Val TRIFAN, debut editorial

 

Primesc „Șoapte intempestive”, volum de maxime și cugetări, semnat Val Trifan.

Debut editorial 2025, cu o încărcătură ce sigur dospește dintr-o viață anterioară, deși el, în „Nota autorului”, avertizează cititorul: „ Am adunat aceste gânduri în decurs de 25 de ani, fără intenția de a le publica…însă, „motivat de opiniile celor care le-au citit, am decis în final să le fac cunoscute, editând această carte.”

 Iar printre cititori, mai avizat cine ar putea fi decît maestrul Laurențiu Dumitrașc, genialul nostru architect, care prefațează cartea prin elocventul său Argument: „Spirit enciclopedic, poliglot cu un rafinat umor, Val Trifan are un CV impresionant, un palmares de excepție; mult umblat și foarte premiat în saloanele consacrate ale Europei, cu prilejul numeroaselor expoziții, precum și al altor manifestări de gen, mereu surprinzător atât în cugetările desenate, cu atât mai mult în cugetările scrise. Nu-i e mirare că s-a născut în țara lui Emil Cioran...”

 

Acum 40 de ani, pe cînd îl intersectam împins de-un interes publicistic, în chiar țuțurugul interviului am fost sigur cum că Vasile Trifan, frumos, deștept și talentat, îmi va dărui necondiționata sa prietenie, nesmintită nici în ziua de azi, deși în prependicularul 1992, va fi părăsit locul nașterii, adolescenței și tinereții sale și se va opri hăt la Bruxelles, unde, laolaltă cu familia, trăiește de fix 34 de ani. Drept care, redau un pasaj din scrierea subsemnatului, publicată în 20 noiembrie 2024, în revista „Calu Iapa”:

  „Între eternii mie dragi se află și domnul Vali TRIFAN, pictor și caricaturist, care s-a remarcat înainte de 1989 la Piatra Neamț, într-o galerie de artiști plastici echivalentă, îndrăznesc să spun, generației optzeciste din literatura română.

Vorbesc de Ioan Popei, de Dan Adăscăliței(pictor și un excelent sculptor), de inimitabilul Petru Vamanu. 

    Cei 4, mai ales, talentați și temerari, persiflau rigiditatea vremurilor, canoanele impuse de propagandă și de logofeții U.A.P.(Uniunea Artiștilor Plastici), răzvrătindu-se și în artă, și în viață civilă, cu un curaj care multor titrați le-a lipsit, însă cu care i-a hărțuit pe întîi-stătătorii vremilor comuniste.

Erau și tineri, și frumoși, și n-aveai cum să nu-i îndrăgești. 

    Cu Vali Trifan, întîi și-ntîi, am comis ceva isprăvi, cel mai adesea generate de imponderabilitatea tinereții, asociată inimitabilelor noastre cenacluri bahice, acasă la el sau la mine, producții care stimulau și talentul altora, convertindu-l în arpegii înalte, din care vigilența civică a multora din preajmă extrăgea decibelii necesari turnătoriilor la Miliția tulburării liniștii publice… 

Pe atunci, Vali avea o ureche muzicală de invidiat.

Numai una.

Ghiersul său era și de neîngînat, era și inspirator.

    De la fereastra sufrageriei apartamentului meu de la etajul 3 al unui bloc aflat la vreo sută și puțini metri, în linie dreaptă, de clădirea ce adăpostea și Miliția, și Securitatea din Piatra Neamț, Vali slobozea imnuri duioase, încheiate cu reverberantul îndemn ”Cacă-te și dăi cu pumnul!”, adresat organelor ce siluiau bunul-simț cu vigilența lor atavică… 

Normal, ăst solfegiu îi făcea mintenaș prezenți la ușă pe tablagiii de la ordinea publică, din cartierul Precista.

Pe unii, cucernici și nevinovați, îi invitam în casă,.

La o cană cu vin, la o recitare poetică, la evocarea Divinității.

Căci nu mulți se temeau de Dumnezeu. 

    Însă celor care răspundeau invitației noastre, evident sectoriști de proximitate, la ordinul ofițerilor de serviciu, le întorceam vizita, în odăile lor sinistre, capitonate cu gratii deloc „milostive”.

Unde „dădeam cu subsemnatul”…

Din pricină că, de la tribuna ferestrei sufrageriei apartamentului meu de la etajul 3, închiriat de la Fondul locativ de stat, Vali Trifan glumea cu milițienii.

Șăgalnic.

    Bunăoară, aruncîndu-le peste cașchete mașina de scris portabilă, primită de la al său unchi exilat de mulți ani în Germania, mașină ale cărei caractere de literă trebuiau - așa grăia legea, ca să-i dibuie pe  eventualii emitenți de manifeste antiregim - amprentate de milițienii Miliției.

Miliție care deja fu avertizată de pidosnicii de la Poștă cum că un colet conținînd o mașină de scris portabilă a venit din Republica Federală a Germaniei pentru cetățeanul Trifan.

De bună seamă, în România acelor vremuri, puțini erau șmecherii care dețineau o asemenea sculă. 

Ei bine, acum, acestora li se alătura și civilul Vali Trifan.

    Asta, dacă ar fi apucat să ajungă întîi la miliție, cu Olivetti, parcă asta era marca mașinii de scris, și nu ne-am fi întîlnit total întîmplător.

Căci, întîmplătoare, astfel de întîlniri au fost multe, de parcă ni le-ar fi programat cineva.

Anume să intrăm în cîte o coliziune cu statul de drept al acelor timpuri.

Iar eu, ca ziarist la Ceahlăul, organul de propagandă al PCR Neamț, am mai avut și alte tamponări.

Și-n alte registre, care nu mi-ar fi băgat nicidecum mințile-n cap, chiar dacă le-aș fi avut.

Consecințe au fost, însă nu m-au ucis...”

 Traian SOCEA

Rapsodul Ghiță Drăgușanu s-a dus la Domnul

    

S-a dus la Domnul și Nea Ghiță Drăgușanu, rapsodul care credeam că le va rămîne veșnic contemporan tuturor generațiilor ce vor veni.

    Nea Ghiță și fratele său, Simion, încîntau lumea cu măiestria artistică și bună-cuviința lor ancestrală, amîndoi fiind oameni pilduitori, purtători și inspiratori de noblețe.

    Fără ei, lumea și, mai ales, comunitatea noastră rămîn mult mai sărace.

    Mă socot privilegiat că am avut șansa să le arăt prețuirea și respectul, alături de publicul care i-a admirat, care le-a apreciat și aplaudat evoluția artistică pe multe scene de spectacol din județ și din țară.

Dumnezeu să-i odihnească în cuvenită pace!

(În foto, frații Drăgușanu la Sărbătoarea Stînii Pastorale de pe muntele Gorganu, comuna Piatra Șoimului. Arhiva revistei „Calu Iapa”).

Mulțumesc, Timișoara! Și plecăciune...

 Revista MERIDIAN Timișoara, 29 martie 2025

 Cronică literară

O radiografie a compromisului util  

TEODOR SINEZIS

 ”Saprofitorii”, cea mai recentă carte a lui Traian Socea, este o radiografie a compromisului util. Necesar supraviețuirii – de tristă amintire, pentru unii, sau accederii / menținerii în loja privilegiaților regimului comunist, pentru cei(lalți) cu afectele unduite-n siaj melancolic.

    Avem a descoperi, aici, fragmente din viețile unor demnitari comuniști de prim rang  sau de rang secund, din ultimii ani ai  ”epocii Ceaușescu” (1965 – 1989). Caractere deformate, captive mentalităților de clei și rugină ale partidului unic. Expoziție de tablouri mișcate înspre culoare de binecunoscutele, de acum, sonorități  ale limbuției moldo-abrazive, conturate uneori cu umor, alteori cu sarcasm tras în sepia ori sobru monocrom, marcă înregistrată a acestui șlefuitor de calibru al cuvântului scris, Traian Socea.

    Autor ce a dorit, probabil, zugrăvind rostogolirile biografice ale șefilor comuniști ai regimului prin peisajele ultimelor lui zile, să ofere razelor x ale curiozității noastre lucide un spațiu de oglindire expiatorie specific catharsis-ului. Figuri ale turnătorilor de asfalt ideologic, care înmoaie, sub pretenție inversă, traseele eticii și echității socialiste; figuri de turnători pur și simplu, supravegheați aproape non-stop de către alți purtători de nevoie acută de accedere în poziții (…) și funcții privilegiate, sau de către cine știe ce pândaci securiști incognito; profiluri de oameni sub vremuri, executanți umili ai ordinelor celor de deasupra; rare caractere alese, alungate din rândurile largii majorități de către executanți conformiști, din cauza credinței lor reale în principiile mimate de ceilalți – iată câteva dintre personajele prin care Traian Socea a reușit să  condimenteze, elocvent și magnetic, epica acestui prim capitol al ”Saprofitorilor” din trecutul nostru recent. (Orice asemănare cu personajele de pe scena politică românească de astăzi este binevenită…)

    Pentru că autorul se pricepe să aprindă-n cuvinte scânteia emoției, unele personaje  reușesc să absoarbă atenția cititorului și să o așeze în menghina suspansului. Între tentaculele, adică, acelui gen de interes trezit, așadar vinovat pentru captarea și menținerea unei tensiuni psihologice, capabile nu doar să te țină prizonier al paginii tipărite, ci să te și convingă să îți dorești ca evoluția pe hârtie a personajelor să nu fi ajuns la sfârșit. Responsabilă pentru trezirea acestei forme de emoție estetică nu poate fi decât vibrația rezonatorie a sufletului treaz ce insuflă cuvintelor acel zumzet, subliminal căci electromagnetic, în stare să imprime în cititor tumultul trăirilor auctoriale.

    Lectura ajută, printre altele, la conștientizarea a două tipuri oarecum antagonice de privilegii specifice regimului ceaușist. Mai întâi, ale celor de care s-au bucurat, în epocă, cei cu însemnate funcții în aparatul de partid și de stat. Mai apoi, ale celor provenite din șansa oferită unor generații de a fi fost proiectate de destin  în postura de a asista la ciocnirile celor două tipuri de ideologii și civilizații (aparent?) antinomice: liberalismul occidental și socialismul blocului estic european, constituit din țările Organizației tratatului de la Varșovia.

    Sub rezerva mărturisirii autorului cum că personajele sale au fost croite din materialul faptic al epocii, fără trimiteri exprese înspre anumite personalități ale acelor (sub) vremuri, ”Saprofitorii” se dovedește o lectură captivantă, necesară atât generațiilor (încă vii…) care au cunoscut și construit societatea socialistă mutilateral-dezvoltată, cât și generațiilor mai tinere, care vor să înțeleagă trecutul în mai multe nuanțe decât cele pe care au avut ocazia de a le extrage din poveștile și amintirile părinților sau bunicilor lor.

meridianultimisoara.ro

Recunoștință moldavă, iară

  „Fără șagă: De la Neamț pînă la Cluj-Napoca îi tot atîta cîtu-i de la Cluj-Napoca la Neamț, nici mai mult, nici mai puțin!”(parafrază, Ion Creangă)

    Prestigiosul cotidian clujean „Făclia” ( www.ziarulfaclia.ro), în ediția sa de vineri, 28 februarie 2025, la rubrica „Cartea de pe raft”, semnalează, sub genericul „Întunericul din noi”, apariția romanului „Saprofitorii I”, între alte două cărți, semnate de către renumitele scriitoare Ruxandra Cesereanu și, respectiv, Hanna Bota( vezi foto!).

Reamintesc, volumul „Saprofitorii I” a apărut în septembrie 2024, la Editura „Sensul” din Piatra Neamț, condusă de Mihael Balint.

Mulțumesc autorului cronicilor, scriitorul Radu VIDA, precum și redactorului șef al publicației, Cosmin PURIȘ!(Traian Socea)

                                                                ...................

Cartea de pe raft

                                                                                        ÎNTUNERICUL DIN NOI 

Radu VIDA

     Vă propun spre lectură trei cărți. Le-am citit în ordinea apariției editoriale și, credeți-mă, am avut sentimentul că retrăiesc un coșmar. Asta pentru că autorii abordează, într-o manieră disuasivă, momente ale terorii dictatoriale. Și, așa cum era de așteptat, fiecare scriitură vede lucrurile și întâmplările din perspective diferite, imaginea de ansamblul fiind, totuși, o lumină ce străbate întunericul din noi. Mai exact, din cei care au fost, și mai sunt, dar au luat cu polonicul din vremurile în de tristă amintire.

     Evident că, pentru generația născută după balamucul din ’89, întâmplările par de domeniul ficțiunii. Și, chiar dacă poveștile bunicilor sau părinților aduc în discuție fapte și întâmplări traumatizante, peremptorii, cititorul de astăzi – atâția câți au mai rămas – are cu totul alte preocupări.

     Să vedem:

1.    „Regii gunoaielor”. Clujeanca Ruxandra Cesereanu continuă preocupările domniei sale în ceea ce privește „condamnarea comunismului”. Arme teribile, cum sunt pamfletul sau contagiunea ironică devoalează corupția endemică, birocrația stufoasă și mediocritatea clasei politice și, nu în ultimul rând, l degringolada celui care, scăpat de chingile totalitarismului se crede o nouă clasă muncitoare: alegătorul, slab pregătit, total neinspirat și, ca masă amorfă,  ușor manipulabili. Editura „Polirom” de la Iași recidivează. Și înscrie acest roman în şirul acelor scriitori care au analizat du luciditate adevărurile începute cu uciderea soților Ceaușescu, coagularea denotațiilor din Piața Universității, conotațiile pandemiei și, nu în ultimul rând consecințele războiului de la granițele noastre.

2.    „Saprofitorii”.  Editura ”Sensul” din Piatra Neamț găzduiește ceea de a treia scriitură a cunoscutului gazetar Traian Socea. Bun cunoscător al relaţiilor și practicilor din societatea socialistă multilateral dezvoltată, scriitorul aduce în fața noastră impostori de calibru, declamațiuni lipsite de conținut, minciuni îmbrăcate în textilele persuasiunii deşănţate. E un fel de patristică a vremurilor apuse, doar că materialul de cercetat este de o cruntă realitate. Omilia de partid este demontată din punct de vedere al simțului comun, autorul aruncând o repede și sagace privire asupra unor realităţi trăite de el și de semeni. Un umor de filiație humuleșteană însoțește personajele și situațiile, realitatea și ficțiunea închegând o scriitură de reală bucurie de lectură. După  cele două „Incursiuni în Regatul Natal  - Calul/ Iapa” Traian Socea ne dezvăluie o altă față a scriitorului de marcă: știința construcției epice, în alcătuiri de simfonie dirijată de maestrul Tudor Mușatescu: ”Nu vreau să mor, până nu termin de trăit”.

3.     „Să spui sau să nu spui”. Traseul Hannei Bota de la Cluj la București, via Iași (Polirom), îmbogățește literatura română cu un roman de excepție. Cartea începe undeva la sfârșitul celui de a II-lea Război mondial și se termină în zilele noastre. Și nu e vorba numai despre capitalism și comunism, ci, mai degrabă despre dilemele omului în fața adevărului. Cum îl rostim și rostuim? Când? Și mai ales cui? Iar o prelungire citoplasmatică a vremurilor revolute, contemporaneitatea scoate la iveală alte și alte tare ale existenței cotidiene. Introspecția psihologică pare să fie rețeta dătătoare de speranță și înnobilare a Ființei.

                                                                                                                                      

Jurnalistica, brățara mea de aur( episodul VI)

 Sorin Ovidiu BĂLAN

Nicu Ceaușescu m-a ajutat, fără să știe că exist pe planetă

În anul acela, 1984, am primit un cadou minunat.

Situaţia s-a dres neaşteptat.

 A dres-o tot un membru al familiei Ceauşescu.

Tovarăşul Nicu.

Şi tot aşa, în maniera mumă-sii.

Adică, fără ca eu să-l fi văzut vreodată la faţă şi fără ca el să ştie că eu exist pe planetă.

Domnului Marinache, recunoștință...

Așadar, drept în faţa Casei Scânteii mă întâlnesc cu Emil Marinache, redactorul-şef de la „Scânteia tineretului”, care mă ia scurt:

„Mă, tu câtă vacanţă ai? Ai obosit în facultate? Este deja noiembrie şi ai absolvit din vară. De ce n-ai venit la angajare, cât crezi că ţin postul pentru tine? Eşti deja vedetă?”

Mi-am dat seama că habar nu avea prin ce treceam.

Evident, i-am istorisit tărăşenia cu repartiţia. Inclusiv întâmplarea de la CC al PCR. Marinache a râs:

 „Dă-i mă-n pizda mă-si de imbecili. Du-te acum la Angela şi spune-i să-ți dea o foaie de transfer”.

Am zburat până la etajul al treilea, unde era redacţia.

Doamna Angela era şefa de cabinet a redactorului-şef, cea care, ca orice şef de cabinet, face şi desface într-o instituţie. M-a luat şi ea scurt:

„Unde umbli? De ce n-ai venit la timp cu repartiţia? Vă faceţi de cap, de mici!”

I-am spus şi ei povestea cu Agerpresul.

Doamna Angela a înjurat chiar mai rău decât Marinache. Nu mi-a spus nici măcar să stau jos. A completat iute o foaie, a ştampilat-o şi mi-a întins-o:

 „Du-te să ţi-o semneze ăia de la Agerpres şi vino cu ea înapoi, la mine! Da’ repede, până nu se supără şefu’”.

Am luat-o şi, de bună seamă, am zburat până în celălalt corp de clădire.

Însă, Bujorel lipsea de la datorie. Era plecat în delegaţie în străinătate şi venea abia peste o săptămână. Am aşteptat. M-a primit abia peste două săptămâni. I-am arătat foia şi l-am rugat frumos să mi-o semneze. A citit-o cu atenţie, înroşindu-se şi mai tare în obraji, după care a rupt-o nervos şi a aruncat-o pe jos:

 „Nu semnez nimic. Aici, la mine mori!”

Am adunat încet bucăţile de hârtie de pe covor. Soarta m-a protejat din nou. Eram foarte calm. Nu am zis şi, mai ales, nu am făcut nimic. În afară de baschet, înot de când eram mic şi, ca orice copil din Brăila, am trecut şi pe la sala de box. Toate acestea lăsaseră urme pe muşchii mei. Bine că nu l-am pocnit, că luam puşcărie pe viaţă. Am ieşit încet din birou, fără măcar să trântesc uşa, cu transferul meu făcut ferfeniţă.

 Afară, pe hol, iar erau adunaţi câţiva dintre vârstnicii alergători. M-au întâmpinat şi ei liniştiţi, că de data asta nu auziseră nici un urlet:

„Gata, mă? Te-ai dat pe brazdă? Că nu l-am mai auzit pe şefu’ strigând”.

Le-am răspuns la fel de clam:

„Da! De data asta, i-am băgat forja-n cur, fără să-l doară.”

 Firește s-au evaporate mintenaș, iar eu am plecat înapoi la „Scânteia tineretului”.

Angela m-a luat iar tare:

„Mă, tu tot nu-ţi bagi minţile în cap? Unde tot umbli, că a întrebat şeful de tine de nu mai știu câte ori”.

Apoi, când a văzut nota mea de transfer făcută bucăţi, s-a îngălbenit:

„Te-ai îmbătat şi ai stricat un document oficial, neisprăvitule. Cum îţi fac eu altul, acum?”

I-am explicat ce se întâmplase. Si-a reprimat un icnet de furie. Greu de tot. A intrat cu peticelele de hârtie în biroul lui Marinache, de unde, prin uşa capitonată, am auzit foarte clar:

„Cristoşii mamii lui de imbecil”!

Nu ştiam dacă mă înjurase pe mine sau pe Bujorel. Doamna Angela a ieşit şi mi-a spus şoptit, închizând masiva uşă:

„Du-te mâine înapoi, la Agerpres. La director”.

La ora opt, eram în uşa biroului lui Bujorel. Şeful de cabinet, un ponosit cu un nume imposibil, Ţuiu, era de o amabilitate suspectă:

 „Pofteşte, pofteşte, dragă! Tovarăşul director general te aşteaptă”.

Nu mai eram:

„Bă bagă-ţi minţile în cap şi nu te juca cu soarta ta. Nu mai alerga pe hol, că stresezi tovarăşii redactori.”

Bujorel era şi el numai lapte şi miere. Ţinea în mână o hârtie asemănătoare cu cea pe care o adusesem cu o zi înainte. O notă de transfer.

„Stimate tovarăşe Bălan. M-am gândit mai bine asupra solicitării dumneavoastră, am analizat-o cu maturitate şi deosebită atenţie şi am apreciat că aveţi dreptate. Agerpres este o insituţie de presă de importanţă deosebită. Ştiţi că noi dăm inclusiv materialele despre vizitele de lucru ale secretarului general al partidului. Asta implică o mare răspundere. Nu este bine să-ţi începi cariera aici, unde lucrurile cer o responsabilitate deosebită şi o conştiinţă pe măsură şi unde cea mai mică greşeală îţi poate încheia drumul în viaţă. Apreciind că sunteţi un element tânăr şi deosebit de promiţător pentru meseria de ziarist, am considerat că trebuie să mergeţi să vă forjaţi caracterul la ziarul tineretului. Unde să reflectaţi munca tinerilor noştri de azi. De aceea am fost de acord să vă semnez transferul în interesul serviciului”.

Nu-mi venea să cred. Se rezolvase…

„Permiteţi-mi, cu această ocazie, să vă urez succes deplin în îndeplinirea noilor sarcini care vă aşteaptă”.

 Mi-a întins mâna. Nu i-am strâns-o. Am apucat foaia şi am ieşit fără să salut.

Afară, iar un grup de bătrânei-alergători, foarte curioşi.

Era mai mult decât ciudat ca un individ ca mine, două zile la rând, să mă aflu în biroul lui Bujorel.

Zâmbeau:

„Gata? V-aţi înţeles?”

 „Da, i-am băgat forja în cur! De data asta e clar că i-a plăcut. Nu l-aţi auzit oftând?” Normal, iar au dispărut în birouri.

Ce se întâmplase, de fapt, fără ca eu să ştiu?

Emil Marinache era un individ uns cu toate alifiile. Avusese ştiinţa ca să lase să se creadă că jurnaliştii de la „Scânteia tineretului” sunt oarecum protejaţi de Nicu Ceauşescu, cu care, de altfel, era prieten. De aici şi libertatea mai mare de a scrie, faţă de alte publicaţii. Prin curier, Marinache îi transmisese lui Bujorel o nouă notă de transfer pe numele meu, dar îl şi sunase, spunându-i că tovarăşul Nicu se interesase de mine.

Repet, Nicu Ceauşescu habar nu avea că exist și eu pe planetă.

Prima oară, în carne și oase, l-am văzut în 1990, când relatam de la procesul său de la Sibiu. Însă, fără să ştie, mă ajutase să-l înving pe obtuzul rumen în obraji.

Pe 1 decembrie 1984, am început să lucrez.

S. O Bălan și bunul său prieten, Serghei MIZIL

Cu acte în regulă şi legitimaţie de presă, la care mă uitam ca la icoană, în secţia „Morală – Reportaj” a cotidianului „Scânteia tineretului”.

După doar câteva zile am plecat pe teren, în Ardeal.

Împreună cu un alt mare jurnalist şi scriitor, Constantin Stan, cu care aveam să fac echipă de atunci şi de care, până a murit, m-a legat o prietenie adevărată.

A fost acea iarnă cumplită din 1984-1985.

Am prins, la Lechinţa, minus 38 de grade.

Am şi scris o pagină de reportaj, intitulată: „O zi obişnuită la minus 38 de grade”.

Pagină care a şi fost premiată. Desigur că am respectat tradiţia şi toţi banii din premiu i-am băut cu băieţii.

Aveam 24 de ani şi visul mi se împlinise.

P.S.: Mulțumesc colegului și prietenului Sorin Ovidiu Bălan pentru onoarea de a încredința publicarea în regim foileton, în exclusivitate, a rememorărilor sale „Jurnalistica, brățara mea de aur” în revista „Calu Iapa”! De bună seamă, îi aștept și reamintirile care, și ele, vor încăpea în cît de curînda sa carte de memorialistică-mărturisiri.

Căci „De la Calu Iapa pînă la Brăila îi                                                                                                                  cîtu-i de la Brăila la Calu Iapa,                                                                                                                     nici mai mult, nici mai puțin!”                                                                                                               (Parafrază după Ion Creangă, Traian Socea)

Jurnalistica, brățara mea de aur( episodul V)

            Tovarășa Elena Ceauşescu nu greșește niciodată...    

Sorin Ovidiu BĂLAN  

S.O. Bălan și T. Socea,
6 octombrie 2024, la o zi 
 după lansarea volumului Saprofitorii

       Într-una din zile, redactorul-şef al secției „Ştiri interne” a Agenției Naționale de Presă Agerpres, făcându-i-se probabil milă de mine, băiatul de pe hol, sau îndemnat de Bujorel, cu care era bun prieten, ca să mă batjocorească, m-a îndemnat:

 „Du-te la Comitetul Central, la Secţia de Presă, să le spui tovarășilor de acolo problema cu repartiţia. Să le spui că arzi de nerăbdare să faci presă adevărată. Aici e cimitir, ai sesizat bine. Te înţeleg, aşa eram şi eu în tinereţe. Sunt tovarăşi serioşi acolo, crede-mă! Uite, înscrie-te în audienţă şi cere să te primească tovarăşul Sprinţeroiu. Îl cunosc, dar să nu-i spui că vii din partea mea. E de treabă şi te rezolvă.”

A doua zi, îmbrăcat reglementar, adică în costum, m-am dus la sediul CC al PCR. Într-un birou insalubru, dintr-o clădire alăturată, își făcea veacul un tovarăș ponosit, ce duhnea a nespălat, a rânced şi a transpiraţie dospită. M-a „dereticat” la acte cu destulă acuitate proletară, după care m-a avertizat că sunt înscris în audiență și, prin urmare, trebuie să aștept.

M-am executat, n-aveam încotro, firește. Și, exact după o săptămână, am fost anunţat telefonic, acasă, că voi fi primit de tovarăşul Sprinţeroiu.

În ciuda numelui, era un individ scundac, gros şi tare încet, cu o faţă de ghişeu la care se plăteşte întreţinerea la bloc. Mi-a indicat să iau loc şi m-a pus să povestesc. A trecut mai mult de o oră. Pledam înfocat pentru meseria de journalist, pe care voiam din tot sufletul să o fac. La un moment dat, a intrat o femeie care i-a pus un plic pe birou. Sprinţeroiu l-a luat și l-a desfăcut. Am văzut, era plin cu bancnote de câte o sută de lei, pe care le-a numărat tacticos. Erau multe de tot. Nenorocitul nu avusese nici un gând să mă asculte. Pur şi simplu, se plictisea și aștepta să i se aducă leafa de la casierie. După ce a terminat de numărat, a ridicat ochii la mine şi m-a întrebat plictisit:

„Crezi că tovarăşa Elena Ceauşescu a greşit?”

Habar nu aveam că, formal, dosarele celor care urmau a fi angajaţi în presă erau semnate, la final, de coana Leana. Am răspuns candid:

„În cazul meu, da!”

S-a îngălbenit. Dacă n-aș fi fost mult mai solid decât el, cred că mă pocnea.

    Drept care, cu voce sugrumată, abia articulă: 

                      „Tovarășa Elena Ceaușescu nu greșește niciodată!” 

                                               Mi-a poruncit să ies.

Așadar, praful se alesese de demersul în care îmi pusesem atâtea speranţe.

Fără ca eu s-o fi văzut vreodată față-n față, pe viu, şi fără ca ea să ştie că eu exist pe planetă, Elena Ceauşescu îmi paradise viaţa încă înainte de a o începe cu adevărat.                                                                              

                                                    Și totuși.

Puține zile după audienţa la Secția Presă a CC al PCR.

Plecam de la Agerpres către casă cătrănit de tot.

 Eram în depresie maximă.

  Nu mai vedeam nici o scăpare.

Prin urmare, eram blestemat să mor profesional la agenţia de ştiri de rahat.

 Mă obseda gândul că voi ajunge şi eu un bătrânel şontorog, alergând gâfâind după pensie, cu o ştire de doi bani în mână, mimând că-i caldă şi importantă.

Și totuși.

Veți vedea cum vorba „n-aduce anul ce aduce ceasul!”  mi l-a scos în cale pe omul neuitării. (va urma)

Jurnalistica, brățara mea de aur( episodul IV)

 Repartiție la Agenția națională de știri „ Agerpres”

Când s-au afişat repartiţiile, am căzut pe spate:

 „Bălan Sorin Ovidiu: Agerpres”.

Habar nu aveam nici pe unde se intră în instituţie.

Nu avusesem nicio „interferență” cu ea.

Eram convins că se făcuse o greşeală, pe care precis o voi putea remedia.

 Sorin O. Bălan și Mircea Vintilă,
 tot pe la Vama Veche

    M-am înfățișat conducereii facultății, însă deja era vară şi lumea se gândea la mare. Drept care, s-a amânat pentru toamnă rezolvarea problemei mele. Şi s-a rezolvat aşa de bine, că am ajuns cu dosarul de angajare în mână, la… Agerpres.

Prima constatare, când am intrat în istituţie: Toţi cei care mişunau pe acolo erau bătrâni.

    După câteva zile de hălăduit pe holuri, fără să ne bage nimeni în seamă (eram împreună cu un alt coleg de grupă şi foarte bun prieten de familie, Mircea Dunărinţu, un jurnalist foarte arătos, ca un actor, mereu îmbrăcat la patru ace, pentru că, din Turnu Severin fiind, își cumpăra haine occidentale de la sârbi) ne-a chemat directorul general. Un activist bătut în cap, al cărui nume nu l-am reţinut niciodată şi pe care l-am botezat pe loc „Bujorel”, pentru că era foarte roşu în obraji.

Ne-a luat direct: „Voi aţi fost repartizaţi aici, deci. Ca boboci, trebuie să vi se forjeze caracterul. De aceea, trebuie să o luaţi de jos, de la talpa jurnalisticii. M-am uitat pe dosarele voastre. Cine-i Dunărinţu? Eşti din Severin! Pleci corespondent acolo. Tu, eşti Bălan, nu? Am văzut că eşti din Brăila. Pleci şi tu corespondent acolo.”

    Degeaba i-am explicat că aveam repartiţie în Bucureşti, că aspiram la marea presă. Nimic! Bujorel al meu o ţinea cu forjatul caracterului şi începutul de la talpa presei. De pomană l-am rugat să se uite în dosarul meu profesional, să vadă că deja trecusem de talpa presei, că aveam anchete grele şi pagini întregi de reportaje în „Scânteia tineretului”.

 Nimic!

Mircea, mai înţelept decât mine, a acceptat să plece. Eu, nu. Am refuzat foarte ferm. Enervat, Bujorel mi-a azvârlit dosarul pe jos, urlând ca un apucat:

 „Afară… Afară din biroul meu!”

Când am ieşit pe hol, câţiva redactori, aşa cum am zis, cocliţi de bătrâni, ne-au întrebat îngrijoraţi cu ce le-am supărat şeful de a putut striga aşa. Dânsul, care era un om aşa de calm, de bun de …şi alte astfel de pupături în dos. Răspunsul meu: „Am vrut să-i bag o forjă în cur şi cred că l-a durut puţin”. i-a îngrozit şi i-a făcut să dispară urgent prin birouri, de parcă aş fi avut ciumă.

Prin urmare:

Cineva precis m-a turnat, căci prea „din prima” am devenit duşmanul de moarte al lui Bujorel.

Ce era totuşi de făcut, pentru că nu aveam de gând să mă îngrop la Agerpres. Deşi Bujorel nu-mi semnase angajarea, deci nu primisem nici măcar un scaun, necum un birou, mă duceam în fiecare dimineaţă la agenţie. Stăteam în picioare pe hol şi priveam un spectacol grotesc. Se ştie ce mari ştiri se dădeau la vremea aceea. Toate începeau cu invariabilul: „Harnicul colectiv de la… transpunând neabătut în practică preţioasele indicaţii ale secretarului general au…” şi urma câte un rahat de informaţie, cu ceva strunguri date peste plan, sau recolte mincinoase, care, oricum puteau fi difuzate şi a doua zi, şi peste o săptămână sau o lună, că tot la fel de actuale erau. Ei bine, bătrâneii aceia, ca să mimeze că dau ştiri calde, a căror transmitere nu suportă nici o secundă de amânare, ieşeau din când în când din birouri şi porneau într-o alergare strâmbă, chinuită şi caraghioasă, şontâcăind de ziceai că se dezmembrează, pe holul imens de la Casa Scânteii, până în capăt, unde era secretariatul de redacţie. 

Acolo se centralizau ştirile, se corectau, se trimeteau la cenzură, după care erau băgate pe flux. Nici nu ştiai dacă să râzi sau să-i compătimeşti pe bieţii moşneguţi.

 Am decis să râd.

Astfel că, atunci când un bătrânel pornea în cursa sa către secretariat, alergam şi eu pe lângă el, îndemnându-l să nu scadă ritmul. Aveam şi un ceas-solniţă, mare cât un bolovan, pe care mi-l adusese unchi-miu din Siria, că lucra la „Arcom”. 

    
Porneam cronometrul, că avea şi cronometru, şi când concurentul ieşea gâfâind cumplit de la secretariat după ce lăsa ştirea, îi comunicam ceremonios, ca la finalul unui concurs oficial, timpul înregistrat şi pe ce loc se clasase în acea zi în competiţia ştire-viteză. Desigur, am fost pârât şi cu asta la Bujorel, care m-a îndrăgit şi mai tare.

Nu-i port resentimente.

Un idiot ca mulţi alţii din acele vremuri, ajutat de soartă şi de partid, care ajunsese undeva unde căciula, mult prea mare, îi căzuse pe ochi şi, ca să-şi arate sieşi că nu este un biet căcat, se războia şi el cu un junior.

Aşa au trecut trei luni de zile.

Alergând pe holul lung, alături de bunicuţii răsuflând din greu. Eram antrenat pentru olimpiadă. Aveam 25 de ani şi toate visurile năruite.

„Scânteia tineretului” avea redacţia tot în Casa Scânteii, dar în celălalt corp de clădire. Înspre acolo, mă uitam pe geam, din când în când, ca la Taj Mahal. (va urma)