Jurnalistica, brățara mea de aur(episodul II)

 Primul şef, maestrul Ion CRISTOIU

Sorin Ovidiu BĂLAN

Doi Sorini, Roșca-Stănescu și Ovidiu Bălan

 (…Şi uite aşa, cu câţiva ştiuleţi furaţi de pe câmp, a început cariera mea de reporter de investigaţii, final ep. I)

De atunci, nu am trăit decât în interiorul presei, gata să fac orice sacrificiu pentru ea. Am avut privilegiul ca imediat după ce am terminat facultatea să fiu angajat cu acte în regulă la „Scânteia tineretului”, ziarul cel mai incisiv al acelor ani de sfârşit de eră. Aici, am avut norocul să lucrez sub comanda sau alături de cei mai buni jurnalişti ai momentului, de la care am învăţat tot ce ştiu astăzi. În gazetărie este ca în medicină. De altfel, de foarte multe ori îmi plăcea să spun că noi, jurnaliştii, suntem nişte chirurgi sociali. La medicină, sunt specialităţi. Ginecologul nu are treabă cu stomatologul. Nici la gazetărie, nu le poţi face pe toate, deşi mai sunt unii care se încăpăţânează să creadă asta. Te specializezi, ca şi în medicină. Prin urmare, la „Scânteia tineretului” m-a întîmpinat cel de-al doilea noroc, chiar la început de carieră.

Şef direct mi-a fost maestrul Ion CRISTOIU, care, în calitate de redactor şef-adjunct al cotidianului „Scânteia tineretului”, coordona mai multe secţii din ziar. Maestrul a intuit exact ce fel de gazetărie mi-ar fi plăcut să fac, drept care m-a repartizat în secţia de anchete, care se numea sugestiv: „Morală – Reportaj” şi care, săptămânal, intra în ziar cu o pagină ce se numea şi mai sugestiv: „Să discutăm despre tinereţe, educaţie, răspunderi!”. Pagina avea ca material de fond una anchetă jurnalistică de o reverberație aparte și ca anvergură - cam şaisprezece pagini A4, dactilografiate, și ca magnitudine social-politică. În rest, cei opt jurnalişti, colegii mei din secţie, trebuiau să mai acopere, cu schimbul, în fiecare zi, şi reportajul de pe prima pagină, de vreo trei file şi jumătate.

Carevasăzică, aveam aproape douăzeci şi patru de ani şi mă socoteam un privilegiat al sorţii. Să faci ceea ce-ţi place, ce ţi-ai dorit toată viaţa şi să mai fii şi retribuit pentru asta, aşa da noroc.

                            Pe șine, făr` de frâne

Continuam să semnez cu „S. Bălan”. Până într-o zi, când în birou a intrat Horia Alexandrescu( celebrul ziarist, tatăl Ancăi Alexandrescu), care era la secţia „Sport”, însoţit de un individ cam de treizeci de ani. Se vedea că omul era necăjit. Horia mi-a cerut să stau de vorbă cu el şi dacă subiectul este bun, să-l scriu.

Povestea era halucinantă pentru vremea aceea, dar şi pentru un jurnalist începător. Omul lucra la CFR. Unul dintre miile de amărâţi care-şi rupeau cârca zilnic la remiza de vagoane. Fusese bătut rău de către şeful său şi apoi dat afară, degeaba, din serviciu. Nu avea nici o vină. Ce se întâmplase, am aflat imediat.

Așadar, lucra în schimbul de zi. Într-o dimineaţă, în vestiar, unde el și un coleg își schimbau hainele de stradă cu salopetele, ca să intre în tură, a apărut şeful lor de echipă, care, înjurându-i cumplit, i-a luat pe amândoi la bătaie cu o rangă de fier. Nu îi schilodise de tot, dar le făcuse răni serioase. Unele dintre ele nu i se vindecaseră „eroului” meu nici acum, după o lună de la întâmplare. Culmea, în aceeaşi zi li se desfăcuseră şi contractele de muncă.

De ce era nervos şeful? Pentru că schimbul de noapte nu-şi făcuse treaba. Nu operase o purjare, adică nu băgase aer sub presiune pe furtunurile de frânare ale vagoanelor, ca să scoată apa din ele. Era iarnă, apa îngheţase, iar garnitura nu reuşise să frâneze decât după ce trecuse de mult, de gara din Ploieşti. Drept care, incident pe calea ferată, rapoarte, comisii de anchetă, posibilă puşcărie, sigure destituiri. Șeful de echipă era unul dintre cei care urmau să fie traşi la răspundere şi-şi vărsase şi el focul pe cine îi apăru în cale. Numai că în cale îi ieşiseră cei doi ghinionişti fără vină, căci muncitorii care greşiseră ieșiseră din tură, se schimbaseră în vestiar şi plecaseră acasă.

Până la urmă, incidentul cu frânarea a fost muşamalizat, responsabilii au primit nişte sancţiuni minore şi totul fusese dat uitării. Numai omul meu, care se recomandase că se numeşte Cornel, rămăsese, nevinovat, fără serviciu.

Nu avea pretenţii mari. Nu voia despăgubiri de la cel care-l bătuse degeaba. Voia doar să fie reprimit la serviciu, pentru că fusese dat afară disciplinar, cu teribila literă „i”, ceea ce însemna că îşi pierdea vechimea şi toate celelalte drepturi.

                            ”Coiță, ...te calcă trenul în lift!”

Așadar, am pornit documentarea jurnalistică la remiza de vagoane. Atunci, am primit prima ameninţare din viaţa mea de jurnalist. Trei indivizi, între care, mai târziu, am aflat că se afla şi şeful de echipă caftangiu, văzând că iscodesc pe acolo, mi-au strigat: „Coiţă, vezi pe unde umbli, că pe aici, prin remiza de vagoane, te calcă trenul în lift!”.

Pe atunci, avem doi metri înălţime şi vreo nouăzeci de kilograme, aşa că arătam destul de descurajant. Baschetul de performanţă, dar mai ales înotul de mic în Dunăre lăsaseră urme pe muşchii mei. La care se mai adăuga şi „educaţia” pe care am dobândit-o alături de Chirpic, Tanganici, Ticu Frecuş sau Faraonu, în Radu Negru, unul dintre cele mai rele cartiere ale Brăilei, unde locuia bunică-mea şi unde am copilărit.  

Nu m-am speriat. I-am lăsat în plata domnului. Când am crezut că am terminat cu documentarea, m-am dus peste drum, la bodega care se numea, cum altfel, „Feroviarul”. Astfel de cârciumi, aflate lângă instituţii, sunt locurile ideale unde poţi afla tot felul de dedesubturi de la angajaţii cărora li se dezleagă limba la un pahar. Mai ales, în zi de leafă. Nu era zi de leafă, dar, totuşi, „Feroviarul” era plin de bărbaţi cu cașchetele de ceferişti pe cap şi uniforme bleumarin ponosite, care beau din pahare de sticlă groasă, în care la alimentara se vindea muştar.

Prin fumul ca o pâclă tare, opacă, i-am văzut şi pe cei trei care mă ameninţaseră. M-am dus direct la masa lor şi m-am aşezat pe singurul scaun rămas liber înandins pentru mine, parcă. Gestul meu i-a luat clar prin surprindere, însă imediat au încercat să recupereze terenul pierdut: „Domnu’ ziarist, la noi în bodegă? Ce onoare!... Nu vă temeţi că vă intoxicaţi? Aici nu sînt fineţurile pe care le beţi dumneavoastră. Noi bem poşircă, otravă care ne ard gâtul și bojocii.” 

Nu am cedat: „Azi e ziua când sunt în depresie şi vreau să mă otrăvesc. Beau şi eu ce beţi voi”. Apoi şeful de echipă a strigat exact ca sirena lui Vasile Roaită, care, la începuturile comunismului sau sfârşitul capitalismului, cum vreţi, răsunase chiar peste drum. „Tanti Didina, dă-ne câte un rând de „spaima gâtului”, că avem musafiri de seamă, se înfipse-n treabă însuși șeful de echipă.” Apoi, ca s-audă toată omenirea localului, mi se adresă mai mult decât frățește: „Plătim noi, că suntem gazed!” 

Am băut patru rânduri dintr-un fel de rachiu murdar, cu gust şi miros de spirt, după care, prefăcându-mă că merg la toaletă, m-am dus la tanti Didina, la bar, şi am plătit toată consumaţia. Era surprinzător de ieftin, pentru cantitatea pe care o băusem. Apoi, m-am întors la masă: „Până aici am plătit eu. De acum încolo, cine mai bea îşi plăteşte singur”. Aceasta a fost prima tentativă de mituire din viaţa mea de jurnalist. Cu rachiu murdar, care avea gust şi miros de spirt. Am mai băut câte două rânduri şi am plecat împreună, îndurerat de precaritatea lor existențială. Aflasem o groază de lucruri despre remiza de vagoane. Nu neapărat în legătură cu subiectul anchetei mele, cu care mă lămurisem din prima.

Prin urmare, aflasem ce metehne are directorul, pe cine a angajat cu pile, cine cu cine şi-o trage, cine şi ce mai fură. Afară începuse să se însereze. Şeful de echipă mi-a şuierat: „Vezi, în cristoşii mă-ti, ce scrii. Că venim peste tine şi-ţi rupem capul, cât eşti tu de plăvan!”. I-am arătat imediat pumnul: „Dacă mai zici o vorbă, îţi sparg faţa aici, pe loc. Şi poţi să te duci să mă reclami unde vrei, că mi se rupe”. Normal că am mai adăugat şi un „morţii mă-ti!”, ca să fiu şi mai convingător. Gestul meu i-a descumpănit din nou pe toţi trei, căci fuseseră convinşi că mă vor speria. Da, erau în dificultate, pentru că, în loc de un fante timid şi pomădat care o făcea pe ziaristul călcând grijuliu printre petele de ulei de pe pardoseala remizei, atent să nu-şi murdărească pantofiorii, cum credeau ei că trebuie să fie jurnaliştii, dăduseră peste „un plăvan” care bea rachiu murdar, cu gust de spirt, şi înjură la fel ca şi ei.

În faţa cârciumii nu era decât o singură linie de tramvai, o singură staţie, de unde nu se putea pleca decât într-o singură direcţie: către oraş. M-au lăsat pe mine să plec cu primul vagon venit. Ei au rămas pe refugiul din piatră cubică, privindu-mă dușmănoși cum perforez biletul. Multă vreme, m-am întrebat de ce n-au urcat și ei împreună cu mine. Să se fi gândit că se lasă cu bătaie?! Bine că n-au făcut-o!...(Va urma)