Jurnalistica, brățara mea de aur (episodul I)

                                                                                                                                                                                                                                                                             „De la Calu Iapa pînă la Brăila îi                                                                                                                  cîtu-i de la Brăila la Calu Iapa,                                                                                                                     nici mai mult, nici mai puțin!”                                                                                                               (Parafrază T. Socea, după Ion Creangă) 

Sorin Ovidiu BĂLAN

    Demonul gazetăriei m-a bântuit încă de mic. Pe când eram prin clasa a cincea la şcoala generală, am visat să mă fac jurnalist. Aveam un vecin pe care îl divinizam, care lucra la ziarul judeţean de la Brăila. De câteva ori fusesem pe la el pe la redacţie, de unde plecasem fascinat.

    Fascinat de maşinile de scris, de foile imprimate cu litere negre care ieşeau din ele, de linotipuri, de mirosul de hârtie, de plumb şi de cerneală din tipografie, toate amestecându-se miraculos, de rotativa halucinantă care îţi lua ochii atunci când pornea, de cititul plat, fără intonaţii, al corectorilor, de înjurăturile redactorilor, de masa pe care jurnaliştii o aveau întotdeauna rezervată la barul din apropierea redacţiei, unde, amorsat de nepuține vodci, spiritul polemic se arăta a fi mai-mereu la purtător. 

Cam astfel mă minuna, pe atunci, miracolul literei tipărite pe coli de hîrtie albă de asemenea mașinărie sofisticată.

    Apoi, ce să mai spun, eram prea mic să sesizez râcile şi bârfele ce-i mînau în răfuielile lor totdeauna domestice, însă. De bună seamă, învăţasem chiar şi termenii tehnici. Ştiam ce este un corp de literă, ce este un caracter de literă, o albă, un ludlow, ce sunt acelea aldinele şi ce sunt verzalele, ce înseamnă un punct tipografic şi o ramă de paginaţie. Învățasem, prin urmare, şi sloganul meseriei:

„Ziaristul are două boli profesionale: ulcerul şi divorţul”!

    Îmi părea rău că nu mai existau vânzătorii ambulanţi de ziare. Tare mult mi-ar fi plăcut să ies sub braţ cu teancurile de gazete tipărite, mirosind încă a cerneală crudă, să mă murdăresc un pic pe mâini de la ea de proaspătă ce era şi să strig din toţi plămânii titlul care guverna pagina întâi a ziarului.

    Peste toate astea, mai văzusem şi un film, american, alb-negru, „Prima pagină” se numea, cu Jack Lemmon, David Wayne, Susan Sarandon şi Carol Burnett. O comedie în care un nevinovat era acuzat de o crimă pe care nu o comisese era căutat de toată poliţia din oraş, un mare oraş american, dar primul l-a găsit un ziarist care l-a ascuns cu mari riscuri şi apoi i-a demonstrat nevinovăţia.

    Vă daţi seama ce fantezii pe mine. Era lumea în care visam să trăiesc. Lumea pe care o iubeam. Acum, când câte un tânăr ziarist îmi mai ia câte un interviu şi mă întrebă ce hobby am, îi răspund invariabil: „Profesia mea. Jurnalistica.” Este cu adevărat un hobby, care mi-a mâncat toată viaţa şi n-am mai avut timp de altceva.  La sfârşitul primelor clase, când treceam la gimnaziu, la clasicul şi imbecilul test în care eram întrebaţi ce profesie voiam să urmăm, am scris fără ezitare: „Ziarist”. Api, la cealaltă întrebare: „De ce?”, nu am ştiut să răspund.

Tata, şi el scriitor,

era prieten cu Vasile Rusescu, unul dintre cei mai buni jurnalişti din Brăila. Văzându-mi pasiunea pentru gazetărie, îl rugase să mă testeze dacă este ceva de capul meu, dacă am înclinaţii pentru această meserie.

    Vasile Rusescu a fost primul îndrumător al paşilor mei în profesia de jurnalist, cu tact, cu prietenie aproape, deşi diferenţa de vârstă dintre noi era uriaşă. Acum, aici, permiteţi-mi să mă înclin respectuos în faţa memoriei  dumnealui şi să-i raportez că m-am străduit să-mi fac datoria, aşa cum m-a învăţat. Când am ajuns în clasa a opta, am publicat primul meu articol. Un reportaj, de care sunt şi acum foarte mândru, deşi era un fel de compunere naivă. Ne duseseră cu şcoala la muncă patriotică, foarte la modă pe vremea aceea. 

    Se demolau nişte clădiri vechi, ca să facă loc blocurilor-simbol ale construcţiei socialiste în plin avânt. Am scris două pagini şi jumătate, de mână, despre cum cărasem noi cărămizile cu nişte tărgi improvizate.  Când mi l-a bătut la maşină dactilografa ziarului, care îşi făcuse pomană cu acest gest pentru că era prietenă cu mama, am fost dezamăgit cât de puţin text ieşise din carul pe care îl privisem cu religiozitate cum se plimba cu iuţeală de la dreapta la stânga, faţă de cât scrisesem eu de mână.

    De atunci am căpătat obiceiul ca, dacă scriu de mână, ceea ce nu mi se mai întâmplă de foarte multă vreme, să fac literele foarte mici, deşi nu văd chiar bine şi port ochelari. Am rămas cu spaima că textul meu ar putea fi prea mic şi nu va acoperi întreg spaţiul tipografic care îmi era alocat.

    De bună seamă, am rămas uimit că șeful redacţiei ziarului judeţean nu a modificat nimic la compunerea mea. Desigur, nu pentru că textul ar fi fost impecabil pentru publicat, ci pentru că urma să apară într-o pagină specială, aşa cum se purta la vremea respectivă, în care diferite categorii de oameni ai muncii raportau despre măreţele lor realizări. Articolul meu pica de minune în josul unei astfel de pagini. Exact, între atâţia muncitori și agricultori fruntaşi, se încadrau foarte bine şi nişte elevi cotropiți de entuziasmul muncii patriotice…

    De bună seamă, „articolul” era semnat „S. Bălan, elev, clasa a VIII-a”. Asta un pic m-a supărat. Că nu mi-au pus numele întreg. La fel o mai păţisem o dată, atunci când mi-a apărut chiar prima oară numele în ziarul local, dar fără legătură cu vreun articol scris de mine.

    Carevasă zică, eram titular în echipa de baschet a municipiului, jucasem cu eternii noştri rivali de la Farul Constanţa, care, cinstit, erau mai buni ca noi, dar atunci se întâmplase şi îi bătusem. La ei acasă. Eu nu jucasem rău deloc. În cronica meciului, apărută la noi în ziar, eram menţionat tot aşa:

„Pivotul S. Bălan

a recuperat majoritatea mingiilor sub panou”. Mai târziu, am înţeles că nu numele conta. La al doilea material pe care l-am dus la ziar, mi-am dat în petec. Era toamnă şi fuseserăm duşi cu şcoala la cules de porumb, în teribilul Bărăgan care înconjoară Brăila mea. Bărăgan unde, cum spunea Fănuş Neagu al nostru, pe care am avut privilegiul să-l cunosc foarte bine, se sfârşesc veacurile. Nouă însă ni se sfârşeau puterile muncind de dimineaţa până seara.

    În una din zile, am văzut agitaţie la orizont. Am alergat acolo. Nişte hoţi furau de pe câmpul poporului. Fuseseră prinşi în flagrant de către câţiva miliţieni. M-am documentat rapid şi am scris prima mea anchetă. Se intitula: „Atenţie! Pe traseele recoltei, au apărut dăunătorii.” Amărâţii furaseră câţiva coceni, pentru animalele pe care le aveau pe lângă casă. Atunci, mi s-a părut un subiect extraordinar. Mult mai târziu, am aflat şi înţeles despre  măsura cu care trebuie cântărite faptele oamenilor. Şi uite aşa, cu câţiva ştiuleţi furaţi de pe câmp, a început cariera mea de reporter de investigaţii.
(Va urma)