26 ian. 2019

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa (X)


La toartă, cu... predestinarea...

Traian SOCEA

Baştulea, "predestinatul"....
       Şi acum, după aproape 60 de ani, în minte îmi stăruie imagini din perimetrul Băilor Neguleşti, dominat de maiestusoul pe atunci pavilion cu etaj, în care proprietarul Vasile Albet distribuise vreo douăzeci de camere pentru cazare, recepţia, bucătăria, sălile de mese şi, respectiv, tratamente. O însoţeam pe mama, care, vreo 2-3 ani, a fost un fel de administrator al băilor, pînă prin 1962, cînd stăpînirea comunistă a acelor  vremuri a decis demolarea lor, pe motiv că au iz burghez. În fapt, cel care le întemeiase în anii 1936-1937, Vasile Albet, fusese doar un gospodar de frunte al satului, un om înzestrat cu un simţ întreprinzător aparte.  În doar cîţiva ani, vestea calităţilor terapeutice ale apelor de la Neguleşti s-a răspîndit în toată ţara, după al II-lea Război Mondial aici venind mai ales bărbaţi, întorşi de pe front cu diferite afecţiuni reumatismale, foarte mulţi abia mişcîndu-se.
Din gara Roznov, se îmbarcau în caruţe trase de cai, care parcurgeau cei vreo 10 km pînă la Neguleşti în cam două ceasuri, căci drumul era din belşug „împodobit” cu bolovani şi gropi făr’ de număr. De bună seamă, într-o vreme, mai întrebate au fost mocăniţa şi drezina CFF-ului( căile ferate forestiere), o variantă de călătorie mult mai confortabilă pentru bieţii bolnavi.
Calea ferată forestieră trecea chiar prin  faţa casei natale, căci inginerii aleseseră traseul şi construiseră terasamentul chiar prin mijlocul grădinii noastre. Aici, împreună cu mama ne suiam în tenderul trenului CFF, parcursul pînă la Neguleşti fiind totdeauna o mare desfătare, căci linia sinuoasă despica un peisaj nicăieri mai frumos.
     La Băi, cu alţi copii din zonă, aveam clipe de joacă nemaitrăite în ziua de azi, dar şi momente cînd îi eram de ajutor mamei la diferite treburi. Prin urmare, după puterile mele de Baştulea, ajutam bolnavii greu-deplasabili s-ajungă la sala de mese sau la cea de tratamente, la toaletă sau chiar la plimbare. Era mare ajutor pentru „ologi”, aşa precum le spuneau bieţilor suferinzi unii-alţii ce se perindau pe acolo. Prestaţia mea, evident, era întotdeauna răsplătită. Cu dulciuri, cu cîţiva bănuţi. Niciodată nu voi uita că, prima dată în viaţa mea, am mîncat ciocolată şi bomboane învelite-n staniol de la acei oameni.
Apoi, cum să uit că, tot de la acei suferinzi, în vara aceea am cîştigat banii cu care mama mi-a cumpărat tenişi, ca să am încălţări noi în toamnă, cînd începeam viaţa de şcoler. Şi cum să uiţi bucuria celor care, după două săptămîni de tratament la Neguleşti, plecau  acasă pe propriile picioare...

“Născutul din deşeuri”, la şcoală…

Aşadar, a venit vremea să merg şi eu, drăgăliţă-doamne!, în clasa I. Pesemne că arătam oarece isteţime, ca premisă că m-aş putea împrieteni cu cartea, devreme ce pescuisem ceva buchi, nu de la „grădi”  - de care n-auzisem, pe atunci - ci de la ăi mai mari şcoleri din familie. Cam aşa era socoteala lor, în pofida faptului că Ion, al doilea frate mai mare, decretase că, fiind al 11-lea, ultimul plod apărut în familie, „sînt născut din deşeuri” şi, prin urmare, mare lucru n-are a fi de capul meu...
Sigur, ca orice mezin, eram alintatul tuturor. Deci, capul m-ajuta, dovadă fiind obrăzniciile pe care le comiteam şi pe care mi le tolerau cam toţi. Nici fizic nu eram vreun tarat, din moment ce crescusem ditamai talanul, chestie pentru care cu toţii conveniseră că porecla adecvată îmi este „Baştulea”...
Carevasăzică, am fost înscris la Şcoala cu clasele I-IV Canton, aflată la vreun un kilometru de casa noastră, sub dealul de la Puhonţu, pe drumul  la” Turneşti”, care leagă satele Iapa şi, respectiv, Calu. Ăst loc era cel mai iubit de noi mai cu seamă iarna, căci de pe coama sa ne dădeam duruş, cu săniile sau cu schiurile, în aproape toate recreaţiile, dar mai vîrtos după cursuri, cînd, măcar o oră, aproape toată şcolărimea îşi făcea norma zilnică de zghihuială. Marii majorităţi a colegilor de clasă, care era din satul Calu(acum, Piatra Şoimului), ne adăugam noi, eu şi Ticu Tărcăoanu, ce locuiam peste deal, în satul Iapa(acum, Luminiş). Aşa că pînă a ne cunoaşte, a se stabili ierarhiile, nouă, veneticilor, nu ne-a prea fost uşor, drept care condiţia mea de Baştulea a contat de pe la început. Mai tîrziu, a contat şi „condiţia intelectuală”, căci tare repejor m-am impus ca şcoler bun la carte.
 Zicînd astea, vă mărturisesc că întîia mea zi de şcoală a fost una festivă. O sărbătoare a plînsului, adică.  Voiam să merg la Şcoala Chintinici, unde, iniţial, fusesem înscris laolaltă cu vecinii şi prietenii mei de joacă din cotună: Belu Japalela, Romică Torcaru, Neluţu Mereuţă ş. a. Geaba scîncete, tata hotărîse să merg la Canton, după o discuţie cu învăţătorul Ghiţă Căpitanu, care era şi directorul şcolii în acele vremi. Ce om, ce dascăl a mai fost dom’ Ghiţă, la fel cum şi soţia sa, tot învăţătoare. La fel ca şi dom’ Ghiţă Mancaş, învăţător şi director la Şcoala Iapa. Cît respect, cîtă autoritate morală şi profesională impuneau ei, Dumnezeu să-i ierte! Ei doi şi preoţii Mihai Cotfas - de la Iapa, şi, respectiv, Ion Ungureanu - de la Calu erau, acum  în jur de cincizeci de ani în urmă, reperele conduitei civilizatorii în cele două sate. Treabă care le-a folosit în viaţă celor mai mulţi din generaţia mea, treabă pomenită cu recunoştinţă şi astăzi, prieteni.

Prima mea „bibliotecă”...

După puţine zile de şcoală - timp în care deja învăţasem să-mi aranjez uniforma, cămaşa, tenişii şi basca într-un loc ales anume pentru mine în odaie, imediat ce ajungeam acasă - tata ne  invită, pe mine şi pe soră-mea Aneta, care intrase în clasa a V-a, la o surpriză. Anume, cofecţionase un dulap în care să păstrăm cărţile şi caietele, penarele şi celelalte; în rafturile de sus, soră-mea, iar eu, mai scundul, în cele de jos. A fost prima mea „bibliotecă”, pe care o şi văd ori de cîte ori intru într-o casă, în care, la locul cuvenit, tronează o bibliotecă încărcată cu cărţi. Mai ales citite, obligatoriu, de stăpînul casei. Prin urmare, am rămas tare încîntaţi, gestul tatei fiind un fel de cadou. Pentru Aneta, că era premianta clasei, iar pentru mine, ca să-i calc pe urme. Aşa s-a şi-ntîmplat, pentru că soră-mea îşi exercita autoritatea în toate cele, inimitabilă chiar şi azi...
Deosebitelor învăţătoare, doamnele Pavel şi, respectiv, Blanaru – în primele două clase, i-au urmat, într-a treia, domnişoara Dorica Florea. Domnia sa era chiar din comuna noastră şi abia isprăvise liceul pedagogic. Toţi şcolerii ne îndrăgosteam prin rotaţie de ea, căci era o făptură aparte: aproape blondă, cu ochi albaştri, zveltă, şi tare gingaşă. Venea dintr-o altă lume, degaja o nobleţe anume, un aer străin nouă, micii ţărănuşi de Calu şi de Iapa. Ei bine, sînt sigur că de pe cam atunci, din pricina domnişoarei învăţătoare Dorica, am început să înţeleg că „cine-nvaţă carte are parte!”...
Învăţam, aşadar, de dragul domnişoarei Dorica, între noi născîndu-se o adevărată competiţie, în fruntea căreia se afla Georgeta Raţă, eu, Ticu Tărcăoanu, Dinel Darie, Georgeta Dogaru, Vasilică Luca, Culiţă Albeaţă, Aneta Lupu, Ileana Teleucă, Ticuţă Mancaş, Vasilică Puică şi alţii. Învăţam, pentru că învăţătoarea noastră avea metodă, ne stimula şi „încondeia”, ne lăuda şi ne ocăra în faţa întregii clase, cu măsura nesupărării pe nimeni. Aşa încît, într-o bună zi, mă trezesc că domnişoara mă trimite să stau cu colegul meu Ion Gherasim, în ultima bancă din rîndul de la perete.

„Meditator”, în fundul clasei...

 Neluţu, cum îi zicem şi în ziua de azi, mai mare cu un an decît mine, fusese învăţat cu munca din fragedă pruncie, pentru că, în gospodărie, ai săi aveau şi pămînt, ţineau şi animale. Din astă cauză, mai lipsea de la şcoală. Aşa că, de multe ori, nu învăţa lecţiile şi nu-şi făcea temele. Ca s-ajungă cît de cît la zi, Neluţu avea nevoie de ajutor. Ei bine, domnişoara tocmai pe mine m-a ales. La anii aceia, eram tare mîndru cînd învăţătoarea îl lăuda pe Neluţu, pentru că începuse să mişte cîte ceva. Onoarea însă mă costa, pentru că Neluţu îmi mînca timpul; veneam la şcoală mai devreme, îl ajutam la teme şi la lecţii. Sigur, colegul meu nu era întotdeauna încîntat, căci i se părea mai uşor cu animalele decît cu cartea. Ş-adevărat, de multe ori insistenţele mele „pedagogice” îl enervau. Se revolta găliganul, pentru că şi pe-atunci era cel mai dezvoltat dintre noi.
Normal că-l pîram domnişoarei învăţătoare, fapt care-l supăra şi mai tare. Avea, ş-aveam şi eu, dreptate, căci pauzele şi recreaţia mare, cînd toţi colegii o zbugheau la joacă, în curte, trebuia să stăm ca să desluşească Ghighel, cum era alintat, buchile cărţilor. Aşa că şi-n mine, şi-n el s-acumulase destul năduf încît, în loc să devenim prieteni, acuşi-acuşi ne luam la harţă.

Universul nostru hibernal-rural...

Momentul răbufnirilor avea a ni-l aducă luna lui februarie.
Era o iarnă grea, cu mare belşug de zăpadă, cu temperaturi mai mereu sub minus 10 grade. Oamenii ieşeau din case doar pentru lemne şi pentru rînduiala animalelor, pe cărări taluzate în ziduri de omăt înalte cît gardul. Drumurile săteşti erau străbătute rar, doar de sănii trase de cai sau de boi, şi asta pentru nevoi urgente - la dispensar sau la biserică. Altfel, lumea satului „hiberna”, adică gospodinele torceau fuioare de cînepă sau de lînă, ţeseau macaturi, catrinţi, bîrneţe, covoare sau prosoape, coseau cămăşi, bundiţe şi alte straie populare, împleteau ciorapi sau flanele din lînă-ţigaie, mai ales...

      Muncile astea se desfăşurau în casă, la căldurică. Mama, cu fetele cele mari sau în tovărăşie cu unele dintre vecine. Însă, clăcile organizate acasă, la fetele aproape de măritiş, erau cele mai frumoase. Adesea mă strecuram şi eu printre cele fecioare, complice cu sora mea Maria, care mă iubea şi care mă şi-nvăţa tot felul de ghiduşii, numai bune de spus şi de făcut la clăcile acelea, care ţineau pînă dincolo de miezul nopţii, şi pe la care se mai rătăceau şi anumiţi flăcăi de însurat, uneori planificat.. Lucrau, cîntau şi rosteau tot felul de ghicitori, însoţite de pedepse, adesea şi cu tîlc nefeciorelnic. Asta era lumea noastră, a satului tradiţional, care nu va mai fi, în veci.
Aşa ne petreceam viaţa cea de toate zilele şi eram tare fericiţi. De altă fericire n-auzisem, căci legături cu altă lume n-am avut decît mai tîrziu, la Duminica Mare, cînd întreg familionul nostru se-mbarca în căruţă şi mergeam la Bîlci, la Piatra Neamţ, cale de vreo 20 de kilometri. Cam ăsta era universul nostru, tîrziu percepînd să existe mai multe, pe cînd am ajuns la Şcoala de Muzică.

„Răzbunarea” lui Ghighel...

Carevasăzică, era prin februarie. În acei ani, luna lui făurar era cea mai grea pentru gospodarii satului, referindu-mă la proviziile din pod, din hambar şi din beci, la lemnele de foc şi la fînul pentru animale. Cine scăpa de această lună, se chema că s-a chivernisit cum trebuia, că e cu adevărat gospodar şi poate intra în primăvară fără grijă. La noi, nu ţin minte ca vreodată să nu ajungă fînul, lemnele sau proviziile alimentare. Prin urmare, cu ajutorul Domnului, „griji, nevoi, necaz, durere” nu s-abăteau asupra familiei noastre, cu toţii urmînd cursul cotidianului obişnuit. Obligaţiile mele cele domestice erau să adăp vitele, să umplu cotruţa sobei cu cîteva braţe de lemne, după care lecţiile. Fireşte, găseam timp şi pentru hîrjoană, cu fraţi mai mari sau cu vecinii, cu care adesea intram şi în conflict din te miri ce, fireşte...
În fiece dimineaţă, la ora 6, mama, care se-ngrijea de toate, ne scula şi ne chema la masă. Asta după ce mîncase tata şi deja plecase la lucru. Aşa era obiceiul, mîncarea de dimineaţă era sfîntă. Şi sănătoasă, pentru că mămăliguţa caldă sta prăvălită pe masă, castroanele cu borş şi cele cu o mîncărică-felul II, de asemenea, aşteptau gurile noastre hulpave.
În dimineaţa zilei răzbunării lui Ghighel, mîncasem o strachină de măncărică cu cartofi, zemoasă, în care se scăldau vreo 5 perje uscate pe lozniţă şi cîteva flenduri de slănină afumată, asezonată cu moare de varză, care-ţi gîdilau şmechereşte papila gustativă şi te făceau să mănînci prosteşte, fără de saţiu. Pe la şapte, am plecat spre şcoală, pentru că, pînă la opt fără cinci, aveam de zăbovit pe derdeluş, pe deal, la Puhonţu. Purtam nişte pantaloni dintr-o stofă tare, bufanţi pînă la genunchi şi strîmţi pe pulpa piciorului. Pe turul lor, mama cususe nişte bazoane din doc, ca să nu-i rup frecîndu-i pe duruşurile de pe dîmburile ivite în cale, pe toate încălecîndu-le voiniceşte. Aşa că, după hîrjoană, intrăm în clasă, la ore.
    Puţin după ora zece, simt cum în burta-mi se dau lupte crîncene. Mă panichez, simţind că nu-mi mai pot struni forfoteala intestină, că altercaţiile din burtă vor a evada, la aer... Aşa că ridic mîna cu cele două degete, ca să-mi cer voie afară. Fireşte, la closetul din curtea şcolii. Deşi-mi erau vizibile agitaţia şi îngrijorarea, învăţătoarea nu mă bagă-n seamă. Mă cuprind năduşelile şi îndrăznesc să mă ridic, cu de la mine putere, în picioare.
-       Ce vrei, Socea?!, mă-ntreabă, după cîteva secunde, domnişoara Dorica.
-       Vă rog să-mi daţi voie pîn-afară!, îi cer eu, şi mai nefericit.
-       Abia ai fost în recreaţie, stai jos!, îmi ordonă vizibil neprietenoasă domnişoara...
Mi-am plantat şezutul în bancă, sub privirea satisfăcută a colegului meu. Ghighel ghicise ce mi se-ntîmplă, mai ales cînd presiunea poponautului meu pe scîndura băncuţei o luase razna, anunînţînd dezastrul. Aşa s-a şi-ntîmplat. Adică, m-am scăpat pe mine. Cu zgomot, ca de şrapnel, şi cu miros, ca de nu vă mai spun... Ghighel, în culmea fericirii, se ridică, zablăul, şi strigă din amîndoi marii săi rărunchi:
-       Socea s-o cîcat pi el, s-o cîcat pi el!...
Evident că învăţătoarea, uimită de ce se-ntîmplă, mă pofteşte afară. Mă execut, parfumînd aerul, din fundul clasei pînă la uşă, pe sub nasurile deja strîmbe ale colegilor şi al domnişoarei Dorica. Bineînţeles că m-a bufnit plînsul. De ruşine, de durere...

Cracanat, urlam: Mamaieee, tataieee!...

     Ies din şcoală şi mă-ndrept spre casă, simţind că nădragii mi-s inundaţi, că fecalele se opriseră taman sub genuchii bufanţilor. Pînă-n bocanci, udeala n-a mai ajuns. La nici o sută de metri, şi izmene, şi pantaloni deja îngheţaseră. Afară, erau cam 10 grade, cu minus. Sigur, păşeam crăcănat, ca ţurţurii formaţi în nădragi să nu mă rănească la inghinal, mai ales. Boceam cu sughiţuri, pe un drum pustiu, pe care-l călcam, în condiţii de bunăstare fiziologică, cam în 10 minute. Cînd am ajuns la vreo 100 de metri de casă, intrînd din dîmb la Biţu pe uliţa noastră, am început să zbier:
-       Mamaieee, tataieee!...sperînd să-mi iasă cineva în întîmpinare.
La vreo 20 de metri de casă, o zăresc pe mama ieşind în uliţă, nedumerită...
-       Ce ai, mă, ce-ai păţit?!...
Mama a înţeles ce mi s-a întîmplat, fără s-apuc a scoate un cuvînt. Bodogăne în felurite feluri, în timp ce mă cară pe prispa casei, mă descalţă de bocanci şi mă dezbracă de pantaloni. Şi îngheţat, rahatul scotea o putoare de-ţi muta nasul de pe obştescul său loc. Din casă, aduce o oală cu apă caldă, dintr-un  ceaun care stătea veşnic pe plită. Era tare furioasă mama, tare...
-       Vanghilosu’ tău, n-ai putut să te ceri afară?!...
I-am povestit întreaga tărăşenie, în timp ce-mi spăla dosul şi-mi zolea budigăii. În casă, tata, care devenise pensionar, aştepta amănunte. I-am livrat ce aştepta, adică atît cît să-l pornească spre şcoală, cu destule înjurături pe povîrnişul limbii, fireşte.

          Tata făcuse războiul, din care se întorsese c-un beteşug la coapsa piciorului drept. Mergea greu, precaut, ajutîndu-se de-o cîrjă nouă, frumos meşterită, primită cadou la pensionare, alături de o pălărie cu boruri făloase, pe care tare a îndrăgit-o şi a purtat-o pînă la moarte. Aşadar, a înşfăcat de la locul ei preţioasa lui cîrjă, şi dăi bătăi, spre şcoală.
În lipsa tatei, i-am spus mamei că nu mă mai duc la Școala Canton, că vreau să mă transfere la Şcoala Chintinici, la domnul învăţător Lupu, care-i învăţa şi pe prietenii mei din cotună, Romică, Belu şi Neluţu...
Nu s-a împlinit vrerea mea. Cam o săptămînă, în fiecare dimineaţă, mama mă ducea de mînuţă la şcoală. Şcoală care nu mai era pentru mine ce fusese înainte, căci colegii şi mai ales Ghighel mai mereu strigau pe la colţuri: „Socea s-o cîcat pi el!... Socea, cîcăciosul!”... Dureros era că în niciun chip nu-mi puteam face dreptate. La învăţătoare, nu-i puteam pîrî, iar pe colegi cum să-i contrazic că n-a fost aşa....

La Şcoala de Muzică, dintr-a V-a...

Timpul s-a scurs, am terminat clasa a III-a, pionier n-am fost făcut, însă domnişoara m-a trecut pe lista premiaţilor. Nu ştiu ce premiu, pentru că la serbarea de sfîrşit de an n-am vrut să mă duc. Într-a patra, învăţător mi-a fost venerabilul Ghiţă Căpitanu. Bineînţeles c-am fost făcut pionier, ba am luat şi premiul II, după care, în august, am dat examen la Şcoala de Muzică şi Arte Plastice din Piatra Neamţ, unde-am şi reuşit. Eu şi Lucica, fiica fratelui cel mai mare, Costică, eram primii din istoria comunei care intram la o asemenea şcoală, la oraş...
Despre domnişoara Dorica. auzisem după mai mulţi ani că s-a mutat la Şcoala Chintinici, că s-a măritat şi că are o carieră tare frumoasă, că-i iubită şi respectată şi de elevi, şi de colegi, şi de părinţi.

La nuntă, cu doamna învăţătoare...

Ne-am întîlnit mulţi ani mai tîrziu, cînd deja ajunsesem ziarist. S-a-ntîmplat la o nuntă, a fiului lui Constantin Ilie, şeful Personalului de la Azochim, unde şi soţul doamnei Dorica era mare ştab şi unde lucrasem şi eu, ca electrician PRAM, cîţiva ani. Nunta se petrecea la cantina Azochim. La aceeaşi masă, ne-am aşezat vreo 4 perechi, nimerindu-se să ne cunoaştem între noi. Era pentru prima dată cînd o întîlneam pe fosta mea învăţătoare, la o petrecere. De bună seamă, am salutat-o şi am rostit propoziţiile de cuviinţă. Fireşte, m-a felicitat pentru cariera pe care-o începusem de puţini ani, urîndu-mi succes în continuare. Apoi, prinzînd un răgaz de linişte, de pauză a muzicanţilor, doamna Dorica le-a spus comesenilor că i-am fost elev. Vorba domniei sale transmitea sinceră mîndrie, vă jur!...
Normal că mi-am adus aminte de „episodul Ghighel”, pe care l-am şi relatat celor de la masă. De bună seamă, la cîte trăise şi păţise în cariera sa, care număra atunci vreo 25 de ani, doamna învăţătoare nu-şi mai amintea nimic...
 „Cum, dragă, să uiţi că un elev s-a cufurit pe el în ora ta, şi-a ajuns şi ziarist?! Asta se cheamă predestinare. ”... Cam aşa suna reproşul-dojană rostit de ştiu eu cine. Îi păstrez anonimatul, pentru că, amorsat de şpriţurile petrecerii, m-a arătat nuntaşilor apropiaţi de masa noastră, bună parte dintre ei cunoscîndu-mă: „Uitaţi-vă la norocosul ăsta de Socea!...A mîncat rahat cît a fost în pelinci, s-a cufurit pe el cînd era şcoler, în ora doamnei Dorica, ş-acum tot căcat mănîncă!...”, sugestia fiind  meseria mea de ziarist.

        De bună seamă, „discursul” anonimului mustea de haz, dar şi de prietenie...Sînt sigur c-ar fi întreprins diligenţele necesare de a mă băga în Cartea Recordurilor, dacă în anii ’80 s-ar fi ştiut de aşa ceva, pe la noi. Pe cheltuiala sa, că avea cu ce şi mă şi iubea generosul dom’director. Ş-apoi, avea şi motivul: soarta a făcut să mă scap cu treaba mare în pantalonii bazonaţi, în ora de aritmetică a domnişoarei învăţătoare Dorica... Treabă care mi-a pecetluit predestinarea de a deveni ziarist. Poate unicul, în astă manieră...
Mulţi zic că unul bun. Parol!...



Un comentariu:

  1. Cei mai frumosi ani iam petrecut la Luminis Eu find din Bacau Un sat cu oameni minunati Atat de mult am iubit Luminisul De mam castorit cu fata din Luminis 42 de ani casatoriti

    RăspundețiȘtergere

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector