16 nov. 2018

Incursiuni în Regatul Natal – Calu Iapa(V)


 
Traian SOCEA
Eu,  vara lui 2018...
În acel an, 1965, secerișul avea să întîrzie cu vreo două săptămîni, din pricina ploilor ce s-au așezat în ținutul nostru cam o săptămînă. Deja, a doua prașilă o dădusem la spate, iar în agenda gospodăriei urgența erau cositul și adunatul fînului de la Balta Roșie, locul în care părinții moșteniseră vreo 40 de prăjini de fînaț. Ca s-ajungi acolo, trebuie să străbați ulița Turneștilor, cale de vreun kilometru, perpendicular în drumul Calului, faci stînga și, după alți 4 kilometri, începi a urca înspre dealul Horodiștea, în dreapta. Aici, mi-a povestit tata, care, născut în 1903, preotul Constantin Matasă,- întemeietorul muzeului nemțean de istorie, și academicianul Radu Vulpe au făcut săpături arheologice în 1936, descoperind vestigii ale culturii cucuteniene și, astfel, stabilind existența unei cetăți dacice, la o altitudine de vreo 500 metri, înscrisă în salba suratelor Cozla și Bîtca Doamnei, și ele fortificații din secolul I, î. Hr...
De bună seamă, tata cu frații mai mari plecau cu noaptea-n cap de-acasă, ca lumina zilei să-i prindă cu coasa în brazdă, căci dis-de-dimineață era sporul mai vîrtos, cînd iarba era muiată de rouă se și tăia mai lesne. Pe la unșpe, mama înjuga vacile, punea prepelecii, greblele și furcile-n corlatea căruței, alături de o traistă cu mîncare și bidonul pentru apă. Cele două vite, Floreana și Joiana, știau bine drumul, mama coborînd din căruță și apucînd frîiele doar la intersecțiile dintre drumurile și ulițele - repere ale traseului, pînă la Balta Roșie. Ajungem la moară lui Lămbuță, facem dreapta și suim anevoie rîpa Bogoslovului, vitele opintindu-se pînă la epuizare, îndemnate domol de mama care, în pantele mai mari, îmi striga să strîng frîna de la cele două roți din spate, încît căruța să-nțepenească între bolovanii rispiți de torenți, mari cît căciula, iar  cele două vite să-și mai tragă sufletul.
Ajunși pe muchea platoului, cătam înspre cosașii noștri care, și ei, abia așteptau să ne zărească. Urma încă vreun kilometru de drum lutos, crestat de tranșee săpate de șuvoaiele prăvălite din munte, pe care roțile din lemn ale căruței, încălțate cu cercuri de fier, le încălecau miraculos, căci mama era dibace în strunitul bietelor patrupede. Eu străbăteam iute imașurile și fînețele pînă la izvorul din coasta stînii lui bădia Tică Anton, umpleam cu apă rece bidonul de 5 kile și tot în pas alergător mă-nfățișam țanțoș înaintea tatei, ca și cum săvîrșisem mare ispravă. Trecuse binișor de ora 12, soarele se instalase biruitor pe întreg medeanul văduvit de umbra pădurii de odinioară, căci mai mult de 90% dintre falnicii stejari ce populaseră muntele Gorganu fuseseră căsăpiți de ani buni, trunchiurile lor seculare fiind expediate de Sovromlemn în URSS, în contul datoriei de război.
-       Mă, ai văzut, o pus mă-ta fo garafă de rachiu în traistă?, mă iscodi tata în răsuflările dintre sorbitul hămesit al apei...
-       Nu știu, tataie, nu m-am uitat în traistă!, răspund eu neconvingător, spionînd reacțiile celor doi frați, nerăbdători să-și ostoiască setea...
Scrutez jur-împrejurul fîneței, apreciind că cei trei cosiseră mai mult de trei sferturi. Rămăsese o postată care urma să fie culcată la pămînt, în vreo două ceasuri. Cosașii, goi pînă la brîu, deja se așezaseră pe cîte-un polog de iarbă, la umbra unei tufe de alun lăsată anume să crească în hotarul cu proprietatea megieșă. Se făcuse ora unu și, normal, erau lihniți de foame, căci a trage de coasă nu-i o muncă ușoară. Cînd, în sfîrșit, după vreun sfert de oră, apare și mama, tata mormăie anumite sudalme. Așa făcea mereu cînd îl necăjea foamea și, mai ales, setea. De rachiu, normal!... Mă reped și dejug vitele, leg funiile la fiecare în coarne, le priponesc de un ciot de păducel și le așez sub nas cîte-un braț bun de iarbă reavănă. Mama înșfacă traista din căruță, scoate din ea un ștergar vîrstat, pe care-l întinde la picioarele cosașilor, garnisindu-l cu două scatoalce de slănină abia scoasă din putina cu slatină, precum și cu un dărăb de brînză zburată, de dimineață scoasă din strecătoare. Dintr-o cratiță de vreo trei kile, răzbate damf de scrob înnobilat cu tochitură de porc, bucăți de cîrnați și jumări, conservate cu untură în garniță, încă din iarnă. O legătură cu ceapă verde, o alta de usturoi și o mămăligă voinică iau loc pe masa improvizată, slobozind rîuri-rîuri de salivă în gurile flămînzilor. Apoi, mama dibuie în fundul trăiștii garafa de rachiu, i-o intinde tatei, care, tacticos, cu dosul mîinii își șterge mustățile, îngînă un „Noroc!” și-nghite trei duște, mai dihai ca pe apa de izvor. Sticla trece și pe la ceilalți, zic „Doamne ajută!” degustînd și ei din preludiul ospățului pregătit de mama, care era tare gospodină. Înfulec o porție sănătoasă de scrob înaintea celorlalți, n-apucă nimeni să mă ia la trei-păzește, că și zic „boda-proste!”.  Apoi, mă ridic și dau zor către căruță, descarc prepelecii și uneltele, apoi îmi iau furca și-ncep întorsul brazdelor, căci soarele le zvîntase bine de tot. Mama strînge masa și se-nfinge și ea în iarba dungată de-a lungul coastei,  în vreme ce cosașii își arceresc uneltele.
-       Măi, băiete, ia traista din cotiugă, și vină după mine!, îmi poruncește mama, după vreun ceas de muncă, apucînd-o spre coastă, către postata încă necosită.
Ce urma să facem îmi plăcea, căci mama deja strînsese un mănunchi de romaniță, pe care-l așeză cu grijă în fundul trăiștii, croită dintr-un macat din lînă multicoloră țesut în stative de sor-mea Maria, în postul Crăciunului. O traistă dolofană, în care să-ncapă și multul și puținul, pe care o căram haiducește, cu baierele legate fundă pe umăr, în atîtea și atîtea locuri unde era de mare trebuință. Mama culegea cu spor, alegînd plantele cu florile cele mai arătoase și mai parfumate, pe care le rînduia în buchete, nu înainte de a-mi spune cum se cheamă fiecare în parte. În minte încă îmi stăruie policromia neasemuită a fînețelor din acele locuri și acele timpuri. Și astăzi, recunosc, nu numai după flori și culoarea lor, care plante sînt de leac, căci pe pajiștile și fînețele de munte ai de ales sînziene, rostopască, năpraznic, brînca ursului, cimbrișor, traista ciobanului, pufuliță, cicoare, trei-frați-pătați, iasomie ș.a. De la mireasma asta unică, cu traista burdușită de plante medicinale ne întoarcem la căruță, și-ncepem iar treaba.
Pe la 4, terminăm și noi întorsul brazdelor, și ei cositul. Dau fuga la izvor, aduc al treilea bidon cu apă rece și ne tolănim la umbră, pentru jumătate de oră de odihnă. Apoi, tata înfinge-n pămînt prepelecii, unul după altul, mama s-apucă de clădit căpițe, în vreme ce frații Vasile și Mihai adună cu furcile fînul în grămezi, cît mai la îndemîna ei. Eu, nicidecum să stau degeaba, încep a grebla în urma lor, formînd ici-colo grămăjoare de fîn, pe care le car cu furca aproape de tata, care, și el, s-apucase de clădit alte căpițe. Făceam treabă cu rîvnă, căci tata, care nu cruța pe nimeni, nu-ngăduia nici un fel de hincoteală, precum s-auzea de pe fînețele megieșe. Așa că eu, mama și Mihai ne-am apucat și de întorsul brazdelor de pe postata abia cosită, tata continuînd să ridice căpițe, ajutat de Vasile. Pe la șapte-seara, terminaserăm adunatul și greblatul, iar mama și tata isprăviseră și ei clăditul fînulului pe vreo 12 prepeleci semeți, precum niște piramide în miniatură. Am pus în căruță 3 spinări de fîn cu care-am acoperit uneltele, după care mama a înjugat vitele, una după alta. Am luat drumul înapoi, spre casă, eu la coada căruței, căci scoborîșul era mai periculos, trebuind să-nvîrt manivela frînei la comanda mamei, la oricare rampă unde atelajul ar fi venit peste vite, rupîndu-le picioarele dindărăt..
Tata și cei doi frați mai mari deja o luaseră pe-o scurtătură ce cobora pe pîrăul Murarului, aproape de casa lui cumnat-su, moș Costachi Bolahan. Aici i-am găsit pe amîndoi, șezînd pe prispă unul lîngă altul, nerăbdători să-mi fac apariția, de după podul Căzăci. Mama și-a continuat drumul împreună cu frații mei, iar eu am întins-o prin lunca pîrîului Calu pînă la moș Costachi, conformîndu-mă astfel ordinului transmis de tata, căci avea să-mi încredințeze o altă misiune. Anume, să dau fuga la prăvălia lui Harlambi Dogaru, de unde să cumpăr o jumătate de șliboviță. Într-o clipită, mă și întorc, îi întind garafa lui moș Costachi, doar el îmi dăduse banii, și fug la mătușa Ileana, sora tatei, să-mi dea două păhăruțe de băut rachiul.
Moș Costachi se apropia de 60 de ani. Avea cam doi metri înălțime și vreo sută de kile. Era un bărbat voinic și arătos, vrednic și tare curajos. Bolahan era porecla lui Moș Costachi, însă numele de familie îi era Ostahie, trăgîndu-se din satul Slobozia,  al actualului oraș Roznov. Era nepotul lui Costachi sân(fiul lui) Vasile Ostachi, care, alături de celebrul Ion Roată, a fost deputat în Divanul Ad-hoc al Moldovei, luptînd și votînd pentru unirea principatelor de la 1859. Moș Costachi se-ntrecea cu tata în a povesti întîmplări din viața lor deloc ușoară, pentru că supraviețuiseră și celor două războaie mondiale, și crizei economice din 1929-1933, și legionarilor, și foametei din 1946, și cotelor impuse de noul regim. Iar eu – mezinul tatei și Vasilică - mezinul lui Moș Costachi, mai mic decît mine cu doi ani, ne tolănim pe iarba din fața lor, cu urechile cît pîlnia de patefon nemțesc. Multe din istorisiri le mai povestiseră, prin urmare le știam pe dinafară. Însă, de fiecare dată, își aminteau alte detalii, cu alte semnificații, tocmai pe înțelesul și la insistențele noastre. Tata povestea cu lacrimi în ochi de anii marii crize, cînd societățile de exploatare și transport material lemnos au dat faliment, cînd a trebuit să părăsească satul și să meargă, împreună cu mama, cu primii doi băieți și primele două fete mai mari, să slugărească pe moșia Sturdzenilor de la Miclăușeni. Acolo, cele două surori au și murit, în accidente niciodată deslușite.
Moş Costachi, în mijlocul camarazilor ...
 Apoi, Moș Costachi vorbea despre război, despre luptele de la Cotul Donului, unde, ca sergent, era ochitor de tun. Regele Mihai l-a decorat cu Medalia Bărbăție și Credință cu Spade, ca recunoaștere a vitejiei  sale, dovedită și-n luptele din EST, și din Vest. Pomenindu-se de Cotul Donului, tata s-a ridicat de pe prispă și ne-a arătat cicatricea de la șoldul drept, urmare a unei răni căpătate în timpul unui bombardament inamic năprasnic, cînd doar el și 12 camarazi din batalionul său au supraviețuit. Însă, tot restul vieții a fost nevoit să se folosească de o cîrjă, pentru  ca pașii să-i fie siguri, cîrjă cu care mi-a administrat destule corecții, ca sancțiune pentru vitejiile mele copilărești.
Mulți dintre sătenii din Iapa și Calu au fost plutași pe Bistrița și Siret. Ani buni, tata a fost dălcăuș. Adică mînuitorul cîrmei din spatele plutei, care putea fi construită din 3-4 căpătîie(table). Moș Costachi, însă, a avansat de la corhănitor, la dălcăuș și apoi cîrmaci, pînă la rangul de dragoman de plute. De la Dorna, pînă la Galați, Moș Costachi era maestrul care, ajutat de dălcăuș, asigura navigarea buștenilor aranjați în căpătăie de cîte 15-20 de bucăți, legate între ele cu șprăngi, formînd convoaie și de peste 50 de metri lungime. Pe plute, se transportau și produse agricole, și animale, care se încărcau și descărcau în haituri construite în locuri prielnice, unde dragomanul hotăra acostarea. Așa încît, cîrmaciul și dălcăușul își probau măiestria, sărind în apă și fugind înaintea plutei, legată cu o șufă de țiac (un par gros-ascuțit la un capăt), țiac pe care-l înfingeau în mal sau îl ancorau de o cioată sănătoasă, ochită din vreme.
Prin urmare, dragomanul făcea și un anume comerț, tot el permițînd și accesul „la bord” al oamenilor care călătoreau zeci de kilometri, din hait în hait, acestea fiind un fel de stații de sosire-plecare, amenajate la adăpostul malurilor unde curenții apelor îngăduiau acumularea apei, de vreun metru adîncime. Zece-unșpe zile dura drumul plutelor pînă la Galați, unde se dădea lemnul în primire, căci un sal(mai multe căpătîie legate unul de altul, în convoi) zdravăn de plute ajungea și la peste o sută metri cubi. Întorsul acasă era pe jos sau cu trenul, cu popasuri de poveste pe la hanuri de răspîntie, unde plutașii erau ospătați pe măsura vredniciei lor, căci Moș Costachi era vestit și ca petrecăreț neîntrecut.
Bunica Anica(stînga-jos), alături de nepoţi(o mică parte)...
Zilele trecute, l-am vizitat pe vărul Vasilică Ostahie - Bolahan, care și-a ridicat gospodărie temeinică exact pe locul casei părintești. Și-acum, la bătrînețe, vărul îmi reproșează cum că-l ghionteam atunci cînd bunica Anica ne miluia cu bunătăți ascunse în celar, anume pentru noi, nepoții. Vasilică a ajuns „Master chef”, datorită măiestriei sale în arta bucătăritului, mai cu seamă în prepararea bucatelor tradiționale, fapt care-l face unic în teritoriile noastre, fapt pentru care este chemat în multe case boierești, cu mare ștaif, din zilele noastre. Firește, ne-am așezat cam în locul în care ședeam odinioară, cu urechile ciulite, ascultînd istorisirile taților noștri. Sigur, vărul s-a și înființat cu o glajă de „Bitter Dacic”, o licoare patent propriu, preparată din fix 46 plante medicinale și fructe de pădure, îmbălsămate nezgîrcit, vreme îndelungă, în palincă de prună-prună, de vreo 80 de grade. Pe la al treilea păhăruț, Vasilică cotrobăie în arhiva personală și-mi arată fotografii din război, cu Moș Costachi, și cu bunica Anica, în fața casei bătrînești de pe deal la Neculai Ili-Socea, bunicul pe care nu l-am cunoscut. Apoi, dintr-o magazie, aduce un cioflîng, o țapină, o clupă și-o bardă - sculele de plutărit ale tatălui său, pe care le păstrează ca pe sfinte odoare, căci au aparținut „Maisturului” Costachi Ostahie – Bolahan...
De bună seamă, pe vărul Vasile trebuie să-l invidiezi pentru talentul său de povestitor. Își retrăiește amintirile chiar în fața ta, depănîndu-le cu emoție și înfiorare, învăluindu-le în mătasea neuitării. Aceleași gesturi, mimică și inflexiuni ale vocii, precum tatăl său, Moșu Costachi, povestind despre aventura cu muzicanții fanfarei de la Cosmești, pe care i-a luat din stația de la Galbeni. Țiganilor le-a promis că-i va debarca aproape de casele lor, pe malul Siretului, însă cu obligația de cînta din alămuri neîntrerupt, tot traseul.
La anumite coturiîși amintește mai bine vărul Vasile -  pluta intra într-un fel de vrie, iar muzicanții, pierzîndu-și echilibrul, se opreau din cîntat și-l lăudau pe tata pentru dibăcia sa: „Ești un maistur, bre, ești un maistur!...”  Pe atunci, Siretul era mai domol, meandrele sale fiind mai prietenoase, mai puțin periculoase decît apriga Bistriță. Prin urmare, ca să-l mulțumească pe tata, țiganii și-au consumat repertoriul de cîteva ori pe cei vreo sută de kilometri, de la Galbeni la Cosmești.  Însă, cu vreo doi kilometri înainte de ajunge în localitatea lor, tata i-a obligat să sară într-o ploștină, în care apa ajungea pînă la brîu. „Săriți, că intrăm în toance și se rupe pluta!”, le-a ordonat tata, amuzîndu-se cum țiganii se bîldîbîceau în Siret, cu alămurile ridicate deasupra capetelor, ca să nu intre la apă. Bineînțeles că nimeni nu s-a-necat. Bineînțeles că, ajunsă pe mal, întreaga trupă de hartiști l-a înjurat și blestemat pe tata, strigîndu-i:„ Ești o tirablă, nu ești un maistur!...”
Cu muzicanții de la Cosmești, tocmiți să cînte la Capră, de Anul Nou, Moș Costachi a mai avut aventuri. Le-om scrie altă dată. La, la fel și pe cele intitulate „ Costachi Bolahan, Maistur inculpat”...

2 nov. 2018

Incursiuni în Regatul Natal – Calu Iapa (IV)


Traian SOCEA

Eu, la Măieruş - Tarcău, iulie a.c.
Ploaia începuse de vreo săptămînă, în iulie, an de grație 1965. În prima zi, cu tunete și fulgere, cu picuri mari precum boaba de mazăre. Ploua fără gheață, lucru de care toată lumea se bucura. Ploua de parcă se rupsese zăgazul apelor din ceruri. În următoarele zile, norii îmbrățișaseră întreg teritoriul nostru, înnegurind lumina zilei. Ploua mărunt, relaxat, părînd a nu se mai opri. Pămîntul deja se săturase de apă. Pe ogoare, în livezi sau pe pășune cu greu puteai intra fără  cizme de cauciuc. Pe ulițe și pe dealuri, apa chiftea formînd, pe alocuri, șuvoaie și torenți ce apucau căi nestrunite. Ai mei, ca toți gospodarii satului, se temeau să nu vină puhoiul. Geaba, pîrîul Iapa s-a umflat, revărsîndu-se în lunci, pe ogoare cultivate cu porumb, cartofi sau cînepă. Majoritatea celor din cotuna noastră era pe malul apei. Oamenii începuseră să taie arini și răchiți, să le care cu vitele și să le proptească în locurile vulnerabile, acolo unde se năpustea viitura, rupînd malurile. Reușeau într-o parte, stihia lovea în alta, vizibil mai furioasă. Mama parcă era șef de stat major, într-atît de energică și de dibace era în mînuirea beschiei și toporului, în mînatul celor două vaci înjugate, care trăgeau la tînjală arbori nefasonați, cu funze cu tot, îi poziționa în unghiul potrivit, la un metru-doi de malul în pericol.  Fratele mamei, moș Ion Tărcăoanu, făcea căteva crestături în trunchiul copacului, peste care trecea două spire de șprangă, fixa montura asta cu una-două scoabe metalice, după care striga la mama:
-      -  Aristiță, fă, mînă Hăis, și-ntinde cablu!...
-      - Hăis, Floreană, hăis Joiană!, îndemna mama bietele vite către un arin gros, aflat la vreo 15 metri încătră mijlocul luncii.
Moș Ion lega șpranga în jurul arinului, strîngînd ochiul de oțel cu țapina...Ceilalți vecini - bădia Costică Bofan, lelița Ileana lu Bofan, moș Ghiță Radu, bădia Costică Torcaru și fiul său, Mihai, moș Vasile Tărcăoanu și bădia Costică Pintilii, moș Vasiliu și bădia Săndică Dogaru - erau deja lîngă copac, cu țapine și pari în mîini, așteptînd comanda de la moș Ion.
-        Volta, măăăă!... s-auzea dintro-dată glasul său, acoperind vuietul apelor nebune.
-        Vooolta, măăăă!....se-ntorcea ecoul strigătelor celor bărbați ce-ncepuseră a  rostogoli copacul lung de vreo 10-15 de metri în apa clocotindă, alungînd-o semnificativ de lîngă malul care se surpa mereu-mereu.
Operațiunea se repeta pînă ce fiecare cot de mal expus viiturii, pe o lungime de vreo 100 de metri, devenea protejat cu astfel de apărători. Așa încît, vă-nchipuiți că toată lumea era murată de apă, căci, în acele vremuri, pelerine de ploaie nu-mi amintesc să fi văzut la vreun consătean.

Două zile și două nopți a durat veghea asupra „cotelor pîrîului Iapa”, care, în vreme de secetă, curgea anemic, apa ajungînd abia la oul piciorului. Eu, dar nici ceilalți din generația mea, nu mai văzusem asemenea puhoi. De la mama, aveam să aflu cum că un puhoi mult mai mare fusese în 1941, cînd gospodăria noastră a fost spulberată de ape, chiar sub ochii tatălui meu, care privea de pe muchia dealului Roznovanu cum munca lor de tinerețe se prăpădește. Tata venise de pe front, într-o permisie de cîteva zile. Traversase podul de peste rîul Bistrița, însă acasă n-a putut ajunge, întrucît podul Trandacira, care asigura accesul în satul nostru, fusese luat de puhoi. Așa că, parcurgînd satul Chintinici, aflat deja în apă pînă la brîu, a suit dealul ajungînd în dreptul nostru taman cînd casa, grajdul, moara, chiua și celelalte anexe erau, una după alta, înghițite de potop, ca la comandă.
Firește, tata s-antors la război, iar mama a rămas cu patru copii, frații mei mai mari: Costică, de 12 ani, Ion – 9 ani, Maria - 7 ani și Gheorghe, de 1 an. Harlambi Tărcăoanu, frate mai mare al mamei, brigadier silvic la acea vreme, i-a primit să locuiască într-o anexă din gospodăria sa. Însă, pînă-n iarnă, mama a reușit să ridice o șandrama în care, laolaltă cu copiii, au răzbit pînă-n primăvară, în frig și lipsuri de nepovestit. Și-acum, cînd scriu aste rînduri, o văd pe mama lăcrimînd și suspinînd, povestindu-ne despre nenorocirile prin care a trecut. În 1942, cu ajutor din stînga-dreapta, a început construirea, din lemn și lut, a unei căsuțe cu două camere, hol și celar. Într-o cămăruță, ea și frații mei au supraviețuit războiului, căci peste locurile noastre au trecut și nemții – în retragere, și urmăritorii lor – rușii, despre care ai mei n-aveau păreri de bine. Întors de pe front în 1945, rănit fiind, a fost nevoit să se ajute de o cîrjă toată viața, tata a găsit casa aproape gata. În anii ce-au urmat, i-a mai adăugat o cameră, a mai ridicat un grajd și o bucătărie de vară, întregind gospodăria, în care mi-am petrecut anii copilăriei, ai adolescenței și tinereții, laolaltă cu ceilalți 8 frați mai mari, căci din 11, în viață 9 mai rămăsesm, 3 fete și 6 băieți.

Puhoi mai devastator avea să fie în 1970, cînd inundațiile au prăpădit multe case din satul nostru și nu numai, cînd apa năboia peste tot încît oamenii ziceau cum c-a venit potopul. De pe dealul Roznovanu, apa curgea în torenți în albia pîrîului Iapa, care se lățise precît Dunărea. De pe dealul Iepii, la fel. Prin grădini și ogrăzi, pe drumul mare și pe ulițe, o apă murdară și perversă se instalase pînă la ghizdelele fîntînilor. Nimeni nu putea face nimic, nădejdea era numai la Domnul, la care toată lumea se ruga încontinuu. La noi, apa, ajunsă pînă la prispa casei, inundase beciul, fîntîna, bucătăria de vară, cotețele, poiețile. Mama a hotărît să urcăm păsăretul în podul grajdului, porcul în ieslea vacilor – iar ele, bietele, duse pe dîmb, la Bițu...
Prăpădul mare s-a produs la încetarea ploii, cînd puhoiul a-nceput să scadă. Atunci, întreaga luncă a lui Vasili Pomană, cu arini și răchiți de cîte 15-20 metri înălțime, a fost doborîtă, formînd o țesătură de trunchiuri ce se așezase ca un baraj înaintea puhoiului. În amontele său, apa se tot înălța, ca într-un lac de acumulare zăgăzuit de sute de metri cub de arbori, doborîți cu întregul lor coronament. Drept urmare, apa năpădea și mai feroce, amenințînd și mai tare casele oamenilor, cele mai multe aflate la 150-200 de metri de vechea albie a pîrăului Iapa. După vreo oră, barajul a fost spulberat, trunchiuri de copaci desfrunziți înțepenindu-se în garduri, temelii de grajduri și case, în livezi și pe ogoarele din aval. Iadul era pe sfîrșite, am înțeles, căci era prima noapte din ultimele vreo 5 cînd mi-am văzut părinții ducîndu-se la culcare în odăița de jos, de lîngă uliță. În podul cu fîn, la somn, ni se alăturaseră frații Neluțu și Lică, copii de cîte 7 și, respectiv, 9 ani ani ai vărului Vasile Socea, a cărui casă, clădită de puțin timp la intrarea în sat, fusese spulberată de viitura din a doua zi de puhoi. Cei doi, mama lor - Aurica și tatăl lor aveau să trăiască în gospodăria noastră pînă toamna-tîrziu, cînd reușiseră șă-și înjghebe o odăiță în care au și iernat. Aveam 16 ani, eram ditai vlăjganu și, prin urmare, bun de muncă. Drept care, am fost de-un cît de cît ajutor în principal vărului Vasile, dar și lui bădia Ionel Nicorescu, și el încercat de soartă.

Așadar, în iulie șaișcinci, abia terminasem clasa a IV-a. Fratele cel mai mare, bădia Costică, și mama, Aristița, conspirau să ne dea la școala de muzică din Piatra Neamț. Fiica sa, Lucica, trecuse într-a șasea. Avea, și încă are, o voce tare frumoasă, glasul său auzindu-se pe la toate serbările din comună. Am avut și eu, chipurile, din moment ce eram mai mereu pe scenă, în duet cu ea, sau solo. Am dat examen, eu fiind preferat de profesorul Comaștoc, la contrabas, Lucica de profesorul Galanton, la oboi. Pînă la începerea școlii, în toamnă, trebuia să fiu exemplar în săvîrșirea muncilor din bătătură, drept recunoștință a trimiterii la oraș, unde aveam să stăm în gazdă la baba Melinte, pe strada Maiakovski.
Prin urmare, îndestula-ploaie a făcut ca vegetația să zburde, pe oriunde, grăbind și prășitul de-al doilea. Aveam pînă-ntr-un hectar teren cultivat cu popușoi, în cîmp, la Boțoaia, pe malul drept al rîului Cracău, în teritoriul comunei Roznov. De-acasă, ajungeam acolo străbătînd vreo 10 kilometri, adică trecînd podul peste rîul Bistrița, apoi traversînd Roznovul acelor vremuri și, după alți 4-5 kilometri de șes, ajungeam la ogor. Mama, alături de cinci prășitoare, toate tinere, se trezeau la 4 dimineața și, cu sapele și trăiștile cu merinde în spate, luau calea Boțoaiei. Eu trebuia să plec mai tîrziu, s-ajung pe la ora șapte la magazinul SAM din Roznov, de unde să cumpăr pîine dublă, neagră, de Tazlău, precum și cîteva borcane cu tocană de legume. De bună seamă că executam poruncile negreșit. În cîmp, predam cumpărăturile, apoi luam în primire numai un rînd de popușoi, lung de vreun kilometru, pe care trebuia să-l duc alături de muierile-prășitoare, cărora le mergeau și sapele, și gurile spurcate. Mă trimiteau, belitele, să le aduc, cu damigeana de cinci kile, apă din Papuc, un pîrîiaș ce-abia se mișca prin șesul Călimanilor, la vreun kilometru jumătate de tarlaua noastră. Bineînțeles că norma trebuia să mi-o fac, bineînțeles că protestam, că mă puneam în gură cu fîrfele și binențeles că mama, care era întotdeauna suverană, se-ntrebuința de coada sapei și-mi măsura tur-returul pantalonilor fără vreo contabilitate.

Mă răzbunam, firește, și eu pe multe dintre ele, pîrîndu-le că le-am văzut pupîndu-se cu cutare sau țîțîindu-le cutare, seara, la pîrlaz, către asfințitul soarelui, cînd se-ntorceau de la hora satului, duminica sau alte în sărbători. Totodată, cloceam și răzbunarea a mare, pentru a doua zi de prașilă, pe care o abia o așteptam. Anume, de la magazinul SAM, în loc să le cumpăr mizel și zacuscă, precum îmi dăduse ordin mama, de toți banii am luat marmeladă. Asta, da răzbunare, căci la sapă trebuie mîncare ca lumea, căci munca dura de dimineață, de la  șase jumătate, pănă la 7-8, seara. Or, drăcia plănuită avea să se-ntîmple ca la carte. Adică, a doua zi, cînd ogorul trebuia a fi terminat de prășit, pe la amiază s-a instalat canicula. Abia înotau, săracele, printre popușoii crescuți pînă la genunchi, în urma lor stîrnind  nori de praf de la țărîna cu care mușuroiau rădăcinile plantelor. Evident că mă așteptau să le aduc apă de băut, iar eu nici că mă arătam, căci eram neîntrecut la căscat gura pe drumul pe care abia-abia-mi purtam țurloaiele. Sudalmele și ghionturile cu care-am fost dezmierdat cînd, după vreo trei ceasuri de întîrziere am ajuns pe ogor, le țin minte și-n ziua de azi. Iar apogeul contondențelor s-a săvîrșit la deschiderea trăiștilor, din care lipsea salamul și zacusca, însă erau prezente 5 kile de marmeladă. Cîte-un kil de fiecare, să le-ajungă, așa socotise mintea mea răzbunătoare. Cum dracu să tragi la sapă pe o căldură copleșitoare, să dai și gata ogorul și să te hrănești cu marmeladă. Țața Marcica lui bădia Vasilică Tărcăoanu(Dumnezeu s-o ierte!) a fost singura care nu m-a ghiontit, căci mă îndrăgea de cînd s-a măritat cu vărul meu și și-au construit casă pe ulița noastră. De dragul ei, m-am dus la Papuc, am adus apă, după care am tulit-o la stînă, la moș Ion Ilie, tocmai la Groapa Lupului, la vreo 5 kilometri distanță. Acolo, era cioban și frate-miu Mihai(Domnul să-l ierte și pe el!). Am păzit oile și le-am mînat în strungă vreo săptămînă, pînă a venit baciul cu alimente pentru ciobani. Moș Ilie m-a luat cu binișorul, m-a urcat în căruță și m-a dus acasă.
 N-am luat bătaie nici de la mama, nici de la tata, însă aveam să aflu că, după Baștulea, mai am o poreclă: Marmilingi! O lansase țața Marcica...

26 oct. 2018

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa(III)


Traian SOCEA  
Acasă, la Natalul...propriu...

La sfîrșitul anului 1964, Gheorghiu-Dej semna
unul dintre ultimele decrete pe care Consiliul de Stat avea să le mai emită pînă în martie 1965, cînd președintele său avea să plece dintre pămînteni. Anume, cel care reboteza numele satului Iapa în Luminiș, al satului Calu în Piatra Șoimului, comuna urmînd să se cheme Piatra Șoimului. Sunt izvoare care consfințesc faptul că, în a doua parte a secolului al nouăsprezecelea, după organizarea comunelor rurale – în 1864, și pînă în 1923, comuna s-a chemat Calu-Iapa, cunoscînd o infloritoare dezvoltare economică(2 fabrici de cherestea, fabrica de sticlărie, mori și pive de apă, un important șeptel etc).
În 1923, comuna a fost desființată, satele Calu, Iapa, Negulești și Mastacăn( sat răzășesc, din actuala comună Borlești), alcătuind comuna Mastacăn, cu sediul administrativ(primăria) la Iapa. În 1931, se reînființează comuna Calu, care va trăi pînă în 18 decembrie 1964. Argumentele avansate în expunerea de motive de către săpînitorii de atunci, care să justifice schimbarea numelui - evident, ar putea fi căutate în arhiva fostului consiliu de stat. Îmi amintesc, însă, că principalul, solidul argument ar fi fost că „nu sună” frumos, că răutăcioși din localitățile vecine, și nu numai, persiflau:„Mă, di undi iești, di la calu-vaca?!” Ei bine, și astăzi, unii folosesc apelativul „iepean” sau „călean”, cu vădită conotație peiorativă, desigur...Eu, însă, mă număr printre cei tare mulți care văd calul ca pe una dintre cele mai nobile ființe. Tocmai de asta, socot că tot ce-i asociat calului e obligatoriu meliorativ, pledoaria mea laudativă fiind, prin urmare, meritată, îndreptățită. Istoria spune că, în Evul Mediu, Moldova era un important exportator de cabaline, iar legenda cu iapa, calul și mînza, pe care Ștefan cel Mare le-ar fi pierdut pe aceste meleaguri, au însemnat și valoare toponimică pentru strămoșii noștri, care, iată, se păstrează și reverberează și astăzi, ca nume proprii.

 Sigur, „intelectualii” acelor vremuri au găsit de cuviință să-i zică Piatra Șoimului satului Calu, deși impunătoarea stîncă veghează suveran-milenar asupra satului Poieni, iar Luminiș satului Iapa, pentru că valea pîrîului Iapa e mai largă, pe alocuri și, chipurile, mai luminoasă. Lucru valabil, dealtfel, și pentru frumoasa vale a pîrîului Calu. Cam așa și-au croit „expunerea de motive” emanații partidului de atunci... pentru ca noi, ca și alții după noi, să conchidem că așa a fost să fie, istoria e scrisă...
        Vorbind de „emanați”, am priceput către tinerețe pericolul la care respectivii  - cu osebire, președintele sfatului popular comunal Ghenadi Capmoale - au supus comuna noastră, cel de a fi colectivizată. A fost, prin urmare, o perspectivă care a stîrnit preocupare în rîndul sătenilor, obligați ca dintre două rele s-aleagă pe cea mai mică, adică întovărășirea și cotele, decît colectivizarea. Or, Capmoale, în obediența și nesăbuința sa, mergea la raionala de partid cu mostre de sol, ca să-i convingă pe activiști că-i fertil și, prin urmare, comuna are condiții pentru înființarea gospodăriei agricole colective. Imaginați-vă, prieteni, cîtă tensiune se crease în comunitate, dacă, deși aveam puțini ani, îmi amintesc spusele unora dintre săteni, care, în grup, mergeau în audiențe la raionala și, respectiv, regionala de partid, arătîndu-le activiștilor că o comună de munte, cu puțin teren arabil, nu întrunește condițiile necesare colectivizării. Evident, țin minte că tata, care cîțiva ani a lucrat ca agent agricol la sfatul popular, îi vorbea mamei de jalbele trimise la comitetul central al partidului. Trimise de către veterani și văduve de război, oameni care și primiseră ceva pămînt, după reforma agrară din martie 1945.
        Calu și Iapa au fost sate de clăcași, iar locuitorii – puțini, e adevărat -, au fost beneficiari ai reformei agrare a lui Cuza –  a cărei aplicare s-a dus către anul 1878 – după Războiul de Independență, precum și ai celei din 1921 – după Primul Război Mondial. Prin urmare, foarte puțini dintre cetățeni dețineau suprafețe mai mari de 10 hectare, cei foarte mulți avînd cîteva zeci de prăjini, teren arabil...Arabil pe care Capmoale a decis să-l mărească, prin defrișarea secularei păduri de răchită şi plop negru, ce se desfășura pe cîteva sute de hectare pe teritoriul comunei noastre, pe partea dreaptă a luncii rîului Bistrița. Din păcate, frumoasa pădure a dispărut, pe locul său înființîndu-se un izlaz pe care astăzi mai pășunează cîteva sute de oi și cîteva zeci de vite.

O altă „operă” a președintelui Capmoale
a fost desființarea Băilor Negulești, socotite de el și emanații epocii ca avînd iz burghez, în 1962. În fapt, cu titlu de reamenajare a stațiunii, pavilionul cu 22 de camere și anexele au fost edificate în 1936, de către Vasile Albet, un mare gospodar al Neguleștiului. Știu aceste lucruri de la mama mea, Aristița, care a fost administratorul acestui așezămînt, cîțiva ani înainte de demolare. Cu proprii ochi, am văzut zeci de bolnavi „descărcați” din căruțe și duși pe brațe în camerele de cazare. Am ajutat, cu micile mele puteri[h2] , pe mulți pacienți să ajungă la camera de baie și-ndărăt. Pentru prima oară în viața mea, pe la 6-7 ani, am mîncat ciocolată la Negulești, ca răsplată dată de o bolnavă venită tocmai de la Arad. Da, se venea cu trenul pînă în gara Roznov, de unde anumiți localnici, cu propriile căruțe, aduceau bolnavii pînă la Negulești, cale de 10 km, căci cei mai mulți dintre ei abia dacă se puteau mișca. Băile Negulești ajunseseră la mare faimă, apele de aici fiind vindecătoare de boli reumatice, ginecologice. După demolare, cîţiva localnici şi-au amenajat acasă la ei cîte o cameră de baie, folosind căzile din lemn luate de la fostele Băi. Bunăoară, mătuşa Maria lui Niculiţă – Dumnezeu s-o ierte!, caza bolonavi în odaia sa de oaspeţi, pe care-i ducea „cu ţolul” într-o cămăruţă alipită casei mari, în care încăpeau două căzi din lemn, vechi de peste 50 de ani. În fiecare, turna o treime apă clorosodică diluată în două treimi apă de la fîntînă, uşor încălzită.
     Depun mărturie că, prin 1996 - 1997, eu şi cîţiva colegi ziarişti am întîlnit la mătuşa Maria doi pacienţi din Bucureşti, care, după vreo 10 zile de tratament, au plecat acasă pe propriile picioare. De bună seamă, mătuşa Maria, chiar dacă empiric, ştia care apă, de la care izvor, este indicată pentru suferinţa fiecărui pacient. Căci afecţiunile tratate erau multiple: reumatismale, ginecologice, ale aparatului locomotor şi sistemului nervos...Concentraţia foarte mare a apelor clorosodice, foarte rar întîlnite, au făcut ca specialiştii să le asemuie cu cele de la Karlovi- Vari, din punctul de vedere al calităţilor terapeutice. Ca un blestem, Stațiunea, construită puțini ani înainte de revoluție aproape de vechiul amplasament, rămîne cu doar un pavilion finalizat, din cele două. A găzduit petreceri și alte paranghelii, însă niciun pacient, niciodată!, de cîțiva ani fiind, pur și simplu, abandonată...„grație” stăpînitorilor ăstor vremuri.
                 Aceste lucruri care-mi stăruie în minte de atîția ani. Le scriu, fără pretenții de istoric! Le scriu, numai pentru că le știu: din citit, auzit și trăit!
Iar toate acestea le public în revista care, parafrazînd poetul, trebuie să poarte un nume - CALU IAPA!









22 oct. 2018

Incursiuni în Regatul Natal – Calu Iapa(II)


Traian SOCEA

Iarna lui 1965 se ținea bine și către sfîrșitul lunii martie, spre necazul gospodarilor în bătătura cărora stogurile cu strînsură se subțiaseră, fînurile din poduri erau pe terminate și ele, căci vitele mîncau mai cu nesaț decît în gerul Bobotezei, parcă. Primăvara n-arăta a veni prea curînd și, prin urmare, vacile și oile încă trebuiau hrănite la iesle, pînă a fi scoase la pășunat. Gospodarii ajunseseră să umble la clăile cu strujeni, furaj uscat, pe care animalele-l mîncau cît să-și amăgească foamea, căci, se știe, cocenii ăștia sînt și greu de mestecat, și săraci în proteină.
Aveam misiunea de a duce la șîșcă, la moș Ion Tărcăoanu, o dată pe săptămînă, cîte o glugă de astfel de  ciocleji, pe care, împreună cu soră-mea, Aneta, îi tocam și-i aduceam acasă. Mama punea tocătura în ciubere, peste care presăra tărîțe sau făină de popușoi, apoi o stropea cu apă clocotită. Amesteca totul și săra cu slatină adusă de la izvorul din dealul Pughinei, aflat la vreo 7 kilometri de casa noastră. Iarna sau pe vreme de secetă, cînd slatina era mai concentrată, împreună cu frații mai mari aduceam cu căruța cîte două trei sute de litri de slatină, căci mama o folosea și la gătit, și la conservat zarzavaturi, slănină, buturi de porc sau vițel, căci în acele vremuri frigiderul încă n-ajunsese pe tărîmurile noastre. Mai mult, într-un ceaun de 30-40 litri, mama fierbea slatina la foc mic vreme de cîteva ceasuri, pînă apa se evapora aproape de tot. Rămîneau  patru-cinci kilograme de un anume precipitat, pe care mama îl întindea dibace într-un covoraș subțire pe fundul unor tăvi, coveți sau chirsîne. Iarna, aste recipiente erau așezate pe sobă, la căldură, pînă cînd ultima moleculă de apă se dispersa în încăpere precum aerosolii, rămînînd un strat de  doi-trei centimetri de iască, cum deprinsesem a-i zice. Mama îmbrobodea marfa asta într-un ștergar de in, pe care, apoi, cu un melesteu dolofan, îl bătuceam pînă cînd controlul de calitate spunea gata, adică rezultau cam 2-3 kg de sare fină, care, în acele vremuri, era de nevăzut în magazinele sătești...
         Pe atunci, iernile erau cu adevărat fabuloase, comparîndu-le, firește, cu cele din ultimii ani - adevărate parodii ale celor de odinioară, ca să nu-mi mai imaginez zăpezile de altădată de care s-a bucurat, cu secole în urmă, celebrul Francois Villon. Prin urmare, în case și-n jurul gospodăriilor vibra suflarea satului; fetele și mamele bucătărind și executînd meșteșuguri tradiționale locului, în vreme ce băieții și tații ocupau exteriorul și anexele, asigurînd lemnele pentru foc și îngrijirea animalelor. Duminicile și-n sărbătorile religioase, tinerii ieșeau la căminul cultural – la un film, sau pe tăpșanul fostei crîșme a lui Șloim Haim, unde flăcăii cu armata făcută organizau hora satului. Maturii, cei mai cu stare, luau drumul singurei crîșme din sat, dichisiți de sărbătoare, fudui nevoie mare. Bărbații, îmbrăcați cu surtuce și pantaloni de suman, încălțați cu ciubote bilger și purtînd căciuli astrahan pe cap, bătuceau viguros zăpada puhavă de pe drumul străbătut cînd și cînd de cîte vreo sanie trasă de cai. Precum era obiceiul,  la 5-6 metri îi urmau nevestele, îmbrăcate, și ele, în straie de duminică, vesele și mîndre de soții lor aprigi și semeți precum munții împrejmuitori. Iarna, nu de puține ori, bărbații chefuiau zdravăn în singura crîșmă din sat. Pe mese lungi de cîte 3 metri, gălețile pline cu „vin din Gios”( din Vrancea, adică) se goleau una după alta, hălcile de slănină maturată în slatină erau împodobite cu funii de ceapă roșie și de usturoi, de cîrnați afumați pe-ndelete în poduri din draniță și, ca ultim răsfăț, scrumbiile murate - delicatese aduse de gestionarul Nelu Părosu tocmai de la Galați.
       Aste toate și cîte alte bunătăți se evaporau ca și cum n-ar fi fost vreodată, sfidînd pe față austeritatea impusă de autoritatea statului. Căci, vă reamintesc, un deceniu și mai bine, comuniștii, ghidonați de comisarii sovietici, impuseseră cote obligatorii de produse agroalimentare. Chiar și cei care dețineau puțin pămînt erau forțați să predea la ORACA(Oficiul Regional de Achiziții și Colectare Animale), în fiecare an, măcar un porc, un vițel sau o vacă. Asta la puțini ani după cumplita foamete din anii ”46 -”47, căreia greu i-au supraviețuit moldovenii, mai ales. Care-va-să-zică, pînă-ncătră seară, nevestele erau deja asudate de-atîta jucat în hore și, mai ales, sîrbe. Apoi, ca la un ordin, aproape de asfințitul soarelui, părăseau crîșma și se-ntorceau acasă, pentru a rezolva rînduielile de seară ale gospodăriei, fără a crîcni cumva că soții lor au rămas la chef. Chef care ținea pînă a  doua zi-dimineața, cînd mulți dintre ei - neamuri, firește - dădeau năvală în zămnicul nostru, unde se dregeau cu must din pădurețe, mere și pere murate-n poloboace burduhănoase, de 4 - 5 sute de kile. Altfel, obșteasca viață-și reintra în ritmul domestic, căci bărbații începeau lucrul la pădure abia în primăvară. Orișicîtuși, chiar dacă n-am văzut statistici oficiale, înclin să cred că, șezînd acasă, la căldura sobei și la poalele nevestelor, natalitatea locală devenea mai generoasă în lunile august-noiembrie, în acele vremuri.
               Așadar, lucrul la pădure a fost principala ocupație a consătenilor mei, pînă cînd, și numai țin minte anul, cei mai tineri dintre ei, inclusiv femei, s-au dus ciopor la Săvinești, la Uzina de fire sintetice. Auzeam pentru prima oară cuvinte precum operator chimist, amecist, lăcătuș-mecanic, tablonist, filator, cuvinte pe care, pînă a le pricepe, le-am asociat unora dintre vecinii mei ce deja se calificau în aste meserii, la locul de muncă. Doamne, cît i-am înjurat pe Isidor Pingeală, pe Neculai Pîrțan, pe Gică Balot și pe alții, care suiau și coborau din autobuzul - cursă în convenție, care-i ducea și, respectiv, aducea de la Săvinești, cu aere pe care nici academicienii nu și le dau.
             În 1965, electrificarea satului începuse cu drumul principal, ulițele lăturalnice, precum cea pe care se afla și casa noastră, avînd de așteptat încă vreun an de zile. Firește, în serile de iarnă, ne culcam odată cu găinile, căci gazul lampant era scump. Lampa cu burlui de 5 focuri era stinsă după vreo două ceasuri de la înserat, în serile obișnuite. Însă, cînd la noi adăsta Moș Costică Socea, fratele mai mic al tatei, care se-ntorcea sîmbăta seara din munți, căci era pădurar la cantonul Frasin, lampa ardea mai mul timp. La lumina sa pîlpîindă, din obștescul culcuș de după sobă, îi ascultam pe amîndoi povestind despre ororile războiului, din care tata s-a întors cu beteșug la coapsa dreaptă. Moș Costică fusese vînător de munte, luptînd și în Est, și în Vest, pînă-n munții Tatra. A scăpat teafăr, însă avea să moară în 1971, împușcat din greșeală la o vînătoare în Poiana Porcului, de un coleg, pădurar și el. Tare drag mi-a fost Moș Costică! Mă ocrotea precum pe proprii copii, cu care, în vacanțe, la cabana Frasin, devălmășeam și la muncile pădurii - la plantat și descopleșit puieți, la degajat și rărit arboret, la cules zmeură, mure sau ciuperci, precum și la joacă, slavă Domnului...
                 Patru martie e ziua mea de naștere. N-am știut decît la-nceputul adolescenței că ziua de naștere este un eveniment și, prin urmare, se sărbătorește. Preocupările familiei mele erau cele lucrative, adică ale traiului de fiecare zi, căci eram cam mulțișori în bătătură. Tata, care devenise pensionar, era abonat la Scînteia, ziar pe care, iarna, poștărița i-l aducea la două-trei zile, căci răzbătea anevoie nămeții depuși pînă-nspre brîu pe ulița călcată cînd și cînd de picior de om. Firește, obișnuiți ca el să fie primul care răsfoiește ziarul, îl și auzim:
-       A murit tovarășul Dej!..
-       Cum așa?!, se minunează mama, făcîndu-și și semnul crucii...
-       Cine știe ce va mai fi de-acu-ncolo, paștele mamii lor!..., rosti tata mai mult pentru sine.
De Paște îl auzeam înjurînd cînd se certa cu unul, Jujeu, la baza ORACA de la Ruseni- Borlești, acolo unde preda vitele la cotă, căci individul fura la cîntar, fără să-i pese de nimeni, avînd spate puternic la raionala de partid de la Buhuși.
             Fratele mai mare, Ion, deja lucra la UFS Săvinești și-și cumpărase televizor Rubin, în rate. În sat, doar popa Cotfas mai avea televizor, însă numai frate-miu a dus aparatul său la căminul cultural, unde sătenii au văzut înmormîntarea lui Gheorghiu-Dej. Nu țin minte să fi văzut mai multă omenire adunată la vreun alt eveniment, nici atîta bocet ș-atîtea lacrimi după „Măi Gheorghiţă, cum făcuşi,/De-i f….şi în cur pe ruşi?/...Aşa suntem noi, românii:/Ne-am f…t în cur stăpânii!”, vorba lui Păstorel, ca ecou al izgonirii din țară a armatei sovietice de ocupație, meritul fiind al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Îmi amintesc că tristețea poporului s-a dus precum un fum, căci „regele a murit, trăiască regele!” părea expresia valabilă atunci în România populară, în care urcarea pe tron a lui Nicolae Ceaușescu îi mobiliza pe români cu oarecare entuziasm.
           Socoteala asta am priceput-o mai avan prin toamnă, cînd aproape toată suflarea satului, îmbarcată-n căruțe și-n autobuzele Săvineștiului, a fost dusă la Zănești, pe partea dreaptă a drumului Buhuși – Piatra  Neamț, să-l ovaționeze pe noul stăpîn al țării. Ceaușescu deja-și începuse vizitele de lucru prin țară, Săvineștiul fiind un reper al politicii de industrializare a țării începută de noul regim. În costume populare, în ținute de duminică, în căruțe dichisite cu covoare și lăicere, toată lumea avea buchete de flori în mîini, pe care – ne instruiau niște haldăi în costume negre – trebuia să le fluturăm la trecerea marelui conducător prin fața noastră.

       Nea Nicu se afla într-o decapotabilă, iar eu, copleșit de toată larma iscată în jur, am aruncat mănunchiul de flori înspre mașină. Atunci, securistul, care sta cu fața la oamenii fulgerați de emoții pe caldarîm, m-a văzut. S-a apropiat de mine și, fără să-i pese de tata, m-a-njurat și mi-a răsucit urechile pînă cînd și plînsul m-a podidit, și mucii mi-au zburat din nas. Tata nu mi-a luat apărarea, a scăpat  un „Dumnezeii mă-ti!”… Iar ca dezastrul să mă ia-n stăpînire pe de-antregul, tocmai atunci l-am văzut pe Ghighel alintîndu-se la poala mumă-sii, îmbrăcat la patru ace, tot marinărește, firește. Rîdea de  mine… Cu un rîs idiot, care mă scoate din minți și în ziua de azi, amintindu-mi-l…

9 oct. 2018

Baștulea, incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa

Eu, Baştulea,
acum aproape 60 de ani...



Traian SOCEA

”Niciodată toamna nu fu mai frumoasă mi s-arată în ăst an mai urîtă decît oricare cele de pînă acum. Gîndindu-mă la cele argheziene de odinioară, în peisaj mi-au apărut multele primăveri ale propriei-mi vieți. De toate îmi amintesc cu destulă-nfiorare, obligat de cele din ultimii ani, care nici ele nu se mai asemuiesc decît parțial color, mai ales cu cele ale minunatei mele copilării, cînd verdele înstăpînea rîul-ramul, de-a valma, oriunde pașii m-ar fi purtat.
Pe atunci, așadar, primăvara se înfăţişa întocmai cum era cuvîntată în dicționar, căci, copil-țăran fiind, deja prididisem a desluși că dacă ”plouă în mai, vom avea mălai”. Eram mulțișori ghiavolii pe care natura înconjurătoare ne iubea în devălmășie, în sensul că suporta toate siluirile noastre infantile, noi petrecîndu-ne veacul pe-ntreg relieful Dealului Roznovanu, care se sprijinea prea abrupt pe îngusta albie a pîrîului Iapa. Făcîndu-ne datoria mereu la coada vacii, normal că tot draga natură ne oxigena imaginația, stimulîndu-ne creativitatea de imaș, așa precîtă puteam avea noi la 10-12 ani.
Precum puteți a mă crede, avîntul creator ne era mintenaș oprit de cîte un benghi pe fruntea noastră inovativă, de rotulele genunchilor juliți a mia oară, și atîtea-cîte-alte pălituri la coaste, coate și alte protuberanțe gonflate pe trupuri de proteina administratată generos de către mamele noastre în toate străchinile, cratițele și tigăile din bucătărie, doar-doar ne-or sătura gurile mereu hulpave...Așa încît, e tare greu să nu-mi mai amintesc de marea ispravă a copilăriei mele, anume cînd, mai viteaz decît oricine, am intrat voinicește prin gardul ce împrejmuia ”Poama lu Arcip”, și tocmai cînd să-mi umplu sînul cu struguri ce-abia dădeau în pîrgă, îl și aud răcnind din toți rărunchii lumii pe prietenul de șotii, Fănică Ghiontac:
-       Hoooțuuu la poamă, bădie Culițăăă!...
        Normal c-am zbughit-o, precum turcii la Smîrdan. De frica venirii lui Culiță Archip, stăpînul viei, am încurcat cărăruia pe care venisem și, desigur, n-am mai nimerit borta din gard, prin care intrasem. Am forțat ieșirea de urgență prin alt loc al împrejmuirii de sîrmă, impletită cu felurite bețe și fușteie din alun recoltate din huciul megieș, ascuțite într-atît de bine încît să-mi sfîrtece traista testiculară, exact cît să-mi bage în alertă tot neamul meu cel mai vestit, cum că-s pe cale de a prăpădi ouțul cel  drept și, prin urmare,  salutare să mai pot avea urmași...Bineînțeles că Fănică nu văzu vreo urmă de proprietar, și deja se tăvălea de rîs în știoalna ițită de meandrele pîrîului Iapa în chiar coasta imașului părinţilor săi, în care prindea chitici cu mîinile lui dibace. Tot el a fost primul care, auzindu-mi urletele de durere, a înțeles că nu-i deloc de șagă și s-a pornit a sui dealul, ca să-mi dea primul ajutor, firește...
Ce-a urmat? De bună seamă, un episod dramatic pentru mama și frații mai mari, eu, Prîslea familiei fiind, uitîndu-mă la toţi cum își  bombăneau spaima, în felurite chipuri. M-am dumirit abia la spital, unde un doctor cît Gogea Mitu mi-a dereticat marsupiul cu tot felul de instrumente, dezinfectanți și pansamente, după care o tanti soră mi-a trîntit o injecție ce deslușisem că se cheamă antitetanos. Apoi, un alt nenea doctoru mi-a aplicat 5 copci pe lungimea spintecăturii, cu un clește asemănător celui cu care bădia Ghiță alui Fasolă potcovea armăsarii comunali, la fierăria primăriei. Cinci zile am rămas internat în spitalul din Roznov și vă mărturisesc că mi-a plăcut totul, înafara injecției-antitetanos pe care mi-o făceau în fiece zi și care mă doare și astăzi, parcă.

Ajuns acasă, am capitalizat toată compasiunea alor mei, plus afecțiunea celor de pe uliță și din întreagă cotuna noastră, arătînd și alintîndu-mă cu cele 5 copci către toate lumea care-mi pica la îndemînă. Însă, preferata vizualizării urmărilor accidentului meu era Olandina, care, mai mică decît mine cu vreo 3-4 ani, mă compătimea pînă la lacrimi, căci eu n-o cruțam deloc tot victimizîndu-mă. O pîndeam și-o înghesuiam în locuri prielnice, ridicam poala cămeșoiului lung pînă la genunchi – căci doar atît purtam toată vara – și o imploram să-mi privească iarăși teritoriul inghinal:
- Am copci, numără-le, tot cinci sunt?!..
Olandina a ajuns o femeie frumoasă, inteligentă și întreprinzătoare. Pe legea mea, cred că de la număratul copcilor mele i se trage, lucru pe care i l-am și mărturisit.. Evident, am făcut-o mult mai tîrziu, către apogeul maturității, în speranța că... poate-poate... Evident, n-am impresionat-o și, deci, nu mi-a cedat nici chiar cînd am informat-o precum că ”orice faptă bună nu rămîne nepedepsită!”, în cazul meu văduvită de recunoștință. Dar, așa se preumblă viața, mă consolez cu imaginea aceea de demult, în care degetuțele ei gingașe numărau copcile răsfirate pe croiala scrotului meu beteag.
-       Sînt toate cinci, n-ai prăpădit nici una!...
Bucuros nevoie mare, o încredințam că mai am ușoare dureri, că rana-i ca și vindecată, că... Întocmai ca la comandă, o înhățam de mînă, ne afundam în hățișurile luncii pîrîului Iapa, în care rătăceam ceasuri bune, exagerîndu-i grozăviile suferinței mele și, prevalîndu-mă de convalescență, o înduioșam într-atît încît mă lăsa s-o pup, ba chiar s-o și pipăi ștrengărește...
Pe Olandina n-am mai văzut-o de vreun deceniu. E, de vreo 20 de ani, în Italia, unde și-a construit rosturi frumoase. Vine rar acasă, deși și aici și-a amenajat tot confortul. Drept care, aste rînduri mi le doresc un omagiu pentru copilăria ei, și-a noastră...
Așadar, copilăria și o părticică din adolescență mi le-am petrecut cum nimeni de pe lumea asta n-a avut norocul. Cuvintele nu mi-s destule ca să-i evoc pe inegalabilii mei părinți, frați și surori, pe vecinii și prietenii din cotună, pe colegii de școală. Prin urmare, atîtea ghidușii săvîrșite tovărășește cu Nelu Merealbe și Benoni Avasîlcăi, cu Dochița Junghiu și Anișoara Papafoi, cu Țîlică Frumosu și Costachi Barabulea, cu Argentina Balamuc și Creța Pîsdosu, cu Jănică Fruntelată și Bițu Harpagică, cu Neculai Baroiu și Tanăsie Vorghitu. Cu cei mai mulți dintre ei am fost într-o veritabilă camaraderie, în înțelesul ”unul pentru toți, toți pentru unul!”, însă pe prea puțini dintre ei îi mai întîlnesc, viața împrăștiindu-i în multe zări. Sînt, carevasăzică, încredințat că rîndurile mele le vor provoca nostalgii, că le vor stîrni dorul de acasă.
Acasă, tărîmul copilăriei noastre neasemuite, ale cărei crîmpeie-mi reverberează mai șugubăț astăzi. Și, da!, nici azi nu mi-aș putea ierta să nu amintesc de frustrările de pe atunci cînd, bunăoară, vecinul Ghigel Vîrtosu era privilegiatul cotunei, în înțelesul că foarte rar s-amesteca cu noi, cei de rînd, nici la joacă, nici la muncile gospodărești, ca să nu mai spun de coada vacii. Ta-su era președintele cooperației, iar mă-sa, cînd nu ședea acasă să-ngrijească de singurul lor copil, Ghighel, și de imensa lor gospodărie, era gestionară la magazinul mixt. Odraslei ăsteia i-a pus numele arțăgoasa de mumă-sa, Aglaia, după fiul învățătorului comunal Pleșoianu, Ghighi, un băiat mai în vărstă decît noi cu vreo 4-5 ani, premiantul școlii, iubit de toată suflarea satului. Ei, Aglaia și-a  dorit ca progenitura să-i calce pe urme, ba chiar l-a pus și pe secretarul sfatului popular să scrie diminutivul GHIGHEL, în rubrica ”Prenume” din certificatul de naștere. Acasă, la părinți, Aglaia, ca și bărba-su Grigorie, fuseseră mai sărmani decît mulți consăteni, însă pleașca ”emancipării” lor le-a oferit-o unchiul său Coriolan Pîrțac, care, pe la mijlocul anilor șaizeci din secolul trecut, era activist de partid la raionala Buhuși, și-l pusese pe nepo-su președintele cooperativei de consum comunale, iar pe nevastă-sa gestionară la magazinul sătesc, al cărui proprietar fusese, odinioară, Șloim Haim.
Baştulea,
la 60 de ani, trecuţi....
Ghighel dormea în pijamale, purta costum marinăresc, cu pantaloni atîrnați  cu pachești-ham de umerii săi dolofani, cu chipiu bleumarin, brodat cu tridentul zeului Neptun deasupra cozorocului, tricou cu dungi albastre  desenate orizontal și pantofi de lac, spre marea invidie a noastră. În ăst harnașament, în zilele de sărbătoare, de  mînă cu mă-sa, defila pe uliță, vorbeau orășenește ca și cum își puseseră limbile pe bigudiuri, așa ca s-audă și să crape de ciudă toți megieșii. Răsfățatul  și  prostul școlii de atunci a ajuns capitalistul vremii. Veți vedea și cum.... 



Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector