13 iun. 2019

"Palmusul" de la Calu, cea mai veche unitate de măsură

DATE PRIVIND VECHIMEA ŞI LOCUL UNDE A FOST DESCOPERITĂ MĂSURA DE LUNGIME GETO-DACĂ „PALMUS” 1) 

Nicolae ILIOIU 
În săpăturile executate în anii 1937-1938 şi 1940 de către Institutul Arheologic din Bucureşti, la circa 15 km sud de Piatra Neamţ, pe vechea cetăţuie care, iniţial, s-a numit „Cetăţuia Calu” - denumire de la numele satului vecin „Calu”, s-a descoperit un tub tăiat dintr-un os găurit, măsurând în lungime 0,071 m şi 0,012 m şi 0,016 m în diametru. Pe una din feţe, acest os este şlefuit şi prezintă crestături transversale dispuse la distanţe egale, iar în mijlocul fiecărui spaţiu dintre crestături este încrustat un punct. La penultimul spaţiu cu punct este conturat un patrulater, iar la capătul mai îngust al osului, ultimul spaţiu are grupate 2 puncte sus şi 2 puncte jos. Acest obiect semănând foarte bine cu o riglă gradată, dar având şi unele semne în plus (puncte şi patrulatere) a determinat multe frământări în interpretarea semnelor respective, fiind singurul obiect de acest fel, într-o zonă unde erau o mulţime de obiecte de pământ ars, de forme diferite: piramidală, conică, sferoidală sau de cilindri, toate străpunse cu o gaură sus pentru atârnare, prezentate de arheologul Radu Vulpe în „Les fouilles de Calu”(2). 
Primul care a publicat despre acest obiect deosebit a fost preotul Constantin Mătasă(3), responsabilul muzeului din satul Calu, unde a fost predat acest obiect, pentru a fi păstrat cu grijă. Constantin Mătasă a opinat că acest obiect este un răboj şi posibil să fie şi o riglă pentru calcul matematic, cunoscut numai de strămoşi, socotindu-l un obiect sacru, pe care-l păstra învelit, permiţându-se cercetarea acestuia numai cu scrisoare de la Radu Vulpe. Radu Vulpe, în lucrarea amintită, arată: „Semnificaţia acestui obiect este nesigură. Poate să fie şi un răboj, cum spune preotul C. Mătasă”. Orişicum, obiectul găsit la Calu nu are, până acum, nici o asemănare, după câte ştiu, în nici o civilizaţie preistorică. Referindu-se la regularitatea spaţiilor care separă liniile şi punctele din mijlocul acestor spaţii, Radu Vulpe opinează că „nu este exclus să avem de-a face cu un instrument metric (de măsurare). Acestea pledează în favoarea acestei ipoteze”(2). Rigla gradată, etalon pentru măsurile de lungime încă din mileniul al treilea î.e.n, fusese semnalat de mult timp de către Louis Delaporte (4). Urmare acestei nesiguranţe a semnificaţiei obiectului de la Calu, s-a hotărât păstrarea lui ca un obiect sacru. Aşa fiind, această preţioasă măsură preistorică a stat ascunsă publicului din 1938, până în 1964, când, sărbătorirea a 100 de ani de la adoptarea Sistemului Metric în România (Al. I. Cuza 1864), a ocazionat identificarea acestui Palmus - cea mai veche măsură pentru lungime cunoscută până în prezent pe teritoriul patriei noastre. Urmare a popularizării Centenarului Sistemului Metric (prin conferinţe, articole în reviste de specialitate, colaboratori externi pentru cercetări în muzee, documente, arhive în diverse centre culturale importante, organizări de expoziţii cu aparate vechi, timbre privind Sistemul metric etc.), arheologul Radu Vulpe a informat Direcţia Generală de Metrologie despre existenţa acestui obiect în muzeul de la Calu. Analiza metrologică şi concluziile cu privire la acest obiect au constituit conţinutul unei lucrări prezentate de către ing. N. Ilioiu la sesiunea de comunicări ştiinţifice de la Centenar (5). Atât la sesiunea de comunicări ştiinţifice, cât şi mai târziu, au fost adresate întrebări, nu atât asupra semnificaţiei acestui obiect, cât mai ales asupra vechimii sale, respectiv dacă datează din Cultura de Cucuteni sau este ulterior acesteia.
 ------------
 (1) Palmus - măsură antică pentru lungime, reprezentând lăţimea palmei, fără degetul mare. Popular i se spunea - Palmac (2) Radu Vulpe, „Les fouilles de Calu”, Dacia-VII-VIII (1937-1940), pp.13-67 (3) pr. Constantin Mătasă, „Buletinul Comisiunii documentelor istorice”, tom xxx-1938, p.120 (4) Louis Delaporte, „La Mesopotamie. Les civilisations babylonienne et assyrienne”, Paris, vezi citatul (2) (5) N. Ilioiu - „Studii şi cercetări metrologice”, 1966 METROLOGIE, vol.LIII (serie nouă), 2006, nr. 1 - 4

Continuând cercetarea, pentru a afla răspunsul la întrebările ce se puneau, am mers până am găsit persoana care a participat la săpăturile de la Calu şi a descoperit acest obiect. Această persoană, cu numele Silvia Marinescu, a fost cercetătoare la Institutul de Arheologie din Bucureşti, până a ieşit la pensie. Convorbirea cu dânsa a avut loc chiar la Institutul de Arheologie, pe data de 16 februarie 1988, orele 16. Iată relatările acestei cercetătoare: „Am participat la toate săpăturile de la Calu. În anii 1937-38-40 eram studentă şi vara făceam o practică foarte plăcută. Zona respectivă nu se mai numeşte, în prezent, Calu, ci Piatra Şoimului. Eu sunt aceea care am dat de acest obiect foarte interesant, l-am curăţat frumos şi am fugit cu el la Radu Vulpe, care coordona lucrările respective”. Referitor la vechimea acestui obiect, Silvia Marinescu a precizat: „Tot stratul de suprafaţă a Cetăţuii, până la adâncimea de 1,50 m - 1,70 m, este străpuns de gropi, numeroase (aşezări geto-dace). În urma cercetărilor actuale, s-a arătat cu certitudine că aceste aşezări sunt din sec.1 î.e.n - sec 1 e.n. Stratul acestor aşezări este clar, bine distinct de stratul Cucutenian. Toată Cetăţuia Piatra Şoimului, stratul de suprafaţă străpuns de gropile la care m-am referit, situate la adâncimea de 1,50- 1,70 m, sunt suprapuse stratului Cucutenian. Vatra culturii Cucuteni este stratificată cu milenii înainte de aşezările geto-dacice. (Cucuteni I (A1-2) pe la 3100 î.e.n, iar Cucuteni III (B) pe la 2700 î.e.n)(7). Obiectele găsite în aceste straturi au fost identificate cu carbon radioactiv (C14)6 şi mai mult la ele se referă Radu Vulpe în „Les fouilles de Calu”. Analiza acestei prime măsuri pentru lungime, la care ne referim, folosind metoda metrologiei comparate, ne arată asemănări cu măsuri similare folosite de popoarele contemporane cu strămoşii noştri geto-daci. Asemenea rigle gradate (din os şi lemn) au fost folosite încă din mileniul III î.e.n (după cum semnalează Louis Delaporte)(7), care subliniază că antichitatea clasică nu ignora folosirea riglelor cu diviziuni metrice (din os, lemn sau metal). Diviziunile de pe rigla din os găsită în săpăturile făcute pe Cetăţuia de la Piatra Şoimului, controlate cu o riglă etalon, sunt riguros echidistante. Ele marchează mărimea degetului şi prin punctul din mijlocul spaţiului dintre linii indică ½ deget. Acest obiect preistoric este un palmus, cu submultiplii săi (deget şi ½ deget), care a existat în principalele civilizaţii ale antichităţii. Mărimea palmusului de la Piatra Şoimului este identică cu mărimea Palmusului Babilonului şi foarte apropiată de măsurile din Tracia, Iliria-Tesalia, care exprimate în unitatea metru reprezentau:
-Palmusul în Babilon avea 0,015 m, deget 0,016 m;
-Tracia, Iliria-Tesalia-Palmus 0,069 m, deget 0,015 m; 
-Asiria-Choldeea 0,090 m, deget 0,022 m; 
-Grecia (Peloponezul) 0,077 m, deget 0,019 m; 
-Asia Greacă 0,043 m, deget 0,010 m; 
-Roma 0,073 m, deget 0,019 m; 
-Dacia 0,065 m, deget 0,016 m. 
De subliniat faptul că populaţia ţărilor menţionate mai sus, în secolele II - III e.n., sunt semnalate ca prezente la vechile târguri ale Daciei în Pontul Euxin(8). Asemenea mărturie metrică cum este Palmusul de la Piatra Şoimului este posibil să se găsească în multe părţi ale teritoriului României. Este posibil să se găsească şi prin diverse muzee, necercetate de specialiştii în problemele respective. Mai numeroase decât măsurile pentru lungime sunt vestigiile existente pentru greutate, respectiv pentru masă, neidentificate încă în muzee. 
---------
(6) Istoria României , vol.I, Editura Academiei Române, p.36 (7) Istoria României, vol.I, Editura Academiei Române, pp.37-70 (8) Alex. Suceveanu, Viaţa Economică în Dobrogea Romană - Secolul I-III, î.e.n, Editura Academiei Române, 1997 (a se vedea harta de la sfârşitul cărţii) METROLOGIE, vol.LIII (serie nouă), 2006, nr. 1 - 4 


Aceste măsuri preistorice arată relaţiile economice ale strămoşilor noştri cu multe popoare contemporane lor 8). O colaborare strânsă între BRML şi Institutul de Arheologie din Bucureşti poate scoate la iveală numeroase documente preţioase, nestudiate încă.
---------
 (8) Fănel IACOBESCU, Metrologia etalon al civilizaţiilor din teritoriul carpato-dunărean, Conferinţa Internaţională de Metrologie – aniversarea a 140 de ani de la adoptarea Sistemului Metric în România, Bucureşti, 16-17 septembrie 2004 


 Prezentată la data de 1 septembrie 2005; acceptată la data de 14 septembrie 2005 Revizia ştiinţifică: c s I fiz. Gheorghe P. ISPĂŞOIU 
• Director General al Direcţiei Generale de Metrologie în perioada 1952-1967 
• Împreună cu Fănel Iacobescu, autori ai lucrărilor « Istoria metrologiei în România » (2003) şi « Metrologia - etalon al civilizaţiilor » (2004) 
• Preşedintele României i-a conferit în 2004, pentru contribuţiile aduse în domeniul metrologiei, Ordinul Naţional pentru « Merit Naţional » în gradul de Calaver.

„Cercetătorii apreciază că în perioada neoliticului timpuriu (5500-3500 î.d.Hr), pe teritoriul carpato-dunărean se foloseau măsuri de lungime, având ca sursă de inspiraţie corpul uman: pasul, braţul, palma, degetul. 
S-a descoperit un mare număr de monede, ponduri, măsuri pentru mase şi capacităţi folosite de geto-daci în sec. III î.d.Hr „Palmusul, descoperit la Calu (lângă Piatra-Neamţ), balanţa din bordeiul getic de la Căţelu (Bucureşti) sunt dovezi clare ale dimensiunii relaţiilor economice, ale nivelului de cultură şi civilizaţie al geto-dacilor.” [Fănel IACOBESCU, lucrarea citată (8)]



22 mar. 2019

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa (XV)


           Singurul ţăran student la Ziaristică

Traian SOCEA
Alături de academicianul Radu REY, acum 3 ani,
 la Centrul de Economie Montană de la Vatra Dornei

Erau vremurile acelea, de demult, sănătoase și frumoase, pe cînd eu, ultimul născut, „din deșeuri”, așa cum decretase al doilea frate mai mare, Ion, pentru că, din 11 copii cîți născuse mama, 9 mai eram în viață, mă obrăzniceam cu poezii pe la revistele „Luminița” și, respectiv, „Cutezătorii”. Cîntam duios „Ciobănaș de la miori” sau „Frunzuliță de dudău!”, ale căror versuri purtau „amprenta mea creativă”, pe la serbările școlare ori la „Dialog pe aceeași scenă”, concursuri-spectacol între școli sau comunele apropiate. Ajunsesem un fel de vedetă, primii „fani” fiindu-mi, firește, Aristița(mama) și Ion(tata), oameni care, cu 4 și, respectiv, 5 clase, erau socotiți, la 50 de ani trecuți cîți aveau, oameni cu carte în acele timpuri. Normal, născutul din deșeuri Traian, împreună cu Lucica, fiica fratelui meu cel mai mare, Costică, care, prin urmare, îmi era și nepoată, și mai mare ca mine cu un an, și ea „artista poporului” din comuna natală, am ajuns de mînuțe la Școala de Muzică și Arte Plastice din Piatra Neamț, condusă de excelentul profesor Theodor Macarie.
La examen, Lucica a fost dată la oboi, la profesorul Galanton. Eu, pe care neamurile mă porecleau Baștulea, din pricină că, fiind Prîslea, mama-mi îndesa mai multă proteină în fizic, am  fost ales de profesorul Comaștoc pentru contrabas, instrument care putea fi mînuit numai de un talan ca mine. Prin urmare, am început clasa a V-a echipat cu uniformă, tenişi şi bască noi, cumpărate din banii proprii, cîştigaţi din vînzarea vişinelor şi cireşelor culese la începutul verii din livada familiei.
Împreună cu Lucica, am stat în gazdă la doamna Melinte, pe strada Maiakovski, foarte aproape şi de Școala de muzică, şi de Școala generală nr. 5, condusă de prof. Maria Băltog.

                              Meseria, brățară de aur…

            La Liceul de Muzică de la Bacău n-am ajuns, n-a vrut destinul. M-am îndreptat către o școală de meserii, electrician, pentru că totul era gratis… După 3 ani, am fost repartizat la Azochim Săvinești, laboratorul PRAM( Protecții, Relee, Aparate de Măsură). Minunați oameni acolo: meșterii Nazarie și Lupu, inginerii Cociorvă și Imbrea, șefii de echipă Mihai Iurea și Ion Ursu, consăteanul și prietenul Petrică Ailenii și mulți alții, de la care am învățat destule lucruri frumoase și profesional, și de viață.
Cu examen sănătos, în toamna lui 1972, am intrat la Liceul din Roznov, la seral. În ’74 și ’75, am făcut armata, la Brigada de Grăniceri Iași, după care am revenit la școală. Au fost 5 ani de liceu, în care ghesul scrisului nu m-a cruțat, mai cu seamă că şcoala avea revista „Năzuințe”, la care profesorii ne îndemnau să scriem. Tot în astă vreme, am început să comit diferite reportăjele, pe care le trimiteam în plic la ziarul județean „Ceahlăul”, apoi la „România liberă”.

                     Eugen Tureschi, norocul și mentorul

       În ziar, însă, apărea cam un sfert din textele trimise, fapt care mă descumpănea nevoie mare. Cum era de presupus, m-am înființat la redacția din Piatra Neamț cu un teanc de „manuscrise”: poezii și reportaje cu pretenții. M-a primt secretarul general de redacție Eugen Tureschi, și a fost norocul meu. Eugen Tureschi s-a stins prematur, nedrept, într-un accident de circulație în 1988, întorcîndu-se dintr-o documentare, trimis de revista „Flacăra” la care-l angajase Adrian Păunescu, după ce, în urma unui complot orchestrat de securistul redactor şef, fusese dat afară de la ziarul „Ceahlăul”. Sfîrșitul tragic al lui Eugen Tureschi a avut ca autori politica de cadre din regimul comunist și, mai ales, pe activiștii analfabeți trimiși de PCR ca șefi în presă și nu numai.
Norocul meu, așadar, a fost că m-a primit un om de o cultură aparte, un gazetar și un publicist de excepție, „un bărbat și frumos, și deștept, și generos!”, cum îl aprecia toată lumea. M-a ajutat să fac primii pași în gazetărie, prin simplu fapt că m-a făcut să înțeleg că poezia nu-i de mine, cum, bunăoară, și mi l-a și dat exemplu, e pentru tînărul poet Adrian Alui Gheorghe. Așa fost și este, timpul confirmînd aprecierile lui Florin, așa cum îl apelau familia și apropiații.  

                          Corespondent navetist              

         Bineînțeles că îndrumat de Florin, am început să scriu reportaje cu realizările oamenilor muncii de la Combinatul Azochim, din comuna natală, din alte locuri pe unde mă preumbla viața, așteptînd cu sufletul la gură apariția ziarului, că să-mi văd „opirili”. Constantin Azoiței, corespondent al „României libere” pentru județele Bacău(unde și locuia) și Neamț, m-a luat și el în grijă, în sensul că trebuia să-i trimit lui scrieri, nicidecum direct, la București. Evoluam, chipurile, frumos...
Începusem a-l copia pe Eugen Tureschi, pe capul căruia stăteam cel puțin de  două ori pe săptămînă, făcînd naveta Piatra Neamț - Piatra Șoimului ( cam 40 de km dus-întors, dintre care vreo 8 km mergeam pe jos pînă la autobuz, la Roznov).  Pe capul lui, în redacție și în tipografie(ce oameni minunați erau acolo!...), după-amiezile, serile și nopțile, cînd ziarul intra în lucru, cucerit de repezeala cu care redactorii băteau la mașina de scris, uimit de cum se desfășurau serviciile de „corectură” și de „cap limpede”, de mișcarea șpalturilor, de magica mașinărie – linotipul – care topea plumbul și-l așeza în litere și cifre parcă mistic, impresionat de măiestria cu care paginatorul Petrică Mechea citea floarea literelor așezate invers în rama de paginare, straniu pentru unul ca mine... Nu mai zic cît de impresionat eram în laboratorul foto, acolo unde maistrul Popică scotea din pozele fotoreporterului Theodor Radu niște zincuri de-o acuratețe anume, ca să n-aibă cenzura ce obiecta și sancționa. Apoi, urma calandrul și, la final, gura rotativei, unde „capul limpede” și secretarul de redacție examinau paginile ziarului, titlurile, pozele, grafica în ansamblul ei, și dădeau „BT”(bunul de tipar) pe exemplarul de control, după inerentele îndreptări și reglări ale utilajului. Aste operațiuni se încheiau pe la 3-4 dimineața, grăbiți de cei de la Difuzare, care așteptau să încarce pachetele cu ziare și să le ducă la chioșcurile din rețea.
Da, se întîrzia de multe ori, dincolo de 4-5 ceasuri ale dimineții, din cauza redactorului șef, care trebuia să găsească el, acolo, o frază, o propoziţie sau un text ce nu sunau pe acordurile indicățiilor de partid. Da, se dădea sumarul peste cap de către vigilenții de la secția de propagandă, deși unii erau oameni cu carte. Și, da, se întîrzia mai ales din pricina cenzurii, care întorcea ziarul pentru că Tovarășul și/sau Tovarășa au comis o ispravă de ultimă oră, fapt neprevăzut nici de către cei de secția de Propagandă a CC al PCR, cu care cenzura județului comunica permanent. Nu mi-a trebuit multă vreme să înțeleg „aste capricii”, grație, mai ales, celor care înjurau vîrtos, fără reținere, chiar dacă în tipografie, în misiune, se aflau constant „informaticieni” de toate rangurile. Maistrul Ion Rotaru, care mai apoi a devenit directorul Tipografiei și avea „sînge în instalație” încă de pe atunci, îi știa pe toți și, persiflîndu-i pe unii, te îndemna la precauție...

                     Redactorul șef, securist analfabet

         N-am avut „norocul” să mă aprecieze un anume redactor șef, care ajunsese în presă după ce l-a fugărit partidul din nu mai țin minte ce județ. Greu de închipuit ce terorist a fost analfabetul, cîte ființe umane a nenorocit mizerabilul. Pe nimeni cu carte nu îngăduia. Eugen Tureschi îi devenise un adevărat coșmar, căci avea curajul să-l înfrunte, să-i arate cît de idiot, de pervers, de nemernic este. Securilă, însă, „l-a lucrat” fără scrupule... Din păcate, și cu complicitatea unor colegi, și a unor șefi de pe la judeţeana de partid.
      Ei bine,  dosarul de înscriere la Facultatea de Ziaristică (unică în țară, funcționînd în cadrul Academiei „Ștefan Gheorghiu”) trebuia să conțină dosarul cu materialele personale publicate, împreună cu o apreciere a conducerii redacției cu care colaborai. De ce mi-a fost frică, n-am scăpat. Chiar dacă eram tînăr, țăran nededat la rele încă, chiar dacă luasem cîteva premii, cîștigasem cîteva concursuri pentru corespondenți, redactorul șef de la Ceahlăul (la care aveam cea mai consistentă colaborare), n-a vrut să-mi dea aprecierea.
M-am înscris cu cea de la România liberă, ajutat de domnii Azoiței și, respectiv, Ion Pavelescu, nemțean de-al meu, care era publicist-comentator la RL, a treia funcție în redacție, parcă.

                          Preselecţia Bacău…    

Drăgăliță, Doamne!, va-să-zică, trecînd selecţia de la Bacău, puteam susţine admiterea la Facultatea de Ziaristică din București, care-ți accepta înscrierea pe bază de „Dosar de presă”.  Celălalt, „Dosarul de cadre” aproape că nu mai conta. Partidul, la începutul anilor ’80, își închipuia că aproape tot ce vîșca în țară e sub control. A fost și ar fi fost, dacă n-ar fi impus stricteți și enormități deșănțate elementarei vieți, de zi cu zi, a poporului...
Prin urmare, eram chemați la examenul de selecţie a corespondenților, tinere speranțe în ale jurnalismului, la Bacău. La sediul ziarului Steagul roșu, susțineam o nouă probă, după „concursul” petrecut în județele din care proveneam. Eram mulți, cîteva zeci de aspiranți din Neamț, Bacău și Vaslui. Intru voinicește la proba scrisă, alături de Relu Mereuță, romașcan la bază, și el corespondent la Ceahlăul. 
În sala de examen, alături de conducerea ziarului, un domn profesor de la București, Nicolae Lupu, care chiar arăta a ziarist. Bărbat fain, dezinvolt printre apretații șefi de la „Steagul roșu”. Ce să scriem? Evident, reportaj. Tema, la liberă alegere. Văzîndu-ne încurcați, decide instantaneu:
-  Scrieți despre ce ați văzut în drumul vostru de acasă pînă aici, inclusiv în redacție!”
Și scriem, vreme de două ceasuri. După cîteva zile, Eugen Tureschi, secretarul general de redacție al ziarului Ceahlăul, îmi dă vestea:
- Traiane, ai trecut de Bacău. Pregătește-te pentru București!...
Evident, mă pregătisem la Română și Istorie, discipline la care, dacă treceam eliminatoriile, am fi dat „scrisul”.  La București, din Neamț, urma să merg împreună cu Relu Mereuță. Și el luase „Bacăul”. Am ajuns la București în pofida înverşunării redactorului șef al Ceahlăului, îndrăzneala mea provocîndu-mi multe necazuri, căci Securilă nu mă înghițea, am mai spus, din pricină că mă descoperise și încurajase Eugen Tureschi, al cărui discipol deja devenisem.

                Admiterea „Mercurialul aliniază prețurile...”

Admitere. La Facultate, mult popor. Peste 300 de candidați.  Mă țin de Relu Mereuță, romașcan fercheș, orășean neînhibat. Ajungem în amfiteatrul A 500.  Ni se dă cîte un carnet de documentare ștampilat, după care – supravegheați de cîte un profesor - sîntem îmbarcați în cîte un autocar și duși în anumite locuri din București pentru a ne documenta și, apoi, scrie un reportaj. Alfabetul mă ajută, nimerind în același autocar cu Relu. Sîntem debarcaţi în zona Moghioroș. Aveam voie să ne învîrtim pe o rază de 100 de metri, suprafață din care să alegem cea mai expresivă, și reprezentativă, temă. Relu alege parcul. Eu mă-ndrept către piață. Survolez tarabele și chioșcurile, invadate de produsele începutului de vară. Mă uit la calitate și la prețurile afișate, apoi confrunt „mercurialul”.  Întreb în stînga, în dreapta. Dau peste un particular, mutat forțat, - cu tot cu familie, de chiabur ce era - de prin Banat, în apropiere de București, prin anii 1950. Se plînge că-i obligat să vîndă conform mercurialului, deși zarzavaturile sale-s mult mai bune decît cele de la stat. Notez asta în carnetul de documentare, după cum și alte văzute: curățenie, atitudine, atmosferă...
După două ore, sună îmbarcarea în autocare. Sîntem depuși tot în amfiteatrul A 500. Ni se dau 4 coli de hîrtie, ștampilate. Și sigilate, după ce ne scriem numele și prenumele, numărul carnetului de documentare, pentru confruntrea cu manuscrisul. Avem două ore la dispoziție. Am scris reportajul „Mercurialul dictează prețurile”  în cam o oră.  Am ieșit printre primii, nerăbdător s-ajung la cămin, să scap de costum și de cravată... 

            Grăiește moldovenește, nu cu „limba pe bigudiuri”...

Plecasem la București în ținută de plimbare. În geamantan, sigur, aveam și costumul. Era singurul din viața mea, făcut „la comandă”, de către un croitor, Cimpoeşu, de la cooperativa meșteșugărească „Avîntul” din Roznov, localitate aflată la cam 4 kilometri de natalul meu. Era dintr-un tergal gri, cu dungi negre, verticale. Stătea țeapăn pe fizicul meu de 1,82 metri și 58 de kg. L-am îmbrăcat și la „scris”, deși alți combatanți purtau haine lejere. Eu, țăranul, mi-am pus și cravată, ca să impresionez examinatorii... „Scrisul” era principala probă de aptitudini, eliminatorie. Dacă o treceai, te așteptau următoarele: de cultură generală, de prezență și prestație Radio și TV, dicție, spontaneitate, improvizație, interpretare, telegenie etc...  După două zile, se anunță rezultatele la „scris”. Din peste 300 de candidați, rămînem cam jumate.
Ne înființăm la etajul VI. E iunie, iar zăpușeala parcă era și ea probă eliminatorie. Eu, în costum. Și cravată. În jur, fete și băieți cu buletin de oraș. Care mai de care mai țanțoș. Anume, ca să te intimideze. Stăteam stingher, într-un colț de pe holul de aşteptare. Mă sufoc și mai dau drumul cravatei. Respir, totuși. Aproape-mi vine să plîng. Erau ceasurile amiezii. Pînă să vină rîndul, literei „S” mai aveam de așteptat. Cel puțin 4-5 ore. 
Deodată, lîngă mine simt prezența unui vlăjgan de vreo 2 metri și învelit cu vreo 80-90 de kile. M-a simțit că-s moldovean. Mă întreabă:
- Da’ di undi iești, bai, pasarică?!...
- De la Neamț, cu voia dumneavoastră!, îi răspund iritat, dar şi intimidat, malacului ce se desfăşura în faţa mea anume a confisca oxigenul din aerul ce mai rămăsese respirabil în locul acela prea strîmt pentru multa suflare omenească ce aştepta la uşa destinului gazetăresc. Arătania aducea cu Neculai Alu’ Purice din Dorohoi, cu care, în urmă cu 5 ani, făcusem armata la grăniceri, la Iaşi, şi cu care legasem prieteşug încă din duşul cazarmei, după ce, răcani aflîndu-ne, fuseserăm deparazitaţi şi tunşi zero de un „frizer” care, în civilie, tunsese ovine la un IAS de prin Giurgiu...
Ca şi cum mi-a citit gîndurile, haidamacul mă măsoară suveran, din cap pînă-n picioare și-napoi, și exclamă, arătîndu-mă celor din jur:
- Uite, bă, sîrma în costum de tablă!...
Adevărat, costumul meu sta mai mult decît țeapăn pe mine. Mă mulțumesc, totuși, că nu m-a decretat și împăiat. Mă revolt și-mi dau seama că dolofanul nu-i moldovean. Urmează un schimb de propoziții, după care îmi întinde dreapta. Se recomandă:
- Sînt Sorin Ovidiu Bălan, hai să fim colegi!...Da’ nu-ți mai pune limba pe bigudiuri, că bucureștean n-o să fii, tot țăran o să rămîi în veci! Pretini, grăiește frumos, moldovinești!”...
Costumul de tablă, ca şi poveţile lui Sorin mi-au purtat noroc. În sfîrşit, ajung în fața comisiei. Iau loc la o masă populată cu fotografii, cu ziare, cu un microfon. Alături, în dreapta jos, un monitor TV. Sînt întrebat de hermeneutică, apoi ceva despre deriva continentelor. Știam cîte ceva. Mi se indică să deslușesc mesajul pozelor de pe masă. Trag una cu imagini dintr-un parc dendrologic, apoi alta, dintr-o sală de gimnastică. Articulez cuvinte, propoziții, chiar fraze. Sînt oprit, după care șeful comisiei mă-ndeamnă să apuc ziarul „Scînteia” și să citesc un pasaj din articolul „Cursa înarmării înfometează omenirea”. Rostesc titlul și prima frază. Sînt oprit. M-am pierdut, s-a dus dracului ziaristica mea, îmi zic. Îmi reintru în fire, auzind:
 - Tovarășe candidat, n-ai de gînd să-ți aranjezi ținuta?!...
Sînt năucit, de-a binelea.  Altă voce, ajutătoare:
 - Privește-te în monitor!...
Mă execut. Și văd că am uitat să-mi închei cămașa la gît și să strîng nodul cravatei. Dezastru: vîrful gulerului cămășii încălecase reverul vestonului. În monitor uitîndu-mă, în loc să bag gulerul răzleț la locul său, trag de cel corect așezat. N-am știut că în monitor te vezi invers. Încurcat, am pus bărbia în piept și m-am  aranjat gospodărește, cu obidă. Momentul, însă, i-a amuzat pe cei din comisie. Vreo doi dintre cei cinci membri chiar au rîs. La final, m-au pus să povestesc ceva din Ion Creangă. Mi-am amitit imediat de sfatul lui Sorin.
Și, da, am povestit, cu limba mea lată, moldavă, cum se fură cireșele, dar în secolul XX.
Depun mărturie: atunci, în acea clipă, am știut că voi trece eliminatoriile.
Așa a și fost. Însă, la scris, la materiile „Limba și literatura română” și „Istoria României”, am intrat puţin peste jumătate din candidații înscriși.
Aste două probe le-am susținut într-un alt amfiteatru, parcă A 250. Alături, de cei care lucrau deja în presă și care ar fi urmat facultatea la F.F. Între ei, nume sonore în presa vremii, inclusiv literară. Poetul Mircea Dinescu se detașa... Eu cred că Poetul a fost unul dintre cei mai iubiți dintre pămîntenii marelui Marin Preda, plecat  năprasnic către Ceruri, la vreo lună de zile de ținerea examenului nostru de admitere.
Evident, nu știa nimeni cîţi urmau să fie admişi în anul I. Numărul locurilor nu fusese comunicat public. Am plecat acasă, nu fără a cîntări bunăvoința unora și inamiciția altora dintre competitori. Una peste alta, n-a fost ușor ca un țăran de la Calu Iapa să concureze cu șmecheri de oraș. 

                  Singurul ţăran, la Ziaristică...

Acasă, inevitabil, lumea era teribil de curioasă. Voia să știe dacă am reușit. Doamne, greu mi-a fost să spun că rezultatele se dau mai tîrziu. Doamne, cît i-am mai obosit pe Maria și Ion Talpă!... Ion, în anul terminal fiind, își susținea Licența. Mă împrietenisem cu el în anii anteriori, cînd săvîrșea practica studențească la ziarul Ceahlăul. M-a, și l-am îndrăgit. Abia se căsătorise cu Maria, o doamnă tare frumoasă și deșteaptă - și atunci, și azi. În acea perioadă, într-o zi îl sunam pe Ion, la București, iar în următoarea o chinuiam pe Maria, știind că vorbește zilnic cu tînărul și îndrăgostitul de ea soț, să aflu dacă s-au afișat listele cu reușiții la Ziaristică. Sigur, după mai multe zile, vreo zece după examen, Ionică Talpă mi-a dat vestea:
- Trăienică, ai reușit!...
Mai intimidat ca atunci, la aflarea veștii, nu-mi aduc aminte să fi fost. Intimidat, nu preocupat, de atitudinea celor din jur. Mama, strîngîndu-mă în braţe şi pupîndu-mă ca în vremurile prunciei, mi-a zis:
- Băieti, di-acolu din Ceruri, şî tac-tu sî bucurî c-ăi agiuns zîarist!...
 Și jur că mama deja mă calificase ziarist, aşa simţea ea, mai ales că tata, născut în 1903, făcuse 5 clase, iubea slova şi apucase să citească în ziare articole semnate de mine, treabă de care era tare mîndru...
Vestea că am reușit LA FACULTATE a înfiorat și rîul, și ramul din familia mea, de la locul de muncă, de la ziar. Eram primul din familie care urma să meargă la studii înalte. Din nefericire, redactorul șef Securilă avea un prieten în facultate, pe profesorul P.P., care m-a hărțuit nemeritat, inclusiv la examenul de licență, în a cărui comisie s-a introdus premeditat. Adică s-a străduit să nu fiu primit la examen. Norocul mi-au fost profesorii Silvia Drăgănescu (soția academicianului Drăgănescu) – îndrumătorul lucrării,  Dumitru Titus Popa – îndrumătorul de grupă, și Constantin Amariței - decanul nostru. Am luat licența cu nota 8. A fost o mare victorie, pe care o trăiesc și azi, încă marcat de monstruozitățile încercate de PP în timpul şcolii, dar și în al practicilor din vacanțele de vară, pentru că toți studenții eram obligați ca timp de o lună să prestăm la ziarele din județele din care proveneam.
În anii facultății, am tot sperat că Securilă va fi descăunat de către PCRul de la Neamț. Nu s-a-ntîmplat, și a trebuit să mă angajez la ziarul Ceahlăul, unde Securilă a mai rămas șef încă 2 ani de zile. Cum am lucrat cu analfabetul, doar cei care-au îndurat mai multe decît mine, în mai mulți ani, știu. Din păcate, unii s-au dus, nemeritat și prematur, la Domnul... 

                   Mînie proletară, în amfiteatrul A 500

Așadar, în octombrie 1980, plecam de la Calu Iapa, natala comună care, din 1965, fusese botezată Piatra Șoimului de către „intelectualii” vremii, la București. Cu trenul, din gara Roznov, cea mai apropiată, la care erau arondate cele mai multe așezări din „Cîmpul lui Dragoș” (mai multe informații, în revista Calu-Iapa).
Nu-mi amintesc să se fi aruncat cineva înaintea roților, să oprească trenul vieții mele, nu!...
Pînă pe la Adjud, numai în urechea stîngă îmi reverbera: ” A plecat țăranu’ la Capitală!...”
În Gara de Nord, ajung pe la şapte jumate. Iau troleul 90 pînă în staţia Leu, unde cobor ca s-apuc către Facultate. Aici, cei 20 de reuşiţi la Ziaristică sîntem repartizaţi în căminul ”C”. Administrator, o minuantă moldoveancă din Focșani, doamna Lazăr. În camera 122, de la etajul I, sînt repartizat cu Alexandru Tatar, ungur din Petroșani. Ce coleg minunat, mai român decît mine și alții. Azi, lucrează la Radio Timișoara și, an de an, merge la Ipotești, cu cărți și manuscrise, cu meseria după el, adică executînd reportaje și transmisii „În  Direct”.
Sîntem adunați în cel mai mare amfiteatru. Asemenea proporții, prin asimilare, doar în munții de-acasă, Ceahlău, mai aproximam. Freamăt, șușoteli, Doam’ ferește!... S-au închis ușile, după intrarea amenințătoare a unui prezidiu de vreo 10 indivizi, care și-au pus șezuturile pe fotolii imperiale.
Începe osîndirea. A profesorului Victor Frunză, care se expatriase de cîteva luni de zile. Mulți dintre noi, proaspeții admiși, habar n-aveam cine era. Cei din anii superiori îl știau. Victor Frunză le fusese profesor de Jurnalistică. Școlit la Moscova, unde urmase facultatea de profil. Mînie proletară, înfierare comunistă, vorbe grele... Nu-mi amintesc ca cineva dintre profesori și activiști de la CC al PCR din prezidiu să fi amintit de instruirea moscovită a lui Victor Frunză. Nu, nu se putea, cred acum, cîtă vreme rectorul era Leonte Răutu. Atunci, pentru că, după scandal, în funţie i-a urmat  fostul secretar cu Propaganda al CC al PCR, Dumitru Popescu. Mare intelectual, autor al excepționalului roman ”Pumnul și palma”...
Și, totuși, cineva  a rostit niște propoziții. De luare-aminte,  de apărare a plecatului în Danemarca, Victor Frunză. Era minunata doamnă și dascăl Victoria Iliescu, colega de facultate a lui Eugen Tureschi, secretarul general de redacție al ziarului Ceahlăul. De bună seamă, după cea intervenție, Vichi a fost trimisă la „munca de jos”, la nuș-ce secție a Radio România...

                           Auspicii „niet favor”...

Așadar, supt asemenea „auspicii” am început anul întîi. Nu știu cîți dintre noi realizam în ce sistem intrasem. Cred că mai nimeni. Pentru că nici profesorii nu s-au străduit să ne imprime ideologia. Nici nu cred că ar fi reușit. Au intrat într-un fel de complicitate cu simplitatea noastră, a celor atinși de oarece talent gazetăresc-scriitoricesc, agitaţi și de desluşitul...anumitor cărți.
Dăm piept, prin urmare, cu decanul și, apoi, cu îndrumătorii celor două grupe. Cîte 10 studenți, în fiecare. Ale profesorilor Dumitru Titus POPA și, respectiv, Mircea ICHIM.
Iată-ne:
1. Mircea DUNĂRINŢU – un  băiet de vreo 190 și centimetri, din Turnu Severin, diștept și frumos, un coleg și pretin de neasemuit. După facultate, a lucrat la Agerpres, apoi ca șef de cabinet al ministrului Dan Mircea Popescu. S-a stins  nemeritat și prematur, Dumnezeu să-l ierte!
2. Viorel CHILEA, un gorjean. Din Tîrgu Jiu, unde ne-am dus și la nunta sa. A renunțat dișteptu’ la Filozofie, în anul doi parcă, pentru a se face ziarist. Și a fost, și este!
3. Aurelian Titu DUMITRESCU, scriitorul, autorul ANTIMETAFIZICII, cu Nichita Stănescu. Pe unii dintre noi ne-a luat, ca „stenografi”, acasă la Nichita, în Amzei. Doamne, scriitorul sau omul, sau împreună sublimează omenia, menirea, mîntuirea...;
4. Olga HUIBAN, din Bacău. O minunată colegă, deşteaptă, vitează. Şi frumoasă! Realizator emisiuni Radio România;
5. Lucian CRISTEA, din Constanța. Da’ ci băiet, măi mari dragu’... Cît am mai profitat de el, după pregrinările la Tîrgu Jiu, unde, cam la două săptămîni, pleca sîmbăta, cu trenul de joi... Şi se întorcea luni, cu trenul de miercuri.. De fiecare dată, cu trăiştile pline de mîncărică şi băuturică...de la o prietenă a sa, doctor stomatolog. Excelent pamfletar, scriitor;
6. Gheorghe CHIRVASE, din Bîrlad – minunat coleg( și de cameră) și gazetar. Acum, în Petroșani;
7. Ilie MATIEŞ, din Cugir – ce copil frumos și solidar. Şi talentat, în toate cele. Acum, patron de editură în Alba Iulia;
8. Viorica BLAJ, din Zalău –  o consacrată frumosului și mai binelui tuturor. Și acum ziaristă, în Sălaj;
9. Costică PĂDUREANU, din Craiova – ce oltean descinzător din Marin Sorescu, scriitor cu ”adeverință” încă din studenție;
10. George IONIŢĂ, din București –  grozav profesionist la Scânteia, apoi la Adevărul. CTPul nu știu cîte grăia în fața lui( și a lui Ion Marin, mai mic decît noi cu doi ani, întemeietor și el de Adevărul, nou). Pe amîndoi, Domnul i-a chemat la EL prea devreme;
11. Radu VIDA, din Cluj – ce ardelean rafinat și, deci, scriitor pilduitor. Acum, președintele CA al unui trust de presă transilvan;
12. Silvester ANDREI, din Tîrgu Mureș - un conlocuitor afurist de diștept. Naturalizat, ca și
13 - Attila BOGOZI, tot din Tîrgu Mureș, de către conaționalul lor 14 - Alexandru TATAR, concubinul meu. De cameră...
15. Flavia DIUGAN, din Beclean. Strănepoată a lui Liviu Rebreanu. Doamne, ce ființă a duminecării binelui, frumosului și iubirii de semeni! Acum, gazetar în Bistrița-Năsăud;
16. Dora POPESCU, din Sibiu. Domnul a zămislit-o tocmai pentru a o dărui Bucuriei. De a fi, de a trăi. Acum, producător la TVR;
17. Cornelia ANDREI, din București. Ce făptură, cîtă bunătate și solidaritate emana, la cîtă civilizație ne îndemna. Și reușea, chiar și cu bagabonții dintre noi. Nu cu toți, clar...
18. Cristina POPESCU, din București. Șî dișteaptî, ș-a dracului de frumoasî. Îngăduitoari, da și teribil de șfichiuitoari...a nesimțirii. Unora...

Despre 19 – brăileanul Sorin Ovidiu BĂLAN, care m-a înșfăcat și ridicat cu doar o mînă înspre tavanul holului de la intrarea în sala de examen, ce să mai spun. Aveam, atunci: eu, vreo 58 de molecule; el, vreo 90-100 de kile. M-a ridicat la tavan, decretînd colegilor: ”Uite sîrma, bă!”
De bună seamă, știți: ”Afrontul ista se iartă, dar nu se uită! În numele nației mele moldave... căci, vorba lui: „Ţinem aproape!”
20. Traian SOCEA, din Calu Iapa – Neamţ. Singurul ţăran student la Ziaristică!

2 mar. 2019

Incursiuni prin Regatul Natal - Calu Iapa (XIV)

Bolahan şi vidrele...

Traian SOCEA
IO, în vremurile pescărelii la crap...
Prilej mai bun să merg la văr-miu Vasile Ostahie – Bolahan, ca să-mi refac proviziile de bitter dacic şi palincă de prună-prună, am ales a fi ziua de 1 martie. Pe la amiază, o iau voiniceşte, parcurg drumul Turneştilor, ca s-ajung în satul vecin, unde locuieşte neamul meu. Păşesc agale, admirînd fala clădirilor iţite şi pe stînga, şi pe dreapta, într-o competiţie a vilelor, mai ceva ca la oraş. Aproape toate sînt ale concetăţenilor care lucrează de ani buni prin străinătăţuri. Fac PIB şi pe acolo, sporesc şi avuţia naţională acasă. Cu cît efort, cu cît sacrificiu ştiu că numai ei ştiu.
Păşesc pe podul care traversează pîrîul Calu înspre cătunul Pughina. În aval, pe cursul gîrlei se lucrează la regularizare încă de anul trecut. Munţi de balastru sînt rînduiţi de escavatoare şi de-o parte şi de alta a albiei, la poalele lor înşirîndu-se zeci de gabioane. Parale multe pentru aşa o investiţie, necesară, desigur, şi-n alte locuri vulnerabile la inundaţii. Inclusiv pe pîrîul celălalt al comunei, Iapa. Dau să fac o poză, pentru memoria locului, fireşte, căci şantierul prea seamănă a canalul Dunărea-Marea Neagră. N-apuc s-apăs butonul aparatului, că mă ş-aud apostrofat.
-        Da’ ci faşi, bre, un reportaj?!...
-        Nu, bădie, mi-am făcut un selfie, să mă dau mare că-s contemporan cu astă măreaţă realizare!, răspund şmechereşte întrebării provocatoare a leatului Gioni Lămpuţă, chiar atunci paraşutat de întîmplare a se intersecta cu mine.
-        Treabă mare aicişa, n-aşa?! Voi, pi Iapa, n-aveţi a vă lăuda cu aşa şeva, deşî primaru-i din satul vostru!...
Precaut, îmi cenzurez replica de bine ce tocmai o meşteşugisem şi mormăi ceva nedesluşibil. Leatul nu mă lasă, însă. Îmi arată alţi munţi, de buşteni, dispuşi şi ei de-o parte şi de alta a celorlalţi, de balastru scos din albia gîrlei, rînduiţi pe sute de metri pătraţi, în aval de pod...
-        Gioni, zic, da’ s-o mutat pădurea în buza satului. A cui e lemnaraia asta, răsfirată inclusiv lîngă asfaltul drumului?!...
-        A lu’ Pepero! În dreapta gîrlii, nu vezi stivili de scîndurî prigătitî pentru iexport?!... Dincolu-şa, înspre Pughina, are butucii di foc. Vindi la oameni şî faşi bani buni, măi dihai ca ocolu’ silvic...
Nu mai zic decît „ bravo lui!” şi-mi caut de drum. Gioni deja ghicise că merg la văr-miu şi nu mă abandonează:
-        Merg şî ieu la Bolahan, sî beu un rachiu, dacî dai! Măi stăm di vorbî, cî di mult nu ni-am măi întîlnit!...
-        Dau, Gioni, cum să nu, dau cu mare plăcere, cînd mă-ntorc. Aşteaptă-mă la crîşma lu' Barna!, îl asigur eu, apucînd cărarea către Bolahan.
Gioni, însă, nu mă slăbeşte. Parcă îndatorat, mă informează că Pepero e tare în afaceri, că e consilier local, că recent a fost cununat de primar, că toată regularizarea cursului pîrîului Calu, pe vreun kilometru jumate, pînă la vărsarea în rîul Bistriţa, are noimă. Anume, întîi de a ocroti depozitele de buşteni şi de cherestea ale acestui Repero al afacerilor locale, după care casele din zonă. Gioni e tare cîrcotaş. Îl îndemn să se bucure, că omul plăteşte impozite, că dă locuri de muncă, că nu toţi afaceriştii fură, că dezvoltă PIBul local şi naţional, că...
Îi arăt poteca înspre crîşma lui Barna, mă descotorosesc de el, ş-apoi o iau la deal, către gospodăria lui Bolahan. Gura satului e dată naibii, îmi zic, trezindu-mă în ograda lui văr-miu...
           - Da' pe unde şi cu cine-ai zăbovit atîta, vere?!, mă ia-n primire Vasilică...
Nu-i răspund, şi-i infing în reverul hainei un mărţişor, ca să-l impresionez. Vasilică-i băiat sensibil, doar e vărul meu, aşa că-mi mulţumeşte cu-un păhăroi de rachiu galben-oranj, ca portocalele lui Dinescu.
-        Uăi, vere, la bărbaţi nu se oferă mărţişoare, să ştii de la mine, dacă n-ai aflat încă!...
Nu zic nimic şi, înţelegînd c-am înţeles, mă-nghesuie să-l urmez către capătul grădinii sale. Acolo, în urmă cu 7-8 ani, şi-a croit un iaz de vreo 300 metri pătraţi, mai mare dragul. La populat cu puiet de crap şi de caras, specii cărora le-a asigurat o cuvenită bunăstare. N-a pescuit şi nici n-a lăsat pe nimeni s-o facă, nici măcar cu undiţa... Musafirii săi, inclusiv eu, admiram de pe maluri, de sub sălcii şi de pe pontonul dus către mijloc, smaraldul apei şi joaca inefabilă a peştimii ce prospera în iaz. Ce frumuseţe, ce bucurie...
Ei bine, de-o vreme încoace, în iaz au apărut cleni şi boişteni, ceea ce nu-i decît bine. De  rău e că s-a pricopsit şi cu bibani, dezvoltaţi, ca şi celelalte specii, din icrele lipite de picioarele pescăruşilor şi ale altor fiinţe zburătoare care-au poposit pe luciul apei.
Acum, văr-miu Vasilică e-ncercat de alt necaz. Anume, ca şi cînd nu era îndeajuns un răpitor, iazul a ademenit şi vidrele, care fac prăpăd în crăpime, ajunsă la 5-6 kilograme exemplarul.
„Vere,  le-am întîmpinat cu momeli şi capcane, am pus camere de luat vederi, am legat cîinii. Nimic. Nu ştiu de unde şi pe unde dracu’ vin lighioanele astea, că-s invizibile. Dimineaţa, pe mal, găsesc scheletele crăpanilor lăsate în batjocură, nu alta. Mi-o halit sute de kile de crapi, iar eu n-am făcut decît o singură saramură în toţi aceşti ani. Nu m-am îndurat, c-am zis să-i las, să crească...”, zice cu năduf Vasile.
-        Să urce de pe Bistriţa şi să se fi aciuat prin luncile din apropiere?!... Da’ pîn-aici, să fie vreo 2 kilometri, nu?!, zic şi eu, nedumerit.
-        Vin în sus, pe cursul pîrîului Calu, că-s daţi dracului de şmecheri. Da’ las’ că tot nenea Vasile le vine de hac, fii sigur!...
N-apuc să-l întreb cum, căci văr-miu şi-ncepe a-mi povesti:
„ Traiane, am aflat de la un vecin cum să procedez. Adică, să construiesc o capcană în formă de trunchi de con, din nuiele de lozie şi de alun recoltate pe lună plină, pe care o amplasez în ţeava deversorului. E un fel de coş, lung de vreun metru şi larg, la bază, de vreo 40 de centimetri. La capăt, se ţese din sîrmă un fel de plasă, prin care să intre apa, dar fiara să nu poată ieşi. La bază, nuielile vin răsucite înspre interior, ca la gurguiul de leasă, pentru ca lighioana, odată intrată înăuntru, să rămînă blocată. Secretul e împletitura capcanei. Adică, se alternează 9 jordii de lozie cu 3 de alun, şi tot aşa, întreaga circumferinţă. Nuielile de alun trebuie culese numai de pe coasta Pughinei, după care duse în zămnic la baba Rariţa lu’ Cheptini, la descîntat. În crucea nopţii, baba Rariţa, care-i vadană de vreo 80 de ani, coboară-n beci şi săvîrşeşte vrăjitoria. Dimineaţa, exact cînd se vede soarele răsărind, baba Rariţa te-aşteaptă la poartă, îţi dă restu’ de untură de bursuc cu care să ungi coşul, iar tu te obligi să-i plăteşti 17 lăturghii la popa Ghiontac. Uite-aşa capturez monstrul, ţine minte!”
-        Vasile, de pe unde-ai cules vrăjeala asta, că doar nu crezi că te şi cred?!...
-        Băiete, deja am prins o jivină. Am pus-o deasupra deversorului, ca să le dea în nas şi să le fugărească pe următoarele pohtitoare.
Mă duce la faţa locului, unde, într-adevăr, prădătorul trona înfipt într-o ţepuşă chiar în buza deversorului. Îmi fac cruce, fac o plecăciune către peştimea din iaz şi fug de văr-miu ca de magia neagră. Noroc că traista cu sticele cu magicul bitter dacic şi rachiu răzăşesc, opere unicat ale neamului meu, erau deja la poartă. O salt pe spinare, şi iau azimut propria locuinţă. Pe drum, mi-au revenit amintirile legate de vremurile pescărelilor de odinioară...  

Magia pescărelii, pe iazuri...

Perioada cea mai intensă, cel mai adesea şi fructuoasă, a colindatului iazurilor de prin Neamţ a fost între 2005 şi 2010. Umblam tehui, parcă, împreună cu prietenul Gheorghiţă Apetrei, cel puţin 3 zile dintr-o săptămînă, pe la Negriteşti, Lateş, Români, Dochia, Budeşti, Trifeşti, Slobozia, Zăneşti, de parcă aveam contract de muncă. Între colegii de serviciu se ştia că bag ritm atribuţiilor mele, tocmai ca s-o zbughesc ca apucatul la pescuit. De multe ori, ajungeam acasă, la ţară, mă schimbam iute, îmi luam sculele şi celelalte hondrobeie şi dam fuga la întîlnirea cu Gheorghiţă. El, desfăşurînd activităţi comerciale, mă aştepta la alimentara sa de la interscţia Chintinici, de unde se şi aproviziona cu de toate, ca şi cum ne duceam pe front.
Aşadar, mîncare şi băutură în obrăznicie, delicatesuri şi scofeturi ca la Cireşica, din care, mai mult de jumătate, Dodi dăruia paznicilor contra bună purtare, iar cu restul îi omenea pe colegii de baltă, chiar dacă nu-i cunoştea de înainte vreme, ci de drag de meşteşugul pescărelii. Şi flecărelii. Treabă pentru care era berechet timp, pentru că, ai naibii crapi, nu muşcau cam cît ne-am fi dorit noi, iar sculele noastre erau echipate cu clopoţei şi chiar senzori, treabă socotită, vestitoare dacă ciprinida a pus botul pe momeala noastră.
Dodiţă( cum îl alint eu pe Gheorghiţă) avea ritualul său în materie de masă cîmpenească. În acea vreme, deţinea o Dacia-papuc, cu care făcea aprovizionarea magazinelor sale. Încă de dimineaţă, pentru a n-o supăra pe minunata sa nevastă, Mihaela, pe care niciodată n-am văzut-o să se uite strîmb la barba’su cum goleşte cam un sfert din rafturi şi vitrinele frigorifice. Dodiţă nu suporta să mănînce singur. Cea mai mare plăcere a sa era, şi este, de a se bucura împreună cu alţii şi rar am văzut un om care să trăiască mai firesc bucuria de a dărui, precum el.
Carevasăzică, în maşina sa transferam şi echipamentul meu, după care, la drum. Nu ne duceam în acelaşi loc de mai multe ori la rînd, decît dacă aveam succes. Aşa că, iată-ne ajunşi la iazul Negriteşti, bunăoară. Oprim la barieră, aşteptăm paznicul, care, de cele mai multe ori, îşi isprăvea rondul taman cînd ajungeam noi. Plăteam ( 50 lei pe zi) sau arătam biletul de gratuită intrare obţinut de la proprietarul bălţii, după care începea negocierea. Anume, unde ne lasă: pe iazul  doi, pe malul celălalt etc., ceea ce presupunea să deschideă bariera şi să traversăm digul. Neapărat cu maşina, doream noi şi-i arătam încărcătura. Perpedes, voia el, precum că e dispoziţie de la şef, că restul pescărimii face gălăgie, pe motiv de discriminare.
Nu sosea clipa resemnării, pentru că Dodi scotea iarba fiarelor din dubă, adică „trufandalele” pregătite anume, iar lacătul de la barieră zbura cît colo. Aşa încît, oprim  pe malul bălţii, în locuri deja ştiute. Dodi, care era, şi încă este, dolofănuţ, ba şi beteag la genunchiul drept, de fiecare dată era uimitor de rapid. Într-o clipită, scotea din dubă cele 8-10 undiţe ale sale, pe care nu le strîngea niciodată, le încărca cu momeală şi le şi arunca în apă.
Bineînţeles că, tot de fiecare dată, ocupa locul cel mai bun, pe care desfăşura, la doi-trei metri distanţă între ele, cel puţin 8 undiţe. Ş-avea Dodi undiţe de soi, pentru că şi bani avea, şi deloc nu se zgîrcea cînd era vorba să-şi cumpăre cele mai bune unelte.
Sigur, tot de fiecare dată mă-mpăcam cu soarta, mai ales că şmecherul, după ce-şi instala întregul arsenal, venea „în vizită” la mine ba cu o glajă de vin, cu apă, suc sau cu fructe, lăudînd locul pe care, chipurile, mi l-am ales, cînd, de fapt, altul mai acătării nici că mai era...

 Dodiţă Apetrei, meşter şi la cteno...

De bună seamă, cătam şi eu o anume revanşă, pe care mi-o oferea Dumnezeu, prinzînd crăpani mai mulţi, uneori şi mai mari, decît el. Sau, cînd, năucit de soare, Dodi se aşeza la umbra carosatei. Îl pîndeam şi, cînd îl auzeam sforăind, tiptil-tiptil, cu vîrful piciorului îi zgîţîiam niţeluş mînerul undiţei, moment în care colpoţelul suna-suna... Într-o secundă, Dodiţă, uitînd de genunchi, se făcea perpendicular şi o zbugea către scula sunătoare. Mulina vîrtos companionul meu şi, copleşit de adrenalină, înălţa rugi împăratului ciprinidelor: „Doamne, ajută Doamne!...Oare ce-o fi, Traiane?!... Gălăţan sau românesc?!”...Nu era nici un fel de crap, ştiam bine, dar alimentam suspansul, somîndu-l să fie atent. Atent, pînă ce, dezamăgit, începea să se lamenteze: „ Dacă eram lîngă undiţă, îl înţepam mai bine, nu-l scăpam. Băi, da’ ce dihanie, sigur o fost un cteno. Avea vreo 5 kile, pe puţin, da’ las că vine el ta’su, acuşi”... De multe ori chiar prindea cteno( numit şi amur), şi nu numai unu’. Prindea şi crapi româneşti, şi gălăţan( cu solzi puţini), căci avea şi atîtea undiţe întinse-n baltă, avea şi baftă.
Seara, la plecare, Dodiţă era primul care băga sculele în dubă, cu o repeziciune nemaivăzută. Apoi, venea şi mă ajuta, pentru că eu le împachetam responsabil. Cînd scoteam juvelnicele din apă, Dodi cîntărea încărcătura cu privirea, număra bucăţile, după care, jeluindu-se, îi adăuga şi pe cei rataţi - pe bune, dar şi pe cei care nu i-au muşcat cîrligul vreodată. Ăst moment aşteptam, lămurindu-l să mai taie din mărimea crăpanilor pierduţi, pentru că tocmai eu eram autorul declanşarii clinchetului clopoţelului, anume să rîd de el. Sigur că mă credea pe jumătate şi, pînă acasă, numai despre rateurile lui vorbea. Îl aprobam îndatorat, după fiecare duşcă de vin pe care scria „Fabricat Gheorghiţă Apetrei”, pînă cînd trebuia să oprească undeva sau - în drum – să intersecteze pe cineva, la care să dăruiască măcar un crăpan de 3-4 sau şi de 5 kile, parol...
Mai rămînea cu 5-7 bucăţi, pe care le oferea vecinilor, bătrînilor şi văduvelor sau, cînd aduna mai mult, încingea cîte-o saramură la crîşma lui, ospătînd alţi şi alţi prieteni.

„Pescuit de noapte” cu streşinică...

Sîmbăta, Dodi avea de lucru, la Chintinici-Roznov fiind zi de bazar şi iarmaroc. Cum plecam numai cu maşina sa, care avea şi 4x4, ţîţîiam, ca şi el, să-şi termine treburile, pe care, de altfel, le dirija în maniera „Cap limpede”. Doar dacă se strica vremea de tot sau eu să fi trebuit a participa la vreun eveniment, să n-o întindem la pescuit, chiar şi la ora 13. Ş-atunci, se mai ţinea de noi, ba Tavi, ba Jan – Dumnezeu să-l odihnească! Am plecat sîmbătă, pe la două, hotărîţi să facem şi un pescuit de noapte. De bună seamă, Dodiţă a luat în maşină cît să mănînce un regiment. Şi cît să bea un pluton. 50 de litri de streşinică „a la Dodi”, tărie şi ţin-te veselie.
Abia am pus două-trei undiţe-n baltă, c-a şi început să plouă. Tavi, pescar-pescar, originar din Galaţi, enerva pe toată lumea cu sculele sale imperialiste, cu disciplina sa de inginer. Era aproape de nesuferit, pentru că nu bea mai deloc, deşi îi mlădiţă de podgorean. Jan, care habar n-avea să lege o montură, trecea de la unul la altul cu sticla-n mînă, milogindu-se să-i facă cineva măcar o undiţă. Pîn’ la urmă, l-am ajutat eu, dar n-a mai avut cînd să arunce, căci ploaia devenise torenţială. Am reuşit să strîngem echipamentele, nefiind încă beţi. Plini de noroi, ne-am dus la cabană, unde paznicul deja dăduse drum focului.
Ei bine, Dodi a pus pe un grătar de vreun metru pe-un metru vreo 20 de cefe şi vreo 5 kile de cîrnaţi olteneşti: Chiar dacă paznicul îşi primise tainul, cu tot cu el eram 5 indivizi. Cît să mănînci, cîtă vreme era atîta de băut. Ploaia a mai scăzut în intensitate, dar nu s-a oprit, nici la înserat. Cine să mai facă pescuit de noapte, cînd, înafară de Tavi şi paznic, ceilalţi 3 eram praf. Ne-am culcat, în două paturi rostuite de paznic. Eu, cu Dodi, iar Tavi cu Jan. Primul care a dat tonul la sforăit a fost Jan. La nici 15 minute după el, a pornit-o Dodi. După decibeli, împreună cu Tavi am hotărît că Jan absolvise şcoala populară de artă, iar Dodi conservatorul. În aşa hal profesionist mai sforăiau. De bună seamă, i-am lăsat să se manifeste. Începea duios Jan, apoi Dodi îi dădea replica, de  ziceai că alungă toate duhurile nesfinte de pe întreg mapamondul. Civilizaţi sforăitorii, de altfel. Începea unul, iar celălalt îi prelua fraza muzicală ş-o ducea pînă credeai că-i explodează bojocii. Eu şi Tavi ne-am culcuşit în maşini. Am făcut un frig de pînă şi testicularul ne intrase-n trepidaţii... Dimineaţă, ei erau fresh, noi - mai ales eu - chiauni. Am plecat vai de noi spre case, bucuroşi c-am reuşit să ieşim din văioagele alea înnoroiate.

Cu ţuhalu’ la nădit...

Mare ne era plăcerea cînd la aventurile noastre pescăreşti ne însoţea finul meu, Vasilică Ilie. Sigur că şi el era bucuros, chiar dacă îl supuneam la toate corvezile... De cum plecam la drum, pentru că în maşina lui Dodi, lîngă el-şoferul, în dreapta mai era un loc, pe care-l ocupam eu, normal. Prin urmare, Vasile trebuia să urce în  dubă, unde stătea pe un taburet, care-i sărea de sub fund la orice curbă sau cotitură, şi erau, slavă Domnului!, tare multe pe atîtea coclauri pe unde umblam noi, mai mereu pe scurtătură. Pînă la Trifeşti, de exemplu, o luam pe la Mărgineni – Făurei – Budeşti - Miron Costin, pe drumuri de ţară sau agricole şi ajungeam într-o oră şi ceva.  Din loc în loc, finul bătea în geam, să oprim. Avea nevoie de aer, căci duba se-ncingea de la soare, iar praful intra tare parşiv înăuntru. Cînd ajungeam la destinaţie, tot el, transiprat şi plin de praf, primea alte însărcinări. N-avea încotro decît să execute. Era şi tînăr, şi ditamai voinicul, şi mare pescar amator.
Oricît de bun băiat era, şi este!, finul Vasilică ne-a şi înjurat. Mai apăsat pe Dodi, cînd l-a pus să care, cale de vreo 100 de metri de la maşină, un ţuhal cu grăunţe înmuiate în apă decuseară, s-avem, chipurile, nadă. Bineînţeles că tot pe capul lui Vasilică a căzut misia de a împrăştia grăunţele, intrînd 10-15 de metri în largul iazului, printr-un mîl puturos şi lipicios de rar aţi văzut. Bineînţeles că nada nu ne-a fost de vreun folos în acea zi. Vorba unui hîtru pescar: „Crapu’ vine, mănîncă, bea apă, se cacă şi pleacă!” Am nădit pentru pescarii din următoarele zile, căci grăunţele lui Dodi ar fi trebuit să stea la muiat cîteva zile bune, să devină fragede precum bonduellu’. Aşa, crapul le-a înfulecat şi i-au rămas tari în burtă, sătul rămînînd măcar o zi-două, fără să mai cate la momelile din cîrligele noastre.
Bineînţeles că Vasile primea ordin să intre în baltă, dacă cineva dintre noi doi scăpa peştele în papură sau alte buruieni, să fugă să descălcească firul sau cîrligul dacă, din neîndemînarea noastră, se încurca în te miri ce. Apoi, să dea fuga la maşină, s-aducă fo sticlă două-nouă de băutură sau vreun bidon cu apă, să aprindă grătarul şi să ne facă fripturi, că ne mai nărăveam şi la aşa ceva. Vasilică - finu, prin urmare, era, şi este, bun la toate...Rar am văzut om să se transfigureze într-atît de bucuria de a pescui, după toate regulile însuşite de la mine, naş’su. Adică, exemplarele sub 1 kg se eliberează, pentru că au de crescut. La fel, cele peste 5 kg. Se eliberează, pentru că deja au calităţi de reproducători. 
 
Crapul electoral. Al lui Băsescu...

În primăvara lui 2010, cu prietenul Gheorghiţă Apetrei, descindem la un iaz în zona Făurei - Neamţ, după ce mai călcasem cîteva, în alte zone, dar fără a prinde vreun crăpcean, măcar. Cineva ne sugerează respectiva baltă, cu renume, de altfel. Ajungem bine pregătiţi, ca de fiecare dată cum ştia şi o făcea Dodi, care, mărturisesc, era aşteptat şi tare bine primit pe orice baltă, din motivele pe care le-am evocat deja, adică pomenile - mîncare, băutură şi, de cele mai multe ori, şi un bacşiş gras, pe lîngă taxa de intrare pe iaz - oferite paznicilor, care abia îşi duceau zilele cu ceea ce le dădeau patronii. Ritualul se desfăşoară la fel ca întotdeauna, după ce, evident, minimarketul ambulant al lui Dodiţă e despovărat de cele mărfuri, mai mult de jumătate. Anume, îndatoratul paznic ne lasă pe ce mal vrem noi, unde ne chiar ş-ajută s-ajungem, după care, fără a-l întreba nimic, ne asigură de capturile pescarilor din zilele precedente, avertizîndu-ne că asemenea exemplare ne aşteaptă şi pe noi, nesmintit.
Entuziaşti peste poate de asigurările străjerului - doar era prietenul nostru!... -  garnisim cîrligele cu cea mai exotică momeală, şi lansăm undiţele în apă. Apoi, nădim, azvîrlind cu praştia bulgăraşi croiţi de Dodi, într-o găleată de plastic, în care amestecase cartofi fierţi cu zhahăr şi vanilie, spărtură de boilies, grăunţe fierte, făină de porumb şi gălbenuş de ou, ca să lege compoziţia, pe care o mai spurca şi cu niscai praf de şrot de floarea soarelui. Cînd frămîntam guguloiele, mai că-ţi venea a pune gura pe preparat, într-atît de aspectuos, frumos mirositor şi îmbietor mai era. Ei, cum să nu ademenească ciprinida asemenea operă culinară... Aşa că, ne punem pe aşteptat, eu migălind la o sticlă de glojgăială, cu reţinere, căci razele soarelui deja începuseră a ne încinge căpăţînile, chiar dacă peste ele povîrnisem cogeamite pălării din paie. Ceasurile trec, totul în jur se încălzeşte şi mirosurile de la gunoiul de grajd depozitat în platforme, din loc în loc pe malurile bălţii încep să se răspîndească în aerul uscat, abia respirabil. Nu-i nimic, facem faţă, am nimerit noi în locuri şi mai rele.
 Mă resemnez, aşadar, şi mă-ndrept către colegul meu de aventură, sperînd că măcar la vreuna dintre cele 10 undiţe ale sale să fi tras vreun peşte.
- Dodi, nimic-nimic, nici o trăsătură?!...
- Nici pe dracu’!, şi uite-au trecut 3 ceasuri, îmi răspunde companionul meu, deloc încîntat...
- Ce facem, schimbăm momelile sau ce?!..., insist eu, gîndindu-mă că poate vreun caras chior îşi va face milă de noi.
Dodi nu-mi răspunse, aşa că mă-ntorc la locul meu. Scot din apă două undiţe. În cîrlige, momeală ioc. Normal că, în atît timp, s-a dizolvat. Pun într-una viermuşi, în alta rîme, şi le-arunc în baltă, convins că măcar carasul va trage. Da de unde, trece încă o oră. Îmi aprind a nu ştiu cîta ţigară, îmi înfing fundul în scaun, acroşez garafa de vin, şi dăi la ţoşcăială, ferit a mă vedea Dodi, căci el, responsabil cu volanul, nu bea, iar de ţigări se lăsase de multă vreme.
Prin urmare, mă consolez, scrutînd peisajul. Frumoase cîmpuri, copleşite de un verde sănătos, energizant. Mai încolo însă, zăresc ruinele grajdurilor fostului CAP de la Budeşti, la stînga alte dărîmături, ale construcţiilor de la Bălăneşti, care, odată, însemnau doar o parte din faimoasa zootehnie a fostului IAS Girov. Ehei, ce treburi aducătoare de plus valoare au fiinţat odinioară în zona asta... Şi parcă în alte părţi, nu? Prea bine, le-a nimicit capitalismul ăsta de cumetrie, cum, de altfel, a compromis şi iazurile fostei Piscicola Neamţ, una dintre cele mai profitabile întreprinderi din ţară, vîndută pe mai nimic( 15 miliarde lei vechi, cît un apartament de 3 camere) la un şoldan de prin Mehedinţi.
Deodată, aud sunînd clopoţelul unei undiţe a lui Dodiţă. Fug înspre el, să-i văd captura. Era un leşinat de caras, pe care l-a şi aruncat în baltă. Plec, fără măcar o vorbă. După vreo jumătate de oră, sună clopoţelul şi la mine, de parcă erau clopotele Patriarhiei. Mulinez voiniceşte, gîndindu-mă că e ceva mare. Era un afurist de biban, care lupta de parcă era un rechin. Îl dau înapoi în apă, proferînd felurite propoziţii la adresa împieliţatului. Gata!, mă aud rostind, uitîndu-mă la ceas. E aproape ora 13,00. şi încep să strîng undiţele. Le aşez responsabil pe mal, sătul de...pescuit. Dodi mă vede.
- Frate-miu, mergem la alt iaz sau acasă, să facem un şpriţ ca lumea?!...
- Dodi, hai acasă, că-n balta asta nu e peşte!, dau eu sentinţa...
Aşa am şi făcut... Am plecat spre casele noastre, dezamăgiţi rău, cu legămîntul de a nu mai călca pe iazul cu pricina.
După cîteva zile, mă sună un prieten, pescar şi el, care, mergînd înspre Roman, ne-a zărit cînd noi tocmai intram în DN 15 D. De bună seamă, m-a întrebat ce-am făcut. I-am spus adevărul, cu necesara consolare: „Balta are peşte, da-i acoperit cu apă!”...
- Are pe dracu’!... N-are, domnule!, că l-a dat patronul mită electorală, astă toamnă, la alegeri. A distribuit crăpanii, în pungi de plastic, alegătorilor. În tot colegiul de care răspundea, ca să-l voteze pe Băsescu, ai uitat?!...
       Prieteni, acesta fu „evenimentul” care a pus capăt hălăduielilor mele pe iazuri. Dodi se duce şi azi, cu aceaşi rîvnă şi pasiune. Și-a ales anumite iazuri, pe care le frecventează constant, de la care se-ntoarce mai mereu biruitor. Nu m-a putut convinge să mă răzgîndesc, cum nici eu nu l-am putut lămuri să meargă pe ape curgătoare, pe care pescuitul e infinit mai frumos...
Eu şi finul Vasile prestăm de cîţiva ani buni, adesea cu succes, pe ape de munte. Niciunul nu se dă-n vînt după peşte. Mîncăm, dacă cineva îl alege de oase. Osteneală de care rar avem parte...În schimb, multă lumea ne-a zis „Boda proste!”, pentru peştele dăruit.

18 feb. 2019

La mulţi ani, Vasile IACOB!


Unul dintre cei mai importanţi specialişti ai agriculturii româneşti, la ANIVERSARĂ!...

Republic omagiul adus unui om care-a făcut bine multor semeni, ignorînd sau, mai ales, persiflînd "cenzura" exercitată de... unii-alţii....

Vasile Iacob, agronomul care-ar face performanţă şi-n IT....
Inginerul agronom Vasile Iacob îşi serbează ziua de naştere sîmbătă, 18 februarie. Acum, în 2017, împlineşte 62 de ani. Nu-mi vine a crede cît de repede a trecut vremea. Mă încăpăţînez, şi desfid implacabilul timp, petrecînd prin memorie multele prilejuri în care i-am fost în apropiere, ca un privilegiu hărăzit mie, mai ales profesional. Meseria, aşadar, a făcut să-l cunosc exact pe ogoare, domnia sa închinînd agriculturii aproape 40 de ani de viaţă. Agriculturii de mare performanţă, se înţelege. Şi sînt sumedenie de mărturii că Vasile Iacob este unul dintre cei mai buni specialişti din agricultura românească, căreia i-a oferit dragoste şi pasiune, onestitate şi dăruire, înmănunchiate toate în bucuria inefabilă de a produce hrană pentru semeni – cea mai nobilă misiune pe care Domnul i-o hărăzeşte unui pămîntean.

L-am cunoscut pe Vasile Iacob, am spus, în drumurile mele reportericeşti, după 1990. M-a impresionat, de la început, prin modestia, calmul, bunăvoinţa şi eleganţa cu care mă ajuta în documentare, explicîndu-mi lucruri uneori elementare, deşi timpul său nu era deloc de risipit. Încet-încet, graţie tactului său profesional, am început să capăt mai multe cunoştinţe despre agricultură, astfel încît, după cîţiva ani, nu-mi mai era frică să intervievez chiar personalități de referinţă. După anul 2.000, mai cu seamă, numele inginerului Vasile Iacob rămîne legat de Grupul de firme TCE 3 Brazi, fondat de regretatul Culiţă Tărâţă, şi el inginer agronom, omul care, din drag de pămîntul strămoşesc, prin curaj şi - da! - viziune, a relansat în proporţii semnificative agricultura românească, înscriind-o în teritoriul marii performanţe occidentale.
Ca inginer şef şi, în ultimii ani, director cu producţia vegetală, Vasile Iacob a reuşit, ajutat fiind de conducerea Grupului, să facă din Exploataţia agricolă de la Zăneşti - sub poală de munte, deci! - un perimetru al producţiilor comparabile cu zonele de renume agricol ale ţării. Triada „Investiţii, tehnologie, specialişti” - elementară, dar esenţială pentru o agricultură modernă, profitabilă, a devenit viabilă la Zăneşti graţie lui Vasile Iacob, specialist tot mai apreciat şi respectat în galeria agronomilor ţării şi nu numai. Ca un privilegiu, am avut şansa de a participa la multe-multe întîlniri – simpozioane, schimburi de experienţă, conferinţe etc. – desfăşurate de organizaţii academice, de cercetare, de mari companii ale lumii: Pioneer, DuPont, KWS, Bayer, Agrana, Monsanto, Procera, Alcedo, Aectra ş.a., în cadrul cărora erau prezentate realizările de la Zăneşti ale nemţeanului Vasile Iacob, niveluri de producţie de excepţie la porumb, grîu, soia, rapiţă, sfecla de zahăr, cartof, plante furajere ş.a., apreciate ca un adevărat miracol pentru o exploataţie neirigată. Bunăoară, la egalitate sau foarte aproape, la unele culturi, precum în Insula Mare a Brăilei, un adevărat etalon al agriculturii româneşti, izbîndit de un alt nemţean, dr. ing. Lucian Buzdugan, plecat tot de la Zăneşti.
La Bucureşti, Iaşi şi Braşov, în Insula Mare a Brăilei sau la Indagra, în multe alte locuri care gazduiesc, tradiţional, evenimente consacrate performanţei în agricultură, activitatea agronomului Vasile Iacob a fost apreciată şi meritat răsplătită cu trofee şi distincţii speciale, fapt care – recunosc! - mă făceau mîndru că-i sînt, cu decentă măsură, prieten. Un prieten cu care am făcut zeci de emisiuni şi reportaje, indiferent de anotimp, pe ogoarele de la Zăneşti şi din împrejurimi. Împrăştierea îngrămintelor (chimice şi organice), arat şi semănat, întreţinerea culturilor, recoltat şi depozitat, lucrări care se desfăşurau ca la carte - toate sub ochii, priceperea şi exigenţa sa, toate descrise cu măiestrie de pedagog, pe înţelesul orişicui, în faţa camerelor de luat vederi. Şi, da, îmi amintesc bunăvoinţa cu care-i sfătuia şi ajuta pe colegii-fermieri, împărtăşindu-le informaţii şi cunoştinţe doar de el aprofundate. Şi, da, îmi amintesc clipele-i de mîhnire, trăite cînd intemperiile îi periclitau şi dijmuiau munca, precum şi dezamăgirile provocate de colegii sau subordonaţii care, uneori, dovedeau superficialitate, suficienţă, indolenţă, chiar...
Acum, la Aniversară, am încercat să aproximez cam cîte tone de cereale a realizat, în aproape 40 de ani de slujire a pămîntului, într-o carieră strălucită, inginerul Vasile Iacob. Mi-e imposibil, fireşte. Reuşesc să-mi reamintesc producţiile medii obţinute la hectar. La grîu: 7 - 8 tone; la porumb, 11- 12 şi chiar mai mult( pe anumite parcele); rapiţă, în jur de 4 tone; soia, la fel, în jur de 4 tone; sfeclă de zahăr, în jur de 80 de tone; cartofi, 50 – 60 de tone. Producţii, vă reamintesc, la nivelul, şi peste, consacraţii mari producători agricoli ai ţării.
Realizări obţinute pe terenuri neirigate, constant sau cu creşteri semnificative de la an la an, în pofida faptului că schimbările climatice s-au resimţit tot mai tare şi-n teritoriile Neamţului, seceta dijmuind sau chiar compromiţînd munca fermierilor, în ultima vreme. Sigur, retrăiesc momentele cînd dr. ing. Lucian Buzdugan, care, în Insula Mare a Brăilei, a scris „ Carte de învăţătură în agricultură” se arăta bucuros şi încîntat de munca lui Vasile Iacob, lăudînd-l sincer, şi în cîmp, şi în cadrul întîlnirilor profesionale cu fermieri şi specialişti, ca pe un autentic discipol, făuritor şi continuator de performanţă. La fel, am fost martorul aprecierilor academicianului Constantin Vasilică, ale lui Vasile Iosif - dir. gen. pentru Europa de Est al DuPONT, ale lui Dan Popescu - preşedintele AECTRA, Mariei Cârjă – dir. gen. Pioneer România şi Rep. Moldova, Ioan Puiu, dir. gen. KWS România şi mulţi-mulţi oameni de mare autoritate profesională şi ştiinţifică. 
Aşadar, domnul Vasile Iacob împlineşte 62 de ani. Mai are, prin urmare, puţin pînă la pensie. E greu de crezut, însă, că un asemenea specialist s-ar pensiona, atîta vreme cît, din păcate, nu prea mai sînt oameni de anvergura sa în agricultura românească. Ştiu bine, chiar dacă domnia sa a avut grijă să ţină aproape mulţi tineri, puţini au rămas şi sînt dedicaţi agriculturii.

Prin urmare, îi doresc omului şi specialistului Vasile Iacob deplină sănătate, pentru că agricultura noastră are mare nevoie de domnia sa mulţi-mulţi ani încolo. Şi-mi doresc să-l văd, peste mulţi ani, alături de Giovani Grigoraş şi ceilalţi discipoli ai săi, pe tărîmul Zăneștiului, vegheați și stimulați din Cer de întemeietorul Culiță Tărâță. La fel cum, în vara lui 2015, la o mare întîlnire consacrată performanţei în agricultură  - „ Ziua Câmpului la Zăneşti”,  i-am întîlnit pe acad. Constantin Vasilică – la 90 de ani,  alături de Ionel Mocanu – la puţini peste 80, şi Lucian Buzdugan – la peste 70 de ani. Ultimii doi – atenţie! – fiind studenţii domnului Vasilică, la Iaşi.
Domnule Iacob, vorba noastră veche: sînt mîndru şi onorat să vă fiu contemporan!

La mulţi ani, OMULE!

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector