(episodul I) „De la Calu Iapa pînă la Brăila îi cîtu-i de la Brăila
la Calu Iapa, nici mai mult, nici mai puțin!”
(Parafrază T. Socea, după Ion Creangă)
Sorin Ovidiu BĂLAN
Fascinat de maşinile de scris, de foile imprimate cu litere negre care ieşeau din ele, de linotipuri, de mirosul de hârtie, de plumb şi de cerneală din tipografie, toate amestecându-se miraculos, de rotativa halucinantă care îţi lua ochii atunci când pornea, de cititul plat, fără intonaţii, al corectorilor, de înjurăturile redactorilor, de masa pe care jurnaliştii o aveau întotdeauna rezervată la barul din apropierea redacţiei, unde, amorsat de nepuține vodci, spiritul polemic se arăta a fi mai-mereu la purtător.
Cam astfel mă minuna, pe atunci, miracolul literei tipărite pe coli de
hîrtie albă de asemenea mașinărie sofisticată.
Apoi, ce să mai spun, eram prea mic să sesizez râcile şi bârfele ce-i
mînau în răfuielile lor totdeauna domestice, însă. De bună seamă, învăţasem
chiar şi termenii tehnici. Ştiam ce este un corp de literă, ce este un caracter
de literă, o albă, un ludlow, ce sunt acelea aldinele şi ce sunt verzalele, ce
înseamnă un punct tipografic şi o ramă de paginaţie. Învățasem, prin urmare, şi
sloganul meseriei:
„Ziaristul are două boli
profesionale: ulcerul şi divorţul”!
Îmi părea rău că nu mai existau vânzătorii ambulanţi
de ziare. Tare mult mi-ar fi plăcut să ies sub braţ cu teancurile de gazete
tipărite, mirosind încă a cerneală crudă, să mă murdăresc un pic pe mâini de la
ea de proaspătă ce era şi să strig din toţi plămânii titlul care guverna pagina
întâi a ziarului.
Peste toate astea, mai văzusem şi un film, american,
alb-negru, „Prima pagină” se
numea, cu Jack Lemmon, David Wayne, Susan Sarandon şi Carol Burnett. O comedie
în care un nevinovat era acuzat de o crimă pe care nu o comisese era căutat de
toată poliţia din oraş, un mare oraş american, dar primul l-a găsit un ziarist
care l-a ascuns cu mari riscuri şi apoi i-a demonstrat nevinovăţia.
Vă daţi seama ce fantezii pe mine. Era lumea în care
visam să trăiesc. Lumea pe care o iubeam. Acum, când câte un tânăr ziarist îmi
mai ia câte un interviu şi mă întrebă ce hobby am, îi răspund invariabil:
„Profesia mea. Jurnalistica.” Este cu adevărat un hobby, care mi-a mâncat toată
viaţa şi n-am mai avut timp de altceva. La sfârşitul primelor clase, când
treceam la gimnaziu, la clasicul şi imbecilul test în care eram întrebaţi ce
profesie voiam să urmăm, am scris fără ezitare: „Ziarist”. Api, la cealaltă întrebare: „De ce?”, nu am ştiut să
răspund.
Tata, şi el scriitor,
era prieten cu Vasile Rusescu, unul dintre cei mai
buni jurnalişti din Brăila. Văzându-mi pasiunea pentru gazetărie, îl rugase să
mă testeze dacă este ceva de capul meu, dacă am înclinaţii pentru această
meserie.
Vasile Rusescu a fost primul îndrumător al paşilor mei
în profesia de jurnalist, cu tact, cu prietenie aproape, deşi diferenţa de
vârstă dintre noi era uriaşă. Acum, aici, permiteţi-mi să mă înclin respectuos
în faţa memoriei dumnealui şi să-i raportez că m-am străduit să-mi fac
datoria, aşa cum m-a învăţat. Când am ajuns în clasa a opta, am publicat primul
meu articol. Un reportaj, de care sunt şi acum foarte mândru, deşi era un fel
de compunere naivă. Ne duseseră cu şcoala la muncă patriotică, foarte la modă
pe vremea aceea.
Se demolau nişte clădiri vechi, ca să facă loc blocurilor-simbol ale construcţiei socialiste în plin avânt. Am scris două pagini şi jumătate, de mână, despre cum cărasem noi cărămizile cu nişte tărgi improvizate. Când mi l-a bătut la maşină dactilografa ziarului, care îşi făcuse pomană cu acest gest pentru că era prietenă cu mama, am fost dezamăgit cât de puţin text ieşise din carul pe care îl privisem cu religiozitate cum se plimba cu iuţeală de la dreapta la stânga, faţă de cât scrisesem eu de mână.
De atunci am căpătat obiceiul ca, dacă scriu de mână, ceea ce nu mi se mai întâmplă de foarte multă vreme, să fac literele foarte mici, deşi nu văd chiar bine şi port ochelari. Am rămas cu spaima că textul meu ar putea fi prea mic şi nu va acoperi întreg spaţiul tipografic care îmi era alocat.
De bună seamă, am rămas uimit că șeful redacţiei ziarului
judeţean nu a modificat nimic la compunerea mea. Desigur, nu pentru că textul
ar fi fost impecabil pentru publicat, ci pentru că urma să apară într-o pagină
specială, aşa cum se purta la vremea respectivă, în care diferite categorii de
oameni ai muncii raportau despre măreţele lor realizări. Articolul meu pica de
minune în josul unei astfel de pagini. Exact, între atâţia muncitori și
agricultori fruntaşi, se încadrau foarte bine şi nişte elevi cotropiți de entuziasmul
muncii patriotice…
De bună seamă, „articolul” era semnat „S. Bălan, elev,
clasa a VIII-a”. Asta un pic m-a supărat. Că nu mi-au pus numele întreg. La fel
o mai păţisem o dată, atunci când mi-a apărut chiar prima oară numele în ziarul
local, dar fără legătură cu vreun articol scris de mine.
Carevasă zică, eram titular în echipa de baschet a
municipiului, jucasem cu eternii noştri rivali de la Farul Constanţa, care,
cinstit, erau mai buni ca noi, dar atunci se întâmplase şi îi bătusem. La ei
acasă. Eu nu jucasem rău deloc. În cronica meciului, apărută la noi în ziar,
eram menţionat tot aşa:
„Pivotul S. Bălan
a recuperat majoritatea mingiilor sub panou”. Mai târziu, am înţeles că nu numele
conta. La al doilea material pe care l-am dus la ziar, mi-am dat în petec. Era
toamnă şi fuseserăm duşi cu şcoala la cules de porumb, în teribilul Bărăgan
care înconjoară Brăila mea. Bărăgan unde, cum spunea Fănuş Neagu al nostru, pe care am avut privilegiul să-l
cunosc foarte bine, se sfârşesc veacurile. Nouă însă ni se sfârşeau puterile
muncind de dimineaţa până seara.
În una din zile, am văzut agitaţie la orizont. Am
alergat acolo. Nişte hoţi furau de pe câmpul poporului. Fuseseră prinşi în
flagrant de către câţiva miliţieni. M-am documentat rapid şi am scris prima mea
anchetă. Se intitula: „Atenţie!
Pe traseele recoltei, au apărut dăunătorii.” Amărâţii furaseră
câţiva coceni, pentru animalele pe care le aveau pe lângă casă. Atunci, mi s-a
părut un subiect extraordinar. Mult mai târziu, am aflat şi înţeles
despre măsura cu care trebuie cântărite faptele oamenilor. Şi uite aşa,
cu câţiva ştiuleţi furaţi de pe câmp, a început cariera mea de reporter de
investigaţii.
(Va urma)
.jpeg)
