Pe Valea Bistriţei, românul are o vorbă care îmbină savoarea duhului moldovenesc cu o lîncezeală inconfundabilă. El zice, mîndru nevoie mare, că-i bine că este. Îi este bine cu o fărâmă de puţin, pentru senazaţionalul motiv că şi acea fărîmă există. Nu percepe mizeria, nu-şi imaginează nimicul. O fărîmitură de orice fel ar fi, oricît de mică, oricît de intuilă, e văzută ca un dar. Darul nu se caută la dinţi. Nici viaţa, aşa cum e. Doar şi viaţa e un dar, nu? Poate, din această cauză, pe munteanul nostru moldovean, spre deosebire de omologii răspândiţi pe forme de relief similare din ţară, n-ai să-l vezi vreodată vociferînd, protestînd, demonstrînd. El e priceput la a ridica din umeri. Face şi treabă în curtea sa, nu-i vorbă, e hărnicuţ, se ştie, dar nu-i pasă că trăieşte prost. E suficient că trăieşte. E bine că este. Restul e resemnare. Dovezi? Iată una: nu are rost să-i vorbeşti despre credulitate, că-l jigneşti la portofoliu de orgoliu. Credulitatea îmbracă o haină cumva nostimă, de n-ar fi tragică - când e păcălit, aşa cum se întîmplă de multe ori, zice că el a fost de fapt mai şmecher şi se laudă că a păcălit păcălitorul, făcând-o pe prostul. La urma-urmei, şi păcăleala e bună. Pentru că este.
Oricum o dai, din acest cerc vicios, clădit pe realitatea de dincolo de vorbă, n-ai cum ieşi. Aparent, doar aparent, s-ar rupe cercul atunci când omul nostru de la munte dă de greu. Ceea ce pentru el înseamnă să meargă la oraş, la doctor ori la proces. Sănătatea şi dreptatea - da, astea-l dor. Culmea e că, dacă-l dor, înseamnă că există şi deci e bine.
Cum România s-a născut la ţară, iar Valea Bistriţei are o semnificaţie inconfundabilă pentru România, devine atât de limpede de ce pe la noi se votează cum se votează, încât nici nu mai trebuie explicat.
Viorel COSMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu