Dr. Vasile Pachițanu, român de patrimoniu

40 de ani de la înființarea Bazei Hipice din Piatra Neamț

    Domnul mi-a dăruit privilegiul de a-i fi contemporan doctorului Vasile Pachițanu, românul care, prin probitate morală și profesională, a conferit nume propriu PERFORMANȚEI! 

    De bună seamă, una dintre dovezile excelenței în întreaga activitate a doctorului Pachițanu se vădește chiar în aceste zile, care marchează aniversarea a 40 de ani de la înființarea Bazei Hipice de la Piatra Neamț, eveniment ce reverberează cuvenită recunoaștere și recunoștință față de oamenii care chiar au scris istorie nu numai în Neamț, ci și în întreaga țară.    

Asta, în primul rînd, pentru că, în anii penultimului deceniu al secolului XX, a cuteza să realizezi mai ales un obiectiv de anvergura Bazei Hipice presupunea un curaj nebun, căci hipismul purta conotații burgheze pentru cei mai mulți dintre întîi-stătătorii partidului comunist. 

    Ei bine, doctorul Vasile Pachițanu a fost nebunul care și-a riscat cariera expunîndu-se oprobiului stegarilor luptei de clasă, a fost cel care, prin cutezanța-i inimitabilă, a catalizat și alte personaje cu rang de dregători ai acelor vremuri. 

    Aste rînduri prefațează profesiunea de credință a doctorului Vasile Pachițanu consacrată evenimentului evocat, cu încredințarea neuitării pilduitoarei sale conduite(T. Socea).

„Doamnelor și domnilor,

Dragi prieteni ai calului și ai sportului ecvestru,

Dragi oameni care, într-un fel sau altul, ați făcut parte din povestea acestui loc,

Bine ați venit!

Este o mare bucurie și, mărturisesc, o emoție puternică să vă văd astăzi aici, la 40 de ani de la înființarea Bazei Hipice din Piatra Neamț.

Sunt doctorul Vasile Pachițanu, medic veterinar, iubitor de cai și, înainte de toate, unul dintre oamenii care au avut șansa să creadă într-un vis și să-l vadă devenind realitate.

Astăzi vreau să vă vorbesc despre un vis.

Despre oameni.

Și, mai ales, despre Cal.

Pentru că, dacă ar fi să căutăm adevărul din spatele acestei Baze Hipice, dacă am încerca să deslușim misterul apariției ei, răspunsul este simplu:

Baza Hipică nu s-a construit doar din beton, fier, lemn și muncă.

S-a construit din pasiune. Din prietenie. Din curaj. Din încăpățânarea de a nu renunța.

Și din dragoste pentru cal.

Povestea a început cu mult înainte

În anii 1968–1969 eram un copil de numai 11 ani.

Împreună cu tatăl meu și cu profesorul-antrenor am ajuns la Craiova, în baza hipică din Parcul Romanescu, unde participam la concursuri de călărie: sărituri peste obstacole, galop, tracțiune.

Acolo am avut privilegiul să întâlnesc mari nume ale călăriei românești: Felix Țopescu, Pinciu, Langa, Longo, Recer, Lupancu și Virgil Bărbuceanu.

Poate că atunci, copil fiind, nu am înțeles pe deplin ce însemna acea întâlnire.

Dar uneori, în viață, semințele unui destin se plantează fără să știm.

Copilul acela a crescut. A mers la liceu, apoi la facultate. A continuat să călărească, să participe la competiții și, în cele din urmă, a devenit medic veterinar.

Și cred că pot spune astăzi, după o viață întreagă:

Am ajuns medic veterinar și datorită Măriei Sale, Calul.

Întâlnirea care a schimbat totul

În 1981, eram director la IAS Dumbrava, în Târgu Neamț. Și, într-o zi, viața mi-a oferit o întâlnire-surpriză.

L-am reîntâlnit pe Virgil Bărbuceanu, omul care avea să devină unul dintre personajele esențiale ale acestei povești.

Antrena copii și tineri. Îi învăța să călărească. Îi îndruma să iubească și să respecte calul.

M-am alăturat echipei.

Eu, cu pregătirea mea de medic veterinar, el, cu experiența și măiestria sa de mare campion și antrenor.

Și, încetul cu încetul, a apărut o idee. O idee care, la început, părea poate prea îndrăzneață.

Să avem și noi, la Piatra Neamț, o bază hipică adevărată.

Cum se naște un vis?

În 1985, am fost invitați la Miercurea Ciuc, la o demonstrație de călărie organizată de Asociația „Izvorul”. La întoarcere, în timp ce discutam despre ceea ce văzuserăm, am spus:

„Dacă acolo s-a putut, de ce nu am putea și noi?”

Eram agricultori, zootehniști, medici veterinari. Îl aveam alături pe Virgil Bărbuceanu. Aveam copii care iubeau caii. Aveam oameni care știau să muncească.

Și atunci am decis: Ne întoarcem acasă și facem o asociație hipică.

Așa a luat naștere, în 1985, Asociația „Agricola”, al cărei președinte am fost.

Dar visul nostru era mai mare. Virgil Bărbuceanu s-a mutat la Piatra Neamț. Caii au fost cazați la ORSA. Copiii și tinerii călăreau pe unde se putea.

Antrenamentele se desfășurau pe un teren viran din zona Oborului, acolo unde astăzi este Kaufland.

Primele obstacole au fost confecționate din țeavă. Nu aveam o bază. Nu aveam tribune. Nu aveam instalații. Nu aveam bani suficienți, dar aveam ceva mult mai important: Nu voiam să renunțăm.

Misterul Bazei Hipice

Și aici începe, poate, adevăratul mister.

Pentru că nimeni nu a venit într-o zi să spună:

„Iată, aveți o Bază Hipică!”

Nu.

Baza Hipică s-a născut puțin câte puțin.

Dintr-o idee, dintr-o improvizație, dintr-un „hai să încercăm”, dintr-un „poate se poate”.

Am căutat teren, am discutat cu arhitecți, am bătut la uși, am primit și răspunsuri care ne spuneau că nu se poate.

Dar am continuat să căutăm și, în cele din urmă, am găsit locul. Apoi am început să construim, aproape pe tăcute, cu proiecte făcute „pe genunchi”, cu prieteni, cu oameni care au crezut, cu unități industriale care au pus umărul, cu muncitori, ingineri, tehnicieni, arhitecți și conducători care au înțeles că ceea ce făceam noi nu era doar o construcție.

Era o investiție într-un vis.

Drenajul, tribunele, terenurile, anexele, sediul, grajdurile, obstacolele – toate au prins formă prin contribuția unor oameni și instituții care poate nu au rămas în fotografiile oficiale, dar fără de care această poveste nu ar fi existat.

Și pentru aceasta, astăzi, după 40 de ani, trebuie să le spunem:

Vă mulțumim!

Ziua în care visul a devenit realitate

În vara anului 1986, baza era aproape pregătită. Dar mai era o problemă.

Cum o inaugurăm? Atunci am avut o altă idee: Să organizăm o mare expoziție zootehnică.

Și am făcut-o.

Au fost mobilizați oameni, unități agricole, industria alimentară, întreprinderi, muncitori și specialiști. Și, în mijlocul acestei mari sărbători, am avut ceea ce ne doream cel mai mult: O mare demonstrație de călărie, pe Baza Hipică, aici, la Piatra Neamț.

Comentatorul acelui eveniment a fost marele Cristian Țopescu, prieten al lui Virgil Bărbuceanu. Oamenii au venit în număr atât de mare încât unii priveau chiar și din copaci. A fost o sărbătoare dar a fost și o lecție. Pentru că, în acea zi, am înțeles că ceea ce construisem noi nu ne mai aparținea doar nouă.

Baza Hipică devenise a orașului, a copiilor, a sportivilor, a iubitorilor de cai, a tuturor celor care aveau să treacă pragul ei.

Povestea a mers mai departe, vestea a ajuns la București.

Federația Română de Călărie și Pentatlon Modern a propus organizarea Balcaniadei de Călărie. Și atunci a început o nouă provocare.

Au fost necesare noi construcții, noi investiții, noi eforturi.

S-au ridicat copertine pentru cai, s-au realizat instalații de iluminat. S-au amenajat terenuri, s-au construit turnul de arbitraj și spațiul pentru jurnaliști, s-au făcut asfaltări, borduri, instalații de apă, s-au construit tribune, s-au realizat obstacole.

Și, din nou, oamenii au fost cei care au făcut diferența.

Ingineri, tehnicieni, muncitori, agricultori, arhitecți, conducători de instituții, oameni simpli.

Oameni care au înțeles că, uneori, istoria nu este scrisă de cei care apar în fotografii.

Istoria este scrisă și de cei care muncesc în spatele lor.

Recunoștință

Astăzi, la 40 de ani, vreau să ne oprim pentru o clipă, Să ne uităm în jur și să ne amintim.

Să le mulțumim tuturor celor care au pus o cărămidă, au sudat o țeavă, au desenat un proiect, au construit un grajd, au amenajat un teren, au îngrijit un cal, au antrenat un copil.

Să mulțumim tuturor celor care au spus:

„Da. Se poate.”

Și să avem o pioasă amintire pentru cei care au fost parte din această poveste și care astăzi nu mai sunt printre noi.

Oameni care au scris istorie. Lor le datorăm recunoștința noastră.

Și, mai presus de toate, Calului

Dar astăzi, vreau să spun ceva și despre cel pentru care, de fapt, toate acestea au fost făcute.

Calul.

Calul – prietenul impecabil al omului, Ființa care ne-a purtat în războaie și în victorii, care a muncit alături de noi, care ne-a însoțit prin istorie, care i-a învățat pe copii curajul, disciplina și răbdarea.

Calul nu ne-a cerut niciodată să fim bogați, nu ne-a cerut să fim celebri. Ne-a cerut doar să avem grijă de el.

Să-l respectăm, să-l înțelegem, să-i fim prieteni.

Și poate că acesta este cel mai frumos lucru pe care l-am primit noi, oamenii, de la cal:

Șansa de a deveni mai buni.

De aceea, astăzi, spunem simplu:

Recunoștință Calului!

40 de ani mai târziu

Au fost ani grei, au fost schimbări, au fost momente în care Baza Hipică a trecut prin încercări și prin pericole.

După 1989, degringolada, schimbările și interesele de tot felul au pus la grea încercare ceea ce construiserăm.

Dar au existat oameni care au continuat să creadă.

Îi apreciez în mod deosebit efortul profesorului Lupu Costache, care a avut grijă ca acest loc să nu fie înstrăinat și a continuat să ducă mai departe visul.

Iar astăzi, cei care administrează Baza Hipică o fac cu pasiune și responsabilitate.

Le mulțumesc și îi felicit. Pentru că un loc ca acesta nu trăiește doar prin zidurile lui, trăiește prin oamenii care îl iubesc.

Încheiere

Dragi prieteni,

Poate că acesta este, până la urmă, misterul Bazei Hipice din Piatra Neamț.

Nu există un singur fondator, un singur constructor, nu există un singur om căruia să-i aparțină această poveste.

Baza Hipică s-a născut dintr-o idee și a crescut prin oameni.

Eu am avut privilegiul de a aprinde prima scânteie și de a nu renunța atunci când părea că nu se poate.

Virgil Bărbuceanu a adus aici măiestria, pasiunea și dragostea lui pentru sportul ecvestru.

Dar sute de oameni au pus umărul.

Iar astăzi, după 40 de ani, suntem aici pentru a le spune tuturor:

Vă vedem, vă recunoaștem, vă mulțumim!

Și, mai ales, pentru a spune celor care vin după noi:

Nu abandonați visele care merită trăite!

Pentru că uneori, un vis al unui copil de 11 ani poate deveni, peste decenii, o casă pentru generații întregi de copii și cai.

Această Bază Hipică este dovada că, atunci când oamenii se adună în jurul unei pasiuni adevărate, chiar și imposibilul poate deveni realitate.

Să ne bucurăm, așadar, de ceea ce s-a construit aici.

Să ne amintim de cei care au fost, să-i cinstim pe cei care nu mai sunt.

Să-i felicităm pe cei care continuă și să privim cu speranță spre viitor.

Pentru oameni.

Pentru copii.

Pentru sport.

Pentru prietenie.

Și, mai presus de toate,

Pentru Cal.

La mulți ani, Baza Hipică Piatra Neamț!

La mulți ani tuturor celor care au scris această poveste!

Și recunoștință eternă celui care ne-a adus pe toți împreună: Calul.”

Vă mulțumesc!