Stațiunea Negulești - izvor de sănătate

    

Aflată la o altitudine de circa 400 m, într-o zonă de deal și coline împădurite, la confluența munților Goșman și depresiunea Cracău-Bistrița, Stațiunea balneo-climaterică Negulești datează încă din anul 1874, cînd localnicii au descoperit efectele miraculoase ale izvorului "care tămăduiește durerile de ochi".

Este străbătută de pîrîul Iapa, în apa căruia Calistrat Hogaș, în drumețiile sale spre Mânăstirea Nechit, a pescuit boișteni, zglăvoace și păstrăvi.

    Amplasamentul de acum al stațiunii se află în satul Negulești, comuna Piatra Șoimului, la o distanță de 25 km de municipiul Piatra Neamț și 10 km de orașul Roznov, accesul fiind asigurat de DN 15 A, care face legătura cu Ardealul prin trecătorile Oituz și Ghimeș- Palanca, desigur, cu o abatere de 9 km.

Pitorescul zonei este dat de frumusețea pădurilor de foioase și conifere, precum și de sălbăticia acestora, unde cerbul și ursul sălășluiesc în tihnă. Micul lac de baraj natural "Veselaru", format în anul 1940, în urma unor alunecări masive de teren, cu o suprafață de 3.5000 m.p., completează cadrul feeric al locurilor, vizitat fiind de foarte multă lume, cu precădere de tineri.

Cascada DURAȘ

    La 2 km în amonte de statiune, izvorul tămăduitor „de ochi” are un debit apreciabil, calitățile terapeutice fiindu-i recunoscute de nemții și polonezii care au lucrat la fabrica de sticlă ce a funcționat cîteva sute de metri mai la deal de izvor pînă în 1913, cînd a fost mistuită de un incendiu. Pe cursul superior al pîrîului Iapa se află cascada Duraș( o veritabilă mini-
Duruitoarea), punct de mare atracție pentru turiști, în apropierea căreia se pot observa și astăzi urmele fostelor mine de chihlimbar( locuri cercetate de echipa prof. univ. dr. Marin Cârciumarul în primăvara anului 2017, notă T. Socea), de unde era extrasă această piatră semiprețioasă de culoare roșu-verde și negru.

În susul văii, de la stațiune pînă la cascadă, se întîlnesc numeroase poieni, sugerînd drumeților aflați în trecere o "Vale a Prahovei" în miniatură.

    În 1935, pe 16 aprilie, Vasile Albet, un inimos gospodar al satului Negulești, prin Adresa nr. 6393, solicita Ministerului Industriei și Comerțului (Direcțiuniii Minelor) amenajarea Stațiunii Negulești. În urma demersuriler făcute, statiunea si-a început activitatea propriu-zisă, funcționînd pîna în 1962, cînd, sub pretextul lipsei de fonduri și la nepriceperii administratorilor, stăpînirea comunistă a vremilor au hotărît oprirea activității.

    Atunci a fost demolată o clădire cu doua niveluri și 22 de camere, care includea sediul administrației, bucătăria și baza de tratament.

În 1978, în baza datelor existente, am întocmit un studiu în vederea repunerii în valoare a apelor minerale ale fostei stațiuni, studiu înaintat Ministerului Turismului, fostului Comitet Judetean PCR Neamt, precum și Centralei de Fire și Fibre Sintetice Săvinești, astfel înfiripîndu-se o nouă speranță de renaștere a stațiunii Negulești.

Astfel, prin Adresa nr. 2341/4 ianuarie 1979, Ministerul Turismului a înștiințat CFFS Săvinesti (pe directorul Valeriu Momanu) că, în anul următor, se va efectua un studiu geologic de specialitate, faza I.             Acesta a durat aproape 4 ani și, în urma celor 3 foraje, au fost descoperite 3 izvoare cu ape minerale, argument hotărîtor pentru construirea unei baze de tratament : "Apele clorosodice descoperite sînt destul de rare și apar, în general, în axurile antidinalelor faliate, mai mult sau mai puțin eversate, care au o concentrație foarte mare."

    Potrivit indicatorilor furnizați de către IMFBRM, aceste ape minerale sînt indicate în următoarele afecțiuni: stări preartozice (tratament profilactic), reumatism degenerativ, artroze ale coloanei și ale articulațiilor periferice, reumatism articular, tendinite-periartrite, sechele musco-articulare și nervoase periferice post-traumatice.

Studiile realizate în perioada 1935-1962, publicate în Indreptarul balneo-climateric editat de Ministerul Săntății și Prevederilor Sociale (ediția 1965, p.188), au relevat că apele de la Negulești sînt indicate și în tratarea afecțiunilor reumatismale, ginecologice - în special inflamatorii, afecţiunii ale aparatului locomotor și ale sistemului nervos.

    Chiar și după desființarea stațiunii, în 1962, un număr foarte mare de persoane, din toată țara, au continuat să vină la Neguleşti, la persoane particulare, care foloseau aceste ape și fără supraveghere medicală, recunoscută fiindu-le eficiența terapeutică. 

Astfel, concluziile IMFBRM au atestat că apele clorosodice de la Negulești pot fi folosite în cura externă după diluare, în proportie de 1:3, în tratamentele precizate mai sus. 

După efectuarea studiilor, pe 6 octombrie 1986, au început lucrările de construcție la noua bază de tratament a Stațiunii Negulești, în anul 1990 fiind finalizate cele doua pavilioane, cu 53 de apartamente (128 locuri), baza de tratament de la subsol, cabinetele medicale, centrala termică, sistemul de captare a apei potabile și sărate, cît și stația de epurare.

    Din 1990 si pînă în 1992, statiunea a fost coordonată de către SC Baltur SA Piatra Neamt, care a "reuşit" să-i stagneze dezvoltarea, după cum a procedat și cu alte obiective, conduse spre faliment, din județul Neamț.

    După preluarea Bazei de tratament de către Direcția Sanitară Neamț (1992), s-a întocmit un studiu de proiectare, faza a II-a, aprobat de către toate forurile competente, iar în 1995 au început lucrările de dezvoltare, prestate de Urbanex SA Piatra Neamt. 

Astfel, s-au construit spălătoria, corpul de legătura cu cele patru nivele și casa liftului, bazinul de recuperare, calea de acces la stația de epurare, a început modernizarea centralei termice. Lipsa fondurilor și întîrzierea execuției unor lucrări de către constructor au condus la amînarea termenului de punere în funcțiune a celei de-a doua etape de dezvoltare, fiind evidentă necesitatea finalizării canalului termic, dotarea cu aparatura specifică unei baze de tratament, instalaţiile bazinului de recuperare etc.

    Ca necesară remarcă: nicăieri în alte stațiuni, consacrate, evident, nu s-au înregistrat rezultate mai îmbucurătoare ca aici, la Neguleşti.

Este o dovada în plus ca apele minerale din zonă reprezintă un mijloc de recuperare a sanătății.

Deja sînt cetățeni care vor să pună în valoare efectele benefice ale apelor prin eforturi proprii. 

    Sînt un optimist și cred că nu peste mult timp efectul apelor minerale de la Neguleşti va deveni o certitudine, precum și un obiectiv serios de investiție în ochii celor care distribuie bugetul, astfel ca finalizarea lucrărilor să asigure semenilor un reper garantat de sănătate.

Gheorghe MARIAN

(articol publicat în anul 1998, în revista "CALU-IAPA", versiunea print)

Apele-minune de la Neguleşti

Mi-aduc aminte de anii cînd, copil fiind, mă aninam de fusta mamei, disperat că nu mă ia la Băi, la Neguleşti, acolo unde, de cate ori aveam norocul să ajung, mă aciuam in preajma cucoanelor si domnilor veniti să se facă sanatosi, adesea cu ultima speranta, graţie apelor acelea cafenii, sălcii la gust si la miros, pritocite şi încalzite in balii de lemn obosite de folosinţă, în care boierii de la oras stateau ceasuri intregi îin pielea goala, eu pîndindu-i înadins, da' cu folos, şi pentru mine, care ma căpătam cu biscuiţi şi bomboane, dar şi pentru ei, care aveau nevoie de ajutorul meu, ba pentru a-i întoarce în cadă, ba sa le dau o cana cu apă de baut, ba sa le pregatesc prosopul sau patura, la ieşirea din baie, când trebuiau sa se înfofoleasca iute, caci cuvîntul de ordine de aici il stiau pina si tincii: "Băile sunt miraculoase, dar trebuie pazite!"
Adica, pacientul era obligat sa nu stea in curent, sa se ferească de frig şi de ploaie, sa nu se expuna umezeliisaptamini bune, dupa cele 15, 17, 19, 21, 23 sau 25 de îmbăieri în cazile de lemn, cite erau prescrise, de buna seama, empiric, de către administrator sau de moaşa de plasa. Da, iubite, cetitoriule, cu proprii ochi am văzut aici zeci de bolnavi aduşi cu caruţa din gară de la Roznov, cale de vreo 12 km, oameni doborîţi de suferinta, preluaţi de mama mea, administratorul Bailor Negulesti la sfirsitul anilor '50, care-i caza şi pe toţi ii incredinta ca si-au gasit leacul, mai cu seama ca cei mai multi erau carati in camere cu patura, căci, în acea vreme, targa medicala nu exista pe la Negulesti, de parca nici n-ar fi fost inventata.
Da, la Negulesti veneau oameni din toata tara si din stainatate, într-atît li s-a dus vestea apelor de aici, pe care unii, mai cu seama cu limba pusa pe bigudiuri, spuneau ca sunt asemenea celor de la Karlovi-Vary; veneau aici oameni cu betesuguri cumplite şi apele miraculoase îi vindecau pe deplin, oamenii locului rostindu-si bucuria de a-i vedea, în gura mare: "Ai văzut, o vinit olog, da' o plecat pi chicioarili lui!"

Reabilitarea, proiect pe lista de aşteptare

Asemenea ologi au fost cu miile, dovadă că, din 1962, de cînd au fost desfiinţate, şi pînă astazi, faima Bailor Neguleşti (valoarea lor terapeutică fiind descoperită în 1874) n-a murit, că mai sunt oameni, chiar şi din strainatate, care vin la tratament la matuşa Maria lu' Niculita, megieşă şi fostelor Bai, si actualei "Staţiuni", cea care înca foloseste doua căzi de cele vechi, salvate flăcarilor focului ce a mistuit lemnul rezultat din demolarea vechilor pavilioane. Istoria repunerii în valoare a apelor de la Neguleşti (construirea celor două pavilioane), cu toate anexele de rigoare, se poate scrie cu vreo 4-5 ani înainte de revolutie, subsemnatul pledind pentru aceasta în ziarul Ceahlaul (colectia este marturie), dupa cum şi multi alţi localnici; stradania noastra avînd ecou la autorităţile acelor vremuri, aici construindu-se tot ce reclamă o staţiune balneara modernă.
Din păcate, anii de după 1989 n-au fost prea generosi cu soarta staţiunii, care a funcţionat, o vreme, ca spaţiu de cazare şi alimentatie publica, făra ca baza de tratament sa fie dată în folosinta.
In 2004, insa, Consiliul Judetean Neamt a elaborat un proiect pentru reabilitarea zonei turistice a statiunii balneo-climaterice Negulesti, cu finantare de la Uniunea Europeana, urmărindu-se îmbunatatirea şi dezvoltarea infrastructurii de turism balnear existent, amenajarea parcului si a izvoarelor de apa minerala. In proiect, baza de tratament functionala e prevăzuta a fi alcătuită din cabinete medicale, săli de tratament, săli de gimnastică recuperatorie, bazine de înot şi birouri administrative.
Izvoarele de aici sunt ape clorosodice, magnezice şi iodurate, substanţa uscată diferind in functie de perioada anului. Din 1985, după efectuarea ultimelor analize chimice ale apelor de aici, plaja de indicaţii terapeutice cuprinde afecţiuni reumatice cronice, afecţiuni neurologice ale aparatului locomotor, afecţiuni reumatice cu mecanism autoimun sau afecţiuni ginecologice cronice.
De asemenea, compoziţia chimică a apelor minerale de la Neguleşti are un efect antiinflamator şi antispastic în afectiunile pulmonare cronice. In apropierea izvoarelor sărate exista şi un izvor cu apă dulce ("Izvorul lui Grasu", de la Jlabau) ce conţine elemente oligoradioactive, calitate care le indica în tratamentul conjunctivitelor alergice şi nespecifice.
Ştii bine, iubite cetitoriule, că, după revoluţie, Bălţăteştiul a intrat în stăpînirea armatei, că Oglinzi şi Ardeluţa au incaput pe alte miini... Doar Neguleştiul mai e ... civil, însă apele miraculoase de aici se risipesc aiurea, fără sa fie puse in slujba sănătăţii populaţiei judeţului Neamţ, măcar. De parca n-am fi în secolul 21, de parcă.....
Traian SOCEA
(articol publicat în revista"VIATA", în luna mai a anului 2006).

Celebrul vas cucutenian de la Piatra Soimului

La Complexul Muzeal Județean din Piatra Neamţ se află şi acest vas din ceramică, descoperit în comuna Piatra Şoimului. Este numit "Vas lobat" şi provine din perioada eneolitică.
Vasul aparţine culturii Cucuteni şi are o vechime de circa 6 milenii, fiind datat cu 4 mii de ani înainte de Hristos. Tehnica de modelare a vasului cuprinde arderea oxidantă si pictarea. Este un unicat şi este apreciat ca unul dintre cele mai frumoase vase ale culturii Cucuteni. Aşa cum se poate observa, buza vasului este modelată în patru lobi simetrici, are o formă conică şi în partea mediană are două torţi. Decoraţia constă în dungi albe, mărginite şi punctate cu negru, dispuse în dreptul torţilor, şi în nişte şiruri paralele de spirale roşii, mărginite cu negru şi alb.

Casa veche taraneasca din Piatra Soimului, Neamt

Aşa arătau casele noastre, pe vremuri. (Fotografia este de pe site-ul www.romanianmonasteries.org).

OBICEIURI EGIPTENE Pe Văile Tazlăului şi Bistriţei

Pămîntul Daciei, al actualei Românii şi al zonelor învecinate, cuprinde numeroase probe culturale extrem de vechi, ale unei evoluţii deosebit de complexe pe planul vieţii spirituale. Încercarea de a le descifra s-a făcut la întîmplare, absolutizîndu-se factorul latin, în detrimentul altor influenţe, mai vechi, aparţinînd diferitelor popoare. De exemplu, observăm în satele noastre de pretutindeni, inclusiv în cele ale fostei comune Calu Iapa, că morţii sînt duşi la cimitir în carul tras cu boi. De asemenea, căluşarilor li s-a acordat o origine romană, deşi, conform cercetărilor folcloristice şi de etnologice comparată, dansurile datează de mai mult timp. Ideea că odată cu cucerirea romană am fi importat totul de la ei, începînd cu limba şi terminînd cu obiceiurile, este exagerată şi trebuie înlocuită. Multe tradiţii populare, aşa cum bine ne dăm seama, nu au origine latină, ci ele aparţin dacilor sau sînt aduse din alte părţi, chiar din Grecia, Egiptul Antic sau din Orientul Apropiat.

Mihail Sadoveanu, în scrierile sale, a redat aspecte ale mitologiei antice, fie din viaţa popoarelor vechi europene sau ale celor asiatice, bineînţeles, tradiţiile şi obiceiurile păstrate de la daci avînd întîietate. În Izvorul Alb, Ştefan Vodă este în egală măsură un practicant ortodox, dar şi un închinător plin de respect la vechile religii ale autohtonilor, care-şi au vechimea şi prestigiul lor. Nu numai Mihail Sadoveanu, prezent cu mulţi ani în urma la Calu şi Iapa, dar şi I.I.Mironescu sau savantul Grigore T. Popa, cunoscători ai vieţii spirituale a oamenilor din satele dispuse în dreapta Bistriţei, în cercetările făcute, au ajuns la concluzia că ceremonialul înmormîntării este de origine egipteană, datînd de circa 6000-7000 de ani înaintea erei noastre.

Grigore T. Popa, prezent la înmormîntarea prof. univ.dr. I.I. Mironescu, la sfîrşitul lui iunie 1939, în Tazlău-Neamţ, împreună cu cercetătorul englez Thompson, dă acestei mărturii o importanţă deosebită, îndemnîndu-ne să medităm asupra raportului dintre cele două culturi : valahă şi misiriacă. Mai mult, Th. Speranţia, în "Mioriţa şi Căluşarii" - 1915, şi Constantin Daniel, în "Arta egipteană şi civilizaţiile mediteraneene", Ed. Mediterane- 1980, ocolesc această temă, ca fiind lăsată la aprecierea fiecăruia dintre noi.

I.I. Mironescu a fost, pînă la ultima suflare, un adevărat tradiţionalist, un evlavios iubitor de tot ce este strămoşesc. El şi-a iubit biserica satului cu sinceritate, mergînd la slujbe şi contribuind la întreţinerea ei. Este adevărat că nu-i plăcea să meargă la Mitropolie, pentru falsitatea celor care intră în localurile înaltelor biserici; însă la bisericile lui din Tazlău mergea cu suflet larg, deschis şi sta la rînd cu ceilalţi ţărani, ţăran în straie nemţeşti. Duminica sau în alte zile de sărbători religioase, în drum spre Tazlău, adesea se oprea în satul Calu Iapa, asistînd la slujbă.

Înmormîntarea i-a fost bogată în ceremonial, cu o mulţime de amănunte rituale, pe care în timpul desfăşurării oamenii le simţeau înfioraţi că vin din adîncul vremurilor, păstrate de tradiţia nezguduită a unui popor de străveche baştină: Ceremonialul în întregime a fost dictat de Mironescu fratelui (Onoriu) şi surorilor sale, pînă la ultima jumătate de ceas pe care o mai avea de trăit. Şi-a reamintit toate amănuntele înmormîntării strămoşeşti, aşa cum le ştia el din copilărie, şi a cerut să i se facă cinstea de a fi dus la mormînt şi îngropat după toate regulile vechi.

Sicriul cu corpul neînsufleţit al dr-ului Mironescu, conform dorinţelor sale, a fost aşezat pe un catafalc tras în car de boi, boii avînd colaci în coarne, năframe albe şi negre. La colţurile catafalcului, erau aşezate pe un fel de pirostii de mesteacăn, străchini, cu smirnă şi tămîie arzînd mereu. Pe lîngă sicriu, se aflau cei zece copilaşi, pe care îi hrănea el, cu ulcele împodobite cu cetină verde, în care ardea tămîie. I s-a făcut întreg prohodul şi i s-au întins cele douăsprezece poduri. După îngropare, a urmat praznicul, unde oamenii au mîncat pîrjoale şi au băut vin.

Din discuţiile avute între savanţii Gr.T. Popa şi Grafton Elliot-Smith, în urma fazelor văzute într-o revistă privind înmormîntarea lui I.I.C. Brătianu, asemănătoare cu cea a lui I.I. Mironescu- savantul american a spus:" este extrem de interesant, fiindcă se arată acolo o influenţă egipteană. Egiptenii aveau obiceiul să conducă mortul către lăcaşul definitiv în carul cu boi. Mai mult, ei căutau anume animale, printre care boii ţintaţi în frunte, care erau preferaţi. Dacă aveţi în România astfel de înmormîntări, înseamnă că aveţi obiceiuri în ţara dumneavoastră cu mult mai vechi decît cele păstrate de la traci şi de la romani- strămoşii poporului român."

prof. Constantin PRANGATI

Sfintele Pasti, cu bucurie in suflet

Hristos a inviat!

Sfintele Pasti sa va lumineze sufletul si casa!

Hristos a Inviat! Ce vorba Sfanta!
Iti simti de lacrimi calde ochii uzi
Si-n suflet parca serafimi-ti canta
De cate ori, crestine, o auzi.

Hristos a Inviat in firul ierbii,
A inviat Hristos in Adevar;
In poienita-n care zburda cerbii,
In florile de piersic si de mar.

In stupii de albina, fara gres,
In vantul care sufla mangaios,
In ramura-nflorita de cires.
Dar, vai, in suflet ti-nviat Hristos?

Ai cantarit cu mintea ta, crestine,
Cat bine ai facut sub cer umbland,
Te simti macar acum pornit spre bine,
Macar acum te simti mai bun, mai bland?

Simti tu topita-n suflet vechea ura?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ti-ai pus zavor pe birfitoarea-ti gura?
Iubirea pentru semeni o simti iar?

O, daca-aceste legi de-a pururi Sfinte
In aur, macar azi, te-au imbracat,
Cu serafimii-n suflet, imn fierbinte,
Ai drept sa canti: Hristos a Inviat!
(Hristos a inviat, de Vasile Militaru)

Salutare din Piatra Şoimului, nene Iancule!

În 1881, cînd erai revizor şcolar de Neamţ şi Suceava, comuna noastră avea un nume hazliu, Calu-Iapa, care te făcea să rîzi, fără să vrei. La început, nu ţi-a venit a crede, pînă n-ai ajuns în inspecţie, călare pe iapa nărăvaşă a Popii din Piatra Neamţ. Ştiu, la-ncălecatul dintîi, te-a necăjit rău, însă, pînă la urmă, arătîndu-ţi Popa cum s-o iei, ai reuşit să ajungi la şcoala din Calu, sat vechi, din timpul lui Alexandru cel Bun, aşa cum scriu documentele. În toamna lui 1881, numai satul Calu, care era reşedinţă de comună, avea şcoală, înfiinţată încă din 1877, cu 39 elevi înscrişi. Atunci, învăţător era Ion Roşescu, dascăl destoinic, cum bine aţi constatat, asistîndu-l la ore. Mergînd la Tazlău, în discuţiile avute cu I. Mironescu, învăţător de renume al şcolii româneşti, şi Ierimia Honcu, primarul comunei, numele lui I. Roşescu l-aţi rostit cu respect, fapt pentru care noi, cei de astăzi, vă mulţumim, vă iubim şi vă citim cu drag scrierile, care sînt de mare actualitate.

Dacă într-o noapte furtunoasă, după o vizită la un pedagog de şcoală nouă, ai găsit o scrisoare pierdută de vreun amic, aprindem o făclie şi citim cu pioşenie: Ion Luca Caragiale - un secol şi jumătate. Demult! ar spune Ion Roşescu, învăţătorul din Calu, pe vremea poveştilor. Dar i se va părea aproape dacă i-l vei arăta pe nenea Iancu azi.
Caragiale, acum ca şi atunci, se află peste tot, prin aceleaşi locuri, în Piatra Neamţ, Bicaz, Durău, Agapia, Calu, Tazlău sau Davideni, chiar dacă vremurile sînt altele şi s-au schimbat pe ici pe colo, prin părţile esenţiale.
Amicii, după cum vedem, şi-au uitat acasă pălăria şi bastonul. "Onorabilii politicieni", unii mai hapsîni decît alţii, dornici de a avea cît mai mult, îşi pierd eticheta, făcîndu-se de "oaie" în faţa alegătorilor. În ceea ce priveşte mahalagii, aceştia au evoluat, devenind "comerţianţi" sau industriaşi de vază, unii dintre ei, chiar, miliardari. Despre "onoarea de familist", aceasta a dispărut complet, întrucît, pentru bani, "afaţeristul" îşi vinde muierea cît ai zice "peşte". Între "baroni" totul este permis!
Ca fin observator, Caragiale este peste tot, replicile lui persiflatoare ustură la fel de tare la Calu, Iapa, Poieni, Neguleşti, sate ale comunei noastre, care astăzi se numeşte Piatra Şoimului, dar şi aiurea...
Caragiale este actual, nu numai că se spune, dar şi se vede. Creaţia lui, atunci ca şi acum, suprinde realitatea umană în esenţa ei, care niciodată nu se va schimba, sub aspectul moravurilor.
Cît de firesc ni se pare astăzi să spunem prietenului grăbit "Ai puţintică răbdare!" sau, în preajma alegerilor, să-i auzim pe unii oameni întrebîndu-se cu voce tare: "Eu cu cine votez?!..." Este adevărat, nimeni nu ne spune că replicile acestea nu se mai folosesc, chiar dacă peste ele au trecut ani şi decenii. Timpul, nene Iancule, nu le-a tocit, dimpotrivă, le-a ascuţit tăişul!... Prin urmare, numele tău rămîne în permanenţă în conştiinţa poporului român.
Versurile lui Nichita Stănescu, inspirate de Monografiei oraşului Ploieşti, scrisă de Mihail Sevastos, au sintetizat valoarea educativă a operei marelui dramaturg: "Caragiale, Caragiale!/Dacă nu erai matale/Rămîneam tot...Haimanale!"
Puţintică răbdare!
Spuneam că paşii lui Caragiale la Calu Iapa reverberează, într-un anume fel, şi astăzi, prin oamenii săi. Unul dintre ei este Traian Socea, fondatorul acestei reviste, socotită drept una dintre cel mai bune publicaţii săteşti din ţară, ca să nu mai spun că, în Neamţ, judeţ cu 72 de comune, apar doar 3 asemenea periodice, "Calu Iapa" avînd un profil aparte. Ei bine, eforturilor sale ne-am asociat cîţiva prieteni, scriitori şi publicişti, tocmai pentru a-i dovedi preţuirea faţă de curajul de a se consacra evocării şi nemuririi spiritualităţii meleagului său natal, în vremuri cînd mulţi nu ţintesc decît îmbogăţirea prozaică, efemeră. Cercetătorii arhivelor de peste ani vor descoperi revista "Calu Iapa" şi vor consemna lucrurile întîmplate în aceste vremuri, cu emoţia pe care o încercăm şi noi astăzi, bucuroşi să oferim cetăţenilor de la Piatra Şoimului crîmpeie din trecutul aşezării lor şi nu numai. Fireşte, asta numai cu condiţia ca această revistă să trăiască peste ani şi, bunînţeles, să se mai ivească fii ai satului, precum Traian Socea. De bună seamă, invocîndu-l şi evocîndu-l pe vechiul şi veşnicul Caragiale, sînt onorat să vă semnalez, iubiţi cititori de "Calu Iapa", că întemeietorul acestei reviste trăieşte, cu proporţiile cuvenite, într-o anume cîrdăşie cu spiritul nui nenea Iancu, dovadă fiind faptul că primul, singurul şi..."cel mai mare" ziarist pe care l-a dat, deocamdată, comuna d-voastră a fost redactor şef al săptămînalului "Răcnetul Carpaţilor", iar acum este "moftangiu şef" al săptămînalului "Moftul Neam(ţ)ului", fondat chiar în "Anul Caragiale", împreună cu generosul şi pilduitorul om care este domnul Petre Ralea, patronul firmei "Ralea C&A Company" din Piatra Neamţ, unul dintre sponsorii cei mai cu drag de oamenii acestor locuri. Adăugaţi, monşerilor, la cele enumerate, şi prestaţiile consăteanului dvs., Traian Socea, la emisiunile de fiecare dimineaţă "Crănţănitorii de ziare", de la Radio M Plus" și „Tele M”, "Spovedanie la Pafnutie" și „Lumea satului”, de la televiziunea Tele'M Piatra Neamţ, şi veţi consimţi la onoarea de a-i fi contemporani. Parol!

  Prof. Constantin Prangati

" Cum am fost aşa rămînem"

Am citit, cu regretabilă întîrziere, cîteva numere ale revistei CALU IAPA, al cărui suflet, Traian Socea, s-a impus în presa noastră -vorbită şi scrisă - ca un gazetar redutabil, curajos şi onest.
Ceea ce ne-a reţinut atenţia este faptul că un intelectual de talia mentorului revistei nu şi-a uitat obîrşia, sprijinind - cu fapte, nu cu discursuri - dezvoltarea a ceea ce este omenesc şi românesc în oamenii din existenţa cărora s-a plămădit propria-i existenţă.
Cu adevărat gazetă sătească, vie şi viguroasă, publicaţia CALU IAPA îşi trage sevele din înseşi bucuriile şi frămîntările comunităţii rurale pe care o slujeşte, cu generozitate, naturaleţe şi curiozitate, într-o lume românească anapoda, gălăgioasă, orgolioasă peste măsură, pe cale de a-şi pierde din identitate şi din memorie.
Din aceeaşi iubire de oamenii spaţiului nemţean, a văzut lumina tiparului şi cartea "La Pîrîul dorului. Literatură populară de pe Valea Bistriţei şi din împrejurimi", mult mai cunoscută marilor biblioteci universitare din ţară decît celor şcolare din judeţ.
Autorul ei trăieşte printre nemţeni de pe la sfîrşitul anilor '60, cînd, după absolvirea Facultăţii de Filologie din Bucureşti, a pătruns, mai întîi la Borca şi apoi în aproape toate satele acestui ţinut, într-o lume asemănătoare, paradoxal, cu aceea a Muscelului natal.
În mai mult de trei decenii, a cunoscut aici copii şi tineri, bărbaţi şi femei de toate vîrstele, care au păstrat în memorie şi în inimă balade, doine, cîntece lirice, descîntece, strigături şi poezii ale obiceiurilor cu însuşiri artistice excepţionale, cristalizate în vreme prin cizelări succesive.
Cel care a alcătuit autologia (este de menţionat că textele culese sînt mult mai numeroase) a simţit că folclorul literar nemţean se prezintă ca un fenomen de incontestabilă frumuseţe, varietate şi complexitate. El îşi recunoaşte doar osteneala de a restitui oamenilor şi locurilor creaţii spirituale zămislite din străvechime, care nu trebuie irosite prin uitare.
În acelaşi timp, autorul a dorit să deschidă drum larg unor culegători cu mai mult har decît el, care să descopere şi să noteze necontenit cîntecele curate ale trecutului, în cărţi mai izbutite.
Acesta este încredinţat că învăţători, profesori, preoţi, alţi intelectuali de la sate se vor apleca fără întîrziere, cu înţelegere şi căldură, asupra folclorului localităţilor în care trăiesc, aşa cum nu au făcut-o nu puţini înaintaşi. Se va aduce, astfel, un enorm serviciu comunităţilor rurale pe care le reprezintă, folcloristicii nemţene şi naţionale, prin conservarea unui tezaur spiritual de mare valoare, deschis cercetărilor prezente şi viitoare.
Pe de altă parte, se va vedea că, oricît de argresiv va fi tăvălugul globalizării prin "Mac Donaldizare", "cocacolizare" şi " telenovelizare", localităţile rurale şi naţiunea noastră vor avea inteligenţa, sufletul şi forţa de a-şi conserva identitatea. Prof. Gheorghe ŢIGĂU

Meşteşuguri şi îndeletniciri la Calu Iapa

Puţine comune din ţară au benefiat de o natură atît de darnică, precum Piatra Şoimului. Tocmai dărnicia ei a făcut ca, în decursul vremurilor, pe văile pîraielor Calu şi Iapa să se dezvolte comunităţi puternice, produsele hărniciei şi priceperii oamenilor locului trecînd, nu de puţine ori, fruntariile ţării. Documentele şi puţinele urme care încă se mai păstrează dovedesc că, în ultimele două secole, satul Iapa, în primul rînd, a avut o activitate economică deosebită, depăşind cu mult pe cea din aşezări mult mai mari, deşi, către sfîrşitul secolului XIX, populaţia acestei aşezări nu depăşea 500 de locuitori. Şi, totuşi, deşi se întrezăreau perspective de mare anvergură pentru acele vremuri, totul s-a pierdut, aproape totul a fost dat uitării. Din păcate, lipsa resurselor financiare, ale unui capital autohton capabil să pună în valoare zăcămintele locului, şi-au spus cuvîntul, multe dintre îndeletnici pierzîndu-se, nemeritat, în timp.
* creşterea animalelor - prima activitate mai importantă, este legată de cele mai îndepărtate vremuri. Creşterea cailor, vitelor şi a oilor a avut largă răspîndire în zonă, preponderent într-un spaţiu care oferea condiţii excelente. Mai mult, creşterea cailor a fost, pornind chiar din perioada feudalismului timpuriu, printre primele semne ale dezvoltării în secolel următoare;
* agricultura - În majoritate, terenurile repartizate grînelor erau puţine, mare parte dintre locuitori căutînd a-şi procura cereale din alte zone, oferind, la schimb, lemn de foc şi de construcţii celor din podişul moldovenesc, în paralel dezvoltîndu-se o altă activitate, cărăuşia. Atunci cînd au primit pămînt, datorită evenimentelor istorice, majoritatea acestor suprafeţe au fost pierdute datorită distanţei prea mari sau a slabei calităţi a terenurilor.
* pomicultura - Deşi satele Calu şi Iapa, în primă fază, nu dipuneau de întinse suprafeţe cu păduri, acest lucru nu a împiedicat înfiinţarea unor livezi, tradiţia continuîndu-se şi astăzi. Mai mult, aşa cum consemnam şi în numărul trecut al publicaţiei noastre, majoritatea suprafeţelor ocupate cu pomi fructiferi erau cele obţinute prin delniţire: delniţele - fîşii obţinute prin despădurire.
* albinăritul vine din cele mai îndepărate vremi, încă de pe vremea tracilor, moştenit de daci şi continuat în mileniile următoare. Cum în mai toată Moldova, la aproape fiecare gospodărie de român, a existat cîte o mică prisacă, albinăritul a făcut ca spaţiul dintre Nistru şi Carpaţi să fie unul dintre cei mai mari producători de miere, comercializată, în mare parte, către ţările din centrul Europei. De remarcat, cele mai mari cantităţi, la Neamţ, mai cu seamă, erau vîndute prin intermediul aşezămintelor mănăstireşti, majoritatea satelor de pe valea Bistriţei, din aval de Bîtca Doamnei, trecînd, vremelnic, sub tutela Mînăstirii Bistriţa.
* exploatarea şi preindustrializarea lemnului, în ultimele două - trei secole, au fost determinante în dezvoltare economică şi socială a aşezărilor din actual areal al comunei. Comerţul cu material lemnos a avut rolul său, poziţia geografică fiind cea care a marcat, de cele mai multe ori, activitatea, comuna fiind aşezată în preajma întretăierii vechilor drumuri comerciale, ce făceau legătura, prin pasul Ghimeş Palanca, dintre Moldova şi Transilvania. În ultimele două secole, un rol la fel de important l-au jucat Piatra şi Roznov (fostul Seucăuţi, sat aflat la confluenţa Cracăului cu Bistriţa).
La Iapa, de exemplu, către sfîrşitul ce. XIX, a fost înfiinţată o fabrică de cherestea, care dispunea de un lung canal, prin care dulapii pluteau pînă la depozitul de cherestea, aflat în apropierea Bistriţei, de fapt, un complex ingineresc de pionierat pentru judeţul Neamţ.
* vărăritul - Bunătatea naturii a fost fără limite, iar pe cursul pîrîului Iapa, în punctul numit Varniţă, dar şi la Calu, s-a constituit, în timp, o nouă breaslă, a vărarilor, meşteşug împrumutat de la populaţia aflată dincolo de Carpaţi, dar care mai poate fi întîlnit şi astăzi în satele de pe malurile Bicazului. Deşi tradiţia nu a mai fost continuată, pentru localnici a constituit o sursă de dezvoltare, fiind singurii, după cîte atestă documentele de arhivă, care ar fi practicat un astfel de meşteşug, după ieşirea Bistriţei din munţi, cel puţin pe teritoriul actual al judeţului Neamţ.
* pietrăritul - dezvoltarea comunităţilor a impus, evident, găsirea unor noi materiale de construcţii, pentru aşezările din zonă piatra de munte şi de pe cursul apelor a reprezentat o importantă resursă naturală, majoritatea exploatărilor fiind pe cursul pîrîului Iapa şi Calu.
* morăritul - satul Iapa a mai fost renumit şi prin numărul mare de mori şi pive construite pe cursul de apă cu acelaşi nume. Întreg complexul a fost favorizat de diferenţa de altitudine, de viteza apei, parte dintre ele continuîndu-şi activitatea pînă după cel de-al doilea război mondial. Economice şi ecologice în acelaşi timp, din păcate, instalaţiile au fost distruse.
* sticlăria - veche îndeletnicire în spaţiul transilvan, a ajuns în judeţul Neamţ relativ tîrziu, la începutul sec XX, chiar dacă zona dispune de împortante resurse naturale. Mai mult, pentru Neguleşti şi satele învecinate, fabrica de sticlărie ar fi fost un important motiv de ieşire din anonimat, însă un incendiu devastator, în 1913, la care s-au adăugat problemele economice din anii de criză de la sfîrşitul deceniul III, al secolului trecut, au dus la falimentarea fabricii, iar specialiştii veniţi din Polonia să plece în patria natală.
* Desigur, alături de îndeletnicirile enumerate mai sus au fost şi altele, multe dintre ele păstrîndu-se şi astăzi: morărit, tîmplăria (stoleria), dogăria (butnăria), dulgheria (teslăria), rotăria, zidăria (pietrăria), fierăria, olăria, cojocăria, ciobotăria, croitoria, fiecare jucînd rolul său în evoluţia social - economică a aşezărilor de pe pîraiele Iapa şi Calu.

Legende moştenire: Cobîle - vechea denumire a comunei Calu Iapa?!

În privinţa denumirilor satelor Calu şi Iapa există o altă legendă, ce a circulat pînă spre sfîrşitul sec.al XIX - lea - alături de cea despre care publicaţia noastră a făcut referire într-un număr anterior - în care nu apare, ca personaj principal, domnitorul Ştefan cel Mare. Aşadar, cealaltă, parţial, se aseamănă cu multe poveşti, legende şi balade din spaţiul carpatic, iar în sprijinul acesteia vine tocmai "Dicţionarul geografic asupra judeţului Neamţ", de Constantin D. Ghiorghiu, lucrare care a văzut lumina tiparului în 1895 - premiată de Societatea Geografică Română, cu ocazia adunării din 4/16 martie 1891. Dar, iată ce consemna istoricul şi geograful Constantin D. Ghiorghiu, în 1890: "Se zice că pîraiele Calu, Iapa şi Mînza se numesc astfel, după o întîmplare curioasă: un mocan fiind fugărit de nişte tătari şi temîndu-se să nu fie prins, a lăsat în drum caii sei, iar el s'a îndosit singur prin codrii. Întorcîndu-se după un timp îndărăt, în loc de cai a găsit numai oasele lor, iar pîraiele lîngă care le-a găsit le-a dat numirile de Calu, Iapa şi Mînza (legendă spusă prin partea locului)."
Din păcate, legenda nu face referire la un anumit moment istoric, aşa cum, o altă versiune leagă aceste denumiri de o bătălie purtată de oastea voievodului Ştefan cel Mare la Socea, sat aflat astăzi în comuna Rediu, judeţul Neamţ, motiv pentru care marele domnitor, după obiceiul locului, a construit Mînăstirea Tazlău, în 1497. Dintr-o anume precauţie, pentru că nu se putea altfel, domnitorul ar mai fi avut încă doi cai, odihniţi şi bine hrăniţi, care ar fi putut participa, la nevoie, în luptă. Însă, cîtă vreme nu există un document care să ateste o variantă sau alta, nu se poate da un verdict clar. Interesant este că numeroasele denumiri legate de cai, precum Calu, Iapa şi Mînza - cele mai cunoscute, apoi, Bîtca Cailor, Bîtca Iepei, Pîrîul Cailor, Piciorul Cailor, Pinul Cailor, Dealul Iepei, Dealul Cailor, Gura Iepei etc. vin să confirme faptul că în spaţiul actual al comunei Calu Iapa ar fi existat vestite crescătorii de cai, în paralel desfăşurîndu-se un comerţ înfloritor cu aceste superbe animale. Mai mult, se mai afirmă că ţările vecine Moldovei cumpărau cai tocmai de la Cobîşle (vechea denumire a spaţiului care cuprinde văile pîraielor Calu şi Iapa), cnezii leşi fiind printre cei mai importanţi beneficiari.
* Cobîle - cuvînt slav, înseamnă crescător de cai. În cazul nostru, locuri unde se creşteau cai.