăbușe revoluția.

A sosit, în schimb, șeful de Stat Major al unității să calmeze spiritele. Îndrăznesc să spun c-a avut un fel de statut de ostatic, dar ne-a relaxat ca prin farmec după ce a jurat credință revoluției, urmând exemplul colonelului Traian Ursache de la Securitatea județului Neamț.

Afară, poporul pietrean ieșise să ne apere, mobilizat sau stârnit fiind și de rateurile trase pe Bd. Traian de TAB-urile chemate de la Regiment ca să ne apere.

Rateurile sunau ca mitralierele…

    Tinerii ăia cu mintea acasă, sătui și răgușiți de calea de comunicare verbală cu poporul deschisă pe copertina de la intrarea în Casa Albă, cale deja abil filtrată de niște „oameni de bine”, s-au prins că e vital să meargă ei, direct, spre „organul local de presă”, ziarul Ceahlăul.

Sperau să blocheze intermediarii alunecoși, dintre care vreo doi incredibil de bine... înzestrați. În scriptele CFSN se marca, pe bune, Comisia Presă – Tineret.

La ziar, pe 23 decembrie, nebunia de pe lume.

Dinafara redacției, scoseseră capul multe specimene atrase mai degrabă de puterea legitimației de presă.

Noi n-aveam nicio treabă cu ei - poate că auzisem vag despre unii.

Eram prea tineri. Știam însă că la Ceahlăul a fost tot timpul loc pentru presă de curaj.

Un loc în inimă și-n minte era ocupat de regretatul Eugen Tureschi.

    Îl îndrăgeam din copilăria avansată. Prin anii ’70, sigur după 1975, lumea rupea ușile cinematografului Panoramic, ca să bocească sincron la superproducția indiană Vandana.

Contra curentului popular, Eugen Tureschi a descris bazaconia, în cronica sa de film, drept o rașpelă pe creier timp de două ore și jumătate.

Era s-o ia pe cocoașă fix ca-n filme. Peste puțini ani, a fost evacuat de la Ceahlăul și o vreme a publicat niște reportaje uluitoare în Flacăra lui Adrian Păunescu. 

Ca de-o reamintire, ce și cum a scris despre un impostor ajuns să presteze ca medic de specialitate obstetrică-ginecologie la spitalul din Piatra Neamț - da, pe vremea comunismului, nu a lui Pinalti! – a cutremurat toată țara.

Tureschi s-a stins, tragic, după un accident rutier neclar, în decembrie 1988.

L-am omagiat la Deva, unde eram inginer stagiar, la întâlnirea săptămânală a cenaclului literar din care făceam parte. Nu, nu vă gândiți la ce nu e cazul, parcela mea era pe teritoriul SF. Faza-i că și acolo citeam Ceahlăul. 

Noua mea vedetă se numea Traian Socea.

    Cel mai tare mă distrau textele semnate de el împreună cu căpitanul de miliție Ionel Popa.

 Cum-necum, unul câte unul, echipa oficială de gazetari ai Ceahlăului începea să se-adune la sediul de pe Tiparului.

Vasile Oroșanu, redactorul-șef, a fost în acele momente un om de mare bun-simț, un factor de echilibru peste tensiunea și presiunea evenimentelor. Noi, cum spuneam, cam apucați. Dacă decideam pe loc să preluăm ziarul drept pradă de revoluție, nu era absolut nicio problemă. Numai că, în naivitatea noastră, ne interesa conținutul gazetei, nu redacția. 

Așa l-am descoperit pe Viorel Tudose, secretarul general de redacție.

    Cel puțin la mine, la Camelia Varvara și Ada Popovici se uita ca la cioburi. Deși emana un aer senioral, era ușor panicat, căci nu prea știa de unde să ne apuce.

Camelia, doamna Tudose nr. 2 peste câțiva ani, îl năucise complet cu profilul revoluționar: școală faimoasă de gazetărie făcută la Opinia Studențească (Iași) în anii ’80, legendă - și azi, când lucrează în Diplomație - a Liceului de matematică-fizică „Petru Rareș”, după ce, în 1978, în clasa a IX-a, a câștigat Olimpiada...de limbă și literature română, după care să absolve…Facultatea de Electrotehnică.

Pe acest fond, Tudose face liniște și decretează că fără Traian Socea nu scoate ziarul.

    Curios, nimeni nu îndrăznea să meargă după personaj. Se duse și el la culcare, după zile și nopți ”de revoluție în redacție”. Cu vorba, nu se dădea dus, ci numai adus de-acasă.

Înțeleg repede că noua mea vedetă are un statut profesional special: dacă nu venea Revoluția, Anul Nou trebuia să-l apuce în ”alt loc”, departe de redacție. Varianta optimistă era o sancțiune exemplară pe linie de partid. Așa că îl iau pe Tudose în mașina mea și-o-ntidem după Socea. 

         Traian locuia undeva pe bd. Traian, reperul fiind Fiatul 850 proprietate personală parcat în fața blocului. Omul, relaxat, ne aștepta, cum zice el, în pelinci. Adică în pijama. Pentru detaliile discuției, cred eu, e încă prea devreme.

De reținut, totuși, că Trăienică era cotat ca urmașul de drept al lui Eugen Tureschi.

    După cum se știe, ziarul a ieșit. Dar dacă nu ieșea? Dacă preluam noi redacția? Dacă o luau în stăpânire niște nenorociți siniștri?

Din grupul nostru, Camelia și-a pus repede ingineria în cui și a rămas la ziar. În iunie 1990, m-am dus și eu.

Praful s-alesese de radicalismul nostru.

Ne căutam o nouă meserie.

Nu peste mult timp, ni s-a alăturat Vali Bălănescu.

Până a fi Tudose ridicat la rangul de boier, liantul nostru real s-a numit Traian Socea de la Calu Iapa. Sau Cuviosul Pafnutie de la Double Horses, cu tot cu generica sa Academie de Arte Sexuale și Discipline Asociate de la Negulești, cu sediu perpetuu itinerant, de care râde Sorin Ovidiu Bălan, colegul său de grupă de la Facultatea de Ziaristică( Școala de catiheți, cum o decretase Cuviosul, Pafnutie fiind pseudonimul lui Traian).

Pe urmă, cu Traian, am făcut împreună cele mai frumoase drăcării de presă contemporană. Le-om povesti noi vreodată.

    Și totul a început în acele ceasuri de decembrie 1989, când l-am ”recuperat” pe Traian de-acasă, de pe bulevardul Traian din Piatra Neamț...

SĂRBĂTORI FERICITE!

Tuturor cititorilor revistei "Calu Iapa", oriunde se află, SĂRBĂTORI FERICITE!