9 oct. 2018

Baștulea, incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa

Eu, Baştulea,
acum aproape 60 de ani...



Traian SOCEA

”Niciodată toamna nu fu mai frumoasă mi s-arată în ăst an mai urîtă decît oricare cele de pînă acum. Gîndindu-mă la cele argheziene de odinioară, în peisaj mi-au apărut multele primăveri ale propriei-mi vieți. De toate îmi amintesc cu destulă-nfiorare, obligat de cele din ultimii ani, care nici ele nu se mai asemuiesc decît parțial color, mai ales cu cele ale minunatei mele copilării, cînd verdele înstăpînea rîul-ramul, de-a valma, oriunde pașii m-ar fi purtat.
Pe atunci, așadar, primăvara se înfăţişa întocmai cum era cuvîntată în dicționar, căci, copil-țăran fiind, deja prididisem a desluși că dacă ”plouă în mai, vom avea mălai”. Eram mulțișori ghiavolii pe care natura înconjurătoare ne iubea în devălmășie, în sensul că suporta toate siluirile noastre infantile, noi petrecîndu-ne veacul pe-ntreg relieful Dealului Roznovanu, care se sprijinea prea abrupt pe îngusta albie a pîrîului Iapa. Făcîndu-ne datoria mereu la coada vacii, normal că tot draga natură ne oxigena imaginația, stimulîndu-ne creativitatea de imaș, așa precîtă puteam avea noi la 10-12 ani.
Precum puteți a mă crede, avîntul creator ne era mintenaș oprit de cîte un benghi pe fruntea noastră inovativă, de rotulele genunchilor juliți a mia oară, și atîtea-cîte-alte pălituri la coaste, coate și alte protuberanțe gonflate pe trupuri de proteina administratată generos de către mamele noastre în toate străchinile, cratițele și tigăile din bucătărie, doar-doar ne-or sătura gurile mereu hulpave...Așa încît, e tare greu să nu-mi mai amintesc de marea ispravă a copilăriei mele, anume cînd, mai viteaz decît oricine, am intrat voinicește prin gardul ce împrejmuia ”Poama lu Arcip”, și tocmai cînd să-mi umplu sînul cu struguri ce-abia dădeau în pîrgă, îl și aud răcnind din toți rărunchii lumii pe prietenul de șotii, Fănică Ghiontac:
-       Hoooțuuu la poamă, bădie Culițăăă!...
        Normal c-am zbughit-o, precum turcii la Smîrdan. De frica venirii lui Culiță Archip, stăpînul viei, am încurcat cărăruia pe care venisem și, desigur, n-am mai nimerit borta din gard, prin care intrasem. Am forțat ieșirea de urgență prin alt loc al împrejmuirii de sîrmă, impletită cu felurite bețe și fușteie din alun recoltate din huciul megieș, ascuțite într-atît de bine încît să-mi sfîrtece traista testiculară, exact cît să-mi bage în alertă tot neamul meu cel mai vestit, cum că-s pe cale de a prăpădi ouțul cel  drept și, prin urmare,  salutare să mai pot avea urmași...Bineînțeles că Fănică nu văzu vreo urmă de proprietar, și deja se tăvălea de rîs în știoalna ițită de meandrele pîrîului Iapa în chiar coasta imașului părinţilor săi, în care prindea chitici cu mîinile lui dibace. Tot el a fost primul care, auzindu-mi urletele de durere, a înțeles că nu-i deloc de șagă și s-a pornit a sui dealul, ca să-mi dea primul ajutor, firește...
Ce-a urmat? De bună seamă, un episod dramatic pentru mama și frații mai mari, eu, Prîslea familiei fiind, uitîndu-mă la toţi cum își  bombăneau spaima, în felurite chipuri. M-am dumirit abia la spital, unde un doctor cît Gogea Mitu mi-a dereticat marsupiul cu tot felul de instrumente, dezinfectanți și pansamente, după care o tanti soră mi-a trîntit o injecție ce deslușisem că se cheamă antitetanos. Apoi, un alt nenea doctoru mi-a aplicat 5 copci pe lungimea spintecăturii, cu un clește asemănător celui cu care bădia Ghiță alui Fasolă potcovea armăsarii comunali, la fierăria primăriei. Cinci zile am rămas internat în spitalul din Roznov și vă mărturisesc că mi-a plăcut totul, înafara injecției-antitetanos pe care mi-o făceau în fiece zi și care mă doare și astăzi, parcă.

Ajuns acasă, am capitalizat toată compasiunea alor mei, plus afecțiunea celor de pe uliță și din întreagă cotuna noastră, arătînd și alintîndu-mă cu cele 5 copci către toate lumea care-mi pica la îndemînă. Însă, preferata vizualizării urmărilor accidentului meu era Olandina, care, mai mică decît mine cu vreo 3-4 ani, mă compătimea pînă la lacrimi, căci eu n-o cruțam deloc tot victimizîndu-mă. O pîndeam și-o înghesuiam în locuri prielnice, ridicam poala cămeșoiului lung pînă la genunchi – căci doar atît purtam toată vara – și o imploram să-mi privească iarăși teritoriul inghinal:
- Am copci, numără-le, tot cinci sunt?!..
Olandina a ajuns o femeie frumoasă, inteligentă și întreprinzătoare. Pe legea mea, cred că de la număratul copcilor mele i se trage, lucru pe care i l-am și mărturisit.. Evident, am făcut-o mult mai tîrziu, către apogeul maturității, în speranța că... poate-poate... Evident, n-am impresionat-o și, deci, nu mi-a cedat nici chiar cînd am informat-o precum că ”orice faptă bună nu rămîne nepedepsită!”, în cazul meu văduvită de recunoștință. Dar, așa se preumblă viața, mă consolez cu imaginea aceea de demult, în care degetuțele ei gingașe numărau copcile răsfirate pe croiala scrotului meu beteag.
-       Sînt toate cinci, n-ai prăpădit nici una!...
Bucuros nevoie mare, o încredințam că mai am ușoare dureri, că rana-i ca și vindecată, că... Întocmai ca la comandă, o înhățam de mînă, ne afundam în hățișurile luncii pîrîului Iapa, în care rătăceam ceasuri bune, exagerîndu-i grozăviile suferinței mele și, prevalîndu-mă de convalescență, o înduioșam într-atît încît mă lăsa s-o pup, ba chiar s-o și pipăi ștrengărește...
Pe Olandina n-am mai văzut-o de vreun deceniu. E, de vreo 20 de ani, în Italia, unde și-a construit rosturi frumoase. Vine rar acasă, deși și aici și-a amenajat tot confortul. Drept care, aste rînduri mi le doresc un omagiu pentru copilăria ei, și-a noastră...
Așadar, copilăria și o părticică din adolescență mi le-am petrecut cum nimeni de pe lumea asta n-a avut norocul. Cuvintele nu mi-s destule ca să-i evoc pe inegalabilii mei părinți, frați și surori, pe vecinii și prietenii din cotună, pe colegii de școală. Prin urmare, atîtea ghidușii săvîrșite tovărășește cu Nelu Merealbe și Benoni Avasîlcăi, cu Dochița Junghiu și Anișoara Papafoi, cu Țîlică Frumosu și Costachi Barabulea, cu Argentina Balamuc și Creța Pîsdosu, cu Jănică Fruntelată și Bițu Harpagică, cu Neculai Baroiu și Tanăsie Vorghitu. Cu cei mai mulți dintre ei am fost într-o veritabilă camaraderie, în înțelesul ”unul pentru toți, toți pentru unul!”, însă pe prea puțini dintre ei îi mai întîlnesc, viața împrăștiindu-i în multe zări. Sînt, carevasăzică, încredințat că rîndurile mele le vor provoca nostalgii, că le vor stîrni dorul de acasă.
Acasă, tărîmul copilăriei noastre neasemuite, ale cărei crîmpeie-mi reverberează mai șugubăț astăzi. Și, da!, nici azi nu mi-aș putea ierta să nu amintesc de frustrările de pe atunci cînd, bunăoară, vecinul Ghigel Vîrtosu era privilegiatul cotunei, în înțelesul că foarte rar s-amesteca cu noi, cei de rînd, nici la joacă, nici la muncile gospodărești, ca să nu mai spun de coada vacii. Ta-su era președintele cooperației, iar mă-sa, cînd nu ședea acasă să-ngrijească de singurul lor copil, Ghighel, și de imensa lor gospodărie, era gestionară la magazinul mixt. Odraslei ăsteia i-a pus numele arțăgoasa de mumă-sa, Aglaia, după fiul învățătorului comunal Pleșoianu, Ghighi, un băiat mai în vărstă decît noi cu vreo 4-5 ani, premiantul școlii, iubit de toată suflarea satului. Ei, Aglaia și-a  dorit ca progenitura să-i calce pe urme, ba chiar l-a pus și pe secretarul sfatului popular să scrie diminutivul GHIGHEL, în rubrica ”Prenume” din certificatul de naștere. Acasă, la părinți, Aglaia, ca și bărba-su Grigorie, fuseseră mai sărmani decît mulți consăteni, însă pleașca ”emancipării” lor le-a oferit-o unchiul său Coriolan Pîrțac, care, pe la mijlocul anilor șaizeci din secolul trecut, era activist de partid la raionala Buhuși, și-l pusese pe nepo-su președintele cooperativei de consum comunale, iar pe nevastă-sa gestionară la magazinul sătesc, al cărui proprietar fusese, odinioară, Șloim Haim.
Baştulea,
la 60 de ani, trecuţi....
Ghighel dormea în pijamale, purta costum marinăresc, cu pantaloni atîrnați  cu pachești-ham de umerii săi dolofani, cu chipiu bleumarin, brodat cu tridentul zeului Neptun deasupra cozorocului, tricou cu dungi albastre  desenate orizontal și pantofi de lac, spre marea invidie a noastră. În ăst harnașament, în zilele de sărbătoare, de  mînă cu mă-sa, defila pe uliță, vorbeau orășenește ca și cum își puseseră limbile pe bigudiuri, așa ca s-audă și să crape de ciudă toți megieșii. Răsfățatul  și  prostul școlii de atunci a ajuns capitalistul vremii. Veți vedea și cum.... 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector