 |
| Eu, Baştulea, acum aproape 60 de ani... |
Traian SOCEA
”Niciodată toamna nu fu mai frumoasă…” mi s-arată în ăst an mai urîtă decît oricare cele de
pînă acum. Gîndindu-mă la cele argheziene de odinioară, în peisaj mi-au apărut multele
primăveri ale propriei-mi vieți. De toate îmi amintesc cu destulă-nfiorare, obligat
de cele din ultimii ani, care nici ele nu se mai asemuiesc decît parțial color,
mai ales cu cele ale minunatei mele copilării, cînd verdele înstăpînea rîul-ramul,
de-a valma, oriunde pașii m-ar fi purtat.
Pe atunci, așadar, primăvara se înfăţişa întocmai
cum era cuvîntată în dicționar, căci, copil-țăran fiind, deja prididisem a
desluși că dacă ”plouă în mai, vom avea mălai”. Eram mulțișori ghiavolii pe
care natura înconjurătoare ne iubea în devălmășie, în sensul că suporta toate
siluirile noastre infantile, noi petrecîndu-ne veacul pe-ntreg relieful
Dealului Roznovanu, care se sprijinea prea abrupt pe îngusta albie a pîrîului
Iapa. Făcîndu-ne datoria mereu la coada vacii, normal că tot draga natură ne
oxigena imaginația, stimulîndu-ne creativitatea de imaș, așa precîtă puteam
avea noi la 10-12 ani.
Precum puteți a mă crede, avîntul creator ne era
mintenaș oprit de cîte un benghi pe fruntea noastră inovativă, de rotulele
genunchilor juliți a mia oară, și atîtea-cîte-alte pălituri la coaste, coate și
alte protuberanțe gonflate pe trupuri de proteina administratată generos de
către mamele noastre în toate străchinile, cratițele și tigăile din bucătărie,
doar-doar ne-or sătura gurile mereu hulpave...Așa încît, e tare greu să nu-mi
mai amintesc de marea ispravă a copilăriei mele, anume cînd, mai viteaz decît
oricine, am intrat voinicește prin gardul ce împrejmuia ”Poama lu Arcip”, și
tocmai cînd să-mi umplu sînul cu struguri ce-abia dădeau în pîrgă, îl și aud
răcnind din toți rărunchii lumii pe prietenul de șotii, Fănică Ghiontac:
- Hoooțuuu la
poamă, bădie Culițăăă!...
Normal
c-am zbughit-o, precum turcii la Smîrdan. De frica venirii lui Culiță Archip, stăpînul
viei, am încurcat cărăruia pe care venisem și, desigur, n-am mai nimerit borta
din gard, prin care intrasem. Am forțat ieșirea de urgență prin alt loc al
împrejmuirii de sîrmă, impletită cu felurite bețe și fușteie din alun recoltate
din huciul megieș, ascuțite într-atît de bine încît să-mi sfîrtece traista
testiculară, exact cît să-mi bage în alertă tot neamul meu cel mai vestit, cum
că-s pe cale de a prăpădi ouțul cel
drept și, prin urmare, salutare
să mai pot avea urmași...Bineînțeles că Fănică nu văzu vreo urmă de proprietar,
și deja se tăvălea de rîs în știoalna ițită de meandrele pîrîului Iapa în chiar
coasta imașului părinţilor săi, în care prindea chitici cu mîinile lui dibace.
Tot el a fost primul care, auzindu-mi urletele de durere, a înțeles că nu-i
deloc de șagă și s-a pornit a sui dealul, ca să-mi dea primul ajutor, firește...
Ce-a
urmat? De bună seamă, un episod dramatic pentru mama și frații mai mari, eu,
Prîslea familiei fiind, uitîndu-mă la toţi cum își bombăneau spaima, în felurite chipuri. M-am dumirit
abia la spital, unde un doctor cît Gogea Mitu mi-a dereticat marsupiul cu tot
felul de instrumente, dezinfectanți și pansamente, după care o tanti soră mi-a
trîntit o injecție ce deslușisem că se cheamă antitetanos. Apoi, un alt nenea
doctoru mi-a aplicat 5 copci pe lungimea spintecăturii, cu un clește asemănător
celui cu care bădia Ghiță alui Fasolă potcovea armăsarii comunali, la fierăria
primăriei. Cinci zile am rămas internat în spitalul din Roznov și vă
mărturisesc că mi-a plăcut totul, înafara injecției-antitetanos pe care mi-o
făceau în fiece zi și care mă doare și astăzi, parcă.
Ajuns
acasă, am capitalizat toată compasiunea alor mei, plus afecțiunea celor de pe uliță și din întreagă
cotuna noastră, arătînd și alintîndu-mă cu cele 5 copci către toate lumea
care-mi pica la îndemînă. Însă, preferata vizualizării urmărilor accidentului
meu era Olandina, care, mai mică decît mine cu vreo 3-4 ani, mă compătimea pînă
la lacrimi, căci eu n-o cruțam deloc tot victimizîndu-mă. O pîndeam și-o
înghesuiam în locuri prielnice, ridicam poala cămeșoiului lung pînă la genunchi
– căci doar atît purtam toată vara – și o imploram să-mi privească iarăși
teritoriul inghinal:
- Am
copci, numără-le, tot cinci sunt?!..
Olandina a ajuns o femeie
frumoasă, inteligentă și întreprinzătoare. Pe legea mea, cred că de la
număratul copcilor mele i se trage, lucru pe care i l-am și mărturisit..
Evident, am făcut-o mult mai tîrziu, către apogeul maturității, în speranța
că... poate-poate... Evident, n-am impresionat-o și, deci, nu mi-a cedat nici chiar
cînd am informat-o precum că ”orice faptă bună nu rămîne nepedepsită!”, în
cazul meu văduvită de recunoștință. Dar, așa se preumblă viața, mă consolez cu
imaginea aceea de demult, în care degetuțele ei gingașe numărau copcile
răsfirate pe croiala scrotului meu beteag.
- Sînt toate
cinci, n-ai prăpădit nici una!...
Bucuros nevoie mare, o
încredințam că mai am ușoare dureri, că rana-i ca și vindecată, că... Întocmai
ca la comandă, o înhățam de mînă, ne afundam în hățișurile luncii pîrîului
Iapa, în care rătăceam ceasuri bune, exagerîndu-i grozăviile suferinței mele
și, prevalîndu-mă de convalescență, o înduioșam într-atît încît mă lăsa s-o
pup, ba chiar s-o și pipăi ștrengărește...
Pe
Olandina n-am mai văzut-o de vreun deceniu. E, de vreo 20 de ani, în Italia, unde și-a construit
rosturi frumoase. Vine rar acasă, deși și aici și-a amenajat tot confortul.
Drept care, aste rînduri mi le doresc un omagiu pentru copilăria ei, și-a
noastră...
Așadar,
copilăria și o părticică din adolescență mi le-am petrecut cum nimeni de pe
lumea asta n-a avut norocul. Cuvintele nu mi-s destule ca să-i evoc pe
inegalabilii mei părinți, frați și surori, pe vecinii și prietenii din cotună,
pe colegii de școală. Prin urmare, atîtea ghidușii săvîrșite tovărășește cu
Nelu Merealbe și Benoni Avasîlcăi, cu Dochița Junghiu și Anișoara Papafoi, cu
Țîlică Frumosu și Costachi Barabulea, cu Argentina Balamuc și Creța Pîsdosu, cu
Jănică Fruntelată și Bițu Harpagică, cu Neculai Baroiu și Tanăsie Vorghitu. Cu
cei mai mulți dintre ei am fost într-o veritabilă camaraderie, în înțelesul
”unul pentru toți, toți pentru unul!”, însă pe prea puțini dintre ei îi mai
întîlnesc, viața împrăștiindu-i în multe zări. Sînt, carevasăzică, încredințat
că rîndurile mele le vor provoca nostalgii, că le vor stîrni dorul de acasă.
Acasă, tărîmul copilăriei noastre
neasemuite, ale cărei crîmpeie-mi
reverberează mai șugubăț astăzi. Și, da!, nici azi nu mi-aș putea ierta să nu
amintesc de frustrările de pe atunci cînd, bunăoară, vecinul Ghigel Vîrtosu era
privilegiatul cotunei, în înțelesul că foarte rar s-amesteca cu noi, cei de
rînd, nici la joacă, nici la muncile gospodărești, ca să nu mai spun de coada
vacii. Ta-su era președintele cooperației, iar mă-sa, cînd nu ședea acasă
să-ngrijească de singurul lor copil, Ghighel, și de imensa lor gospodărie, era
gestionară la magazinul mixt. Odraslei ăsteia i-a pus numele arțăgoasa de
mumă-sa, Aglaia, după fiul învățătorului comunal Pleșoianu, Ghighi, un băiat
mai în vărstă decît noi cu vreo 4-5 ani, premiantul școlii, iubit de toată
suflarea satului. Ei, Aglaia și-a dorit
ca progenitura să-i calce pe urme, ba chiar l-a pus și pe secretarul sfatului
popular să scrie diminutivul GHIGHEL, în rubrica ”Prenume” din certificatul de
naștere. Acasă, la părinți, Aglaia, ca și bărba-su Grigorie, fuseseră mai
sărmani decît mulți consăteni, însă pleașca ”emancipării” lor le-a oferit-o
unchiul său Coriolan Pîrțac, care, pe la mijlocul anilor șaizeci din secolul
trecut, era activist de partid la raionala Buhuși, și-l pusese pe nepo-su
președintele cooperativei de consum comunale, iar pe nevastă-sa gestionară la
magazinul sătesc, al cărui proprietar fusese, odinioară, Șloim Haim.
 |
| Baştulea, la 60 de ani, trecuţi.... |
Ghighel
dormea în pijamale, purta costum marinăresc, cu pantaloni atîrnați cu pachești-ham de umerii săi dolofani, cu
chipiu bleumarin, brodat cu tridentul zeului Neptun deasupra cozorocului,
tricou cu dungi albastre desenate
orizontal și pantofi de lac, spre marea invidie a noastră. În ăst harnașament,
în zilele de sărbătoare, de mînă cu
mă-sa, defila pe uliță, vorbeau orășenește ca și cum își
puseseră limbile pe bigudiuri, așa ca s-audă și să crape de ciudă toți
megieșii. Răsfățatul și prostul școlii de atunci a ajuns capitalistul
vremii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu