Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa(IX)

Cu Haştachi, pe uliţa generaţiei Z

Traian SOCEA

Alături de ziaristul Ion TALPĂ, 
la ADL Progres, Crăciun 2018

Zi de sărbătoare. Creştină. De pe uliţă, de la poarta de intrare în curtea-mi, m-aud strigat de bădia Costică Nicorescu, pe care mulţi îl porelcesc Haştachi, drag şi respectat mie şi la toată lumea satului. Bădia locuieşte la drumul principal, la vreo 200 de metri de casa mea, dar nu-i zi să nu treacă pe uliţa noastră. Ş-acum, ştiu că se duce în luncă, să strîngă urzici, boz, şfichiuri de lozie – raţia de fiecare zi a celor două capre pe care le creşte în bătătură de vreo 4-5 ani. Le ţine pentru ieduţii pe care-i taie la Paşti, dar mai ales pentru lapte. Laptele de capră e mai sănătos, mai terapeutic şi pentru copii, şi pentru bătrîni. Aşa zice toată omenirea, lucru confirmat şi de către toţi doctorii din lume. Bădia, deşi e mai bătrîn ca mine cu vreo 10 ani, e mai vioi şi mai puternic decît vreo 10 ca mine.

De bună seamă, ies la poartă echipat c-o garafă cu rachiu şi cu două păhăruţe. Ne cinstim, obişnuinţă corectă pentru zi de sărbătoare, şi nu numai, la noi. Vorbim de una, de alta, pînă ce Bădia mă-ntreabă dacă am tocmit pe cineva să-mi taie lemnele. În ograda de dincolo de uliţă, adusesem vreo 10 metri cubi de butuci de fag, ce trebuiau tăiaţi căpăluş, cu drujba. Apoi, urmau despicarea lor, cu toporul, după care aşezarea în rînduri, cu căpătîie la capete şi în mijloc, în adăpostul pentru lemne. La trebile astea Bădia e neîntrecut şi, prin urmare, tare solicitat. Normal c-am bătut palma, cinstind pentru reciprocul interes încă un păhăruţ. Ca sa-jungem şi la cîte parale cere, mai migăim la una mică, cît să mîntuim garafa. Tocmai cînd îl îndemn cu încă o ţigară, Bădia dă sentinţa, cu aerul că nu-ncape niciun fel de negociere:

- Trei milioane, dom Trăian, şî crapat, şî aşazat!...

N-apuc să-l întreb cînd vine la treabă, că simţim mişcare pe uliţă. Ne dumirim că se-ntorc şcolerii acasă, vreo 6-7 să fi fost. Fără zarva de odinioară, cînd noi – copchilaraia acelor vremi - umpleam uliţa, fugărindu-ne şi altoind-ne cu ce ne pica la-ndemînă, behăind ca toate sălbătăciunile pămîntului şi suduindu-ne unii pe alţii precum duşmanii de moarte, de scoateam din minţi şi cîinii, şi oamenii de prin ogrăzi. Ăşti şcoleri păşesc firav, parcă bîjbîind pămîntul de sub picioare. Unii au căşti în urechi, ascultînd muzică de pe telefonul mobil. Alţii, cu nasul lipit de ecranele iphoanelor, chiompănesc anemici, cînd de cînd să se ducă de-a buşilea prin gropile ivite în balastrul aşternut pe uliţă de buldoescavatorul primarului Panduru, încă din cincinalul trecut. Răcnesc “ Bună ziua!” către ei. Pace să m-audă vreunul, deşi se uită la noi ca la o contravenţie a miliţiei veterinare!...Încerc să îngăim o propoziţie, să le zic ceva de mamele lor, că ş-aşa nu m-aud. N-apuc, că Bădia Haştachi mi-o ia înainte, slobozind cu glasul lui tare, inimitabil:

- Dom Trăian, Internetu’ aista aduci sfîrşîtu’ lumi’!...

- Doamne fereşte, nu te preocupa, că ş-aşa nu-l apucăm în timpul propriilor noastre vieţi!, îl consolez mintenaş pe Bădia Haştachi, înghiontindu-l iar cu un ciocănel de rachiu.

Drept care, contemporani ai mei, acum vreo 7-8 ani, am aflat că, născut fiind în anul 1954, pshiolgii şi sociologii lumii m-au desemnat ca fiind, şi eu, un copil al exploziei demografice de după al II-lea Război Mondial. Adică, reprezint Baby Boomers, care premerge generaţiilor X, Y, Z şi, iată, Alfa( reprezentată de copiii născuţi după 2012), generaţii succesiv tributare dezvoltării tehnologice extrem de rapide, aflate în poziţii nu rareori conflictuale, bază a emancipării sociale, culturale etc. a lumii, fără îndoială. 

Uliţa copilăriei mele poate reprezenta o dovadă, la cuvenitele proporţii! Drept care, iată povestiri din viaţa născutului mai devreme, dator generaţiilor Y, Z şi Alfa, spre a şti... 

Tocăniţa de chitici, obişnuita copilăriei sărace

În anii copilăriei mele, sărace dar de neasemuit, de dimineţă pînă-n seară, mă desfăşuram într-o zonă de vreo 10 hectare, “ în dreptul nostru”, pe șerpuinda luncă a pîrîului Iapa şi mai ales pe dealul Roznovanu, care se ridică de pe malul său drept pînă pe la vreo 150 metri altitudine. Era un teritoriu dominat de cei mai mari şi mai puternici decît noi, chestie moştenită şi transmisă nouă numai cu avertizarea: ” Să nu scăpați vacile-n poamă, la Arcip, sau în ogoarele cu popuşoi de pe platoul din vîrful dealului!”. Pe întreg ăst areal pășteau 15-20 de vite ale oamenilor din cotună, căci în anii buni verdele înstăpînea totul, animalele domestice avînd hrană din belşug. La fel și cele sălbătice, și păsăretul care, slavă Domnului!, prin huciurile cu belșug de ierburi și arbuști de tot felul, aveau destul loc unde să se pitească, să-și costruiască refugii, cuibare și culcuşuri…

Ei bine, eu şi ceilalţi copii, companioni întru îndeletnicire, băteam desculţi fiecare metru pătrat, ştiind bine unde cresc urzicile, grîuşorul, ştirul, măcrişul, fragii, cătina, bureţii de rouă sau ciupercile, unde-şi are cuibar păsăretul sau vizuină, vulpile sau bursucii. De bună seamă, dețineam și controlul asupra ştioalnelor din zonă, în care apa curată de munte ademenea la depus icrele specii dolofane de peşti ce prosperau în rîul Bistriţa. Ştiam deja şi noi, copchilaraia, încă de la înfrunzirea arinului, perioadele în care intră-n bătaie cleanul, mreana, scobarul sau boişteanul.

Ş-atunci, eram la datorie cu tot felul de unelte de captură, încropite de vai-mila îndemînării noastre schiloade, sîcîindu-i și încurcîndu-i pe cei mari cu pretențiile de vajnici pescari ce ne închipuiam a fi. Însă, pînă a şi deveni mai aveam a căpăta multe şuturi în poponețele săltărețe, toate asociate și cu cele mai drăgălaşe sudălmi. Însă, la toate aste tratamente, mare mai era izbînda cînd pe unul dintre noi îl fericea norocul şi prindea cîte-un exemplar mai mare decît lungul palmei. Astfel de captură era evocată întreaga vară şi peste, căci lăudăroşenia împricinatului nu mai avea margini, devenind laitmotivul a toate isprăvile chiticăreşti de pe gîrla Iepii, ce mai…

Altfel, din primăvară pînă-n toamnă, aproape în fiecare seară, mă/ne întorceam acasă cu o grămăjoară de urzici sau grăuşor, cu cîte-un pumn de fragi sau bureţi, cu o ulcică de cătină ş.a. - “recoltă” de pe locurile hălăduielilor noastre de fiecare zi, care-ncăpea în trăistuţa obligatoriu aflată în propria dotare. Trăistuţă croită de mama dintr-un val de macat din lînă, ţesut în dungi multicolore în stative, la şezătorile din iernile lungi, naturale, adevărate, de altădată… Trăistuţă care, încă de la plecarea de-acasă, îmi flutura de gît, cel mai adesea făr’de merinde, şi pe care, măcar pe jumătate plină,  o predam mamei ca trofeu al vredniciei mele, seara, la întoarcerea acasă, cu lighioile bine hrănite şi nevătămate.

Plăcerea cea mai mare, însă, ne era chiticăritul. O adevărată competiţie se stîrnea între noi, la dibuitul chiticilor cu amîndouă mîinile pe sub lespezi şi bolovani, în răgălii şi-n cotloanele din malurile abrupte, unde-şi alegeau culcuş şi ascunziş peştimea a dodoloață, de hac venindu-i fraţii noştri mai mari, îndeobște. Noi, puștimea, ne mulţumeam, prin urmare, cu scotocitul chiticăraiei, la prinsul căreia aveam şi rezultate, pentru că, în apa noastră mică, boişteanul, cîra, moina, porcănaşul, mrenuţa sau clenuţul măsurau 6-8 centimetri. Aşa încît, cum prindeam cîte unul, îl depuneam într-o produşcă amenajată la marginea albiei, pînă cînd s-adunau vreo două sute de grame, ş-atunci o zbugheam către casă, pentru ca mama sau sor-mea Aneta să-i curețe de mațe, să-i săreze ș-apoi să-i pună la păstrat într-o strachină de lut acoperită cu frunze de hrean sau brojbane de urzici, la întuneric, în răcoarea zămnicului, căci de frigider nici că s-auzise în acele vremi…

Cina cea de seară, la ţară…

Pentru mama, masa de seară era mereu o grijă aparte, pentru că în jurul mesei ne adunam frați și surori, laolaltă cu părinții numărîndu-ne a fi 9-10 guri. Guri flămînde, căci fiecare săvîrșise peste zi treburi grele și importante pentru familia noastră, căci diviziunea muncii funcționa mai bine la noi în gospodărie decît în economia socialistă. Prin urmare, trebuia ghiftuială nu glumă, iar chiticărimea prinsă de mine chiar conta, căci într-o oală de lut de vreo 5-6 kile, mama prepara un borş cum numai Regele Carol al II-lea, Priapicul, mînca pe cînd Lupeasca îl aducea la Borca, la vînătoare pe Domeniul Coroanei…

Mai mult, din cea amforă extrăgea zarzavaturile şi peştii încă întregi, pe toate aruncîndu-le într-o tigaie încinsă pe plita de tuci. Sigur, mai pomăda conţinutul cu niscai bulion şi cîteva ouă bătute, după care dezmierda şoptit întreaga compoziţie, repartizîndu-ne-o în castroane de lut, unul la doi indivizi, lîngă care tronau cogeamite felii de mămăligă vîrtoasă, tăiată meşteşugăreşte, cu aţa. Înfulecam aşezaţi semeriţi la măsuţa rotundă de brad, în jurul cărei încăpea tot familionul, mai puţin tata - plecat cu serviciul, şi mama. 

Mama, pe care nu mi-o aduc aminte decît stînd în picioare, cu grija de ne da ce mai avea şi de a nu ne ciondăni între noi, fraţii, căci draga de ea născuse 11 copii, iar în acele vremi în viaţă mai eram 9, fiecare cu sămînţa răfuielii la purtător. Scandalul îl porneau cei mari, care-i ghionteau pe cei mai mici, dar cel mai abitir pe surori, cărora le şi aplica una bucată lingură de lemn chiar în “numele tătălui!”, adică perpendicular în frunte, scopul fiind ca ei să-nfulece cît mai mult, pe timpul smiorcăielii celor supuşi. De bună seamă, intervenea mama, fără vreo anchetă preliminară. Îi ştia şi-i altoia făr’ de nicio negociere, cu cleştele de jar de la plită sau cu melesteul. Atunci, ca să scape afară, împieliţaţii săreau peste masă urlînd de durere, răsturnînd tot ce li se nimerea în cale, adesea şi ceaunul cu laptele abia fiert, care ne era următorul fel de mîncare. 

Atunci, mama înjura: “Vascrisu’ cui te-o-nţarcat!” , blagoslovenie bruiată însă de leorpăitul gurilor noastre hulpave, zgomot înteţit şi de viteza cu care plonjau lingurile noastre în conţinutul tot mai împuţinat din străchini. Sătui sau aproape, făceam sfînta cruce şi-i ziceam mamei bodaproste!, după care o tuleam spre culcuşurile noastre nocturne, în podul cu fîn, în odaie sau pe prispa casei, lîngă tata, ce-şi croia căpătăi acolo, în nopţile călduroase de vară…Cam aşa se petrecea viaţa familiei mele, la fel cum şi a celor pe care-i cunoşteam. În ăst ritm, ştiam că vine şi a doua zi, şi următoarea, şi tot aşa. O veşnicie?!…

Deloc, anii au trecut mişeleşte. Tata şi mama au plecat la Domnul. La fel, două surori şi 2 frați, Costică - cel mai mare și, respectiv, Mihai – al cincilea băiat. Inexorabil, timpul ne biruie, ne-ncovoaie. Amintirile copilăriei, tezaurizate în sufletele neprihănite, se vor retrăite. Ceea ce şi fac, mai ales răsfoind file de jurnal personal... 

Tocăniţa de chitici, delicatesa vremilor de-acum...

Aşa încît, pe ăst tărîm aflîndu-mă, iată:

Într-o altă povestire, spuneam că nu mănînc peşte, decît dacă mi-l alege cineva de oase. Astă baftă rar am. În schimb, mor după tocăniţa de chitici a copilăriei, de care mulţi au uitat şi n-o mai gătesc. Drept care, cu finul Vasilică Ilie mă sfătui să purcedem la fapte. Așa încît, încropim un voloc, ochim şi vreo 3 leşi puse în vad pe gîrla Iepii de niște megieși, mituim doi copilandri să ne dea nouă boiştenii prinşi la produşcă sau la „pet” şi planul e pe cale să dea roade. Asta nu înainte de inspecta prin grădinile noastre şi ale vecinilor după atît de necesarele zarzavaturi. Nevoie, însă, era şi de rădăcinoase, de tot felul...

Aşa că, iunie fiind, dăm iama în beciuri. Găsim morcovi, pătrunjel-rădăcină, păstîrnac şi praz, de cu anu’. La fel şi ceapă, tot din anul precedent, pişcată niţel de ger, în magazia de deasupra zămnicului. Descindem și în grădinile noastre de legume, de unde recoltăm lobodă galbenă şi roşie, frunze de bostan, foi de ceapă şi de usturoi, ştir de pe marginea straturilor, iar de pe un alt ogor culegem ceva şfichiuri de lucernă şi frunze de hrean.

Dăm fuga în piaţa mare, la Piatra Neamț, de unde cumpărăm vreo 3 kile de roşii și 8 ardei grași – 4 roşii, 4 galbeni. Mai luăm cîteva legături de pătrunjel şi de lobodă, un mănunchi de ardei iuţi de la lipoveni şi-o întindem acasă. Începem operaţiunea „volocul”, străbatem vreo 5 ştioalne de pe cursul pîrîului Iapa şi strîngem vreun kil de chitici: porcănei, mrenuţe, clenuţi, boşteni, moine. Survolăm şi leşile, din care rechiziţionăm vreo juma de kil de chiticaraie. Ne oprim, apoi, la copilaşii cărora le plătisem anticipat recolta de boişteni. Luăm şi de la ei o sticlă de 1,5 litri, cu sute de bucăţi. Adunăm, una peste alta, vreo 4 kile de chitici, din toate speciile ce s-aciuaseră pe gîrla noastră cu apă curată, iute curgătoare, de munte.Treaba, însă, de acum se-ncurcă. Adică, chiticaraia trebuie curăţată de maţe, spălată şi pusă la zvîntat. Nu e greu, dar, fiind atît de mulţi, cu sutele, noi doi nu ne-ncumetăm şi cătăm a găsi vreun voluntar. Tanti Nuca, mama lui Vasile, cheamă ajutoare şi-n vreo două ceasuri chiticărimea e aranjată. 

În ăst răstimp, eu şi Vasilică ne-apucăm de bucătărit, nu înainte de a amenaja vatra focului, pe care instalăm un chirostrei, în care să șadă regește un ceaun din tuci de vreo 20 de kile. Vasilică, evident, se-ngrijeşte şi de lemne. Uscate şi tari, numai bune de a regla intensitatea focului, după cartea de învăţătură. Eu încep cu ceapa veche şi cu rădăcinoasele. Curăţat, spălat, tăiat rondele sau fideluță. Mi se alătură şi finul, la spălat şi tocănat zarzavaturile. Doamne, după vreo 3 ceasuri, dăm gata tărăboanța de buruienăraie recoltată de prin cele grădini. Aşa că, acu-i acu’!...

Ne luăm inima-n dinţi şi prăvălim în ceaunoi cam un litru de ulei. Apoi, un strat de buruieni, unul de rădăcinoase şi unul de chitici, presărate succesiv, cu gingășie. Peste toate, azvîrlim vreo 10 roşii tăiate cubuleţe. După care, iarăşi un rînd de buruieni, unul de rădăcinoase şi unul de chitici, pe care le sufocăm cu un litru de suc de roşii. Continuăm pînă umplem ceaunul cu materie primă, peste care aşezăm tacticos frunze de varză verde cumpărată din piaţă, pe cele de hrean şi de bostan, unele peste altele, ca un capac de ermetizare a întreg conţinutul. Punem ceaunoiul pe chirostrii şi dăm drumul la foc, moale. Apoi, pregătim un alt ceaun, pentru mămăligă. După vreo jumătate de oră, deja simţim mirosul de tocăniţă. N-am cuvinte să-l descriu, însă vă garantez că, uşor-uşor, a umplut întreg văzduhul, intrînd nevămuit şi prin curţile vecinilor. După vreo oră şi puţin, frunzele de deasupra se chircesc şi, pe lîngă ele, tresar broboane efervescente din zeama preparatului nostru. Dăm cu o lingură de lemn deoparte cîteva frunze şi testăm marfa, apoi pe lîngă brojbănime strecurăm căţeii unei căpăţîni de usturoi turcesc. 

Doamne, nimic nu se-aseamănă cu opera noastră. După vreun sfert de oră, dăm ceaunoiul de pe foc, la odihnă, şi-l punem pe celălalt, pentru mămăligă. Ei bine, aflaţi că, pe lîngă noi, deja se-nfiinţaseră cîţiva muşterii, adulmecători de capodopera noastră. Le-am respins orice ajutor, orice sfat. Ne-am făcut treaba de capul nostru, aşa cum văzusem şi mai ţineam minte din copilărie. Şi ce a ieşit, doar două vorbe să vă spun: mîncare dumnezeiască!...Isprăvim şi cu mămăliga. Am răsturnat-o pe un fund mare din lemn, am tăiat-o şmechereşte, cu aţa. Cu o paletă simţitoare, scoatem din ceaunoi mîncărica încă aburindă şi umplem castroanele aşezate reglementar, în rînd, pe scîndura unei băncuţe lungi de vreo 3 metri, folosită în ocazii speciale. Apoi, îi poftim pe pîrdalnicii binevoitori la ospăţ. Ne-am aşezat la o masă lungă, aşezată suplu sub un vişin, în mijlocul livezii mele, fiecare cu o strachină de lut plină cu tocăniţă înainte-i, c-un dărăb sovietic de mămăligă fierbinte şi cu chipăruşul aferent, toate cuminţite de cîte-un pahar de ţuică, adusă de socrul lui Vasile, tocmai din Maramureşul său natal. De înţeles e că n-a fost deloc lege ca nehaliţii să înfulece mai puţin de două străchini şi să glojgăiască mai mult de 5 rachiuri...

De bună seamă, n-a fost nevoie să cerşim vreo laudă. Au venit buluc, aşa cum am primit şi de la vecinii noştri, cărora le-am şi dus - de bodaproste! - cîte-un castron cu tocăniţă. Tocmai pentru a-şi reaminti crîmpeie din vremile copilăriei. De la astă aventură gastronomică a noastră au trecut vreo 5 ani. Mă veţi crede că, încă, n-am fost invitat la vreo asemănătoare gustăreală. Însă, cu finul Vasile ne-am propus ca, în iunie, să sărbătorim 5 ani de la săvîrşirea omagiului adus bucătăriei noastre tradiţionale, cea a copilăriei neasemuit de frumoase. 

Şi pilduitoare, parol!...