Sorin Ovidiu BĂLAN
În ruptul capului, n-aș fi crezut că insul atît
de impozant, cu alura unui baschetbalist NBA, un ins hîrșit în anchete de tot
felul, trecut și prin ciur și prin dîrmon, cu un autentic, infailibil spirit
justițiar, cu o faimă arhicunoscută, proprietar al numelui Bălan și al două
prenume – Sorin și Ovidiu mi se va dezvălui, după aproape 45 de ani de la prima
noastră intersectare, un suflet sensibil, hărțuit de îndoieli sentimentale și
de întrebări existențiale.
.jpeg)
Prin urmare, sînt încredințat că, după „Cimitirul
nevaccinaților”, recentul său roman apărut la Editura „Evenimentul și Capital”
din București, lumina tiparului va fi văzută, tot în volum, și de poemele semnate de colegul meu de facultate
Sorin Ovidiu Bălan.
Bun
venit, adio!
M-am săturat să spun, atât de des, adio
Urăsc deja de
moarte acest cuvânt gonit
Bagajul meu de
zdrenţe e doar un greu adio
Şi-mi este tare,
tare dor de-un bun venit.
E ziua ta, dar eu trăiesc fără urmări
Şi îţi urez, cu un sărut timid, adio
Atunci când
fericită sufli-n lumânări.
În zori, când te
trezeşti, îţi spun tot un adio
Şi tot adio-ţi
spun când ziua s-a sfârşit
Eu nu ştiu alt
cuvânt, afară de adio
Da-mi este tare,
tare dor de-un bun venit!
Trezorerie
Am
luat o lacrimă de-a ta
Şi-am
ferecat-o bine, la trezorerie.
Din
toate lacrimile, câte vei vărsa,
Ea,
singură, îmi aparţine mie.
Când
trec pe-acolo, intru doar prin spate,
Nu am
costum de lux, nici flori la butoniere,
Nu am
morman de bani şi nici de diamante,
Cea
lacrimă a ta e unica-mi avere.
Castelul
Castelul de
osândă în care stă Domniţa
Mi-a apărut în
vis pentru a doua oară
Strigând printre
zăbrele, ea-şi flutură bentiţa
Îmi cere s-o
salvez, să nu o las să moară.
Un gâde gras şi
ştirb securea şi-o ascute
Deşi nu-i încă
vremea, nu-i încă dimineaţă
Atunci când grea
cade pedeapsa peste dorinţi pierdute
Cu-n prinţ ca o
icoană şi-o inimă de gheaţă.
Mai e un ceas sau
două până se-arată zorii
Nevinovata-i vie,
Domniţa încă n-a murit
Se roagă către
mine să sting cumva toţi sorii
Să nu mai vină
ziuă şi niciun răsărit.
Corigent la
iubire
Tu spui c-a fost
o zi ca orişicare,
Că nici măcar
nu-ţi aminteşti de ea
Dacă ploua sau
dacă era soare,
Să ştii că era
iarnă. O iarnă foarte grea.
Sunt liber! Am
scăpat de şcoală şi de note
Este banchetul
absolvirii, deci nu mai sunt elev
N-am să mai văd
profesori, tragice mascote
La dracu cu chimia,
să moară Mendeleev!
Mâine, n-avem
algebră şi nici alt fel de „mate”
Nu mă mai târâi
iar prin bănci, ca un soldat rănit
Cu-n logaritm în
coaste şi-un radical înfipt în spate
Să moară teorema,
la dracu’ Euclid!
Un blues ca o
ninsoare ne cade-n cap de sus
Dansând, ţi-aş
face acum un jurământ etern
Dar cum să-ţi
spun eu „Moi non plus!”
Când tu nici gând
să-mi spui „ Je T’aime”.
Şi se termină
bluesul, în mine plâng toţi sfinţii
Iar nu ţi-am spus
că te-am iubit ca un dement
Dar, apropo, tu,
premianto, ţi-ai întrebat părinţii
Dacă-ţi dau voie
să iubeşti un corigent?
Drumul
Ce-ntortocheat e
drumul către tine
Deşi adresa ta
este destul de simplă
De ce n-ajung? Am
găuri în botine
Şi-un glonte de
uraniu drept în tâmplă.
Urlând, ţâşnisem
înspre tine din tranşee
Ca un soldat
descreierat, decis acum să mor
Port în
bandulieră vreo şapte orhidee
Şi-n loc de
puşcă, un simplu mărţişor.
Asaltul meu,
pornit cu iureş şi strigăte de luptă
Cu urlete cazone
şi-mbărbătări de goarnă
S-a frânt lovit
de-un şrapnel şi-o baionetă ruptă
Şi a murit
nostalgic, cum moare vara-n toamnă.
Iubito, eu sunt
soldatul ce-l vezi zăcând afară
Acum, cu ochii-n
ceruri, mă pregătesc să mor
Din nepăsare,
m-ai împuşcat c-o nucleară
Iar eu venisem
să-ţi aduc un mărţişor.
Mai ai, cumva
Ai mai păstrat
cumva vreun rest de amintire?
Că ai plecat,
când ai plecat, cu amintiri cu tot
Pe el să plâng,
pierduta mea iubire
Dar spui că nu
mai ai, şi-atunci să plâng nu pot.
Ai mai păstrat
cumva vreun rest de-mbrăţişare?
Să-mi dai cu
împrumut, nu vreau să-l iau de tot
Pe el să dorm din
nou, visând o depărtare
Dar spui că nu
mai ai, şi-atunci să dorm nu pot.
Mai ai ceva din
mine cumva din întâmplare,
Fiindcă ai
plecat, cu mine-ntreg cu tot
Că am la un
legist o tristă programare
Dar spui că nu
mai ai, şi nici să mor nu pot.
Vechiul
han
Am
tras din nou la vechiul han, pe care-l ştii
Unde
și podeaua, şi ulcelele miros a veşnicie.
Masa e
tot în colţ, iar tuciul, pe-aceleaşi pirostrii
Şi-am
luat un ţoi, şi-o litră de hamsie.
Hangiţa
grasă m-a-ntrebat de tine,
Şi s-a
mirat că nu ne vede împreună.
I-am
spus că n-ai plecat, că totu-i bine
Nu m-a
crezut! A râs scălâmb, ca o nebună.
Vreau
să mă-mbăt, să vadă că nu-mi pasă
Să râd
cu ea, s-o mint că e ca altădată
Că nu
m-ai părăsit şi că m-aştepţi acasă
Că
stai în prag plângând şi eşti îngrijorată.
Un
cântec despre Viflaim bocesc acum colindătorii
Sub
geamul îngheţat pocnesc aprig din bice
Însă,
când am intrat la han, pe sus treceau cocorii
Vestind
o primăvară, şi-a dragoste ferice.
Miroase-a
putred, s-a pus de toamnă afară
Ce
frunze mari se prăvălesc, ce ploaie bate în fereşti
Deşi,
când am venit la han, păşeam direct în vară
Mi-e
sete, strig hangiţa şi ea iar mă-treabă unde eşti.
Un
ceas de lut acum în minte-mi bate
Nu mai
e strop din vin, nu mai am nici hamsie
Privii
hangița hâdă și îi dădui dreptate
Am să
rămân la han, ce tristă veşnicie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu