În decembrie `89

La ziar, nebunia de pe lume...

Viorel COSMA

    Puțini știu - și doar Dumnezeu știe câți ar fi dispuși astăzi să accepte - că viitorul presei nemțene, în decembrie 1989, s-a croit în doar câteva ceasuri.

Iată cum a fost:

O mână de tineri, dintre cei sinceri care credeau în Revoluție, ocupase biroul tovarășului comunist-de-frunte Amza Săceanu, secretarul cu propaganda al Județenei de partid Neamț.

Nu ca pe-un trofeu, ci pentru a-l transforma (cu obrăznicie, nu?) în cartier general al rațiunii furioase, educate și suficient de imună la relele vechiului sistem.

Pe scurt, un radicalism sănătos.

Ceea ce nu era deloc pe placul câtorva dintre viitorii profitori ai Revoluției.

Care, de pe-atunci, dădeau semne că-s închipuiți de calibru, care erau curios de bine orientați, dacă nu cumva și transpirația le era pe coduri de mirosuri, în funcție de misiunea îndeplinită.

    Adevărul-adevărat este că, mai ales după noaptea de 22 spre 23 decembrie - când în Casa Albă(adică sediul Comitetului județean PCR, actual al Prefecturii Neamț), dintre toți „ocupanții”, rămăseseră doar 19 bucăți de revoluționari - în rândul acelor tineri s-a produs un declic interesant.

Mai puțin contase diversiunea cu apa otrăvită, din 22 după-amiaza, cât sperietura cu batalionul de securitate de la Bacău, anunțat pe 22 noaptea că vine să înăbușe revoluția.

A sosit, în schimb, șeful de Stat Major al unității să calmeze spiritele. Îndrăznesc să spun c-a avut un fel de statut de ostatic, dar ne-a relaxat ca prin farmec după ce a jurat credință revoluției, urmând exemplul colonelului Traian Ursache de la Securitatea județului Neamț.

Afară, poporul pietrean ieșise să ne apere, mobilizat sau stârnit fiind și de rateurile trase pe Bd. Traian de TAB-urile chemate de la Regiment ca să ne apere.

Rateurile sunau ca mitralierele…

    Tinerii ăia cu mintea acasă, sătui și răgușiți de calea de comunicare verbală cu poporul deschisă pe copertina de la intrarea în Casa Albă, cale deja abil filtrată de niște „oameni de bine”, s-au prins că e vital să meargă ei, direct, spre „organul local de presă”, ziarul Ceahlăul.

Sperau să blocheze intermediarii alunecoși, dintre care vreo doi incredibil de bine... înzestrați. În scriptele CFSN se marca, pe bune, Comisia Presă – Tineret.

La ziar, pe 23 decembrie, nebunia de pe lume.

Dinafara redacției, scoseseră capul multe specimene atrase mai degrabă de puterea legitimației de presă.

Noi n-aveam nicio treabă cu ei - poate că auzisem vag despre unii.

Eram prea tineri. Știam însă că la Ceahlăul a fost tot timpul loc pentru presă de curaj.

Un loc în inimă și-n minte era ocupat de regretatul Eugen Tureschi.

    Îl îndrăgeam din copilăria avansată. Prin anii ’70, sigur după 1975, lumea rupea ușile cinematografului Panoramic, ca să bocească sincron la superproducția indiană Vandana.

Contra curentului popular, Eugen Tureschi a descris bazaconia, în cronica sa de film, drept o rașpelă pe creier timp de două ore și jumătate.

Era s-o ia pe cocoașă fix ca-n filme. Peste puțini ani, a fost evacuat de la Ceahlăul și o vreme a publicat niște reportaje uluitoare în Flacăra lui Adrian Păunescu. 

Ca de-o reamintire, ce și cum a scris despre un impostor ajuns să presteze ca medic de specialitate obstetrică-ginecologie la spitalul din Piatra Neamț - da, pe vremea comunismului, nu a lui Pinalti! – a cutremurat toată țara.

Tureschi s-a stins, tragic, după un accident rutier neclar, în decembrie 1988.

L-am omagiat la Deva, unde eram inginer stagiar, la întâlnirea săptămânală a cenaclului literar din care făceam parte. Nu, nu vă gândiți la ce nu e cazul, parcela mea era pe teritoriul SF. Faza-i că și acolo citeam Ceahlăul. 

Noua mea vedetă se numea Traian Socea.

    Cel mai tare mă distrau textele semnate de el împreună cu căpitanul de miliție Ionel Popa.

 Cum-necum, unul câte unul, echipa oficială de gazetari ai Ceahlăului începea să se-adune la sediul de pe Tiparului.

Vasile Oroșanu, redactorul-șef, a fost în acele momente un om de mare bun-simț, un factor de echilibru peste tensiunea și presiunea evenimentelor. Noi, cum spuneam, cam apucați. Dacă decideam pe loc să preluăm ziarul drept pradă de revoluție, nu era absolut nicio problemă. Numai că, în naivitatea noastră, ne interesa conținutul gazetei, nu redacția. 

Așa l-am descoperit pe Viorel Tudose, secretarul general de redacție.

    Cel puțin la mine, la Camelia Varvara și Ada Popovici se uita ca la cioburi. Deși emana un aer senioral, era ușor panicat, căci nu prea știa de unde să ne apuce.

Camelia, doamna Tudose nr. 2 peste câțiva ani, îl năucise complet cu profilul revoluționar: școală faimoasă de gazetărie făcută la Opinia Studențească (Iași) în anii ’80, legendă - și azi, când lucrează în Diplomație - a Liceului de matematică-fizică „Petru Rareș”, după ce, în 1978, în clasa a IX-a, a câștigat Olimpiada...de limbă și literature română, după care să absolve…Facultatea de Electrotehnică.

Pe acest fond, Tudose face liniște și decretează că fără Traian Socea nu scoate ziarul.

    Curios, nimeni nu îndrăznea să meargă după personaj. Se duse și el la culcare, după zile și nopți ”de revoluție în redacție”. Cu vorba, nu se dădea dus, ci numai adus de-acasă.

Înțeleg repede că noua mea vedetă are un statut profesional special: dacă nu venea Revoluția, Anul Nou trebuia să-l apuce în ”alt loc”, departe de redacție. Varianta optimistă era o sancțiune exemplară pe linie de partid. Așa că îl iau pe Tudose în mașina mea și-o-ntidem după Socea. 

         Traian locuia undeva pe bd. Traian, reperul fiind Fiatul 850 proprietate personală parcat în fața blocului. Omul, relaxat, ne aștepta, cum zice el, în pelinci. Adică în pijama. Pentru detaliile discuției, cred eu, e încă prea devreme.

De reținut, totuși, că Trăienică era cotat ca urmașul de drept al lui Eugen Tureschi.

    După cum se știe, ziarul a ieșit. Dar dacă nu ieșea? Dacă preluam noi redacția? Dacă o luau în stăpânire niște nenorociți siniștri?

Din grupul nostru, Camelia și-a pus repede ingineria în cui și a rămas la ziar. În iunie 1990, m-am dus și eu.

Praful s-alesese de radicalismul nostru.

Ne căutam o nouă meserie.

Nu peste mult timp, ni s-a alăturat Vali Bălănescu.

Până a fi Tudose ridicat la rangul de boier, liantul nostru real s-a numit Traian Socea de la Calu Iapa. Sau Cuviosul Pafnutie de la Double Horses, cu tot cu generica sa Academie de Arte Sexuale și Discipline Asociate de la Negulești, cu sediu perpetuu itinerant, de care râde Sorin Ovidiu Bălan, colegul său de grupă de la Facultatea de Ziaristică( Școala de catiheți, cum o decretase Cuviosul, Pafnutie fiind pseudonimul lui Traian).

Pe urmă, cu Traian, am făcut împreună cele mai frumoase drăcării de presă contemporană. Le-om povesti noi vreodată.

    Și totul a început în acele ceasuri de decembrie 1989, când l-am ”recuperat” pe Traian de-acasă, de pe bulevardul Traian din Piatra Neamț...