14 dec. 2018

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa(VII)


Traian SOCEA 
Bureţar dintr-o "viaţă anterioară"...
Traversaserăm o iarnă năzuroasă, cu vreo 4 ședințe de ninsoare mai acătării. Numai în două rînduri stratul de zăpadă să fi atins 30-40 de centimetri, suficient motiv de alertă pentru mai toți autopropulsații.
Inclusiv eu eram tare îngrijorat cum că n-aș putea ieși de pe ulița-nzăpezită și, astfel, n-aș ajunge la serviciu, de parcă jobul ar fi fost inventat musai pentru mine. Uitasem, prin urmare, nămeții copilăriei mele, înalți şi de cîte un metru, copleșind și acoperișuri și ogrăzi, cînd nimeni nu murea, nici cînd temperaturile jucau pe la minus 20 de grade. Se descurca lumea așa ne-emancipată cum era, fără smiorcăieli și jelanii pe la „112”, ci răzbind și supraviețuind, căci: „Toate-s de la Dumnezeu!”, precum se autoconsola... Sfîrșit de martie prietenos, cu temperaturi care sar pe la amiază și de 15 grade, cu soarele pătrunzînd în toate cotloanele, scoțînd din hibernare cohorte de gîzăraie.
Trag cizmele de cauciuc în picioare, îmbrac o jachetă lejeră, înahț o sacoșă de rafie și un foarfece cu lamele alungite și, dezinvolt, descind după urzici în capătul luncii copilăriei mele, care, din păcate, nu mai este şi nici nu cred a mai fi vreodată teritoriul fabulos, alcătuit din sute de arini şi plopi voinici ce de-abia-i cuprindeai în braţe, înalţi de 15-20 de metri. De răchiţi butucănoase şi scorburoase în care mierlele, ţărcile, cucii şi pupezele îşi găseau cuib, de pîlcuri de lozie, din care alegeam mlădiţe pentru confecţionarea leşilor de prins chitici în apa pîrîului – afluită în vaduri de bolovani, de cireşi, vişini şi meri sălbatici, de tufe de soc sau de măceş, de boz sau de brusturi, toate crescute din seminţe aduse de puhoaiele care inundă suprafeţe importante din albia majoră, devastînd făr-de cruțare şi grădinile oamenilor.
Apoi, arbuşti de tot felul, răsfirați între aluni şi corni, cu tulpinile scăldate în tot felul de ierburi, cătînd lumina soarelui într-o continuă concurenţă, alcătuiau un biotop în care naturala interdependenţă era completată şi de o faună specifică: iepuri, vulpi și veverițe, de păsăretul atît de divers ca specii, şi atît de benefic pentru omul însuşi.
 Mă veţi crede, stimaţii mei, că acea luncă a pîrîului Iapa, pîrîu care-i şi adapă pînza freatică, dealul Roznovanu cu care se megieșește, livezile rînduite pe coastă și ogoarele desenate măiestru pe tăpşanele configurate ca pe hartă rotunjeau un areal ce asigura și aer curat şi, pe puţin!, 25% din resursele traiului oamenilor din zonă, referindu-mă la faptul că foloseau lemnul de arin, de răchită sau de plop şi pentru foc, şi pentru construcţii gospodăreşti, că vitele lor păşunau şi se adăpau tot în ăst teritoriu, la fel cum şi cîrdurile de raţe şi de gîşte, pe care gospodarii le scoteau din ogrăzi dimineaţa și care, seara, se întorceau „pilot automat” acasă, cu guşile pline, bubă. Astăzi, nu mai există aşa ceva. Dealul Roznovanu, care se arcuiește pe zeci de kilometri lungime, începînd cu Rusenii Borleștiului pînă la pădurea de lîngă cătunul Deleni, a fost despădurit în anii de început ai colectivizării agriculturii pe sute și sute de hectare, suprafață pe care au fost înființate livezi de măr, păr și prun, care mai rodesc și astăzi, deși multe sînt lăsate în paragină de către proprietarii ce le-au revendicat. Înspre satul nostru însă, de la pintenul Mocanului pînă deasupra cătunului Chintinici-Fund, sute de hectare au fost defrișate de copaci, de arbuști de cătină și de păducel, de măceș și de corn, de tufele de alun și de sînger, de fascine de mesteacăn, carpen sau fag, de brăduți răsăriți strategic pe promontoriile cele mai țanțoșe. Ei bine, aceste suprafețe despuiate nemilos n-au mai fost terasate și plantate cu pomi fructiferi, astfel încît să favorizeze înierbarea, să fixeze și să stabilizeze terenul, oricînd vulnerabil la șuvoaiele ce se formează pe platoul de pe creștetul dealului, după aprige ploi torențiale. Drept care, natura n-a putut îndrepta ce a nimicit mîna CAPeului, consecințele, iremediabile, văzîndu-se astăzi, cînd zeci de hectare văduvite de vegetație se surpă și alunecă la vale împingînd albia pîrîului Iapa înspre sat, înghițind grădinile și imașurile gospodarilor. Prin urmare, în vremile de după 1989, peisajul a devenit aproape selenar, de la an la an dezastrul căpătînd proporții alarmante, însă nici o autoritate n-a văzut, nu vede, nici n-aude. Nimic!... Nici măcar sutele de oi scoase la pășunat de primăvara, înainte ca iarba să se înrădăcineze cît de cît în sol, și pînă toamna-tîrziu, cînd vine înghețul. Și nici turmele de capre care, și ele, fac prăpăd, belind tufele de măceș, de păducel sau de cătină, zădărnicind, astfel, regenerarea pe care natura o încearcă an de an.
Iar ca terifiantul să fie deplin, mai mare mînia văzînd că gunoaiele-s pe oriunde, și pe deal, și în rîpă, și pe gîrlă, și în luncă, iar cîinii vagabonzi haiducesc nestingheriți în întreaga zonă, hăcuind cele vietăți, ba dîndu-se chiar și la om...

Aşadar, cu elanul  de care pomeneam, mă şi văd în fundul luncii, pe proprietatea mea, să fie clar... Caut cu privirea cioata de nuc pe care, în toamnă, găsisem  cîţiva bureţi negri, cu care titulara mea de post(recte „nevasta care stă la mine”) a şi croit o tocăniţă, spurcată cu smîntînă dulce şi glazurată decent cu pătrunjel verde, mărunţit.  Carevasăzică, surpriză. Pe o margine a cioatei zăresc cîteva „mlădiţe” de bureţi negri şi-mi amintesc de spusele bătrînilor cum că ăşti bureţi, ca şi cei păstrăv, cresc şi-n timpul iernii, dacă vremea e mai blînduţă... Ş-acum, spunîndu-vă că, după vreo două ceasuri, abia am găsit cam un pumn de urzici, cu care partenera a înnobilat un borş de fasole boambe, iată-mă-s victima tăvălugului aducerilor aminte. Iar...

La cules bureţi, în pădurile satului...

Prin urmare, în minte mi se derulează perioadele culesului bureţilor, care erau adevărate campanii întreprinse în zilele prielnice în pădurile aflate cam la 12 kilometri, în susul casei noastre. Era postul Paştelui, ziceam. Ca şi cel al Crăciunului, ca şi celelalte, toate erau respectate milităreşte de lumea satului de odinioară. Aşa încît, cum să uit strădania mamei de a ne pune pe masă hrana cea de toate zilele. Ca şi acum, bucatele de post erau cele mai greu de închipuit. Mai ales pentru o familie numeroasă, ca a noastră. Drept care, mama era şeful statului major, planificînd şi organizînd toată munca de agonisire a celor trebuincioase pentru iarnă, îndeosebi. Erau îndatoriri repartizate membrilor familiei, pe potriva vîrstei şi capabilităţilor fiecăruia, funcţie de anotimp, de vreme...
Vazică, de pe la 7-8 ani pînă la adolescenţă, în fiecare an, sfîrşitul lui iunie, după culesul cireșelor și vișinelor, însemna startul recoltării bureţilor. Îndeletnicire pe care o îndeplineam toată vara, cu anumite întreruperi hotărîte de starea vremii sau de alte sarcini: prășitul popușoilor, făcutul fînului, seceriș, treieriș, animale etc. Continuam pînă-n octombrie, la strînsul ghebelor, al rîşcovilor sau al hribilor de toamnă. Vara, plecam de acasă la 3 jumate, ca să ajungem la „Chilii”, la „Măniş” sau la „Doşătu” de cum se lumina de ziuă, căci aşa învăţasem: bureţii cresc şi noaptea, iar la iţirea razelor soarelui roua de pe pălăriile ciupercilor strălucea şi, astfel, le zăream mai bine. Başca faptul că nu trebuia să ne-o ia nimeni înainte, pentru că -  mă veți crede! -, aveam parte de concurență și la bureți...

Cu mîr cu hîr, mama mă trezea, chemîndu-mă să şi îmbuc ceva udătură încropită pe fugă, la ceasurile mici ale dimineţii. Soră-mea Aneta, mai mare cu 4 ani decît mine, deja echipată, începe să-şi exercite autoritatea. Primesc două trăişti încăpătoare precît un cufăr de soldat-răcan, şi ieşim la colţul grădinii, unde ne aşteaptă vara noastră, Maria lu’ moş Ion Tărcăoanu, fratele mamei. Tustrei începem drumul către pădure, eu numărînd în urma lor traversele căii ferate forestiere care trecea prin faţa casei noastre şi care ducea de la Roznov pînă la Cozia, vreo 20 de kilometri, hăt-sub pîntecele Masivului Murgoci.
Ş-uite-aşa, chiompănind, ţineam pasul cu fetele, de frica întunericului, precum şi la îndemnurile uneori contondente ale soră-mi, căci fiecare dintre drumeţi avea în dotare şi cîte un băţ, cu care să ne-apărăm de cîinii scăpaţi din legători.

La drum, pe linia ferată...

Preferam acest traseu pentru că pe lîngă linie lumea bătucise şi o cărăruie, pe care se putea merge mult mai comod decît pe multe porţiuni ale drumului sătesc. Aşa că, după vreo 3 kilometri, părăsim cale ferată în dreptul la Arghire, intrăm pe scurtătură pe drumul principal şi înaintăm energic încă vreun kilometru, cînd eram obligaţi s-apucăm iar pe calea ferată, care, puţin mai sus de gospodăria familiei Leonte, intra în întunecimea unei păduri de arini, unde ne încercau toate spaimele, căci grăirea locului era că pe acolo bîntuie tot felul de stafii. Ş-adevărat, n-am auzit ca vreun strigoi să fi înşfăcat vreun localnic, însă ş-acum retrăiesc teama ce mă copleşea pe cei vreo 100 de metri ai acelei lunci, zisă „la Turcu”, şi ce uşurare simţeam cînd scăpam vii şi nevătămaţi. Bineînţeles, ne continuăm mersul, parcă mai vioi, căci stafiile ne treziseră de-a binelea.
Ajungem „În Prund, la Cruce”, apoi iar numărăm traversele liniei C.F.F. ( Calea Ferată Forestieră) preţ de vreun kilometru, şi ajungem la cantonul silvic, brigadier fiind Moş Ion Zalomir, un om cu totul şi cu totul OM... Următorul reper rămînea cabana Jlabău, unde, pe atunci, forestierii erau cazaţi de luni pînă sîmbăta. Muncitorii sînt deja în picioare şi-şi pregătesc masa, ca apoi s-ajungă cu ţapine, topoare, cai şi boi de tracţiune în munte, în parcelele de exploatare a lemnului. Aşa era acum vreo 50 de ani, se lucra ecologic, regimul silvic era respectat cu sfinţenie, nimeni nebătîndu-şi joc de pădure.
 Înţelegeţi, prieteni, că uleiul, motorina şi benzina au ajuns în codri mai tîrziu, odată cu instalarea funicularelor, care, din obcină, coborau butucii pe cabluri în rampele amenajate lîngă calea ferată, de unde se încărcau în vagoanele mocăniţei, ce pe la prînz ajungea în munte, iar seara se întorcea la Roznov, cu sute de metri cubi de buşteni numai buni de prelucrat în fabricile „11 Iunie” şi „Butoiul” . Vă spun aceste lucruri pentru comparaţie cu nemerniciile la care e supusă astăzi pădurea românească, tăiată „la ras”, nimicită de drujbe, tafuri, tractoare şi autocamioane gigante, în dispreţul regimului silvic, fără a da nimeni socoteală...

La Chilii, în patria bureţilor...

Aşadar, trecem de cabană şi ajungem după aproape un kilometru în perimetrul „jobului” nostru, în locul numit „Chilii”. Soră-mea împarte teritoriul căutărilor, indicîndu-mi suprafaţa pe care s-o străbat, cît mai aproape de ea. Mă veţi crede că aveam noroc, privirea mea ageră descoperind chiar pe platoul de la baza muntelui, la tulpinile fagilor şi carpenilor, în păienjenişul de muşchi crescut parcă ştiinţific, hribi şi hurlughiţe proaspete, înrourate. Le culegeam ca pe nişte trofee, tăcînd mîlc, să nu vină peste mine concurența, căci recolta şi calitatea ei se evaluau la coborîrea din pădure, cînd fiecare-şi etala marfa pe tăpşanul de lîngă pîrîul Iapa, în apa căruia ne şi spălam, ca să putem înfuleca „bucatele” puse în traista soră-mi de către mama, decuseară. Două ouă fierte, o bucată de slănină de la slatină, o ceapă şi mămăliga obligatorie, astea însemnau prînzul nostru de lux.
De multe ori, însă, ne mulţumeam cu mai puţin, splimentul de „proteină” asigurîndu-ni-l mîncînd fructe de pădure, mere-pădurețe şi cireşe sălbatice, corcoduşe sau mere din pomii de pe marginea drumului. Rare erau ocaziile cînd, găsind mai multe hurlughiţe, rîşcovi sau lăptuci le coceam pe bolovani încinşi la un foc încropit ad-hoc, la marginea gîrlei. Deci, după 5-6 ore de survolat pădurea, pînă-n obcina dinspre satul Poieni, ne încheiam ziua de muncă şi porneam înapoi, spre casă. La vreo 800 de metri la vale, opream la „izvorul de ochi”, ne spălăm chicotind obrajii, umpleam un bidon de 5 litri cu apă pentru acasă, ne aburdicam reciproc trăiştile în spinare, cu grijă să nu se zdrobească bureţii, şi, hai, viteză!...
 Acasă, ajungeam după vreo 3 ceasuri, frînţi... La „controlul mărfii”, n-apucam să mă dau mare cu ai mei bureţi-trofeu, că şi luam cele bobîrnace pentru că nu am avut suficientă grijă ca pîinişoarele, hribişorii, lăptucile, hurlughiţele sau gălbiorii din trăişti să fie cît mai întregi. Pînă seara, alte două ceasuri, mama şi soră-mea sortau bureţii în ligheane dolofoane, pe care le băgau în beci, la răcoare... A doua zi, tot ele spălau toată bureţărimea şi-o lăsa la zvîntat, apoi o repartiza în grămezi, funcţie de specii, de calitate. Care la uscat, pe sfoară sau pe lozniţa din mijlocul livezii noastre, care la mîncatul imediat, care – cele mai multe - la marinat sau murat...

 Bureţii muraţi, ce desfătare...

Cel mai tare iubeam bureţii muraţi, adunaţi în mai multe zile „de campanie”, pe care mama îi aşeza într-o budană din brad de vreo 300 de litri,  în straturi succesive: unghia caprei(gălbiori), iuţei, lăptuci, creasta cucoşului, hurlughiţe, rîşcovi şi, uneori, ghebe. Toate le acoperea cu crengi de vişin şi de corn, cu morcovi şi ţelină, cu frunze şi multă rădăcină de hrean( care întăreau carnea bureţilor), cu doi-trei pumni de grăunţe de popuşoi, un lighean cu ionatane şi fo’ 10 căpăţîni de usturoi, peste care turna apă de izvor, răsfăţată complice cu un mănunchi de busuioc uscat şi cîţiva bulgăraşi de sare. Cunoşteam toţi bureţii, deosebindu-i pe cei buni de cei otrăvitori, parcă dintr-o altă viaţă, treabă cu care mă tare fuduleam.
 Eram, în fapt, un copil, care deja îşi ştia responsabilităţile în rosturile familiei noastre şi înţelegeam pe deplin că, atît cît durează sezonul bureţilor, trebuie să merg aproape zi de zi la pădure. Iată, aşa ne gospodăream, la fel cum şi majoritatea consătenilor noştri, pentru ca în lunga iarnă, pe lîngă celelalte agoniseli, s-avem hrana supravieţuirii.

 Salata de bureţi muraţi...

Sîntem, vă reamintesc, în postul Paştelui. Ca şi în cel al Crăciunului, dar mai cu seamă în astă perioadă, a începutului de primăvară, mama se-ntorcea din beci c-un lighenoi de bureţi călăriţi de 6-7 mere murate, pe care ne repezeam ca la plăcintele poale-n brîu, nu alta. Erau o bunătate, căci carnea lor era impregnată cu toate vitaminele şi mineralele eliberate de atîta bureţărime şi de ingredientele asociate în moarea din butoi, ce mai. Apoi, mama alegea bureţii pentru salată. Unghia caprei, crănţănei, iuţei, rîşcovi, lăptuci, nicoreţi. Îi spăla în două-trei ape, îi scurgea ş-apoi, pe un fund mare din lemn, îi tăia peştişor. Alături, persecuta, tot peştişor, 3-4 cepe indecente, şi pe ele azvîrlindu-le într-alt lighean mai mare ca postul Sfintei Marii, astfel născînd o policromie cum numai în pozele cu Făt-Frumos mai admiri.
 De bună seamă, tot conţinutul era impresionat cu 3 burice de sare grunjoasă, cu un pahar de untdelemn şi un ciocănaş de oţet de mere, preparat tot în gospodăria noastră. După vreo două ceasuri de stat la odihnă, în racoarea zămnicului, taman cînd venea vremea prînzului şi mămăliguţa deja sta despuiată pe fundul din dulap de fag de pe masa noastră cea rotundă, mama aducea ligheanul cu minunăţii. Ne umplea castroanele, după ce rostea Tatăl Nostru şi fiecare-și făcea semnul crucii.  Mîncam ca nimeni în lume, savurînd fiecare înghiţitură ca pe un descîntec nicicînd de nimeni rostit, doar numai de noi auzit.

Tocăniţa de bureţi muraţi...

Al  doilea fel de mîncare, pentru seară, se chema tocăniţa de bureţi. Mama alegea pînişoarele, hurlughiţele, creasta cucoşului, ghebele şi chitărcile - spălate în mai multe ape ş-apoi zghicite încă de la amiază, două cepe despuiate, pe care le felia mărunt şi le punea şmechereşte într-un ceaun aşezat pe plită, în care se războiau aprig cu untelemnul deja încins. Bineînţeles că urmau zarzavaturile din lumea întreagă, după care şi o ulcică de smîntînă de la joienele din bătătura noastră, dar şi cîţiva căţei de usturoi strecuraţi domestic în ceaun, chiar înainte de a-l ridica de pe foc. De bună seamă, mămăliga - pe îndelete fiartă şi mestecată în ceaunul dolofan pe veşnica plită de tuci, la focul bine strunit din vatră – nu ajungea gurilor noastre flămînde, căci seara, în jurul mesei, s-aşezau şi cei care-n timpul zilei fuseseră la muncile de sezon.
Pîine, mărturisesc că mîncam odată pe săptămînă, sîmbăta, cînd tata se-ntorcea de la lucru, de la cantonul Rantău, unde pleca precum şi ceilalţi forestieri, încă din ziua de luni. Ni se părea cozonac, la fel ca şi nemai-întîlnita scrumbie afumată, din care tata tăia feliuţe subţiri-subţiri, cu briceagul său dat naibii de ascuţit.
Prieteni, de asemenea desfătări culinare au parte tot mai rar sufleţelele consătenilor mei, cred. Şi nici ale altor contemporani, din multe locuri ale ţării, din păcate. Acum, chipurile, bureţii se destrăbălează fără ruşine prin pădurile naţiei şi dau naştere la corcituri otrăvitoare.
 Numai bureţaraia din supermarketuri n-a picat în păcat... Şede bleagă pe rafturi, cu termen de garanţie pe etichetă, aşteptînd muşterii. Şi sînt, ştiţi bine... Unii semeni ai noştri, din nefericire, nu s-au bucurat în viaţa lor de savoarea unor ciuperci naturale, care încă mai cresc în codrii noştri siluiţi de nelegiuirile smintiţilor nesătui de profit, la boala!...



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector