30 nov. 2018

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa(VI)

Traian SOCEA


Alături de scriitorul craiovean Costică Pădureanu,
coleg de facultate, Piatra Neamţ, Libris - 2018
Acu’, la șaizeci de ani trecuți, tare mă minunez de cum izbuteau ai mei să rînduiască atîtea treburi, care se-nghesuiau mai ales vara și toamna în gospodăria noastră. Căci și la animalele, și la pămînt, și-n bătătură se trudea din zori pînă-n noapte, chiar dacă și noi eram destule brațe de muncă. Sigur, și eu, mezinul familiei, aveam anumite sarcini, care sporeau de la an la an, pe măsură ce creșteam și deveneam mai puternic, căci deja ajunsesem ditai zablăul. 
Care-va-să-zică, încheiaserăm culesul vișinelor și al cireșelor(dulci și sălcii), treabă la care eram de bază, căci mă zgăibăram cu agilitate, fără scară, în pomii înalți și de peste 10 metri, culegînd fructele, cu tot cu codițe, și de pe ramurile cele mai îndepărtate. Eram primul care umplea gălețile, căci mama și sor-mea, Aneta, mai pierdeau timp cu mutatul scărilor, roată, în jurul coroanei copacilor. Într-o zi, făceam 3-4 drumuri, tustrei cu cîte o găleată în fiecare mînă, cale de vreun kilometru, pînă acasă la David Hodor, unde vara și toamna funcționa un centru de colectare. Aveam livadă și mare, și sănătoasă, și rodoasă. Mă-nghesuiam la vișine, căci erau mai spornice la cules, și luam și 4 lei pe kil. La cireșe nu-mi plăcea, căci deși le culegeam anevoie, fiind mai micuțe decît vișinele, se și plăteau doar cu 3 lei kilul. Din pricina alegerii mele,  intram în gîlceavă cu sor-mea, care, cu patru ani mai mare decît mine fiind, era obligată să se cațere-n în cei doi cireși, înalți de vreo 15 metri. De bună seamă, prerogativele de mezin funcționau, căci Aneta nu crîcnea  în fața mamei, ale cărei porunci erau executate întocmai. Aneta nu suporta deloc tratamentul preferențial de care profitam, chestie pentru care-mi aplica suficiente bobîrnace, ca răzbunare pentru opresiunile îndurate din cauza mea. 
Dar, cu smiorcăieli, cu ghionteli și alte corecții, una peste alta, în cam o săptămînă, făcusem vreo 3 milioane de lei, bani frumoși în casă, căci tata n-avea pensie specială, deși fusese-n război și în Est, și în Vest, deși se-ntorsese acasă rănit la șoldul drept, beteșug cu care s-a și dus la Domnul...
     În vremile acelea, la 11 ani cîți număram, mama-mi dădea un  leu și douășcinci de bani, ca să-mi plătesc biletul la film în fiecare sîmbătă, cînd venea caravana la căminul cultural. Asta se-ntîmpla de vreo doi ani de zile, după ce vreo juma’ de an m-am tot milogit și smiorcăit că lu’  acela-i dă mă-sa, că lu’ celălalt ta-su, sor-sa sau fra-su... Ei, da cînd i-am zis tatei că pînă și prostul satului, Ghighel Vîrtosu, merge fără mă-sa, Aglaia, la film, gata, mama a cedat, condiția fiind de a fi însoțit de sor-mea. Sor-mea, care terminase a opta și trebuia să meargă la profesională, la petrol-chimie, era o domnișoară și frumoasă, și deșteaptă. Frații mai mari o porecleau „Brișca”, motivul fiind că şi ea era teribil de arțăgoasă, impetuoasă și alintată, doar era cea mai mică dintre surori. Mă veți crede că pe oriunde am fi umblat eram frate și soră, treabă care se-ntîmpla destul de rar, căci cel mai mult ne petreceam timpul acasă, în bătătură, unde o zi eram prieteni, iar următoarele trei ne hărţuiam precum şoarecele şi pisica. Mai mare cu patru ani decît mine, sor-mea avea, și are, aptitudini de șef, cu autoritatea ei neîmpăcîndu-mă defel. Cînd scăpam din mîinile ei, bineînțeles c-o pîram mamei, tatei sau fraților mai mari, cărora le eram odorul.
       - M-o bătut Brișca, iar m-o pălit la operație!, mă smiorcăiam, cerînd celor aflați în apropiere să mă răzbune... 
Evident, exageram și, evident, speculam, ca mai mereu, grija alor mei față de cicatricea rămasă de la operația de extirpare a unei gîlci ce-mi crescuse sub mandibulă, înspre urechea dreaptă. Fiți siguri că excrescența aceea a provocat fel și fel de discuții, ba că ar fi canceroasă, ba că am moștenit-o de la nuș’care străbunic, ba că am fost lovit și acolo s-a dezvoltat o tumoră, ba că de trăit, puține zile-mi mai sînt hărăzite. Pînă la urmă, tata m-a dus la spitalul din Piatra Neamț, la doctorul Costache Andone - Domnul odihnească-l în cuvenită pace!... Drept care, minunatul medic m-a scăpat de boalfa cu pricina, operîndu-mă în urmă cu vreo 5 ani, însă eu m-am socotit convalescent pînă prin adolescență. Prin urmare, cine ce se lega de mine, mă „pălea la operație”, suficient motiv de a căpăta compasiunea tuturor și de a cere reparațiile de rigoare...
       - Vanghilosu’ cui vă ține, iar vă zburdă orzu-n cur!..  Anetă, fă, ce-ai  avut cu el?!, se indigna mama, avertizîndu-ne că nu facem a bine...
Adevărat e că rar lua cineva măsuri împotriva soră-mi, interesul fiind liniștea și pacea între noi, căci amîndoi, după puterile fiecăruia, aveam treburi de făcut și asta conta, în primul rînd. 
     Vă spusesem că la film eram obligat să merg împreună cu sor-mea, chestie ce nu-mi convenea nici mie -, căci voiam a fi cu gașca, nici ei – căci și ea-și avea prietenele ei, cu toatele fiind curtate chiar și de mulți flăcăi de însurat. Prin urmare, trebuia să plecăm odată de acasă și să ne întoarcem la fel, tot împreună. Așa s-a și întîmplat vreme de vreo jumătate de an, după care ne-am înțeles ca fiecare să fie independent, căci sor-mea începuse a ieși și la hora satului, duminica și în zilele de sărbătoare. De la horă, Aneta, ca și toate prietenele sale, era obligată să se-ntoarcă pînă-n asfințit, căci pe atunci fetele mari n-aveau voie să hălăduiască pe drumuri, pe întuneric. Nu țin minte ca sor-mea să fi nesocotit vreodată astă regulă, nu numai pentru că ar fi avut de tras cele ponoase, ci și pentru că era o fată pretențioasă, pe care n-ar fi trombonit-o fitecine. Drept îi că amurgul o mai prindea chicotind la poartă sau la pîrleaz cu cîte un flăcău, dar asta doar cînd părinții lipseau de-acasă. Atunci, mă ruga să rînduiesc eu treburile gospodărești, în locul ei. Bineînțeles că, în timp ce dădeam strînsură și apă la vite, închideam păsările și hrăneam porcii, o spionam dacă se-mbrățișa ori pupa cu respectivul. Astfel, aveam s-o am la mînă pentru cînd ar fi avut de gînd să mă toarne c-am comis cine știe ce ispravă...
       -   Nu-i spui mamaiei că n-am făcut eu treburile, că nici eu nu te spun c-ai scăpat vacile în luncă, la Costică Pomană!, mă ruga îndatorată împricinata...
    -  Nu, numai tatei îi spun că Dunitru o vrut să te pupe, la pîrleaz!, o tachinam plin de importanţă eu, deşi nu văzusem nimic...
Bineînțeles că n-am umblat la nimeni cu pîra, căci pe Dunitru îl îndrăgisem. Era atent și ocrotitor cu mine și chiar îmi doream să-mi fie cumnat, chestie care s-a și întîmplat. Prin urmare, dintre băieții care o curtau, Aneta s-a măritat chiar cu Dunitru, fiu al lui Neculai Darie, gospodar de frunte din satul Calu. Am fost nefericit atunci, nu atît pentru că multe dintre îndatoririle ei eram obligat să le preiau, cît pentru că sor-mea avea să se mute pe Calu, unde Dunitru își ridicase deja propria casă. Nici pentru părinți măritișul ei n-a fost mare bucurie, nu pentru că i-a băgat la cea cheltuială, ci pentru că Aneta era nădejdea mamei şi fără ea casa chiar că avea să devină pustie.
     Nici două zile n-am apucat a respira ca lumea după „campania culesului vișinelor și cireșelor”, căci tata mă trimite la bădia Costică, primul dintre cei 11 născuți de mama, să-i facă o hreapcă. Bădia Costică era tîmplar, meserie deprinsă în anii foametei, cînd el și cu al doilea frate, Ion, au pribegit și muncit prin județul Arad, trimițînd cu CFR-ul saci cu mălai familiei, lucru pe care l-au făcut și alții de pe la noi, de prin Moldova, și care a contat mult în supraviețuirea celor rămași acasă. Hreapca era o inovație adusă de ei, din Ardeal, dovedindu-se de mare ajutor la seceratul grîului și altor păioase. Era, de fapt, un băț din corn sau alun, atent ales și arcuit, care se atașa la coasă, bine fixat de toporișcă, într-un unghi care culca plantele ordonat, în  brazdă. Tata se și apucase  de ascuțit secerile, iar mama să încropească merindele de rigoare. Prin urmare, îmi era clar, urma secerișul. Ca și la prășit, ceilalți ai casei plecau cu noaptea-n-cap ca să ajungă în cîmp, la Boțoaia, cînd chiar se lumina de ziuă. Eu îi urmam mai tîrziu, căci la ora șapte se deschidea magazinul SAM din Roznov, de unde cumpăram pîine mare, rotundă, de Tazlău.
Cu 2-3 pîini în traistă, treceam calea ferată ce străbătea Roznovul, o luam pe ulița de lîngă fabrica de cherestea „11 Iunie” și țineam cărăruia de pe marginea drumului ce merge la Girov, traversează podul de peste canal și taie șesul ce se-ntinde pe sute de hectare, la stînga și la dreapta, pînă sub deal, „La nuci”. Era drum de vreo oră pînă la holdă, însă cască-gură ca mine mai rar, chiar dacă  pe ogor era și tata, căruia prea bine-i știam moarea. De bună seamă că toți m-așteptau să iau bidonul de toartă și s-aduc apă din Papuc, pîrîul ce curge la vreo doi kilometri de noi, paralel cu rîul Cracău. Eu însă uitasem de porunca tatei. Pășeam amețit de mirosul de pîine caldă ce se răspîndea pînă hăt-departe în urma mea, încît și soarele poftea la un coltuc, d-apoi eu. Cam la jumătatea drumului, pe șes, era o fîntînă părăsită, cu ghizdele înalte, rotunde, din ciment, străjuită de doar stîlpul înalt de vre 7-8 metri, în capătul căruia cumpăna nu mai exista demult. Prăjina cu ciutura de la capăt dispăruseră și ele, de ani buni. Bătrînii spuneau că boierul Roznovanu construise lîngă fîntînă și-o adăpătoare, pentru vitele care trudeau pe moșia sa de aici. Nici oamenii, nici animalele nu mai fac popas aici, să-și aline setea, de mulți ani. 
     Legenda spune că în fîntînă, adîncă de vreo 8 metri, s-a aruncat un deținut care muncea pe șantierul canalului hidrotehnic Piatra Neamț – Bacău, cadavrul său fiind scos afară mult mai tîrziu, deja putred. Atunci, oamenii au lăsat-o fără cumpănă, prăjină și ciutură, ca să nu mai poată scoate nimeni apă din fîntînă, căci ar fi fost spurcată.... M-am oprit la fîntînă, dorind să văd dacă mai este apă în ea, căci în alți ani, pe timp de secetă, seca. Ploile îndelungi din iunie ridicaseră pînza freatică, așa că la fund se zărea o apă întunecată, neclintită. Ș-atunci, am cules un bolovan de la marginea drumului, cu gînd să-l arunc înăuntru, să ascult ecoul provocat de contactul cu apa și, astfel, să-i ghicesc adîncimea. N-am apucat, pentru că în oglinda apei s-a ivit chipul înecatului descotorisindu-se de straiele vărgate de pușcăriaș, urlînd  schimonosit după ajutor. M-am speriat și-am luat la fugă vlăguit de frică, nădușind de transpirație. În anii ce-au urmat n-am mai avut curajul să zăbovesc la fîntîna pușcăriașului. Multă vreme, apoi, cînd treceam pe lîngă vreo fîntînă cu cumpănă, mă cotropeau iar fiorii spaimei trăite atunci, căci ai mei m-au avertizat că duhul înecatului mă va tot bîntui dacă timp de cinci ani, de Crăciun și de Paști, nu mă spovedește și împărtășește îndrăgitul preot Mihai Cotfas, parohul nostru.
     Ajung, așadar, pe la ceasurile nouă pe dealul Boțoaia, la holdă, convins că tata nu-mi va ierta întîrzierea. Ogorul nostru era pe jumătate populat cu snopi, căci tata făcea productivitatea nu glumă, cu hreapca lui. Sor-mea răsucea legători din fire de grîu sau mohor, strîngea cu ele în snopi plantele rînduite inginerește în brazde, iar mama, cu secera, tăia grîul din marginile haturilor, pe unde nu se putea cosi. N-am pățit nimic, nici pentru întîrziere, nici pentru că dădusem gata jumătate dintr-o jimblă, din cele trei cumpărate de la SAM. Fără vreun îndemn, am înhățat bidonul și-n maxim juma de oră m-am și întors cu el, plin cu apă rece. La masă n-am mai stat cu ceilalți, căci înfulecasem deja vreun kil de pîine, slavă domnului...Nu-mi plăcea la seceriș, din pricină că, pe o caniculă sufocantă, eram obligat să culeg plantele rămase nesecerate și spicele frînte de hreapcă pe ici-colo, să car snopii la distanțe de vreo 30-40 de metri, la locurile unde mama stivuia snopii în glugi, pentru că grîul trebuia să se usuce și apoi să fie cărat la arie, pentru treierat. Pe la șase-seara,  grîul de pe cele 10 prăjini ale noastre, fusese deja secerat, legat în snopi și clădit în glugi aranjate în formă de cruce, pentru ca vîntul și curenții de aer să-l usuce mai repede. Drept care, cu uneltele pe spinare, luăm drumul întoarcerii acasă, un drum parcă mai lung și sigur mai obositor . 
     Peste cam două săptămîni, răstimp în care se succedau alte treburi, am adus din cîmp grîul la treierat. Lucrarea asta se săvîrșea în aria amenajată în lunca Bistriței, lîngă fosta fabrică de cherestea Alfa. Aici,  oamenii își cărau recolta, o stivuiau în clăi dolofane, așteptînd rîndul la batoză. Costică Căpitanu, un mare gospodar din satul vecin, Chintinici, era singurul din zonă care avea și acest utilaj, și tractorul care-l punea în mișcare. Cînd el aprecia că grîul s-a uscat, instala batoza și tractorul pe direcția în care sufla vîntul, încît să spulbere pleava și praful înafara ariei. Amîndouă utilajele aveau, lateral-stînga, cîte o volantă, pe care era întinsă o curea din piele, lată cît palma și lungă de vreo 7-8 metri, curea ce asigura transmisia puterii tractorului la mecanismele batozei. Îmbrăcat în șalopetă nemțească, cu o cheie mare și o cutie de vaselină în mîini, Costică Căpitanu umbla la motorul tractorului, ungea șuruburi, piulițe și roți dințate, regla bătătoarele și sitele batozei. Primul de pe lista șefului ariei apropia căruța plină ochi de batoză și, cu țepoiul, azvîrlea snopii deasupra utilajului. Acolo, un ucenic al mecanicului îi împingea unul după altul în compartimentul bătătorului. La coada batozei, un alt om era la post, așezînd paiele în poloage, pe care alt om le rînduia în șire, la marginea ariei. Cînd Costică Căpitanu isprăvea instructajul, pornea tractorul cu o manivelă. Cureaua de transmisie începea să se miște, mergînd în gol preț de cîteva minute, după care dădea semnalul:
       - Încarcă, bă! Încarcă, bă!..., urla din amîndoi rărunchii, în admirația  a cinșpe-douăzeci de oameni, gură-cască sau înscriși să treiere chiar din prima zi.
Adevărat, vedeam pentru a doua oară asemenea spectacol. Îmi plăcea enorm, chiar dacă aveam de strîns pleava, de cărat paiele la șiră sau sacii cu boabe la căruță. Admiram peste poate cum se înțelegeau oamenii, cum își coordonau mișcările, deși zgomotul scos și de tractor, și de batoză era de pe altă lume. Ș-apoi, mărturisesc că și azi văd lumina și mulțumirea de pe fețele oamenilor, cînd își încărcau sacii cu grîu în căruțe, chiar dacă li se luaseră și uiumul, predaseră și cotele, fiecare după cît a treierat. Și noi am dus acasă vreo 500 de kile de grîu. Mama a hotărît să-l întindem pe niște prelate din țoale din cordică, să se usuce mai bine ș-apoi să-l vînture, să devină bun de dus la moară. Așa că exact la mijlocul lui septembrie, mîncam pîine din grîul acelui an, întîia pîine, coaptă în cuptor de mama, după un anume ritual. Se-ntîmpla cu o zi înainte de a pleca la oraș, la școala de muzică.
     Dis-de-dimineață, mama m-a trimis s-aduc o găleată de apă tocmai de la izvorul din grădina lui Moș Ion Tărcăoanu, fratele său, deși aveam fîntîna noastră. La întoarcerea-mi, deja își instalase atelierul în bucătăria de vară, adică pe masa rotundă de brad așezase o covată în care cernea făina, cu sita cea deasă. Aud poruncă s-aduc niște surcele și vreascuri uscate de la trunchiul de tăiat lemne. Aprind focul, iar mama umple cu apă din găleată o oală de vreo 5 litri, apă neîncepută, pe care-o pune pe plită. După aproape juma de oră, c-un ibricaș toarnă ușurel apă călduță într-un cuib adîncit cu pumnul în mijlocul coveții, apoi c-o lingură din lemn o amestecă cu făina de pe margini, presărînd din cînd în cînd cîte un praf de sare. În cîteva minute, în fundul coveții, pe care, între timp, o și plantasem pe prichici, lîngă plită, se rotunjește o plămadă ce-ncepe a scoate bulbuci. Peste vreo oră, mama s-apucă voinicește de frămîntat, cu mînecile cămășii suflecate, înfingînd și răsucindu-și pumnii, alternativ, în aluatul ce tot înghițea făina, pe măsură ce eu turnam apă caldă, la comanda mamei, bineînțeles. Cam două ceasuri a tot ghiontit coca, și tot cam pe-atîtea a lăsat-o la dospit, acoperind covata cu un ștergar precum poartă nașii de cununie la nunțile țărănești. C-un feleștiuc îmbibat cu untdelemn, ung vreo zece tăvi dreptunghiulare pentru pîine și vreo cinci tingiri rotunde pentru colaci, în timp ce mama trage jarul din cuptor și-l rînduiește cu meșteșug la gura sa, pe vatră. Apoi, cu lopata împinge un mănunchi de hîrtii înăuntru, să vadă dacă a nimerit temperatura de coacere. Hîrtiile nu s-aprind, și mama începe să modeleze coca, pe care o așează cu mare grijă în tăvi, apoi zăbovește la împletitul colacilor, pe care-i pune îngerește în tingirile din tablă neagră. Ușurel, cu lopata din scîndură de fag, împinge tăvile în fundul cuptorului, lăsîndu-le pe cele cu colaci încătră gura sa, nu înainte, însă, de a dezmierda cu untdelemn creștetul aluatului, pe care desenează și o cruce. Apoi, își îndreaptă spinarea, își face cruce și bombăne cuvintele unei rugăciuni tăinuite. Mă trezesc apucat de-o mînă și scos afară. La doi pași de ușa bucătăriei,  privesc și eu cerul alături de ea, fac și eu o cruce mare, în timp ce mă-ndeamnă să spun Tatăl Nostru, pe care evlavioasa de mama îl rostea întotdeuna cu voce tare...
       - S-aude fabrica de la Tazlău, auzi?!... Acuși o să plouă, așa că adu vacile din cier și leagă-le la iesle, în grajdi, băieti!, îmi poruncește mama, cătînd la alte treburi urgentate de venirea ploii.
Mintenaș, aduc cele două vite în grajd, le așez cîte un braț de strînsură la fiecare în iesle, timp în care trăsnetele și tunetele deja se dezlănțuiseră.  Afară, nori negri, grei, cotropiseră văzduhul satului pe de-a-ntregul. Ploua apăsat, cu picuri deși și mari, cît boaba de mazăre. După vreo juma de oră, cerul s-a limpezit iar aerul căpătase gust, dulce, parcă...
Așa se întîmpla întotdeauna cînd auzeam sunetul sirenei fabricii de cherestea de la Tazlău, care se afla la vreo 10 kilometri de noi, traversînd direct vreo trei-patru dealuri. Vîntul sau curenții ce veneau din sud, sud-vest împingea mai întîi sunetul sirenei, apoi îi urmau norii încărcați de ploaie. În aste vremuri, nu se mai aude sirena de la Tazlău. Capitaliștii au omorît și fabrica, și brutăria, și...

În bucătărie, mama începuse a scoate pîinea din cuptor, așezînd-o pe masă și pe laiță. Dintr-un castron de lut, în căușul palmei lua sirop din apă cu zahăr și ungea și pîinea diafană, și colacii dolofani. Mirosul și gustul lor mi-au garantat, de pe atunci, că Raiul există.  
Apoi, mama a fixat cel mai frumos colac la icoana din odaia de bună, dedesubtul cununei croite din spice de grîu de către sor-mea Aneta, şi iar a rostit o rugăciune. 
A doua zi, însoțit de mama, luam drumul orașului, urmînd a locui pe strada Maiakovski, la Baba Melinte, gazdă tocmită înainte vreme.
În traista cu merinde, mi-a pus și două pîini, făcute din grîul la care trudisem și eu, după puterile mele, ale unui copil de unșpe ani.

Două pîini, simbol al binecuvîntării. Şi binemeritării!...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector