Mulțumesc, Timișoara! Și plecăciune...

 Revista MERIDIAN Timișoara, 29 martie 2025

 Cronică literară

O radiografie a compromisului util  

TEODOR SINEZIS

 ”Saprofitorii”, cea mai recentă carte a lui Traian Socea, este o radiografie a compromisului util. Necesar supraviețuirii – de tristă amintire, pentru unii, sau accederii / menținerii în loja privilegiaților regimului comunist, pentru cei(lalți) cu afectele unduite-n siaj melancolic.

    Avem a descoperi, aici, fragmente din viețile unor demnitari comuniști de prim rang  sau de rang secund, din ultimii ani ai  ”epocii Ceaușescu” (1965 – 1989). Caractere deformate, captive mentalităților de clei și rugină ale partidului unic. Expoziție de tablouri mișcate înspre culoare de binecunoscutele, de acum, sonorități  ale limbuției moldo-abrazive, conturate uneori cu umor, alteori cu sarcasm tras în sepia ori sobru monocrom, marcă înregistrată a acestui șlefuitor de calibru al cuvântului scris, Traian Socea.

    Autor ce a dorit, probabil, zugrăvind rostogolirile biografice ale șefilor comuniști ai regimului prin peisajele ultimelor lui zile, să ofere razelor x ale curiozității noastre lucide un spațiu de oglindire expiatorie specific catharsis-ului. Figuri ale turnătorilor de asfalt ideologic, care înmoaie, sub pretenție inversă, traseele eticii și echității socialiste; figuri de turnători pur și simplu, supravegheați aproape non-stop de către alți purtători de nevoie acută de accedere în poziții (…) și funcții privilegiate, sau de către cine știe ce pândaci securiști incognito; profiluri de oameni sub vremuri, executanți umili ai ordinelor celor de deasupra; rare caractere alese, alungate din rândurile largii majorități de către executanți conformiști, din cauza credinței lor reale în principiile mimate de ceilalți – iată câteva dintre personajele prin care Traian Socea a reușit să  condimenteze, elocvent și magnetic, epica acestui prim capitol al ”Saprofitorilor” din trecutul nostru recent. (Orice asemănare cu personajele de pe scena politică românească de astăzi este binevenită…)

    Pentru că autorul se pricepe să aprindă-n cuvinte scânteia emoției, unele personaje  reușesc să absoarbă atenția cititorului și să o așeze în menghina suspansului. Între tentaculele, adică, acelui gen de interes trezit, așadar vinovat pentru captarea și menținerea unei tensiuni psihologice, capabile nu doar să te țină prizonier al paginii tipărite, ci să te și convingă să îți dorești ca evoluția pe hârtie a personajelor să nu fi ajuns la sfârșit. Responsabilă pentru trezirea acestei forme de emoție estetică nu poate fi decât vibrația rezonatorie a sufletului treaz ce insuflă cuvintelor acel zumzet, subliminal căci electromagnetic, în stare să imprime în cititor tumultul trăirilor auctoriale.

    Lectura ajută, printre altele, la conștientizarea a două tipuri oarecum antagonice de privilegii specifice regimului ceaușist. Mai întâi, ale celor de care s-au bucurat, în epocă, cei cu însemnate funcții în aparatul de partid și de stat. Mai apoi, ale celor provenite din șansa oferită unor generații de a fi fost proiectate de destin  în postura de a asista la ciocnirile celor două tipuri de ideologii și civilizații (aparent?) antinomice: liberalismul occidental și socialismul blocului estic european, constituit din țările Organizației tratatului de la Varșovia.

    Sub rezerva mărturisirii autorului cum că personajele sale au fost croite din materialul faptic al epocii, fără trimiteri exprese înspre anumite personalități ale acelor (sub) vremuri, ”Saprofitorii” se dovedește o lectură captivantă, necesară atât generațiilor (încă vii…) care au cunoscut și construit societatea socialistă mutilateral-dezvoltată, cât și generațiilor mai tinere, care vor să înțeleagă trecutul în mai multe nuanțe decât cele pe care au avut ocazia de a le extrage din poveștile și amintirile părinților sau bunicilor lor.

meridianultimisoara.ro

Recunoștință moldavă, iară

  „Fără șagă: De la Neamț pînă la Cluj-Napoca îi tot atîta cîtu-i de la Cluj-Napoca la Neamț, nici mai mult, nici mai puțin!”(parafrază, Ion Creangă)

    Prestigiosul cotidian clujean „Făclia” ( www.ziarulfaclia.ro), în ediția sa de vineri, 28 februarie 2025, la rubrica „Cartea de pe raft”, semnalează, sub genericul „Întunericul din noi”, apariția romanului „Saprofitorii I”, între alte două cărți, semnate de către renumitele scriitoare Ruxandra Cesereanu și, respectiv, Hanna Bota( vezi foto!).

Reamintesc, volumul „Saprofitorii I” a apărut în septembrie 2024, la Editura „Sensul” din Piatra Neamț, condusă de Mihael Balint.

Mulțumesc autorului cronicilor, scriitorul Radu VIDA, precum și redactorului șef al publicației, Cosmin PURIȘ!(Traian Socea)

                                                                ...................

Cartea de pe raft

                                                                                        ÎNTUNERICUL DIN NOI 

Radu VIDA

     Vă propun spre lectură trei cărți. Le-am citit în ordinea apariției editoriale și, credeți-mă, am avut sentimentul că retrăiesc un coșmar. Asta pentru că autorii abordează, într-o manieră disuasivă, momente ale terorii dictatoriale. Și, așa cum era de așteptat, fiecare scriitură vede lucrurile și întâmplările din perspective diferite, imaginea de ansamblul fiind, totuși, o lumină ce străbate întunericul din noi. Mai exact, din cei care au fost, și mai sunt, dar au luat cu polonicul din vremurile în de tristă amintire.

     Evident că, pentru generația născută după balamucul din ’89, întâmplările par de domeniul ficțiunii. Și, chiar dacă poveștile bunicilor sau părinților aduc în discuție fapte și întâmplări traumatizante, peremptorii, cititorul de astăzi – atâția câți au mai rămas – are cu totul alte preocupări.

     Să vedem:

1.    „Regii gunoaielor”. Clujeanca Ruxandra Cesereanu continuă preocupările domniei sale în ceea ce privește „condamnarea comunismului”. Arme teribile, cum sunt pamfletul sau contagiunea ironică devoalează corupția endemică, birocrația stufoasă și mediocritatea clasei politice și, nu în ultimul rând, l degringolada celui care, scăpat de chingile totalitarismului se crede o nouă clasă muncitoare: alegătorul, slab pregătit, total neinspirat și, ca masă amorfă,  ușor manipulabili. Editura „Polirom” de la Iași recidivează. Și înscrie acest roman în şirul acelor scriitori care au analizat du luciditate adevărurile începute cu uciderea soților Ceaușescu, coagularea denotațiilor din Piața Universității, conotațiile pandemiei și, nu în ultimul rând consecințele războiului de la granițele noastre.

2.    „Saprofitorii”.  Editura ”Sensul” din Piatra Neamț găzduiește ceea de a treia scriitură a cunoscutului gazetar Traian Socea. Bun cunoscător al relaţiilor și practicilor din societatea socialistă multilateral dezvoltată, scriitorul aduce în fața noastră impostori de calibru, declamațiuni lipsite de conținut, minciuni îmbrăcate în textilele persuasiunii deşănţate. E un fel de patristică a vremurilor apuse, doar că materialul de cercetat este de o cruntă realitate. Omilia de partid este demontată din punct de vedere al simțului comun, autorul aruncând o repede și sagace privire asupra unor realităţi trăite de el și de semeni. Un umor de filiație humuleșteană însoțește personajele și situațiile, realitatea și ficțiunea închegând o scriitură de reală bucurie de lectură. După  cele două „Incursiuni în Regatul Natal  - Calul/ Iapa” Traian Socea ne dezvăluie o altă față a scriitorului de marcă: știința construcției epice, în alcătuiri de simfonie dirijată de maestrul Tudor Mușatescu: ”Nu vreau să mor, până nu termin de trăit”.

3.     „Să spui sau să nu spui”. Traseul Hannei Bota de la Cluj la București, via Iași (Polirom), îmbogățește literatura română cu un roman de excepție. Cartea începe undeva la sfârșitul celui de a II-lea Război mondial și se termină în zilele noastre. Și nu e vorba numai despre capitalism și comunism, ci, mai degrabă despre dilemele omului în fața adevărului. Cum îl rostim și rostuim? Când? Și mai ales cui? Iar o prelungire citoplasmatică a vremurilor revolute, contemporaneitatea scoate la iveală alte și alte tare ale existenței cotidiene. Introspecția psihologică pare să fie rețeta dătătoare de speranță și înnobilare a Ființei.

                                                                                                                                      

Text (scris în 2017) ce n-a văzut lumina tiparului

Mica UNIRE, Marea SFIDARE

Orice asemănare, deloc întîmplătoare!

Traian SOCEA

Supt poală de Ceahlău, 2014

Cu mine însumi legămînt făcînd, am reușit ca din Ajunul Crăciunului lui 2016, cu „Hristos S-a născut!, binețea acelor zile, să petrec și Sfîntul Vasile, pe vechi, fără să mă uit la nici o tembeleziune, și nici să asasinez înalta tehnologie, reprezentîndu-mi clar cît de chinuit va fi în ăst răstimp domnia sa, Internetul.

Una peste alta, cu teveurile am reușit „parțial color”, cu aITiul - tot pe acolo. Telefonmobilului, însă, nu i-am rezistat, căci, pînă la o anume verigă a lanțului trofic, mă chem încă, drăgăliță doamne, ființă. Umană. Ș-apoi, nu-i poți refuza țăranului toate „binefacerile” emancipării.

Așadar, ușor nu mi-a fost, reflexul profesiei hărțuindu-mă pervers, după zeci de ani de presă. Apoi, în domițiliul guvernat autoritar de „nevasta care stă la mine”, nici că era chip ca televizorul deschis încontinuu să nu-ți fure ochiul. 

Și totuși, mi-am văzut de sărbători, asociindu-le mai mult ca nicicînd strămoșeștilor năravuri:

 în hambar - făină de popușoi;

 în pod - slănină;

în beci - rachiu și vin în damigene, varză murată în poloboc.

Și, da!, în sobă foc.

Toate, exclusiv naturale, ca și brînza din putina pe care, de mulți ani, înainte de Crăciun, mi-o aduce neamul meu, Adrian Socea, ca un fel de trofeu al faimei sale de excelent fermier și dibaci făcător de brînză de oi, ca s-o desfund ritualic, în fața musafirilor, tocmai la prînzul primei zile a Nașterii Domnului...

Cu alte cuvinte:

Trai, Traienică!..

Ecologic, ca-n poveste.

Și mai vîrtos, în zilele după ce Domnul ne-a răsfățat cu ninsorile și gerurile copilăriei.

Retrăiam anii aceia de demult, într-o procesiune anume:

pișcat de gerul de afară, ș-apoi fuguța la gura sobei….

Adică, la un rachiu fiert, înnobilat cu neînregistrate „ingrediente”, exclusiv neaoșe, la OSIMul obștescului nostru trai, regulat de atîtea norme fabricate de străinii vieții noastre efemere.

După care, intempestiv, la trîntă sar și cele îmbietoare damfuri irumpte din tigaia seducător de neagră și adîncă, prosternată sexy pe plita de tuci, înroșită mistic de cele trei ochiuri cerești, scrutate încă din vecii prea-prunciei mele pămîntești.

Și te ține, gură!

Făr de moftoreală, în farfurie plonjează bucăți de slănină, mușchi și cîrnați afumați ca în fiecare an de bunul și eternul vecin bădia Costică Bofan, la afumătoarea sa nepereche.

În cadență milităroasă, vine natural, tot pe calea cea bucală, brînza lui Adrian, sedusă programatic de flenduri de varză murată în apă de la Izvorul lui Grasu de la Negulești, pigmentată cu rubiniul obraznic al celor dolofane 4 căpățîni de sfeclă roșie-mov, pitite strategic în cele 4 puncte cardinale ale polobocului moștenit de la străbunicul bunei și neuitatei mele mame, Aristița. 

Apoi, mai îndrăznește, iubite cetitoriule, și rostogolește, fuga-fuguța, în untura fierbinte din  farfurie, cîteva cubulețe de varză murată și fugărește-le nemilos prin toată tocmeala asta c-un guguloi de mămăligă apucat musai cu degetele mîinii drepte.

Musai, căci așa-i legea cu mămăliga asta, făcută din făină albă, din popușoi nemțești - nemodificați genetic, adică - care se macină doar la Moara de apă a lui Patrafiru, moștenitorul legal și moral al celor dintîi viteji hotarnici, flăcăi de descălecători ai răzășimii de pe la noi și pînă hît-departe, pe valea și plasa Tazlăului de Neamț.

Firește, stînga  are și ea fișa postului, anume să transporte sacadat la vrășmașa gură ulcica tot mereu plină cu rubinia streșînică, unica licoare ce s-asezonează pantagruelicului praznic ce consacră sărbătorile noastre de iarnă.

 

Una mică, alta mare, aer tare

Din nou în cotidian…

     Veți consimți, dragi compatrioți, că traiul bun și nesimțirea îți subminează bucuria de trăi, „grație” și implacabilului timp fizic al Terrei, care se tot condensează și ne tot comprimă viața.

Prin urmare, reintri pe orbita îndeletnicirilor cotidiene, prestabilite și hotărîte de prozaicul existenței noastre pămîntene, căreia unii îi zic destin sau, mă rog, soartă, într-o devălmășie mereu relativă.

Așadar, reconectarea la spațiul cotidian.

Orice deschizi, tv, ziare, saituri, îți livrează, în regim „breaking news”, „Senzațional”, „Exclusiv” - știri de „prima pagină”, chipurile.

Asaltul manipulărilor de tot felul asupra firavei ființe umane devine atît de copleșitor încît, tare adesea, te iau durerile capului, la propriu.

 Capra lui Klaus…

Care-va-să-zică, aflu că Johannis nu e invitat la instalarea prezidentului Trump. Chemați la ceremonii, aflu iarăși, sînt numai Grindeanu și Dragnea, fapt ce lansează în scenă povestea caprei vecinului de la Cotroceni, care să înfulece varza din perimetrul celuilalt palat, al Victoriei, unde sălășluiește guvernul întîiului pesedist al țării.

                                  Sau invers,

 de ce n-ar cultiva și neamțul nostru prezident varză?! 

Că n-ar avea GHINION, ș-ar primi subvenție la hectar, socoată garantată 100% de Dacian Cioloș, fostul șef al parodicului său guvern, ex-sulfamidicul comisar european al agriculturii.

O jucăreală penibilă între teritoriile celor două palate, de parcă la Washington cei doi prezenți n-ar reprezenta România, ci s-ar deda la vreo periniță, pe imașul comunal din fața Washington DC… 

Harta lui Dodon… 

    Noul președinte al Republicii Moldova, Igor Dodon, s-a dus la Moscova, la raport.

Țarul Putin i-a dăruit harta Moldovei Mari.

Care-o fi semnificația gestului, taman în preajma instalării noii administrații americane?!...

Nu e greu de priceput, în contextul în care anal-iștii geopolitici insinuează că vom asista la o nouă reîmpărțire a lumii. Prin urmare, zicerea lui Dodon într-o conferință de presă, alături de Putin, cum că jumătate din România e teritoriul Moldovei Mari, nu provoacă trepidații primilor politicieni ai nației. 

Care sînt frisoanele lor?!... Cele expediate de Ghiță și, mai nou, cele sugerate de descăunatul Coldea. 

    Ce blestem pe ispravnicul Intellingence-ului românesc, să fie mazilit de un Ghiță! 

Turnătoria a înstăpînit România, iată marea realizare a anilor democrației de după nouăzeci… 

Mica UNIRE, marea SFIDARE… 

Prin urmare, la Iași, la celebrarea a 158 de ani ai Micii Uniri, președintele nu va participa, pentru că - susțin unii oficiali - se va afla pe undeva pe cîmpul tactic al UE, fix pe 25 ianuarie.

Păi, de ce-ar trebui să se afle în Dulce Tîrg al Ieșilor neamțul nostru național? 

Păi, ca să răspundă de ce Moldova de dincoace de Prut a rămas cea mai săracă regiune a UE, în pofida promisiunilor Comisiei Europene, care încă-nainte de aderare se numeau dezvoltare și coeziune economică. 

Sînt 10 ani de aderare la UE și sărăcia domnește în Moldova de dincoace de Prut.

    Bunăoară, în cele 6 județe( Botoșani, Suceava, Iași, Neamț, Bacău și Vaslui) componente Regiunii de dezvoltare Nord-Est, infrastructura rutieră e sublimă, dar... Din 90 pînă-n 2016, fiecare județ a produs, în medie, cam 12 parlamentari. 

Așadar, peste 70 de parlamentari au populat Parlamentul României în 6 legislaturi de cîte 4 ani, și în una de 2 ani(90-92). În cei 26 de ani, cele 6 județe au trimis la București în jur de 500 de senatori și deputați. 

Compatrioate, socotește cîți bani a irosit contribuabilul cu emanaţii ăștia, care, în fiecare lună/capita, a încasat în jur de 5.000 de lei - indemnizație și aproape 10.000 de lei – sumă forfetară, destinată funcționării cabinetelor lor parlamentare, din teritoriu.

     Drept care, socotiți 15.000 lei/lună, pe cap de inteligență și voință parlamentară. 

Într-un an se adună 180.000, iar în 4, în jur de 720.000 lei. Înmulțiți suma asta cu 26 de ani( parcursul legislaturilor), apoi cu 500( numărul aleșilor în toți acești ani).

Totalul s-ar cifra la circa 9,4 miliarde de lei. NOI!

Ce ziceți, compatrioți, s-ar fi putut construi o autostradă, de le Nord la Sud sau de la Est spre Vest?!... 

                                  Dacă n-ajunge,

adăugați și indemnizațiile consilierilor locali și județeni(cu miile, în cele 6 județe), care nu numai că nu prestează voluntar, ci mai papă ban public și din prezența lor prin ăgi sau/și consilii de administrație. 

Ce răspunsuri ar da, la CESTIUNE, aleșii nației moldave?!...

Ce-ar fi trebuit să spună, mai ales la Iași, prezidentul național, în legătură cu alegațiile lui Dodon?!... 

Poate-l inspiră Putin, vai mama noastră!...

 

Jurnalistica, brățara mea de aur( episodul VI)

 Sorin Ovidiu BĂLAN

Nicu Ceaușescu m-a ajutat, fără să știe că exist pe planetă

În anul acela, 1984, am primit un cadou minunat.

Situaţia s-a dres neaşteptat.

 A dres-o tot un membru al familiei Ceauşescu.

Tovarăşul Nicu.

Şi tot aşa, în maniera mumă-sii.

Adică, fără ca eu să-l fi văzut vreodată la faţă şi fără ca el să ştie că eu exist pe planetă.

Domnului Marinache, recunoștință...

Așadar, drept în faţa Casei Scânteii mă întâlnesc cu Emil Marinache, redactorul-şef de la „Scânteia tineretului”, care mă ia scurt:

„Mă, tu câtă vacanţă ai? Ai obosit în facultate? Este deja noiembrie şi ai absolvit din vară. De ce n-ai venit la angajare, cât crezi că ţin postul pentru tine? Eşti deja vedetă?”

Mi-am dat seama că habar nu avea prin ce treceam.

Evident, i-am istorisit tărăşenia cu repartiţia. Inclusiv întâmplarea de la CC al PCR. Marinache a râs:

 „Dă-i mă-n pizda mă-si de imbecili. Du-te acum la Angela şi spune-i să-ți dea o foaie de transfer”.

Am zburat până la etajul al treilea, unde era redacţia.

Doamna Angela era şefa de cabinet a redactorului-şef, cea care, ca orice şef de cabinet, face şi desface într-o instituţie. M-a luat şi ea scurt:

„Unde umbli? De ce n-ai venit la timp cu repartiţia? Vă faceţi de cap, de mici!”

I-am spus şi ei povestea cu Agerpresul.

Doamna Angela a înjurat chiar mai rău decât Marinache. Nu mi-a spus nici măcar să stau jos. A completat iute o foaie, a ştampilat-o şi mi-a întins-o:

 „Du-te să ţi-o semneze ăia de la Agerpres şi vino cu ea înapoi, la mine! Da’ repede, până nu se supără şefu’”.

Am luat-o şi, de bună seamă, am zburat până în celălalt corp de clădire.

Însă, Bujorel lipsea de la datorie. Era plecat în delegaţie în străinătate şi venea abia peste o săptămână. Am aşteptat. M-a primit abia peste două săptămâni. I-am arătat foia şi l-am rugat frumos să mi-o semneze. A citit-o cu atenţie, înroşindu-se şi mai tare în obraji, după care a rupt-o nervos şi a aruncat-o pe jos:

 „Nu semnez nimic. Aici, la mine mori!”

Am adunat încet bucăţile de hârtie de pe covor. Soarta m-a protejat din nou. Eram foarte calm. Nu am zis şi, mai ales, nu am făcut nimic. În afară de baschet, înot de când eram mic şi, ca orice copil din Brăila, am trecut şi pe la sala de box. Toate acestea lăsaseră urme pe muşchii mei. Bine că nu l-am pocnit, că luam puşcărie pe viaţă. Am ieşit încet din birou, fără măcar să trântesc uşa, cu transferul meu făcut ferfeniţă.

 Afară, pe hol, iar erau adunaţi câţiva dintre vârstnicii alergători. M-au întâmpinat şi ei liniştiţi, că de data asta nu auziseră nici un urlet:

„Gata, mă? Te-ai dat pe brazdă? Că nu l-am mai auzit pe şefu’ strigând”.

Le-am răspuns la fel de clam:

„Da! De data asta, i-am băgat forja-n cur, fără să-l doară.”

 Firește s-au evaporate mintenaș, iar eu am plecat înapoi la „Scânteia tineretului”.

Angela m-a luat iar tare:

„Mă, tu tot nu-ţi bagi minţile în cap? Unde tot umbli, că a întrebat şeful de tine de nu mai știu câte ori”.

Apoi, când a văzut nota mea de transfer făcută bucăţi, s-a îngălbenit:

„Te-ai îmbătat şi ai stricat un document oficial, neisprăvitule. Cum îţi fac eu altul, acum?”

I-am explicat ce se întâmplase. Si-a reprimat un icnet de furie. Greu de tot. A intrat cu peticelele de hârtie în biroul lui Marinache, de unde, prin uşa capitonată, am auzit foarte clar:

„Cristoşii mamii lui de imbecil”!

Nu ştiam dacă mă înjurase pe mine sau pe Bujorel. Doamna Angela a ieşit şi mi-a spus şoptit, închizând masiva uşă:

„Du-te mâine înapoi, la Agerpres. La director”.

La ora opt, eram în uşa biroului lui Bujorel. Şeful de cabinet, un ponosit cu un nume imposibil, Ţuiu, era de o amabilitate suspectă:

 „Pofteşte, pofteşte, dragă! Tovarăşul director general te aşteaptă”.

Nu mai eram:

„Bă bagă-ţi minţile în cap şi nu te juca cu soarta ta. Nu mai alerga pe hol, că stresezi tovarăşii redactori.”

Bujorel era şi el numai lapte şi miere. Ţinea în mână o hârtie asemănătoare cu cea pe care o adusesem cu o zi înainte. O notă de transfer.

„Stimate tovarăşe Bălan. M-am gândit mai bine asupra solicitării dumneavoastră, am analizat-o cu maturitate şi deosebită atenţie şi am apreciat că aveţi dreptate. Agerpres este o insituţie de presă de importanţă deosebită. Ştiţi că noi dăm inclusiv materialele despre vizitele de lucru ale secretarului general al partidului. Asta implică o mare răspundere. Nu este bine să-ţi începi cariera aici, unde lucrurile cer o responsabilitate deosebită şi o conştiinţă pe măsură şi unde cea mai mică greşeală îţi poate încheia drumul în viaţă. Apreciind că sunteţi un element tânăr şi deosebit de promiţător pentru meseria de ziarist, am considerat că trebuie să mergeţi să vă forjaţi caracterul la ziarul tineretului. Unde să reflectaţi munca tinerilor noştri de azi. De aceea am fost de acord să vă semnez transferul în interesul serviciului”.

Nu-mi venea să cred. Se rezolvase…

„Permiteţi-mi, cu această ocazie, să vă urez succes deplin în îndeplinirea noilor sarcini care vă aşteaptă”.

 Mi-a întins mâna. Nu i-am strâns-o. Am apucat foaia şi am ieşit fără să salut.

Afară, iar un grup de bătrânei-alergători, foarte curioşi.

Era mai mult decât ciudat ca un individ ca mine, două zile la rând, să mă aflu în biroul lui Bujorel.

Zâmbeau:

„Gata? V-aţi înţeles?”

 „Da, i-am băgat forja în cur! De data asta e clar că i-a plăcut. Nu l-aţi auzit oftând?” Normal, iar au dispărut în birouri.

Ce se întâmplase, de fapt, fără ca eu să ştiu?

Emil Marinache era un individ uns cu toate alifiile. Avusese ştiinţa ca să lase să se creadă că jurnaliştii de la „Scânteia tineretului” sunt oarecum protejaţi de Nicu Ceauşescu, cu care, de altfel, era prieten. De aici şi libertatea mai mare de a scrie, faţă de alte publicaţii. Prin curier, Marinache îi transmisese lui Bujorel o nouă notă de transfer pe numele meu, dar îl şi sunase, spunându-i că tovarăşul Nicu se interesase de mine.

Repet, Nicu Ceauşescu habar nu avea că exist și eu pe planetă.

Prima oară, în carne și oase, l-am văzut în 1990, când relatam de la procesul său de la Sibiu. Însă, fără să ştie, mă ajutase să-l înving pe obtuzul rumen în obraji.

Pe 1 decembrie 1984, am început să lucrez.

S. O Bălan și bunul său prieten, Serghei MIZIL

Cu acte în regulă şi legitimaţie de presă, la care mă uitam ca la icoană, în secţia „Morală – Reportaj” a cotidianului „Scânteia tineretului”.

După doar câteva zile am plecat pe teren, în Ardeal.

Împreună cu un alt mare jurnalist şi scriitor, Constantin Stan, cu care aveam să fac echipă de atunci şi de care, până a murit, m-a legat o prietenie adevărată.

A fost acea iarnă cumplită din 1984-1985.

Am prins, la Lechinţa, minus 38 de grade.

Am şi scris o pagină de reportaj, intitulată: „O zi obişnuită la minus 38 de grade”.

Pagină care a şi fost premiată. Desigur că am respectat tradiţia şi toţi banii din premiu i-am băut cu băieţii.

Aveam 24 de ani şi visul mi se împlinise.

P.S.: Mulțumesc colegului și prietenului Sorin Ovidiu Bălan pentru onoarea de a încredința publicarea în regim foileton, în exclusivitate, a rememorărilor sale „Jurnalistica, brățara mea de aur” în revista „Calu Iapa”! De bună seamă, îi aștept și reamintirile care, și ele, vor încăpea în cît de curînda sa carte de memorialistică-mărturisiri.

Căci „De la Calu Iapa pînă la Brăila îi                                                                                                                  cîtu-i de la Brăila la Calu Iapa,                                                                                                                     nici mai mult, nici mai puțin!”                                                                                                               (Parafrază după Ion Creangă, Traian Socea)

Jurnalistica, brățara mea de aur( episodul V)

            Tovarășa Elena Ceauşescu nu greșește niciodată...    

Sorin Ovidiu BĂLAN  

S.O. Bălan și T. Socea,
6 octombrie 2024, la o zi 
 după lansarea volumului Saprofitorii

       Într-una din zile, redactorul-şef al secției „Ştiri interne” a Agenției Naționale de Presă Agerpres, făcându-i-se probabil milă de mine, băiatul de pe hol, sau îndemnat de Bujorel, cu care era bun prieten, ca să mă batjocorească, m-a îndemnat:

 „Du-te la Comitetul Central, la Secţia de Presă, să le spui tovarășilor de acolo problema cu repartiţia. Să le spui că arzi de nerăbdare să faci presă adevărată. Aici e cimitir, ai sesizat bine. Te înţeleg, aşa eram şi eu în tinereţe. Sunt tovarăşi serioşi acolo, crede-mă! Uite, înscrie-te în audienţă şi cere să te primească tovarăşul Sprinţeroiu. Îl cunosc, dar să nu-i spui că vii din partea mea. E de treabă şi te rezolvă.”

A doua zi, îmbrăcat reglementar, adică în costum, m-am dus la sediul CC al PCR. Într-un birou insalubru, dintr-o clădire alăturată, își făcea veacul un tovarăș ponosit, ce duhnea a nespălat, a rânced şi a transpiraţie dospită. M-a „dereticat” la acte cu destulă acuitate proletară, după care m-a avertizat că sunt înscris în audiență și, prin urmare, trebuie să aștept.

M-am executat, n-aveam încotro, firește. Și, exact după o săptămână, am fost anunţat telefonic, acasă, că voi fi primit de tovarăşul Sprinţeroiu.

În ciuda numelui, era un individ scundac, gros şi tare încet, cu o faţă de ghişeu la care se plăteşte întreţinerea la bloc. Mi-a indicat să iau loc şi m-a pus să povestesc. A trecut mai mult de o oră. Pledam înfocat pentru meseria de journalist, pe care voiam din tot sufletul să o fac. La un moment dat, a intrat o femeie care i-a pus un plic pe birou. Sprinţeroiu l-a luat și l-a desfăcut. Am văzut, era plin cu bancnote de câte o sută de lei, pe care le-a numărat tacticos. Erau multe de tot. Nenorocitul nu avusese nici un gând să mă asculte. Pur şi simplu, se plictisea și aștepta să i se aducă leafa de la casierie. După ce a terminat de numărat, a ridicat ochii la mine şi m-a întrebat plictisit:

„Crezi că tovarăşa Elena Ceauşescu a greşit?”

Habar nu aveam că, formal, dosarele celor care urmau a fi angajaţi în presă erau semnate, la final, de coana Leana. Am răspuns candid:

„În cazul meu, da!”

S-a îngălbenit. Dacă n-aș fi fost mult mai solid decât el, cred că mă pocnea.

    Drept care, cu voce sugrumată, abia articulă: 

                      „Tovarășa Elena Ceaușescu nu greșește niciodată!” 

                                               Mi-a poruncit să ies.

Așadar, praful se alesese de demersul în care îmi pusesem atâtea speranţe.

Fără ca eu s-o fi văzut vreodată față-n față, pe viu, şi fără ca ea să ştie că eu exist pe planetă, Elena Ceauşescu îmi paradise viaţa încă înainte de a o începe cu adevărat.                                                                              

                                                    Și totuși.

Puține zile după audienţa la Secția Presă a CC al PCR.

Plecam de la Agerpres către casă cătrănit de tot.

 Eram în depresie maximă.

  Nu mai vedeam nici o scăpare.

Prin urmare, eram blestemat să mor profesional la agenţia de ştiri de rahat.

 Mă obseda gândul că voi ajunge şi eu un bătrânel şontorog, alergând gâfâind după pensie, cu o ştire de doi bani în mână, mimând că-i caldă şi importantă.

Și totuși.

Veți vedea cum vorba „n-aduce anul ce aduce ceasul!”  mi l-a scos în cale pe omul neuitării. (va urma)