Minunea numită POPORUL ROMÂN

 Sorin Ovidiu BĂLAN

        În vara lui 2012, nu`ș ce mă apucă să-mi frec coatele şi de politică, deşi nu aveam niciun fel de aplecare pentru această îndeletnicire. Singurul lucru bun cu care m-am ales din această hârjoneală a fost o constatare. Deşi amară, totuşi bună de băgat la cap pentru anii care urmau să vină. Nicăieri, în niciun alt domeniu, iar ca jurnalist, în peste patruzeci de ani de meserie, am cunoscut zeci de mii de oameni, de diferite profesii, grad de instruire, mentalitate, n-am întâlnit atâţia nemernici, oameni de nimic, fără cuvânt şi fără caracter pe metru pătrat, ca în politică.

        După această afirmaţie categorică, este nevoie şi de banalul: „Desigur, nu toţi sunt la fel, mai există şi excepţii”, care ar trebui să aibă menirea de a mă pune la adăpost de un eventual proces cu vreun politician atins în pudibonderia de domnişoară de pension. Cu toate că nu ar trebui să mă tem, pentru că până acum nu am pierdut niciun proces de calomnie, din toate câte mi s-au intentat. Şi mi s-au cam intentat, de la preşedinţi de ţară şi miniştri, până la organizaţii oculte sau cel puţin ciudate, dar şi persoane fizice. E drept că am şi prieteni, avocaţi foarte buni.

        Așadar, deşi n-aveam nicio treabă cu politica, participam la campanie cu bucurie, pentru că îmi prilejuia peregrinări prin ţară şi, firește, întâlniri cu foarte mulţi oameni. Cred că atunci m-am convins definitiv de minunea care se cheamă Poporul Român.

        Întâmplarea despre care scriu acum le-am povestit-o prietenilor Traian Socea, Radu Vida și Cosmin Puriș( primul - moldovean cu adeverință, ceilalți doi - ardeleni atestați documentar de prin secolul al XIII-lea, e.n.) astă-vară, când, după congresul ziariștilor profesioniști, la o crâșmă „vintage” din vechiul buric al Bucureștiului, ne-am dedat la depănat amintiri din domesticul nostru existențial. Prin urmare, întâmplarea pe care niciodată n-o voi uita s-a petrecut în Ardeal, fiind o mărturie că expresia: „Desigur, nu toţi sunt la fel”, nu este doar o banalitate care să te ferească de umbletul pe la tribunale, ci are, câteodată, şi acoperire în fapte.

Care-va-să-zică, ajunsesem la Brad. Venisem de la Ţebea, care nu este departe, şi mă chinuiam să-mi articulez discursul pe care urma să-l rostesc în faţa brădenilor, pe fundalul acelui teribil, și celui mai scurt!, ordin de luptă din istoria confruntărilor pașoptiste, rostit de către Avram Iancu: „No, gata! No, hai”!

Eram împreună cu Dan Diaconescu şi cu regretatul Florin(Țuțu) Condurăţeanu, un om care nu era în stare să spună nimănui „Nu!”, atunci când îl ruga ceva. Pur şi simplu, din vocabular, îi lipsea acest cuvânt. Coloana de maşini intra în Brad, pe strada principală. Erau câţiva antemergători, după care urma maşina în care era Dan cu şoferul, iar imediat în urma ei, maşina mea, cu mine la volan şi Ţuţu, în dreapta. După care mai veneau alte maşini, unele dintre ele colorate în violet, fluturând steagurile partidului.

Când am coborât în piaţa din centru, unde urma să aibă loc mitingul electoral, după ce am fost prezentaţi celor care ne aşteptau, a venit un bărbat tânăr, care, zâmbind, ne-a întins fiecăruia mâna, urându-ne, ca o gazdă binevoitoare: „Bun venit!”

Primarul Bradului, primarul Aurului

Faptul că foarte multă lume îl cunoştea şi îl saluta m-a convins că insul ori este liderul organizaţiei judeţene, ori, cel puţin, al celei din Brad. Apoi, pentru că prea profesionist se uita la cei care se ocupau cu partea tehnică, adică sonorizare, afişaj etc., ce mişunau bezmetic prin jurul scenei deja montată, şi de pe care urma să vorbim, am devenit de-a dreptul suspicios, căci...

Bărbatul care ne întâmpinase cu zâmbet atât de generos ne-a întrebat, în graiul ardelenesc: „No, vă rog să-mi spuneţi dacă mai aveţi nevoie de ceva, dacă vă mai pot ajuta cu ceva?!”.

 După care, eu, intimidat, l-am dat pe mâna tehnicienilor, căci ei ştiau ce ar mai fi trebuit pentru ca mitingul să iasă bine.

        Și, da, a ieşit foarte bine. Tânărul zâmbitor ne-a mai ajutat cu o staţie de amplificare şi cu nişte cabluri, că ale noastre nu erau suficiente. La plecare, i-am mulţumit frumos şi, cerându-mi scuze că în iureşul sosirii nu-i reţinusem numele, l-am rugat să mi-l mai spună o dată.

Mi-a răspuns tot calm, în graiul ardelenesc:

 „Numele meu este Florin Cazacu. Sunt primarul municipiului Brad”.

        Am înţepenit şi eu, şi Ţuţu Condurățeanu, care era lângă mine şi dădea sfaturi medicale unor doamne. Cum adică, primarul? A urmat un dialog ca în Eugen Ionesco:

        -Cum primarul?

        -Da, primarul!

        -Păi...noi suntem adversari. Am venit să vă luăm mandatul. Iar dumneavoastră nu prididiți să ne ajutaţi?...

        - Normal, suntem adversari. Dar nu duşmani. Cât despre mandat, om vedea ce-or spune oamenii. Până atunci, vă mai urez încă o dată: Bun venit în Brad! Ş-apoi, chiar, nu mai aveți nevoie să vă ajut cu ceva?

        Acum un an, drumurile pe care le iubesc atât m-au purtat către Retezat, la Râu de Mori, apoi pe la Deva, pe la cetăţile dacice de la Blidaru şi apoi către Ţebea, prin Brad. Încă mai aveam telefonul lui Florin Cazacu. Nu ştiam dacă mai este primar sau nu.

Atunci, când ne ajutase pe noi, adversarii lui, sigur, ieşise. Mi-am spus că nu se cade să trec prin curtea omului şi să nu-i dau bineţe. L-am sunat. S-a bucurat că mă aude. Avea şi el numărul meu, căci mi-a răspuns cu un: „Ţineţi aproape!”, în loc de „ Bună ziua !”. Ne-am dat întâlnire peste zece minute, în faţa Muzeului Aurului, care este peste drum de Primărie.

        A ieşit din... Primărie.

Era, şi este şi acum, tot primar. Ne-a fost cel mai bun ghid în Muzeul Aurului. Ştia fiecare amănunt despre metalul preţios şi despre exponate. Brădean get-beget. La ieşire, am văzut cea mai impresionantă, mai tragică, mai dureroasă, mai expresivă fotografie din viaţa mea, veche, alb-negru, care bate tot ce a fost distins până acum cu Premiul Pulitzer: un grup de mineri, rostind „Tatăl Nostru”, înainte de intrarea în şut.

        Nu ne-am mai văzut de atunci. Dar mi-am amintit de întâmplare şi de Florin Cazacu, cu gestul său inimitabil, obligat de Traian Socea, poate și pentru că, din nou, năvăleşte peste noi campania electorală.