Jurnalistica, brățara mea de aur(episodul III)

 
Ion Cristoiu, primul meu șef

Sorin Ovidiu BĂLAN

 Primul meu pas în profesia de jurnalist profesionist, cu carte de muncă adică, a fost cu stângul.

Am păşit atât de hotărât cu stângul, încât mi-am luxat şi glezna. Era să ratez din prima şi să mă îngrop profesional, din cauza unei erori. Cea care m-a încurcat a fost nimeni alta decât Elena Ceauşescu.

Nu glumesc.

Nu am văzut-o niciodată la faţă, nici ea pe mine, dar uite aşa, pe nevăzute, era să-mi radă aripile de început.

Așadar, încă din timpul facultăţii, devenisem unul dintre efervescenții colaboratori ai „Scânteii tineretului”.

Cum am ajuns aici?

Eram chiar în anul întâi. Mă aflam în practică, la Radiovacanţa Costineşti.

Era august, vară minunată, plină de bere şi de fete.

                                                         *****

Ion Cristoiu era şi el la Costinești.

Cu echipa sa, scotea „Secvenţa”, revista Festivalului de film ce se desfăşura anual în staţiunea tineretului.

I-am dat un text.

I-a plăcut.

Mi-a spus să-l caut la sârşitul verii, când ne întoarcem în Bucureşti.

 Aşa am făcut.

M-am dus la redacţie, cu un text nou.

Fără să-l citească, l-a aruncat la coș. Apoi mi-a dat ceva de muncă.

Ceva simplu, bineînţeles, deşi văzuse că la Costineşti realizam emisiuni.

Maestrul Cristoiu răspundea chiar de secţia de anchete şi reportaj a „Scânteii tineretului”, adică fix ce visam să fac eu, ca jurnalist.

 Anchete şi reportaje.

Ce să-ţi doreşti mai mult? Era în 1980, aveam 21 de ani şi mi se împlinise dorinţa vieţii.

De pe când eram prin clasa a cincea la şcoala generală, am visat să mă fac jurnalist. Aveam un vecin pe care îl idolatrizam, care lucra la ziarul judeţean din Brăila mea natală. De câteva ori fusesem pe la el pe la redacţie şi plecasem fascinat. Fascinat de maşinile de scris, de foile cu litere negre care ieşeau din ele, fascinat de linotipuri, de mirosul de hârtie, de plumb şi de cerneală din tipografie, toate amestecându-se încântător, de rotativa halucinantă care îţi lua ochii atunci când pornea, de cititul plat, fără intonaţii, al corectorilor, ce parcă erau nişte centraliste de la telefoane, de strigătele pline de denumiri ciudate ale tipografilor, de urletul acela care din când în când străbătea printre maşinile de tipărit: „calaaandru”, semn că încă o pagină era gata, de înjurăturile redactorilor, de masa pe care jurnaliştii o aveau întotdeauna rezervată la barul din apropierea redacţiei. Învăţasem chiar şi termenii tehnici. Ştiam ce este un corp sau un caracter de literă, o albă, un ludlow, ce sunt acelea aldinele şi ce sunt verzalele, ce înseamnă un punct tipografic şi o ramă de paginaţie.

Apoi, rememorând istoria presei, da, îmi părea rău că nu mai existau vânzătorii ambulanţi de ziare. 

Tare mult mi-ar fi plăcut să ies sub braţ cu teancuri de gazete tipărite, mirosind încă a cerneală, să mă murdăresc un pic pe mâini de la ea, de proaspătă ce era, şi să strig din toţi plămânii titlul articolului de fond al ziarului. Peste toate astea, mai văzusem şi un film, american, alb-negru, „Prima pagină” se numea, cu Jack Lemmon, David Wayne, Susan Sarandon şi Carol Burnett.

O comedie în care un nevinovat era acuzat de o crimă pe care nu o comisese, era căutat de toată poliţia din oraş, un mare oraş american, dar a fost găsit de un ziarist care l-a ascuns cu mari riscuri şi apoi i-a demonstrat nevinovăţia. Vă daţi seama ce fantezii pe mine.

Era lumea în care visam să trăiesc. Lumea pe care o iubeam.

  ”Școala Scânteia tineretului”

Prin urmare, aproape zilnic eram în redacția „Scânteii tineretului”. Eram în tipografie, la corectură sau cu redactorii la cârciumă, încât mulţi dintre jurnaliştii de acolo erau convinşi că suntem colegi cu acte în regulă.

După-amiezile, când înceta forfota, stăteam pe lângă echipa de serviciu, să văd cum se face Ziarul.

În timpii morţi, până ieşeau albele de jos, din tipografie, mai jucam table.

Nu mi-am dat seama ce sacrilegiu am comis încă de la început.

L-am bătut măr şi i-am luat şi banii, că jucam pe un leu linia, pe Caşcarache, campionul redacţiei.

Ba încă am mai făcut şi mişto de el.

Că sunt din Brăila, deci am tablele în genă, aşa că să nu fie supărat că a încasat-o. Nea Gică Cucu, unul dintre cei mai mari fotoreporteri pe care i-am întâlnit vreodată, avea un caiet în care ţinea scorul tuturor partidelor care se jucau în redacţie.

A scris rezultatul cu pix roşu, mustăcind: „Caşcarache, te-a ars!”.

Şi după aceea, mulţi ani, caietul lui Nea Gică a consemnat multe victorii ale mele.

Căci, mai făceam și câte un ban, de-o sticlă de vin, acolo.

Cu George Ecliserescu, cel care purta cu mândrie porecla „Cașcarache”, am rămas prieteni foarte buni până a murit. S-a stins de foarte tânăr, din păcate.

Cred că am fost primul student şi poate ultimul care le-am luat banii la table ziariştilor de excepţie de la „Scânteia tineretului”, inclusiv şefilor.

Dar până să devin cu adevărat coleg cu ei, angajat cu acte în regulă, mai aveam de îndurat o tâmpenie.

Terminasem facultatea cu notă suficient de mare, ca să pot lua post în Bucureşti.

De bună seamă, prin definiție, profesia de jurnalist era una liberală.

Degeaba terminai cu notă mare, dacă nici o redacţie nu voia să te angajeze.

Ajungeai bibliotecar de nu te vedeai. Pe mine, însă, mă voiau.

Mai mult, teribilul jurnalist Dan Mucenic, unul dintre cei care, când eram student, mi-au îndrumat paşii de început la „Scânteia tineretului”, pleca la „Flacăra” lui Adrian Păunescu.

Pe vremea aceea „Flacăra” era un fel de selecţionată naţională a presei române, iar libertatea de a scrie era uriaşă, în comparaţie cu alte publicaţii.

Dan Mucenic lucrase chiar în secţia „Reportaj - anchetă”.

Ce mai, eram ocrotit de soartă. Un fericit al norocului.

Se făcuse loc liber chiar în secţia unde îmi doream să lucrez.

La şpriţul pe care l-a dat în redacţie cu ocazia transferului, printre vălătucii de fum, Dan, care fuma tot timpul, mi-a spus:

 „Ai grijă, e greu la ce te-ai înhămat!

Dar, fă ce ai văzut la mine, la Cristoiu, la Avramescu, la Nistorescu, la Horia Alexandrescu şi ai să răzbeşti.

În rest, ai toate calităţile, adică fumezi, nu te dai în lături de la şpriţ… Ai să reuşeşti”.

Vorbele lui au mers și mi-au rămas la inimă. Ce mai, mă consideram deja ziarist la „Scânteia tineretului”.

Cu marea responsabilitate de a-l continua pe Dan Mucenic, unul dintre cei mai buni reporteri pe care i-am întâlnit vreodată.(va urma)