Prima reglementare oficială a regimului pădurilor din Moldova datează din 28 noiembrie, 1792, cînd voievodul Alexandru Moruzi întărește anafora ”pentru codru, răduiri, dumbrăvi și lunci”, care este urmată de un așezământ intitulat ”Ponturile în ce chip s-au hotărât cu sfatul de obște pentru paza dumbrăvilor și răduirilor, a luncilor și a codrilor mereni.”
Această reglementare, care reprezintă o îngrădire și o micșorare a vechiului regim privind pădurile este reînnoită la 29 decembrie 1794 și la 3/15 ianuarie 1805, cînd se restrînge, pentru clăcași, dreptul de folsință asupra pădurilor, fînețelor și pășunilor.
După cîteva încercări nereușite, în anul 1881 se ajunge la realizarea Codului silvic, votat de Cameră la 16 mai, de Senat la 9 iunie și promulgat la 19 iunie, care se va aplica pînâ în 1910, cînd va fi întocmit un nou cod silvic.
În perioada 1920 - 1930 se alcătuiește o serie de legi în legături cu pădurea și corpul silvic, fără însă a se da un nou cod silvic. Legea de organizare a corpului silvic prevede încadrarea ocoalelor silvice cu personal superior - ingineri, cu personal mediu - conducători silvici și personal inferior - pădurari și brigadieri.
Ca urmarea acestei legi, se înființează ”Casa Autonomă a Pădurilor Statului” - CAPS și se desființează Casa pădurilor.
La începutul sec. al XIX lea, mai precis în 1837, Ținutul Neamțului era acoperit de păduri întinse, ocupînd locul 2 din Moldova, după Bacău, cu 86 403 fălci. Ca de altfel în toate zonele, suprafața pădurilor din județul Neamț a scăzut considerabil prin exploatarea nemiloasă, prin defrișările masive pentru crearea de terenuri pentru agricultură.
Astfel, Mihailic Hodocin scria, în 1840, că ”iconomia pădurilor de pe Valea Bistriței se află în cea mai tristă stare. Prin necumpătata exportație a lemnului, toată Valea cea mare a Bistriței , cu a ei lăturalnice văi, se vede stîrpită de lemne”. În continuare adaugă că ”spre a mai lăți locurile de pășunat, pentru oi și vite albe, se aprind înadins întregi păduri de mai multe sute de fălci și în acest chip, în puține ceasuri se pierd cei mai frumoși copaci, rodul a sute de ani.”
O dată cu prima apariție a fabricilor de cherestea, de hîrtie și mucava, în județul Neamț se intensifică exploatarea acestei păduri.
Sarcina aplicării legislației silvice, de la apariție și pînă în rezent, revenea personalului de la ocoalele silvice și direcțiile silvice județene.
Calu Iapa în anul 1919
In judetul Neamt, datorita suprafetelor mari de păduri, exista un numar însemnat de ocoale silvice. Astfel, în 1919, intilnim ocoale silvice la Almas, Buhalnita, Bicaz Ardelean, Bicaz, Calu Iapa, Galu, Gîrcina, M-rea Neamt, Piatra Neamt, Pipirig, Roman, Roznov, Tg. Neamt, Tarcau, Tazlau, Vaduri.
Toate acestea erau subordonate unui organ judetean, Directiei silvice a judetului Neamt, aflata sub coordonarea regiunii silvice a 9-a Piatra Neamt.
In general, în arhivele silvice se compun procese verbale de inspectie de delicte silvice, de ameliorare si punere in valoare a materialului lemnos, corespondenta privind exploatarea unor parchete sau unor paduri, planuri de amenajamente, corespondenta privind regimul vinatului si pescuitului, privind personalul silvic, state de plata etc.
Orasul Piatra Neamt s-a dezvoltat ca puternic centru de exploatare a lemnului.
Aici traiau negustori de cherestea si arendasii padurilor de pe Valea Bistritei. Prin schela Arini, treceau insemnate cantitati de lemnn catre Galati, orasul fiiind cel mai apropiat centru al plutaritului.
Parchetele de paduri puse in exploatatie se vindeau la licitatie, arendasul avind drept de folosinta asupra lemnului si a produselor secundare. La acestea participau numai negustorii si arendasii bogati, pentru ca locuitorii satului nu aveau bani pentru participare. Ca urmare, pentru a-si asigura mijloace de existenta, taranii s-au organizat in obsti de arendare si cumparare a padurilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu