Omagiu ostașilor jertfiți pentru România dodoloață!

 Sergentul Erou Vasile N. SOCEA – 85 de ani de veșnicie

          Astăzi, 19 august 2026, se împlinesc 85 de ani de cînd sergentul erou Vasile Socea și-a pierdut viața pe CÎMPUL DE ONOARE PENTRU PATRIE ȘI CRUCE.

        Așadar, în ziua de 19 august 1941, Vasile, fiul lui Neculai și al Anicăi, din comuna Calu Iapa (astăzi, Piatra Șoimului) - tatăl copilașilor Ion (Ion Socea-Gafton, de astăzi), care abia împlinise 3 ani, și Vasile, (nici nu făcuse doi ani), pensionarul de acum, -  a căzut la datorie pe linia fortificată de rezistență din sectorul Vakarjani (astăzi, Kurgan), situată la nord-vest de Odessa.

 

    Între 18 și 22 august 1941, Armata 4 Română a declanșat o masivă ofensivă, în scopul spargerii celei de a doua linii sovietice care proteja Odessa. Sergentul Vasile Socea a căzut pe 19 august, în lupte crîncene duse la baionetă într-o zonă înțesată de cazemate, șanțuri antitanc și rețele de sîrmă ghimpată, realizate din timp de către Armata Roșie, încercînd să deschidă calea regimentului său înspre Odessa.

    Luptele crîncene au continuat, cu sacrificii umane și materiale impresionante, Armata 4 pătrunzînd în Odessa abia în dimineața zilei de 16 octombrie 1941. 

 

 

 

Soldatul Erou Manole N. SOCEA, 85 de ani de veșnicie 

            Manole, fratele lui Vasile, a căzut și el pe cîmpul de ONOARE PENTRU PATRIE și CRUCE, tot în bătălia pentru Odessa. 

        Bătălia ofensivă asupra Odessei, cea mai amplă desfășurată de Armata 4 în cel de al doilea Război Mondial, s-a finalizat cu o victorie importantă, însă fără strălucire. Asta, pentru că în lupte au fost angajați 340.000 de militari români, victoria fiind obținută cu pierderea a 90.020 militari morți, răniți și dispăruți (17.891 morți, 63.280 răniți și 8.849 dispăruți). Pierderile, adică, însemnînd: ofițeri - 28,50%, subofițeri -14,06% și soldați -26,76%.

Din nefericire, în ziua de 22 octombrie, puțin după orele, 17,00, clădirea Comandamentului militar român de la Odessa a sărit în aer, după un atentat pus la cale de partizani sovietici. În urma exploziei, au murit peste 100 de militari români, ofițeri superiori cu preponderență, între care și generalul Ion Glogojanu, comandantul militar al orașului Odessa, despre care Mareșalul Ion Antonescu, ulterior, cînd a mers la mormîntul lui, a rostit următoarele cuvinte: „Ai luptat pentru Odessa ca un erou și ai murit în Odessa ca un prost!”

Ca răspuns, în aceeași seară, Antonescu a ordonat măsuri de pedepsire și represalii asupra atentatorilor. Pentru a da exemplu populației, au fost spînzurați în piețele publice sau omorîți mii și mii de evrei și comuniștii. Una peste alta, în perioada 22-24 octombrie 1941, militarii români au ucis între 25.000 – 34.000 de evrei din orașul Odessa.

Stăpînirea românească în Odessa a durat pînă primăvara lui 1944, cînd trupe sovietice ucrainene, conduse de generalul Malinovski, a recucerit Odessa și a reinstaurat regimul sovietic. 

Pînă atunci, însă, armata română a sărbătorit și a defilat inclusiv pe sub Arcul de Triumf, solemnitățiile militare fiind aplaudate de regele Mihai I și de Mareșalul Antonescu, ignorînd faptul că militarii erau prost echipați, nehrăniți, epuizați.

        Armata română era la fel de prost susținută logistic, moral și material, ca și în primul Război Mondial, căci și Carol I, și Carol al II-lea, priapicul, au tolerat și încurajat corupția din societate și din armată, marile contracte de înzestrare, inclusiv „Afacerea Skoda” (varianta Rheinmetall de astăzi), încăpînd pe mîinile mafioților de casă, amorsați de Lupeasca și alte odrasle princiare, gen Prins Paul Philppe al României, ilegitimul și repudiatul nepot al lui Carol al II-lea, care beneficiază sau își dispută moștenirile după Carol I, adus de Brătieni în locul lui Cuza, cu una traistă-n băț la subbraț.

         Și atunci, și oricînd, la vărsarea de sînge în războaie au fost trimiși cei de jos, talpa țării, normal.

        Acum, aflu că militia locală și națională împrăștie ordine de concentrare rezerviștilor rămăși acasă, cei mai mulți dintre ei abia întreținîndu-și familiile, și sănătatea, și propriile gospodării, nicidecum să fie capabili de a lua arma-n mîini și a lupta pentru Ucraina.

        Cei zdraveni îs afară, în diaspora, unde-și au propriile rosturi, după ani de muncă și sacrificii.

        Pentru cine, la o adică, să fie mobilizați, să se reîntoarcă în țară și să lupte?

        Pentru a cui Patrie?

        A lui Bolojan, Ciolacu, Friț, Grindeanu, Băsescu?!...

        A lui Mucles-Mucușor, care, în loc să onoreze marinarii de ziua lor, defilează în chiloței tetra pe la mînăstirile făgărășene?... 

        Eroul sergent Vasile Socea s-a jertfit la 29 de ani!

        Frate-su, Eroul soldat Manole Socea, abia trecuse de 25.

       Ei n-au avut norocul fraților lor: Ioan( tatăl meu), Alexandru, Haralambie și Constantin, care au revenit din război.

        Răniți, dar vii!...

        Pentru cine au luptat?

        Cum pentru cine?!...

       Pentru PATRIE, patrie de care-și bat joc repetenții, nemernicii, nevrednicii și trădătorii ce-au condus și conduc România de ani și ani de zile.

       Din satele Piatra Șoimului și, respectiv, Poieni nu s-au mai întors de pe front 69 de militari, majoritatea neavînd mai mult de 30 de ani.

        Pentru ce s-au jertfit?

      Pentru ca nenorociți precum Miruță, Buzoianu, Țoiu, Bolojan,  Mucușor- mister Bean, Grindeanu, Ciolacu, Manda și alți odioși să se îmbuibe fără saț din avuția țării, pentru care s-au jertfit sute și sute de mii de români…    

Obeliscul închinat celor 69 de eroi căzuți pe cîmpul de luptă în cel de al doilea Război Mondial, din satele Calu (Piatra Șoimului de azi) și Poieni, a fost realizat imediat după 1989, la inițiativa unui comitet alcătuit din urmașii eroilor, ale căror nume și prenume sînt încrustate pe fațadele monumentului, proiectat de consăteanul nostru Avrămel Bucur. 

(Traian SOCEA)

                                                                                                     

P.S.: Mulțumesc vărului meu Ion Socea-Gafton, fiul eroului Vasile Socea, pentru implicare și ajutor în realizarea documentării materialului de față!

 

UnuUnuDoi

„Sindrom blackout”  

Băiețî diștepț mangliră și heblu

Traian SOCEA 

Acum vreo 3 ceasuri, preocupat să nu mă ginească alde Mîndruță, Prelipceanu sau Guran, pornesc tembelizorul ca să văz și eu cîte-n lună și-n stele verzi despre chestiunili la ordinea ăstei zile de 11 august, de-a lungul, latul și curmezișul pitoreascăi noastre Românii. Ghinion pe mine, căci răsuflarea-mi se hurducă-n pieptul de aramă exact ca-n 11 septembrie 2001, cînd bufneala Gemenilor dă la NiYork reveberă pînă-n ultimul ungher al fizicului meu aflat, ș-atunci stingher, tot în pitorescu-mi Regat Natal.

Mă veți crede sau nu, mi-e tot mai limpede că UNȘPE e una cifră cu ghinion mie, căci dintr-un colț al ecranului în cîmpul vizual mi se insinuă, mai diafan decît marea balerină Maya Plisețskaya, o creatură sulfamidică, pufoasă și, totuși, arțăgoasă, pe nume și anume Cristian Silviu Bușoi, secretar de stat în Ministerul Energiei, care, c-o elocință rotund-comprehensivă, îmi întunecă dioptriile avertizînd că, pentru integritatea Sistemului Energetic National (SEN), următoarele 10 zile sînt critice, căci debitul Dunării se tot împuținează, că pragurile de pe fundul fluviului au apărut de capul lor, ca fenomen neașteptat și neanunțat dispecerilor ministrei Buzoianu.

 Mă veți crede că obsesia blackoutului tindea să capete proporții de sindrom, cînd bipedul(totuși) Bușoi mi-a șuntat atenția pomenind, de 5 ori în 6 propoziții, subiectul zilei: Centrala de la Cernavodă; complementul direct, indirect, circumstanțial și prepozițional fiind tocmai dragarea fluviului, ca să-i redirecționeze șenalul debitului deja tras, acana-nspre ei, de bulgăroii cu grumazurile demult agabaritice. Tărășenia și presupusele-i derivate - zise el -  vor însemna manoperă și alte costuri, care se vor afișa-n facturile ce ne vor nimici bugetele personale chiar din septembrie, exact așa cum a consimțit și Sfîntul Ilie Bolojan, primministru ș-al energiei, invocat și evocat în ipostază de pupincurist de alte 11 ori din 14 cuvinte.

Ce blestem pe noi, pe țara asta, ca un puradel ce imediat după isprăvirea facultății de medicină să fie plantat deputat (în 2004) în Parlamentul României, iar din 2007 pînă-n 2024 să populeze eligibilul listei europarlamentarilor PNL, iar acum, la 48 de ani, să meșteșugărească în guvernul țării, precum a făcut-o și pe la Bruxelles, și prin Qatar, tot felul de sinecuri ?!...

În 10 iulie 2023, în revista „Calu Iapa” am publicat „Dictatura kiloWattului”, o evocare a „Epopeii Bicazului”, indignat de manevrele unor „băieți deștepți”, mari calfe și zidari în administrarea, în folos propriu, a activelor energetice ale țării.

Ei bine, repostez scrierea de 3 ani în urmă, întru neuitarea dramelor întîmplate acum peste 70 de ani la Bicaz și pe Valea Muntelui, adică sacrificiile, destinele frînte, suferințele și nenorocirile trăite de zeci de mii de munteni, militari și deținuți, pentru propășirea românilor.

Repostez cu furie, pentru că niște nemernici siluiesc potențialul energetic al țării, fură fără limite și rușine sub oblăduirea unui stat profund corupt, cu complicitatea criminală a unei clase politice mediocre, vîndută, iremedibil, străinătății. 

Praful și pulberea aleagă-se de averile voastre, îmbuibaților! 

Dictatura kiloWattului      

         Mult prea multe zile, aproape toate instrumentele media şi “soşăl-midia” asasinează publicul cu vestiri epocale, anume că “Hidroelectrica” va fi listată la Bursă, că oricare muritor poate să cumpere nu ştiu cîte acţiuni, acţiuni care să-l picopsească chiar şi dincolo, în veşnicie. Astă insistenţă sare tare din regimul deontoloagei ştiri de presă, şi tare pute a publicitate mascată. Mi-e clar, astă listare e tot opera flăcăilor diştepţ’ din energie. Adică de ce să fie cumpărată  cu bani-vrac din pungile lor burduşite de furăciune, cînd poa’ să jefuiască prostimea precum au făcut DiJeii jafului şi cu memorabilele cupoane Mebo. Mă rog, alea, măcar, fură distribuite gratis şi n-am aflat ca vreun deponent devenit acţionar nesemnificativ la ditamai întreprinderile din anii nouăzei-două mii să fi primit f’un dividend de la cei care le-au înşfăcat cu japca. Acum, manipularea e pe deplin ştiinţifică, supravegheată de organismele statului, clar.

        Mă-ntreb iar, ca proasta-n iarmaroc, de ce n-au fost alocate acţiuni la Hidroelectrică urmaşilor şi  încă-trăitorilor forţaţi să-şi părăseasă casele şi acareturile construite din strămoşime pe actualele cuvete ale lacurilor şi să fie strămutaţi în zone situate deasupra nivelului apei acumulate, la peste 100 metri altitudine, sau, evident, cei ce nu deţineau terenuri în respectivele zone să fie dislocaţi în zone deloc prietenoase, aflate la zeci de kilometri de locurile natale, la periferia unor localităţi care dispuneau de terenuri netrebnice, pe care urgisiţii  să-şi construiască alte case…

        Mă-nfurii iar, auzind că printre măieştrii ăstei golănii se află şi-un ginerică de fost activist cu priviri bleumarin, ce săvîrşea cenzura  în vremurile în care, june gazetar aflîndu-mă, habar n-aveam că siluirea Văii Bistriţei şi a oamenilor săi reprezenta corectitudine politică comunistă, în înţelesul că “Epopeea Bicazului” era şansa lor la propăşire. Individul, prin urmare, a interzis publicarea reportajului “Lacul Bicaz, odiseea destinelor frînte”, documentat în satul Izvorul Alb, reportaj pe care regretatul Eugen Tureschi, secretarul general de redacţie, a avut curajul să-l pună în pagină. Evident, cenzorul de la secţia propagandă l-a scos din corpul ziarului trimis la acordarea BT( bunul de tipar), înainte de intrarea în rotativă. Consecinţe? Destule şi contondente, pentru că nemilosul Securilă rîvnea s-ajungă prim-secretar al judeţului. N-a ajuns, căci a venit decembrie ’89, însă imediat după ’90 a devenit mare capitalist.

      Caut fuguţa în arhiva personală şi găsesc şpaltul pe care executasem corectura textului. Coala de ziar e îngălbenită, normal, e veche de aproape 40 de ani, însă cerneala tipografică e încă neştearsă, la fel cum şi semnele de corectură, lizibile adică. Citesc textul, de parcă n-ar fi scris de mine. Înjur, drăcui, slobod toate interjecţiile din teritoriul natal. Normal, cioclopedicul mă-mpinge în emisferele resemnării. Ca să nu păţesc vreo poznă, două, n-aşă?!...

        Drept care, după cîteva zile, mă-ncumet eu, născutul mai devreme, la drumeţie. Automobilistică, normal, copilotîndu-l pe Vasile Ilie, finul meu de bază, cu azimut precis: satul Izvorul Alb, un fel de cătun însufleţit de nici 100  de oameni, aburdicat prin 1959 pe malul stîng al lacului de acumulare Izvorul Muntelui, la puţintică distanţă în amonte de barajul construit la vreo 3 kilometri de oraşul Bicaz, între 1950-1960.

      Barajul e prima noastră oprire. Intru într-o altă spaţialitate geografică, asaltat de amintirea unor momente neşterse încă de ireversibilitatea timpului. Mă dau mare. Adică, încep să-i povestesc tînărului meu companion crîmpeie din istoria “Epopeii Bicazlui”, ca şi cum aş citi din textul scris acum aproape patru decenii, cum vă şi spuneam. Vorbele-mi sînt însoţite şi de gestică, şi de mimică, normal. Îi spun că lacul de acumulare se întinde hăt-încolo, pînă la Bistricioara, la poale de Ceahlău, pe vreo 35 de kilometri, că apa a înecat peste 20 de sate, că au fost strămutaţi peste 20 de mii de oameni, din multe mii de gospodării. Îi spun şi de biserici, de cimitire, de edificii care au făcut din astă Vale a Bistriţei (sau a Muntelui, cum vă e la îndemînă…) un teritoriu fabulos, mustind de spiritualitate, vegheat din ancestralitate de Masivul Ceahlău - muntele sfînt al dacilor. Vasile nu zice nimic. Muţenia sa mă întărîtă, şi-i povestesc că aici, pentru a construi astă copleşitoare amenajare, au muncit în jur de 15 mii de oameni, mare lor majoritate deţinuţi, că în jur de 1.500 de militari au executat muncă forţată, iar alte cîteva sute au fost voluntari, în aşa numitele şantiere ale tineretului. Dau să mă opresc, cînd finul meu vorbeşte ca pentru sine:

        - Naşule, înseamnă că au şi murit foarte mulţi oameni!

       Cîteva secunde, nu zic nimic. Rătăcesc prin gînduri, doar-doar vreo amintire să-mi dea imboldul de a rotunji o replică acătării. Cînd să spun că dintre deţinuţi, militari şi voluntari au murit cu sutele, că multe alte sute dintre locuitorii celor 22 de sate înecate de lacul de acumulare au murit de inimă sau au luat-o razna, că foarte mulţi oameni, pentru că n-au vrut să-şi părăsească locuinţele, au fost decretaţi „legionari” şi au înfundat puşcăriile, că autorităţile vremii n-au declarat nimic despre tragediile „Epopeii”, finul Vasile mă răvăşeşete cu nedumerirea-i:

        - Cum, naşule, şi nemernicii ăştia vor să vîndă hidrocentrala?!...

      N-am vrut să-i mai spun ce sacrificii umane a presupus şi construcţia hidrocentralei de la Stejaru, cum au fost săpaţi cei aproape 15 kilometri de tuneluri prin măruntaiele muntelui Botoşanu, tuneluri în care au fost montate conducte de 5 metri diametru, cum tot în asemenea condiţii a fost ridicată şi fabrica de ciment de la Bicaz, care să producă un ciment special, anume pentru astfel de baraje.

        Am tăcut, în semn de omagiu adus atîtor oameni cărora le-a fost nimicit destinul. Nimeni, nicicînd, n-a primit gratis măcar un kilowat, aşa cum le-a promis autorităţile vremii, ca să-i convingă să-şi abandoneze casele şi terenurile inundate acum de apa mută a lacului de acumulare. Sigur, foarte mulţi dintre ei au refuzat meschinele reparaţii financiare atît de trîmbiţate.  Despăgubiri care, oricum, le-ar fi desăvîrşit umilinţa. Umilinţă care a continuat, ca un fel de pedeapsă aplicată de comunişti pentru că muntenii l-au ales deputat pe Corneliu Zelea Codreanu, la alegerile din 1931. L-au ales, văzînd în Căpitan pe cel care-i va izbăvi de crunta exploatare pe care sturdzenii, nemiloşii proprietari ai pădurilor înconjurătoare, şi, mai ales, arendaşii acestora o exercitau fără măsură asupra a tot ce mişca în întreaga Vale a Bistriţei. Umilirea fără de margini, spuneam, a continuat. Programat, fără putinţă de tăgadă, apogeul fiind către finalul deceniului al nouălea, secolul trecut. Adică, de prin 1986, Ceauşescu devenise captiv ideii fixe: sistematizarea satelor mici, izolate, în scopul dării în circuitul agricol a terenurilor ocupate de gospodăriile oamenilor. Vroia, prin urmare, ca locuitorii să fie mutaţi în blocuri, în oraşele cele mai apropiate, precum Bicazul, pentru cei din Izvorul Alb, de pildă. Oameni între care se aflau tanti Miluţa şi nenea Ernest( soţie şi soţ), mutaţi din comuna Hangu, la Izvorul Alb, unde familia lor avea în proprietate cîteva prăjini de fîneaţă. Aici, şi-au construit noua casă şi acareturile necesare, gospodăreşte precum le era felul. În ’88, fuseseră atenţionaţi că trebuie să se mute într-un cartier al Bicazului. Acea perspectivă iar le-a zdruncinat minţile.

 Aşadar, tînăr reporter aflîndu-mă, descind la Izvor. O însoţesc pe mama Uţa, aşa cum o apela toată lumea, pe Baicu, un promontoriu ce se iţeşte din apa lacului, în chiar poala satului. Niciodată n-am cunoscut o munteancă mai deşteaptă, mai frumoasă şi mai aprigă. Bătea către 55 de ani. Dovedea o voinţă şi o energie nemăsurabile. Pe stinghia pintenului Baicu, înspre actuala comună Hangu, cea rămasă neacoperită de apă, mama Uţa mă opreşte. Îmi apucă mîna dreaptă şi mi-o întinde încătră mijocul apei. Tace. Rămîn cu braţul drept orientat în direcţia ordonată. Nu cutez să-ntreb nimic. După vreo două minute, îndrăznesc s-o privesc. Plîngea. Lacrimi mari cît bobul de mazăre se prăvăleau pe obrajii săi ce prinseseră culoarea şofranului. Plîngea cu sughiţuri, silabisind din cînd în cînd „Of, Doamne, of!”. Dinspre munţii înconjurători, o anume reverberaţie îi cotropise întreaga-i făptură. Şedeam al nimănui, înţepenit, fără grai. Fără să simt, din ochi începuseră a-mi susura lacrimi. Mi-am dat seama de asta doar cînd mama Uţa mi le-a şters de pe obraji cu colţul baticului ei cernit. N-apuc să-i mulţumesc, căci o aud icnind:

        - Acolo a fost gospodăria noastră, o vezi?!

       Normal că nu vedeam nimic. În faţa noastră, la stînga, la dreapta şi înainte o mare de apă. Milioane şi milioane de metri cubi alcătuiau un monstru fluid, ce rînjea la zvîcnirile luminii soarelui. Prin urmare, la aproape o sută de metri adîncime, pe fundul lacului, mama Uţa îşi vedea casa şi acareturile înecate în urmă cu  vreo 30 de ani, într-o apă mată, de nepătruns cu privirea nici măcar cîţiva centimetri, la suprafaţă. Vede că nu văd nimic. Nu se supără pe mine, miopul momentului, şi insistă:

      - Uită-te, mai încolo, la deal cu vreo sută de metri, trebuie să vezi temelia bisericii noastre! Blestemaţii au aruncat-o în aer cu un vagon de trotil.

       Biserica din Hangu a fost o adevărată catedrală, ce mai. Cînd băieţii deştepţi din energie nu se mai satură de kilowaţi, hidrocentrala de la Stejaru uzinează masiv, nivelul apei din lac scade despuind malurile lacului, de jur-împrejur. La fel, în anii cu mare secetă, volumul de apă se împuţinează dramatic şi, astfel, vestigiile catedralei ies la iveală. Ăst fapt se observă de la mare distanţă, iar preoţii şi bătrînii locului ţin slujbe de pomenire a celor care au pierit din pricina smintirii lor de pe strămoşeştile locuri natale.

     Mama Uţa n-aşteaptă de la mine vreo replică. Vede că-s neajutorat, de parcă mineralitatea Ceahlăului m-a împins într-o abulie anume. Mă ţin după ea cu eforturi, căci nu stă locului nici o clipită. Ajunge în alt punct al Baicului şi scrutează iar localităţile de pe malul opus al lacului. Se opreşte, s-aşează pe un petec de iarbă, îşi pune dreapta streaşină la ochi şi mă strigă:

       - Vezi acolo, pe coasta Chiriţenilor, şi-a ridicat casele majoritatea neamurilor noastre. Ca să ajung la ele, trebuie să-nconjor, să trec peste baraj şi apoi să mai merg cu autobuzul vreo 25 de kilometri. În iernile cînd îngheaţă lacul, trecem dincolo, la neamuri, pe gheaţă, cu piciorul sau cu sania. Asta ne-a făcut ăştia. Acum, vor să ne mute iar. Cică ne dau blocuri la Bicaz, şi ne demolează casele. Apăi, cine-şi părăseşte încă o dată gospodăria?! Nimeni, îţi garantez io. De data asta, toţi, că sîntem ş-aşa bătrîni, ne dăm foc, aliniaţi pe baraj. Să nu scrii asta, numai să ţii minte!

      Cum dracu să uit. Mereu am avut neştearsă în minte odiseea oamenilor şi locurilor de pe Valea Bistriţei, derulată mai dureros în drumul nostru către Izvor, apucînd-o prin stînga barajului. Un drum obosit, greu de străbătut de o maşină fără prea mulţi cai putere. Pînă la Secu, primul sătuc aflat înainte de Izvor, finul Vasile a şi făcut febră la mîini. Oprim să ne dezmorţim mădularele, să se mai răcorească motorul. Casele, triste. Ogrăzile, îngrijite pe alocuri. Oameni, pe nicăieri. Ajungem la Izvor, pe un drum orfan. Pe locul unde se afla gospodăria mamei Uţa, s-a înstăpînit o neprietenoasă mlaştină formată la inundaţiile din 2005, parcă. Atunci, alte 12-13 case au avut aceeaşi soartă.. Pe Baicu, ca şi în sat, lîngă case îmbolnăvite de vreme şi de neputinţa îngrijirii, se ridică ferm cîteva construcţii frumoase, văduvite însă de racordurile la reţeaua electrică. Sînt ale urmaşilor strămutaţilor de pe fundul lacului. Nu-i bagă nimeni în seamă, stăpînirea de azi îi lasă în întuneric, nu-i pasă că oamenii s-au nevoit prin străinătăţuri ca să strîngă bani, să construiască pe „pămîntul moştenit de la tata!”.

       Vorbesc cu părintele Aurel Florea, parohul bisericii satului Izvorul Alb. E preotul care se nevoieşte de aproape 40 de ani ca oamenii acestor locuri, atît de urgisiţi de soartă, să aibă unde se-nchina, să se roage, să se încredinţeze Domnului.
Bănuieşte ce vreau să aflu. Mă priveşte empatic şi, ca şi cum ar dojeni timpul ce mi-a răpit tinereţea, îndreptîndu-şi privirea către semeţia Ceahlăului, mă obligă la ascultare: „Cauţi satul de odinioară, nu-i aşa? Vezi bine, natura l-a desfigurat, iar oamenii pe care i-ai cunoscut sînt în Ceruri de multă vreme. I-a luat Domnul, să nu mai suporte şi neîndurările vremurilor de azi. Ne mai bucurăm de vreo 60 de familii, majoritatea lor avînd 70-80 de ani. Copii? Îţi ajung degetele de la o mînă, ca să îi numeri. Şcoala, închisă demult. La slujbe, duminica şi în sărbătorile religioase, participă 10-12 oameni, dintre care pe vreo 7-8 îi aduc de acasă la biserică eu, cu propria maşină. Paragina acaparează curţile, grădinile şi fîneţele, pentru că n-are cine le îngriji. Neputincioşi sînt şi localnicii, şi autorităţile, tot mai indiferente la nevoile acestor minunate locuri, în care urşii dau să intre chiar şi în biserică. Izvorul Alb al lui Sadoveanu devine un izvor al lacrimilor.”

 

       Mulţumesc, părinte Aurel! Alte cuvinte n-am fost în stare să rostesc. Citind acest text, veţi înţelege cum, ca un blestem, nemernicia schingiuieşte români şi România. În toate timpurile...

Dr. Vasile Pachițanu, român de patrimoniu

40 de ani de la înființarea Bazei Hipice din Piatra Neamț

    Domnul mi-a dăruit privilegiul de a-i fi contemporan doctorului Vasile Pachițanu, românul care, prin probitate morală și profesională, a conferit nume propriu PERFORMANȚEI! 

    De bună seamă, una dintre dovezile excelenței în întreaga activitate a doctorului Pachițanu se vădește chiar în aceste zile, care marchează aniversarea a 40 de ani de la înființarea Bazei Hipice de la Piatra Neamț, eveniment ce reverberează cuvenită recunoaștere și recunoștință față de oamenii care chiar au scris istorie nu numai în Neamț, ci și în întreaga țară.    

Asta, în primul rînd, pentru că, în anii penultimului deceniu al secolului XX, a cuteza să realizezi mai ales un obiectiv de anvergura Bazei Hipice presupunea un curaj nebun, căci hipismul purta conotații burgheze pentru cei mai mulți dintre întîi-stătătorii partidului comunist. 

    Ei bine, doctorul Vasile Pachițanu a fost nebunul care și-a riscat cariera expunîndu-se oprobiului stegarilor luptei de clasă, a fost cel care, prin cutezanța-i inimitabilă, a catalizat și alte personaje cu rang de dregători ai acelor vremuri. 

    Aste rînduri prefațează profesiunea de credință a doctorului Vasile Pachițanu consacrată evenimentului evocat, cu încredințarea neuitării pilduitoarei sale conduite(T. Socea).

„Doamnelor și domnilor,

Dragi prieteni ai calului și ai sportului ecvestru,

Dragi oameni care, într-un fel sau altul, ați făcut parte din povestea acestui loc,

Bine ați venit!

Este o mare bucurie și, mărturisesc, o emoție puternică să vă văd astăzi aici, la 40 de ani de la înființarea Bazei Hipice din Piatra Neamț.

Sunt doctorul Vasile Pachițanu, medic veterinar, iubitor de cai și, înainte de toate, unul dintre oamenii care au avut șansa să creadă într-un vis și să-l vadă devenind realitate.

Astăzi vreau să vă vorbesc despre un vis.

Despre oameni.

Și, mai ales, despre Cal.

Pentru că, dacă ar fi să căutăm adevărul din spatele acestei Baze Hipice, dacă am încerca să deslușim misterul apariției ei, răspunsul este simplu:

Baza Hipică nu s-a construit doar din beton, fier, lemn și muncă.

S-a construit din pasiune. Din prietenie. Din curaj. Din încăpățânarea de a nu renunța.

Și din dragoste pentru cal.

Povestea a început cu mult înainte

În anii 1968–1969 eram un copil de numai 11 ani.

Împreună cu tatăl meu și cu profesorul-antrenor am ajuns la Craiova, în baza hipică din Parcul Romanescu, unde participam la concursuri de călărie: sărituri peste obstacole, galop, tracțiune.

Acolo am avut privilegiul să întâlnesc mari nume ale călăriei românești: Felix Țopescu, Pinciu, Langa, Longo, Recer, Lupancu și Virgil Bărbuceanu.

Poate că atunci, copil fiind, nu am înțeles pe deplin ce însemna acea întâlnire.

Dar uneori, în viață, semințele unui destin se plantează fără să știm.

Copilul acela a crescut. A mers la liceu, apoi la facultate. A continuat să călărească, să participe la competiții și, în cele din urmă, a devenit medic veterinar.

Și cred că pot spune astăzi, după o viață întreagă:

Am ajuns medic veterinar și datorită Măriei Sale, Calul.

Întâlnirea care a schimbat totul

În 1981, eram director la IAS Dumbrava, în Târgu Neamț. Și, într-o zi, viața mi-a oferit o întâlnire-surpriză.

L-am reîntâlnit pe Virgil Bărbuceanu, omul care avea să devină unul dintre personajele esențiale ale acestei povești.

Antrena copii și tineri. Îi învăța să călărească. Îi îndruma să iubească și să respecte calul.

M-am alăturat echipei.

Eu, cu pregătirea mea de medic veterinar, el, cu experiența și măiestria sa de mare campion și antrenor.

Și, încetul cu încetul, a apărut o idee. O idee care, la început, părea poate prea îndrăzneață.

Să avem și noi, la Piatra Neamț, o bază hipică adevărată.

Cum se naște un vis?

În 1985, am fost invitați la Miercurea Ciuc, la o demonstrație de călărie organizată de Asociația „Izvorul”. La întoarcere, în timp ce discutam despre ceea ce văzuserăm, am spus:

„Dacă acolo s-a putut, de ce nu am putea și noi?”

Eram agricultori, zootehniști, medici veterinari. Îl aveam alături pe Virgil Bărbuceanu. Aveam copii care iubeau caii. Aveam oameni care știau să muncească.

Și atunci am decis: Ne întoarcem acasă și facem o asociație hipică.

Așa a luat naștere, în 1985, Asociația „Agricola”, al cărei președinte am fost.

Dar visul nostru era mai mare. Virgil Bărbuceanu s-a mutat la Piatra Neamț. Caii au fost cazați la ORSA. Copiii și tinerii călăreau pe unde se putea.

Antrenamentele se desfășurau pe un teren viran din zona Oborului, acolo unde astăzi este Kaufland.

Primele obstacole au fost confecționate din țeavă. Nu aveam o bază. Nu aveam tribune. Nu aveam instalații. Nu aveam bani suficienți, dar aveam ceva mult mai important: Nu voiam să renunțăm.

Misterul Bazei Hipice

Și aici începe, poate, adevăratul mister.

Pentru că nimeni nu a venit într-o zi să spună:

„Iată, aveți o Bază Hipică!”

Nu.

Baza Hipică s-a născut puțin câte puțin.

Dintr-o idee, dintr-o improvizație, dintr-un „hai să încercăm”, dintr-un „poate se poate”.

Am căutat teren, am discutat cu arhitecți, am bătut la uși, am primit și răspunsuri care ne spuneau că nu se poate.

Dar am continuat să căutăm și, în cele din urmă, am găsit locul. Apoi am început să construim, aproape pe tăcute, cu proiecte făcute „pe genunchi”, cu prieteni, cu oameni care au crezut, cu unități industriale care au pus umărul, cu muncitori, ingineri, tehnicieni, arhitecți și conducători care au înțeles că ceea ce făceam noi nu era doar o construcție.

Era o investiție într-un vis.

Drenajul, tribunele, terenurile, anexele, sediul, grajdurile, obstacolele – toate au prins formă prin contribuția unor oameni și instituții care poate nu au rămas în fotografiile oficiale, dar fără de care această poveste nu ar fi existat.

Și pentru aceasta, astăzi, după 40 de ani, trebuie să le spunem:

Vă mulțumim!

Ziua în care visul a devenit realitate

În vara anului 1986, baza era aproape pregătită. Dar mai era o problemă.

Cum o inaugurăm? Atunci am avut o altă idee: Să organizăm o mare expoziție zootehnică.

Și am făcut-o.

Au fost mobilizați oameni, unități agricole, industria alimentară, întreprinderi, muncitori și specialiști. Și, în mijlocul acestei mari sărbători, am avut ceea ce ne doream cel mai mult: O mare demonstrație de călărie, pe Baza Hipică, aici, la Piatra Neamț.

Comentatorul acelui eveniment a fost marele Cristian Țopescu, prieten al lui Virgil Bărbuceanu. Oamenii au venit în număr atât de mare încât unii priveau chiar și din copaci. A fost o sărbătoare dar a fost și o lecție. Pentru că, în acea zi, am înțeles că ceea ce construisem noi nu ne mai aparținea doar nouă.

Baza Hipică devenise a orașului, a copiilor, a sportivilor, a iubitorilor de cai, a tuturor celor care aveau să treacă pragul ei.

Povestea a mers mai departe, vestea a ajuns la București.

Federația Română de Călărie și Pentatlon Modern a propus organizarea Balcaniadei de Călărie. Și atunci a început o nouă provocare.

Au fost necesare noi construcții, noi investiții, noi eforturi.

S-au ridicat copertine pentru cai, s-au realizat instalații de iluminat. S-au amenajat terenuri, s-au construit turnul de arbitraj și spațiul pentru jurnaliști, s-au făcut asfaltări, borduri, instalații de apă, s-au construit tribune, s-au realizat obstacole.

Și, din nou, oamenii au fost cei care au făcut diferența.

Ingineri, tehnicieni, muncitori, agricultori, arhitecți, conducători de instituții, oameni simpli.

Oameni care au înțeles că, uneori, istoria nu este scrisă de cei care apar în fotografii.

Istoria este scrisă și de cei care muncesc în spatele lor.

Recunoștință

Astăzi, la 40 de ani, vreau să ne oprim pentru o clipă, Să ne uităm în jur și să ne amintim.

Să le mulțumim tuturor celor care au pus o cărămidă, au sudat o țeavă, au desenat un proiect, au construit un grajd, au amenajat un teren, au îngrijit un cal, au antrenat un copil.

Să mulțumim tuturor celor care au spus:

„Da. Se poate.”

Și să avem o pioasă amintire pentru cei care au fost parte din această poveste și care astăzi nu mai sunt printre noi.

Oameni care au scris istorie. Lor le datorăm recunoștința noastră.

Și, mai presus de toate, Calului

Dar astăzi, vreau să spun ceva și despre cel pentru care, de fapt, toate acestea au fost făcute.

Calul.

Calul – prietenul impecabil al omului, Ființa care ne-a purtat în războaie și în victorii, care a muncit alături de noi, care ne-a însoțit prin istorie, care i-a învățat pe copii curajul, disciplina și răbdarea.

Calul nu ne-a cerut niciodată să fim bogați, nu ne-a cerut să fim celebri. Ne-a cerut doar să avem grijă de el.

Să-l respectăm, să-l înțelegem, să-i fim prieteni.

Și poate că acesta este cel mai frumos lucru pe care l-am primit noi, oamenii, de la cal:

Șansa de a deveni mai buni.

De aceea, astăzi, spunem simplu:

Recunoștință Calului!

40 de ani mai târziu

Au fost ani grei, au fost schimbări, au fost momente în care Baza Hipică a trecut prin încercări și prin pericole.

După 1989, degringolada, schimbările și interesele de tot felul au pus la grea încercare ceea ce construiserăm.

Dar au existat oameni care au continuat să creadă.

Îi apreciez în mod deosebit efortul profesorului Lupu Costache, care a avut grijă ca acest loc să nu fie înstrăinat și a continuat să ducă mai departe visul.

Iar astăzi, cei care administrează Baza Hipică o fac cu pasiune și responsabilitate.

Le mulțumesc și îi felicit. Pentru că un loc ca acesta nu trăiește doar prin zidurile lui, trăiește prin oamenii care îl iubesc.

Încheiere

Dragi prieteni,

Poate că acesta este, până la urmă, misterul Bazei Hipice din Piatra Neamț.

Nu există un singur fondator, un singur constructor, nu există un singur om căruia să-i aparțină această poveste.

Baza Hipică s-a născut dintr-o idee și a crescut prin oameni.

Eu am avut privilegiul de a aprinde prima scânteie și de a nu renunța atunci când părea că nu se poate.

Virgil Bărbuceanu a adus aici măiestria, pasiunea și dragostea lui pentru sportul ecvestru.

Dar sute de oameni au pus umărul.

Iar astăzi, după 40 de ani, suntem aici pentru a le spune tuturor:

Vă vedem, vă recunoaștem, vă mulțumim!

Și, mai ales, pentru a spune celor care vin după noi:

Nu abandonați visele care merită trăite!

Pentru că uneori, un vis al unui copil de 11 ani poate deveni, peste decenii, o casă pentru generații întregi de copii și cai.

Această Bază Hipică este dovada că, atunci când oamenii se adună în jurul unei pasiuni adevărate, chiar și imposibilul poate deveni realitate.

Să ne bucurăm, așadar, de ceea ce s-a construit aici.

Să ne amintim de cei care au fost, să-i cinstim pe cei care nu mai sunt.

Să-i felicităm pe cei care continuă și să privim cu speranță spre viitor.

Pentru oameni.

Pentru copii.

Pentru sport.

Pentru prietenie.

Și, mai presus de toate,

Pentru Cal.

La mulți ani, Baza Hipică Piatra Neamț!

La mulți ani tuturor celor care au scris această poveste!

Și recunoștință eternă celui care ne-a adus pe toți împreună: Calul.”

Vă mulțumesc!

UnuUnuDoi

Piatra Șoimului, în „Top-Potop”

Aflu că, acum cîteva zile, un adolescent din Chintinici-Roznov a trecut înot gîrla Iepii și a tăiat pe cel mai frumos trandafir-copac ce se sumețea la capătul dinspre podul Trandafira al lungului răzor floral „Top-Cornel”, ce străjuiește șoseaua de intrare-ieșire în/din comuna Piatra Șoimului( la „stadion”), din chiar întîia primăvară a instalării domnului Corneliu Pintilie, supranumit „Potop” din moși-strămoși, ca viceprimar al natalului nostru.

De bună seamă, Măria Sa Tehnologia, care monitorizează orice mișcă, inclusiv pe drumurile publice rurale, l-a depistat mintenaș pe autor, un puradel de vreo 15 ani, care, cu o sculă  tăietoare anume pregătită, a schilodit trandafirul, pe care – a mărturisit înaintea autorităților îndrituite – să îl ofere unei copchile ce-și desăvîrșește adolescența supt poala anticei Stîncă a Șoimului, de care era îndrăgostit fără aprobarea părinților aferenți.

Ei bine, cu îngăduința primarului Panduru, în urma favorabilei expuneri de motive a vicelui Corneliu Pintilie, făptașul a fost iertat, paguba bugetară fiind acoperită tot de Top-Potop, întru retrăirea ceasurilor întîiei lor îndrăgosteli, ani în urmă, cînd trandafirii și adiacentele specii florale nu creșteau pe chiar toate drumurile.

    Drept care, în consensul compozitorului Florin Bogardo: „Să nu uităm nicicînd/ Să iubim trandafirii,/Ei sînt pe-acest pămînt/Un simbol al iubirii...Și totuși de-om uita/Să iubim trandafirii,/ Ei nu ne vor uita/ Clipele rătăcirii...” sper că răzorul nostru floral nu va mai fi vandalizat. Totuși, l-am imortalizat în cîteva imagini, care să rămînă perene în arhiva emblematicelor realizări edilitar-gospodărești ale comunei, semnate de vicele Top-Potop și aprobate de întîi-stătătorul nației de la Piatra Șoimului, Panduru-Voievod.

P.S.: Un consătean cu adeverință de răzăș la purtător m-a atenționat: „Matali sî țîi minti șî di la mini, cî razoru lu Potop a fost prigătit în culisîli binimeritării di cătri Aleea Salcîmilor lu Milucî Oțăl, fost vrednic Vici îndelungă vreme, om nu numa gospodari șî arătos, ci șî artist di cîntici șî jiocuri di pi tăti melieagurili strămoșăștii vetre a Calu-Iepi!„( T. S.)