28 aug. 2010

Poporul, în concepția lui Mihai Eminescu

Așa cum rezultă din scrierile politice și literare ale lui Mihai Eminescu, țăranul român este unicul și adevăratul popor român. Este mărturisirea de credință, demnă de admirație, pentru toate timpurile, care-l face pe Eminescu să fie prezent în permanență în conștiința poporului român, mărturisită în ziarul TIMPUL, din 18 februarie 1882.
Țăranul, acest unic și adevărat popor românesc, el, căruia nu-i dăm nimic în schimb, ”păstrează, prin limbă și datini, unitatea noastră naţională; el este păstrătorul caracterului nostru în lumea aceasta franţuzită și nemţită, el e singurul care de zeci de veacuri n-a desperat de soarta noastră în Orient. ” Așa disprețuit și desconsiderat cum este, în țară și peste hotare, e o parte de rezistență în el, este ”mîndria de a fi român” pe care ”nimeni n-o poate sfărâma, nimeni îndupleca.”
În 1868, Titu Maiorescu, ridicîndu-se ”în contra direcției de astăzi în cultura românească”, s-a exprimat aproape înrudit cu gîndirea sociologică a poetului Eminescu. Însă, în timp ce mentorul ”Junimii” constata și releva fenomenul, Mihai Eminescu îl explica, mergînd în profunzimea lui. ”Primul era un admirator al muncii țăranului român, pe cînd cel de-al doilea era un cunoscător profund al țărănimii și un prototip de luptător pentru eliberarea ei de robie.”
Tot Maiorescu și-a întemeiat critica sa asupra stării țăranului român pe criterii ideologice, pe doctrină de partid, în timp ce Eminescu, în aprecierile sale, a pornit de la realitatea economică a țăranului român, de la condițiile de muncă și de viață, constatate pe teren, ca student, ca revizor școlar în județele Iași și Vaslui, ca turist în Basarabia, în drum spre Odessa, la tratament, sau prin satele din Suceava, Neamț, Botoșani, de care era atît de legat sufletește.
Gîndirea sociologică eminesciană despre țăranul român pornea de la considerente, rezultat al unei profunde analize științifice a realității românești din a doua jum. a sec. XIX.
a) Țăranul român alcătuia singura clasă istorică pozitivă prin care românitatea își rostea ființa ei proprie în ființa lumii. Din sudoarea ei, rezultată din munca productivă, își trăgeau existența materială toate celelalte categorii sociale.
b) Țăranul român era nația agricolă supusă tuturor privațiunilor statului, care se pierde sub povara impozitelor, dărilor directe și indirecte” din care trăiesc toți funcționarii statului.
c) Pretutindeni, țăranul este văzut, atît de moșier cît și de arendaș ,”ca o simplă unealtă de muncă, o vită de jug, un paria.”
Cu toate acestea, în mijlocul formelor cosmopolite introduse la noi fără alegere, ”el este singurul care și-a păstrat frumoasa limbă străveche, frumoasele datini, cari și ele pier din zi în zi sub suflarea îngheţată a unui veac străin de toată fiinţa noastră.”
Eminescu cerea ca statul să apere interesele țărănimii. Spre deosebirile de constituțiile occidentale, care exprimă interesele unei clase de mijloc, bogată, cultă, la noi legea fundamentală ” nu înseamnă decît egalitate pentru toţi scribii de a ajunge în funcţiile cele mai înalte ale statului. De aceea, partidele noastre nu le numesc conservatoare sau liberale, ci oameni cu slujbă - guvernamentali, și oameni fără slujbă - opoziţie. De acolo veșnica plîngere că la noi partidele nu sînt partide de principii, ci de interese personale.”
Ceea ce se întîmplă acum, la noi, în clasa politică, confirmă cele scrise de Eminescu, în urmă cu 120 de ani. Acum, ca și atunci, partidele politice sînt partide de interese care, din dorința de a se îmbogăți, în disprețul lor față de tot ce este românesc și omenesc, distrug totul sau transformă marile obiective economice ale țării în obiective proprii de exploatare și îmbogățire. Eminescu a fost și este în actualitate. Păcat că oamenii politici nu i-au citit scrierile politice și literare; poate că alta ar fi fost acum situația României.
Constantin PRANGATI

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector