21 iun. 2020

Recunoştinţă moldavă revistelor literare


 „Meridianul” Timişoara, „Agora” Cluj-Napoca şi „Noul literator” Craiova !
LA ROTUNJIREA A200.000 DE CITITORI de „Calu Iapa”

Lansare, 9 mai 2019, Biblioteca "G.T.KIirileanu P. Neamţ
Mare bucurie pentru mine, smerit provincial moldav, ca revistele literare sus-pomenite să-mi onoreze volumul
La rotunjirea a 200.000 de cititori de „Calu Iapa”,

„Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa”, rememorări 1.
Cronicile literare de mai jos au fost publicate în ianuarie 2020 şi, respectiv, în a doua parte a anului trecut. Le public în revista „Calu Iapa” acum, cînd tocmai a rotunjit 200.000 de cititori,  pe care-i şi invit să deschidă www.meridianultimisoara.ro. Apoi, www.agoraliterara.wordpres.com şi www.noulliterator.ro.

&&&

 Mulţumesc autoarei cronicii, Maria Niţu, precum şi redactorului şef Dumitru Oprişor, care continuă strălucit opera începută de poetul, prozatorul şi traducătorul Anghel Dumbrăveanu, în 1990.



Calul lui Traian sau „Lordul de La Double Horses”*

JANUARY 31, 2020 BY MARIA NITU


„ Nu vă pară șagă: de la Neamț până la Iași e câtu-i de la Iași până la Neamț, nici mai mult, nici mai puțin”. Așa spunea bădia Creangă.
Dar de la Neamț la Timișoara?! Cam tot atât. Ne spune un mesaj scris cu „dragul unui moldovan, smerit și bucuros pentru aflarea noastră între contemporani”. Moldoveanul nostru semnează Traian Socea, iar mesajul este o carte vioaie și poznașă „Incursiuni prin Regatul Natal-Calu Iapa: rememorări 1” (Ed. Sensul, Piatra Neamț, 2019). Desenul de pe copertă schițează o expresivă fotografie din copilărie, un Nică Trăienică încruntat-dojenitor, cu o mână la frunte gânditor, dilematic în fața timpului modern, căruia îi deșartă tolba cu poveștile-i de odinioară. Interiorul este asezonat cu desene delicat-minimaliste, o grafică sugestivă și luminoasă, semnată de Alexandra Oancea, într-o simbioză organică, de carte – obiect ispititoare.
În prefața scurtă și cu entuziasm afectiv prietenos, Sorin Ovidiu Bălan, prieten și coleg de breaslă în ale gazetăriei, subliniază experiența de gazetar a autorului, mai ales din perioada pe teren, printre oameni și întâmplări deosebite:„C-aşa se face gazetăria. Cu evadarea din banal” și deopotrivă îi remarcă păstrarea prospețimii originilor de țăran, „farmecul tandru, bucuria sănătoasă şi umorul incredibil al simplităţii. O simplitate curată ca o icoană şi bună ca un cozonac de Paşti. Sinceră şi smerită ca o rugăciune către Dumnezeu şi dăinuitoare ca nemurirea.”
Traian Socea este un jurnalist profesionist din Piatra Neamț, maestru de școală de gazetărie pentru mulți tineri jurnaliști, general al presei, „în retragere”, care acum, în tihna timpului dat, își valorifică amintirile. Scrie din drag și preaplin afectiv, fără pretenții de literatură ori analiză istorică, o istoria a vieții trăite: „Aceste lucruri care-mi stăruie în minte de atâția ani, le scriu fără pretenții de istoric! Le scriu numai pentru că le știu: din citit, auzit și trăit!”
Transcrie la îndemnul prietenilor, încurajat de faptul că, povestind diverse întâmplări cu umor și vervă, era ascultat și incitat la repovestire. Și pentru a nu rămâne îngropată comoara din inima sa. „Eu socot că încercările prin care am trecut şi care nu m-au înfrînt sînt comoara mea, graţie bucuriei de a rămîne copilul ce am fost”,mărturisește în prefață. Scrie pentru că rămâne fidel crezului că „veșnicia s-a născut la sat”, Regatul natal, Calu-Iapa, cu părinții, bunii și străbunii, fiind mai presus de orice împărăție din poveste.
Scrie pentru copii, nepoți și strănepoți, ca un testament al lui Ștefan cel Mare cu „Moldova (…) urmașilor voștri”, convins că aici se vor întoarce și cei îndepărtați, „neuitând de undeau plecat, chemați de ADN-ul rădăcinilor, moștenit de la zămislitorii lor”.
Autorul are un mod propriu de spunere a faptelor, de frazare, cu autenticitatea unui timp trăit, în stilul de memorialistică picantă, cu breșe literare, dense în afectivitate, din datoria și nevoia de recuperare a unui timp subiectiv, deopotrivă mostră de document istoric, folcloric, etnografic, și social.
            Sunt amintiri din anii copilăriei sale „sărace și de neasemuit”, de copil-țăran din lunca pârâului Iapa și dealul Roznovanu, o copilărie de pe plaiurile istorice ale Moldovei updatată într-o societate a secolului XXI. Personajele din sat au nume pitorești după cutuma rurală: lelița Ileana lu’ Botofan, bădia Ghiță a lu’ Fasolă, primarul Ghenadi Capmoale etc., nume neschimbate, chiar dacă (printr-un decret al lui Dej) s-au schimbat numele satelor, cu vechi atestări, că „nu sună frumos”: satul Iapa devenind„Luminiș” iar satul Calu -„Piatra Șoimului”!.
Inevitabil, amintirile sunt în aceeași notă idilică, umoristic-buclucașă a lui Nică humuleșteanul. În fundal cu portretul mamei, o altă aprigă Smarandă, „șeful statului major”. Uneori suduind necăjită de atâtea năzbâtii ale copiilor: „Vanghilosu’ cui vă ține, iar vă zburdă orzu-n cur”, dar meșteră în toate cele, amintindu-și-o numai în picioare, mereu trebăluind pentru familia numeroasă de 11 copii. Când scotea colacii dolofani din cuptor, povestește autorul, mirosul și gustul lor garantau „de pe atunci, că Raiul există” .
Unele titluri de capitole și subcapitole sunt ironice și autoironice, cu haz mucalit à la I. Creangă, cu moldovenisme, din plină atmosferă locală: „Seceriș, cu hreapca”, „Baștulea, precoce la coada vacii”,„Pe gârlă cu șfachia și menta frecată”, „Cu țuhalu la nădit..” etc. Dovadă că satul a rămas în substanța sa același, chiar peste 100 de ani, răstimp al rostogolului spre industrializare.
Adulții erau țăranii plutași pe Bistrita și Siret, ori cosașii din zilele toride. E fresca societății comuniste cu „întovărășirea și cotele”, când sub tăvălugul industrializării, tinerii „s-au dus ciopor” la oraș (la Fabrica de cherestea, ori la cea de fire sintetice de la Săvinești)… să cumpere „televizor Rubin în rate”.
Funcționa în sat vechea diviziune a muncii: copiii erau cu traista la cules de plante medicinale, la prins pește în gârla înghețată, „la dibuit chitici cu barosul”, ori la culesul bureților, duși acasă ca adevărate trofee, și murați pentru iarnă, „la răcoarea zămnicului”.
Inevitabil, este paralela cu timpul de azi, când frumusețea luncilor și pădurilor numai există, într-un „peisaj selenar”, în paragină, cu defrișări de păduri.
Documentul etnografic cuprinde bineînțeles și bucătăria țărănească, cu vestitele rețete tradiționale, „ca la mama acasă”, în prezentare duios umoristică, à la Păstorel sau Radu Anton Roman, a întregului ritual, cu epitete plastice, în combinații inedite, spumante: pentru tocănița din bureți murați, mama alegea „pânișoarele, hurlughițele, creasta cucoșului, ghebele și chitărcile”, felia mărunt „două cepe despuiate” pe care „le punea șmecherește într-un ceaun așezat pe plită, în care se războiau aprig cu untdelemnul deja  încins”.
Folosirea unor substantive colective ori derivate augmentative potențează hazul relatărilor: „Ceaunoiul pe chirostrei” era pentru aleasă mâncare din „chiticărimea” prinsă la gârlă, ori din „peștimea cea dodoloață”. Asocierile cu nume publice ale actualității dinamizează fraza: văru-su îi mulțumește „c-un păhăroi de rachiu galben-oranj, ca portocalele pe care le stoarce Mircea Dinescu în bucătăria lui exotică”.Vasilică, vărul, a ajuns master chef în preparate tradiționale, că exersase cu bunătățile din celar ale bunicii. Patent propriu era „Bitterul dacic” din peste 40 de plante medicinale și fructe de pădure „îmbălsămate nezgârcit, vreme îndelungată, cu palincă de prună-prună de vreo 80 de grade”.
Nu lipsește imaginea tradițională a colindătorilor din Sărbătorile de Iarnă, „întreaga gașcă de umblăreți”, care se arunca zgomotos claie grămadă în zăpadă după nuci, mere, alune, bănuți. În comparație, în timpul actual, nu prea mai sunt colindători, „e un privilegiu să vezi, mai ales copii și tineri cărora nu le e rușine să umble cu Ajunul, Colindatul, Steaua, Țăpucul sau Capra.Preotul Gheorghe, voluminos, este un remake la popa Oșlobanu, „părintele calcă sănătos, ca în Bucovina de unde se trage, cu pas arcuit și ferm”.
Aceeași paralelă amar-nostalgică este între școlarii de altădată, ca în Creangă ori Coșbuc, îmbrâncindu-se cu mare zarvă iarna pe uliță, „copchilăraia acelor vremi”, strigând „ca toate sălbăticiunile pământului”, față de noii școleri, care pășeau anemic, pe tăcute, cu ochii în telefoanele mobile, neștiind nici să salute. Și amintirile se rostogolesc, despre anii de școală, când învățau de dragul învățătoarei Dorica, dascăl cu vocație, ca dăscălița lui Goga. Iernile și toate cele sunt acum „adevărate parodii ale celor de odinioară”.
Ajuns la maturitate, rămâne același spirit al plăcerilor rabelaisiene, în aventuri ca „pescar pe legendara Bistrița Aurie”, în „știoalne celebre” ale locului, când afli că grăunțele pentru momeală trebuiau să stea la muiat zile bune, „să devină moi precum bonduellu” și că urarea de succes e „să ai fir întins”, fiind sintagme interzise în cutuma pescărească „baftă, noroc, spor la pește”. Sunt aventuri pescărești cu voluptatea pescuitului a lui Sadoveanu din Nada Florilor. Chiar a titrat un episod „Festin à la Sadoveanu”.
Obiectiv, să nu cadă în paseism, se revoltă contra celor care poluau apa cu balastiere, proprietari bine „proptiți politic”, ori cei de la stația de epurare care deversau aici reziduuri otrăvitoare…
În „magia pescărelii, prin iazuri”, schițează portrete concise ale unor ortaci de nădejde, finul Vasilică, bun la toate, ori prietenul Dodiță care-și umplea Dacia cu mâncare și băutură „în obrăznicie”, jumate dăruia paznicilor „contra bună purtare”, și „cu restul îi omenea pe colegii de baltă”, chiar dacă nu-i cunoștea, așa, „de drag de meșteșugul pescărelii. Și al flecărelii” .
Oricât de optimist și pozitivist ar fi un povestitor, e imposibil să nu cadă în revoltă critică prezentând aspecte ale realității crunte de dincolo de paradisul copilăriei. Astfel, prezintă demolarea Băilor Negulești, cu binefăcătoare efecte terapeutice, similare celor de la Karlovy-Vary, prin ’62, că „au iz burghez”.
Principală în formarea sa este experiența de jurnalist la ziarul „Ceahlăul”, cu „informaticienii” securiști, sub oblăduirea unui ziarist de excepție, Eugen Tureschi, „norocul și mentorul” său, dar și urgisit de un Securilă, „redactorul șef, securist analfabet”.
Evită programat tonul grav, melancolic, nostalgic ori vindicativ, revoltat, cu programate întorsături de condei glumețe, rostire șucară, umoristică, în limbaj oral, popular, pentru că are avantajul de a fi rămas în regatul natal „lefegiul”navetist cu serviciul la oraș, „la 20 km de domițil”.
Cartea se-ncheie cu examenul la Facultatea de Ziaristică, singura, la București, el fiind „singurul țăran student la Ziaristică” în acea serie, într-o concurență acerbă, sute de concurenți pe 20 de locuri. Încheie cu lista celor 20 de colegi, reprezentanți din toate colțurile țării. cu un subtitlu cuprinzător „Douăzeci pentru două regimuri”, cărora le schițează portretul în câte o frază admirativă, în vorba lui „lată, moldavă” uneori: par exemple, Cristina Popescu, din București era „șî dișteaptî, ș-a dracului de frumoasî. Îngăduitoari, dar și teribil de șfichiuitoare a… nesimțirii”. Printre cei 20 de muschetari erau și Aurelian Titu Dumitrescu, din Caracal, scriitorul colaborator la „Antimetafizica” lui Nichita Stănescu, brăileanul Sorin Ovidiu Bălan, „un vlăjgan de vreo 2 metri și învelit cu vreo 80-90 de kile”, cu care va deveni prieten. Cunoscut încă dinainte de examen „haidamacu” de la început îi dă sfaturi bune: „nu-ți mai pune limba pe bigudiuri” imitând degeaba bucureștenii, „Pretini, grăiește frumos, moldovinești”.
Îl cunoaște și pe Alexandru Tătar, „ungur din Petroșani. Ce coleg minunat, mai român decât mine și alții. Azi lucrează la Radio Timișoara și, an de an, merge la Ipotești, cu cărți și manuscrise, cu meseria după el, adică executând reportaje și transmisii «În direct»”
Finalul este promisiune pentru volumul următor, așteptat cu plăcerea delectării, ca un serial de capă și spadă care te ține în suspens, ori o pastișă la aventurile lui Ducipal și Alexandru Macedon.
*Traian SoceaIncursiuni prin Regatul Natal-Calu Iapa: rememorări 1,  Ed. Sensul, Piatra Neamț, 2019.

                                            &&&&&&&

La marcarea celor 200.000 de urmăritori ai revistei „Calu Iapa” , cuvenite mulţumiri şi revistei „Agora literară” din Cluj-Napoca pentru publicarea cronicii de mai jos, semnată de scriitorul Radu Vida, în noiembrie 2019.
(www.agroraliterară.wordpress.com)

Dat, dicat, dedicat
Traian Socea – „Incursiuni în Regatul Natal – Calul Iapa”
Primim carte din părţile Neamţului.
Ziarist cu vechi ştate, redactor şef  la diferite gazete şi director la televiziunea locală, dl. Traian Socea s-a aşezat la masa scriitorilor. Editura Sensul i-a tipărit primul volum din „rememorări” şi imediat aprecierile au început să curgă. Motivul?
Unul cât se poate de simplu: uneltele jurnalistului au fost schimbate – cum spuneam – cu cele ale scriitorului. Introspecţia în realitatea existenţială e povestită. Şi, zău, chiar dacă ne vine imediat în minte Ion Creangă, putem afirma că, peste veac, Traian Socea aduce un suflul cu totul nou povestirilor. Afirmăm acestea nu pentru că, în principal, cartea se constituie pe aventurile unei stranii şi fericite, totodată, copilării (aventuri povestite cu ştiinţa ludicului şi puterea verosimilului), ci pentru că, în întregul ei, povestea este scrisă cu o mână sigură.
Debut de bun augur, scriitorul conduce cu măiestrie planurile narative principale, conducând  totul, cu măiestrie, spre miracolul şi profunzimea cuvântului. „Ce om minunat a mai fost. Părintele Mihai m-a făcut să desluşesc că de Dumnezeu nu trebuie să-ţi fie frică. Dumnezeu înseamnă dragoste şi iubire. De semeni, de reperele morale, de condiţia umană. Înseamnă respect, preţuire, generozitate, solidaritate şi altruism faţă de cel de lângă tine. Iar cei care, în trufia lor, arată altă conduită, da, să aibă frică de Dumnezeu!...”
Poate cele mai tari puncte ale naraţiunilor – povestite într-un dulşi grai moldovinesc – le putem savura în multele momente ale descrierilor de  spaţialitate şi temporalitate. Nu pentru că aceste două repere ale existenţei personajelor ar cocheta cu conceptele lui Hasserl sau Bergson, ci pentru că, realmente, timpul, ca durată pură şi spaţiul, ca element de conştiinţă, comprimă esenţele cele mai tari ale superlativelor. Şi devine clar că, pentru a ajunge „cineva” e nevoie de experienţa copilăriei, truda adolescenţei şi forţarea limitelor maturităţii, toate subjugate studiului etapizat, precum şi întrepătrunderea universurilor intelectuale. Toate testimoniile din viaţa scriitorului Traian Socea devin eşantioane pentru un portret colectiv, variaţiunile pe tema dată asigurând un succes indubitabil cărţii.
În finalul acestor însemnări vrem doar să atragem atenţia asupra limbajului colocvial, ca expresie esenţială a existenţei pur moldoveneşti, şi punctările, nu puţine, ale unei gastronomii culturale magice, care întregesc, fericit, universul literar cu gesturi ale unor figuri memorabile.
Radu VIDA


&&&&&&
La fel, mulţumiri şi revistei „ Noul literator” din Craiova, redactorului său şef, scriitorul Constantin PĂDUREANU, pentru prezentarea primului volum al Regatului Natal, în două apariţii din 2019! (www.noulliterator.ro)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector