Victor Frăsinaru s-a întors
acasă nevătămat din cel de-al doilea război mondial. Pentru ăst noroc, și
astăzi slobozește rugăciuni de mulțămire și slăvire Bunului Dumnezeu, pentru că
l-a ocrotit în aprigele încercări care au răpus o groază dintre camarazii săi,
și în Est, și în Vest.
Acasă, la Dîmbu, și-a găsit laolaltă familia. Laolaltă, au și purces
să-și întemeieze gospodăria, să-și lucreze ogoarele moștenite sau cumpărate cu
bani trudiți din greu, înainte de război. Cînd lucrurile începuseră să-și
rostuiască făgașul, peste Moldova a venit seceta. Frăsinaru și ai săi, însă, au
biruit-o, deși în casă s-au mai născut doi plozi, gurile de hrănit ajungând la
nouă.
Au urmat cîțiva ani buni pentru el, ani în care, ținându-se deoparte de
politică, și-a luat batoză, tractor, și-a înmulțit vitele și a dat rod
ogoarelor, iar nevasta i-a mai dăruit alți doi feciorași. Drept care, Victor
Frăsinaru devenise unul dintre gospodarii de vază ai comunei, fapt care-a
început să bată la ochi pizmașilor. Așa încît, mai iute ca oriunde, la Dîmbu
s-a pus de colectivă, iar Frăsinaru Chiaburu începînd să fie hărțuit în toate
chipurile, deși își plătea cotele impuse de stăpînire, cu vîrf și îndesat.
Geaba a stat, zile și nopți, fugar prin lunca Bistriței și prin pădurile
Delenilor, potera vremii l-a dibuit și l-a băgat la pușcărie.
Revenind acasă după doi ani de temniță, Frăsinaru și-a dat agoniseala la
colectivă, numai ca feciorii să-i meargă la școală. Un fel de mîngîiere pentru
el era faptul că lucra cu utilajele care-i aparținuseră, de care avea grijă ca
de proprii ochi. Mîngîiere pentru el era și faptul că fetele și băieții erau
buni la carte și-i erau aproape, într-o nerostită resemnare.
Pe Victor Frăsinaru l-am
reîntîlnit zilele trecute, când tocmai, lîngă o parte din urmașii săi, serba 90
de ani de viață.
”Apoi, dragii mei - ne-a spus duhovnicește bătrânul - din toate
lucrurile confiscate numai tractorul mi l-o dat înapoi. Cîteva ogoare mi le
stăpînesc niște venetici, și asta după ce ne-am judecat 7 ani, c-am cheltuit
mai mult decât fac. N-am vrut să mă las și mi-am încropit moară și circular,
purtate de curelele tractorului ăsta. Acum, feciorii s-au lăsat lehamite și zic
că nu merită, că viața-i scurtă...
Eu ce să mai zic? Să zic de-ăsta a lui Toroapă?!
Bă, ăsta cred c-o fost făcut în plamă, așa de vîrtos s-o mai lipit de
socialism și capitalism. Acu-i mare privatizat și zice că dă locuri de muncă,
auzi! Bă, spurcatu ăsta, pe vremea lui răposatu, venea cu alții de la județ și
ne cuvînta cum și cît o să fie de bine în comunism, unde zicea c-o să intrăm
degrabă și fiecare vom primi după nevoi. Cum ne făceam a nu pricepe, Toroapă ne
desena o grămadă de varză, din care fiecare, chipurile, o să ia cît îi trebuie.
Adică, de cît are nevoie; așa nu se face risipă și nimeni nu fură...
Atunci i-am spus că mie nu-mi place varza, că am vătămătură.
El s-a enervat: ”Eee, ce-o să-ți mai placă, tataie!”
Treaba e că am ajuns la 90 de ani, în comunism n-am intrat, deși
curechiu mi-o plăcut de când mă știu.
Iar la noi, la Dâmbu, varza se vinde numai la prăvălia lui Toroapă.
Numai că nu-i varză comunistă, ci turcească. Ș-apoi, la boala, asta chiar că nu
mi-o place. Nici la 100 de ani.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu