E timpul vacanţelor

                              Prof. Iulia COSTAN

      De ce n-am putea vorbi în onorabila noastră revistă şi despre vacanţele petrecute în satul nostru, că doar este ,,Luminiş de lângă baltă”, aşezat la poalele codrului şi câte locuri minunate are...!  

      Cei mai privilegiaţi sunt elevii, căci, pe bună dreptate, după un an şcolar cu program foarte încărcat, li se cuvine o binemeritată vacanţă, petrecută în ograda şi în livada bunicilor.

    Aşadar, sunt una dintre bunicile care se străduiesc să fie primitoare şi iubitoare cu nepoţii. Mihnea, Amalia şi Antonia vin de la Piatra Neamţ, respectiv, de la Bucureşti şi le place ,,aerul frumos” de-aici, poveştile de seară ale bunicii şi câte alte lucruri şi întâmplări…

     Cu intenţia de a readuce tainica atmosferă de seară, specifică familiei liniştite de la ţară, când copilul adoarmea în braţele unei poveşti, şi nu la calculator sau la telefon, vă invit, dragii mei, copii, părinţi, dar,  mai ales, bunici, la un ritual pe care nu trebuie să-l uităm - să ascultăm, să spunem o poveste, când se închide geana unei zile.

      Povestea este însăşi viaţa, curgerea, firul neîntrerupt pe care Şeherezada îl înnoda în fiecare noapte, pentru ca viaţa să continue. De aceea, prieteni, deschideţi fereastra în odaia, în visul şi în viaţa voastră, şi-atunci veţi trăi o poveste „cum nu este alta pe pământ”.

      Pentru a concretiza gândul meu, am să va prezint într-un foileton de vacanţă, câteva dintre poveştile şi poeziile mele, în care veţi recunoaşte şi vocea micuţilor mei şi, de ce nu, să redescoperiţi copilul din voi. Aşadar,  vă propun

  POVESTIRI DE SEARĂ

CĂLUŢUL NOROCOS

Cu pălmuţele pe obrajii bunicii, aştept o poveste,, cum nu este alta pe pămînt,,-o deviză a noastră care dă mister momentului.

    Bunica se gândeşte câteva clipe, apoi anunţă:,,Am să spun o poveste cu un căluţ. Niciodată propunerea ei nu este refuzată, căci ştie, pe moment, să împletească poveşti nemaiauzite până atuni de mine. Şi nu poţi să uiţi o poveste care te plimbă, cu glasul blând al bunicii, prin toate locurile minunate de pe pământ.

   Căluţul era un mânz, de fapt, care trăia fericit la curtea unor gospodari. Mama şi tatăl lui (iapa şi  calul), mergeau zilnic la treburi potrivite lor: să care fân, lemne, piatră, nisip şi altele...

    Stăpânul, gospodarul, trăia din truda lor. Mânzul nu ştia ce înseamnă şeaua sau povara de a trage la car. Mama lui se gândea uneori cu tristeţe că va veni şi clipa când ,,puiul,, ei va creşte şi va trebui să-i înlocuiască.

     Într-o zi, pe lângă pajiştea unde păştea iarbă căluţul, a trecut o maşină care mergea încet şi apoi a şi oprit.

     Nu v-am spus, dar căluţul avea o statură semeaţă, cu gleznele albe, de parcă purta şosete, iar în frunte avea aceeaşi culoare imaculată. Era vioi, iar părul roşcat strălucea în bătaia soarelui.

     Cel care oprise maşina căuta cai frumoşi şi sănătoşi pentru a-şi întineri herghelia. Din momentul când l-a văzut, a ştiut că este al lui. Mai trebuia să vorbească cu stăpânii care, necăjiţi fiind, s-au gândit că vor primi bani frumuşei pe el şi l-au vândut.

     N-a durat prea mult târgul şi a doua zi căluţul a fost transportat cu o maşină specială la herghelia de cai- noua lui casă- lăsându-şi mama şi tata cu ochii lor mari , umezi şi trişti pertecându-l.

     După câteva zile, cumpărătorul s-a întors spunând că mânzul nu mănâncă şi că ochii lui privesc departe, ca-n ziua plecării. Fiind bun cunoscător de cai, şi-a dat seama că despărţirea de cei doi părinţi i-a pricinuit această tristeţe. A venit atunci cu o propunere care i-a uimit pe gospodari:să îi dea şi pe părinţii mânzului, iar ei să vină la herghelie ca îngrijitori. Vestea a fost primită cu bucurie, căci oamenii lucrau din greu, iar caii erau şi ei de-acum bătrâni şi obosiţi.

    De a doua zi, mânzul mulţumit, a început să facă antrenamente pentru concursurile care îl aşteptau, iar pe  pajiştea din apropiere, cei doi părinţi păşteau iarbă mulţumiţi. Stăpînii aveau şi ei grijă de cai să fie bine hrăniţi, curaţi şi fericiţi.

     Moşul Ene mi-a închis pleoapele, dar ochiul meu interior s-a deschis spre un vis cu un căluţ roib şi năzdrăvan.              

BUBURUZA ÎNDRĂZNEAŢĂ

    Pălmuţe moi pe obraz şi din nou o poveste ,,cum nu este alta pe pământ,,.

    Ei, spune bunica: în seara asta am să-ţi şoptesc o poveste cu o buburuză. Ai luat vreodată în palmă o buburuză? Când eram un pic mai mare ca tine, îi cântam încet:,,Zbori, măicuţă, zbori, şi-ncotro vei zbura, acolo m-oi mărita,, Îi spuneam ,,măicuţă,, pentru că i se mai spune şi ,,Măicuţa Domnului,,

     Picurată pe aripile roşii cu puncte negre, mica vietate zbura toată ziua şi se aşeza ici şi colo, unde simţea că-i este bine. Afară era răcoare, iar frunzele florilor pe care adesea poposea, îi dădeau curaj să se înalţe tot mai sus; văzuse ea nişte zburătoare mari, care se înălţau spre soare -,,de ce n-ar încerca şi ea să zboare?,,  Şi-a pus toate puterile în aripioare şi s-a înălţat până a depăşit iarba, florile, tufele de zmeur şi chiar copacul cel mai înalt. Ce frumos se vedea totul de acolo: pajiştea verde, picurată cu mii de culori, fluturaşii care  treceau miraţi pe aproape şi o mireasmă care se ridica desupra, până la ea şi, poate, mai sus!

           ,,Ce frumos este Pământul! Aş vrea să pot zbura mai sus, dar parcă aripile nu mă mai ajută,, Deodată, însă, se stârneşte un vânt şi o duce pe micuţa buburuză departe, sus, spre nori. Nu a putut să se mai opună, era prea mică în faţa acelei forţe nevăzute, vântul. Nici de strigat după ajutor, nu putea – şi-apoi n-avea nici cine s-o audă. Aşa credea ea, pentru că nu ştia nimic despre universul acela în care intrase.

        Deodată se simte la adăpost şi nu mai aude vântul vâjâind. ,,Ce s-o fi întâmplat, unde mă aflu,,-  se întreba mica buburuză cu glasul stins. Îşi dă seama că chiar este cald şi bine în locul acela. Nu durează mult şi simte că cineva a aşezat-o sub potirul unei flori. Atunci a ridicat cu teamă ochii şi a văzut o pasăre mare, care i-a spus într-un limbaj, numai de vietăţile pământului ştiut, că a prins-o din zbor sub aripa ei protectoare şi a dus-o din nou spre pământ, unde-i este locul. I-a mai spus să fie curajoasă, dar nu într-atât, încât să uite de limitele puterilor ei- ,,nu trebuie să zbori mai sus de copaci, căci aripile tale plăplânde, nu rezistă la înălţimi unde vântul bate cu putere,, i-a zis binefăcătoarea pasăre. Cu ochii umezi, buburuza i-a mulţumit porumbelului care-i  salvase viaţa şi a promis că-l va asculta şi că vor rămâne prieteni.

        Somn uşor, căci în vis poţi să zbori, oricât de sus vrei!

  

                                      TOMIŢĂ PISOIAŞUL

      Am zărit printre ulucile gardului doi ochi verzi pe un căpuşor negru. A intrat cu sfială în curte, supus, căutând, parcă, ceva. Mi-am dat seama că motănelului cu ochi verzi, îi era foame şi l-am ospătat cu ce aveam mai bun. Din ziua aceea nu a mai plecat din curtea mea şi, drept mulţumire, mă încânta cu tot felul de acrobaţii, făcute prin copacii din livadă. Era foarte jucăuş şi bun vânător. Prindea şoricei, pe care-i aducea să-i văd, şi se juca cu ei până-i ameţea, lăsându-i apoi în pace.

       I-am pus numele Tomiţă. Două luni din acea vară, mi-a bucurat zilele cu giumbuşlucurile lui, cu tot felul de drăgălăşenii care îmi dădeau o stare de bine

       Am lipsit un wikend şi, când m-am înors, l-am găsit pe Tomiţă cu lăbuţa ruptă şi foarte trist.

Îl lovise o maşină. A fost mare supărare în familie, dar el era foarte rezistent. Mânca la fel de bine ca înainte  şi asta l-a ajutat să suporte tot ce a urmat. Am mers cu el la medicul veterinar care i-a pus picioruşul în ghips. Cum nu avea stare, umblând şi prin alte grădini, a pierdut ghipsul, rămânând iarăşi cu lăbuţa atârnată şi fără putere. Am reuşit să improvizez nişte atele în care i-am prins picioruşul lovit, supraveghindu-l mai mut, ca să nu-şi piardă iar pansamentul. Acum este la Bucureşti, dus de cineva din familie la un medic, pentru a-l opera. Am emoţii pentru el, dar aflu despre el mereu veşti că este bine, că se joacă şi că se va întoarce în livada mea. 

URSUL ZMEURAR 

        Şi iarăşi o poveste... De data aceasta, am să-ţi spun ceva ce mi s-a întâmplat cănd eram puţin mai mare ca tine.

        Trăind într-un sat de munte, vara, noi copiii mergeam la pădure să culegem ciuperci şi fructe de pădure. Adesea ne afundam în codru, fără să relizăm pericolul, atraşi de o ciupercă mai mare, apoi de alta şi alta.

        Am ajuns, fără să ne dăm seama, într-un zmeuriş foarte întins, de unde nu-ţi mai venea să pleci. Era o minune- cât vedeai cu ochii numai zmeură coaptă, neumblată de nimeni. Să ştii, însă, că nu era deloc uşor să culegi zmeură. Urzicile te depăşeau în înâlţime, iar, pe dedesubt, nu ştiai pe ce calci. Eram bine echipaţi, toţi cei din grupul nostru, pentru a nu fi puşi în pericol şi culegeam, culegeam zmeură.

         La un moment dat mă pomenii singură într-un desiş, simţind că cineva culege alături de mine. Am crzut că este sora mea şi am ridicat privirea. Dar am constatat că la câţiva paşi de mine, un urs uriaş mânca liniştit zmeură. Am încremenit, însă cu puţina prezenţă de spirit care-mi mai rămăsese, am zbughit-o spre vale, aruncând coşul plin cu zmeură şi tot ce mai aveam cu mine. În urma mea n-am auzit nimic: nici copaci trosnind, nici buturugi aruncate, cum auzisem eu că se-ntâmplă în asemenea împrejurări. Cred doar că ursul m-a privit şi, văzându-mă atât de îngrozită, a rămas liniştit să mănânce zmeură. Spaima pe care am trăit-o, n-am uitat-o prea repede, dar n-am uitat nici acum ochiii aceia mari şi blânzi ai uriaşului care mă priveau în timp ce înfuleca zmeură.

Nepoţilor mei dragi

Lui Mihu

Să-ţi spun o poveste,

îmi ceri,

limpede ca ochii tăi,

care privesc nedumeriţi şi-ntrebători:

,,de unde-au apărut atâtea gâze, fluturaşi,

căluţi şi iepuraşi

şi-n ce minuni de lumi trăiesc?,,

El ştie doar că eu le povestesc,

şoptite-ncet pe înserat,

de ochii lui frumoşi

şi calzi, ca soarele de mai

ce ni l-a dat.

Două inimi gemene

Mogâldeţe de iubire

Aţi sosit iarăşi la noi

Să ne-aduceţi fericire.

Eraţi cât o gămălie

Într-o toamnă aurie

Care va adus din nori.

Firave ca nişte flori,

Nici nu prind de veste

Când îmi cereţi, seara,

,,Spune-ne-o poveste”!

Nedumerire

La bunicu în grădină

se întâmplă o minune,

mai ales noaptea pe lună.

Pătlăgelele roşesc,

castraveţii înverzesc,

vinetele albăstresc,

iar căpşunele... mustesc.

Am vorbit cu sora mea

c-o să stăm să le păndim,

să vedem cum cresc

şi de unde-adună ele

duium de-arome şi culori,

de cu seară, până-n zori.

Lumina din fructe

Ştiţi, la Buni în grădină,

Găsim fructe cu lumină.

Ea ne spune că în prune-s

Boabe de lumini ascunse.

Ne mai spune că sunt bune

Pentru noi, cei mici.

Anume,

Că ne face de minune,

Frumoase ca nişte zâne.

Noi o credem pe cuvânt

Şi mâncăm pe îndopate

Mere, pere, nuci, gutuie

Parumate, aromate

Şi de soare luminate...

Minuni

Tot la Buni în grădină

Pişcă rău câte-o albină.

Si furnicile roşcate

Fac aşa asasinate.

Eu plecasem pe cărare

Să culeg o floare.

Când, cu aripi bătăioase,

O lăcustă zburătoare

M-a privit întrebătoare.

Ea nu ştie c-am venit

Chiar acuma la bunici

Şi că-s curioasă tare

Să descopăr,

Ce se mai întămplă pe cărare.

Tocmai am găsit un vrej

De la un dovleac, se pare,

Care trece-n nepăsare

În grădină,

La vecina de la vale.

Urcă-ncet pe gard ca hoţul,

Făr-a şti c-am văzut totul.

Cred că nu ştie grăsanul,

C-asemenea comportare,

Nu se cade-n lumea mare.

Odaia bunicii

În casa veche de la ţară

Bunica încuie o odaie,

În care, spune ea, că dorm

Închise-n cufere şi oale

Mulţime de-amintiri.

Eu am pătruns pe neştiute

Să caut locurile-ascunse,

Unde se cuibăresc acele

Nespuse tăinuiri.

Şi am găsit uimită:

Ie cu altiţă

Şi flori pe bundiţe.

Străchini minunate

De olari lucrate.

Cusături pe pânză,

Ştergare brodate,

Chiar de străbunica mea lucrate.