Traian SOCEA
 |
| IO, Iulie - 2018, motel Cristina -Bicaz |
Iarna lui 1965 se ținea bine și către sfîrșitul lunii martie, spre necazul
gospodarilor în bătătura cărora stogurile cu strînsură se subțiaseră, fînurile
din poduri erau pe terminate și ele, căci vitele mîncau mai cu nesaț decît în
gerul Bobotezei, parcă. Primăvara n-arăta a veni prea curînd și, prin urmare,
vacile și oile încă trebuiau hrănite la iesle, pînă a fi scoase la pășunat.
Gospodarii ajunseseră să umble la clăile cu strujeni, furaj uscat, pe care
animalele-l mîncau cît să-și amăgească foamea, căci, se știe, cocenii ăștia
sînt și greu de mestecat, și săraci în proteină.
Aveam misiunea de a duce la șîșcă, la moș Ion Tărcăoanu, o dată pe săptămînă, cîte o glugă
de astfel de ciocleji, pe care, împreună
cu soră-mea, Aneta, îi tocam și-i aduceam acasă. Mama punea tocătura în
ciubere, peste care presăra tărîțe sau făină de popușoi, apoi o stropea cu apă
clocotită. Amesteca totul și săra cu slatină adusă de la izvorul din dealul
Pughinei, aflat la vreo 7 kilometri de casa noastră. Iarna sau pe vreme de
secetă, cînd slatina era mai concentrată, împreună cu frații mai mari aduceam
cu căruța cîte două trei sute de litri de slatină, căci mama o folosea și la gătit,
și la conservat zarzavaturi, slănină, buturi de porc sau vițel, căci în acele
vremuri frigiderul încă n-ajunsese pe tărîmurile noastre. Mai mult, într-un
ceaun de 30-40 litri, mama fierbea slatina la foc mic vreme de cîteva ceasuri,
pînă apa se evapora aproape de tot. Rămîneau
patru-cinci kilograme de un anume precipitat, pe care mama îl întindea
dibace într-un covoraș subțire pe fundul unor tăvi, coveți sau chirsîne. Iarna,
aste recipiente erau așezate pe sobă, la căldură, pînă cînd ultima moleculă de
apă se dispersa în încăpere precum aerosolii, rămînînd un strat de doi-trei centimetri de iască, cum deprinsesem
a-i zice. Mama îmbrobodea marfa asta într-un ștergar de in, pe care, apoi, cu
un melesteu dolofan, îl bătuceam pînă cînd controlul de calitate spunea gata,
adică rezultau cam 2-3 kg de sare fină, care, în acele vremuri, era de nevăzut
în magazinele sătești...
Pe atunci,
iernile erau cu adevărat fabuloase,
comparîndu-le, firește, cu cele din ultimii ani - adevărate parodii ale celor de
odinioară, ca să nu-mi mai imaginez zăpezile de altădată de care s-a bucurat,
cu secole în urmă, celebrul Francois Villon. Prin urmare, în case și-n jurul
gospodăriilor vibra suflarea satului; fetele și mamele bucătărind și executînd
meșteșuguri tradiționale locului, în vreme ce băieții și tații ocupau
exteriorul și anexele, asigurînd lemnele pentru foc și îngrijirea animalelor.
Duminicile și-n sărbătorile religioase, tinerii ieșeau la căminul cultural – la
un film, sau pe tăpșanul fostei crîșme a lui Șloim Haim, unde flăcăii cu armata
făcută organizau hora satului. Maturii, cei mai cu stare, luau drumul singurei
crîșme din sat, dichisiți de sărbătoare, fudui nevoie mare. Bărbații, îmbrăcați
cu surtuce și pantaloni de suman, încălțați cu ciubote bilger și purtînd
căciuli astrahan pe cap, bătuceau viguros zăpada puhavă de pe drumul străbătut
cînd și cînd de cîte vreo sanie trasă de cai. Precum era obiceiul, la 5-6 metri îi urmau nevestele, îmbrăcate, și
ele, în straie de duminică, vesele și mîndre de soții lor aprigi și semeți
precum munții împrejmuitori. Iarna, nu de puține ori, bărbații chefuiau zdravăn
în singura crîșmă din sat. Pe mese lungi de cîte 3 metri, gălețile pline cu
„vin din Gios”( din Vrancea, adică) se goleau una după alta, hălcile de slănină
maturată în slatină erau împodobite cu funii de ceapă roșie și de usturoi, de
cîrnați afumați pe-ndelete în poduri din draniță și, ca ultim răsfăț,
scrumbiile murate - delicatese aduse de gestionarul Nelu Părosu tocmai de la
Galați.
Aste toate și cîte alte bunătăți
se evaporau ca și cum n-ar fi fost vreodată, sfidînd pe față austeritatea
impusă de autoritatea statului. Căci, vă reamintesc, un deceniu și mai bine,
comuniștii, ghidonați de comisarii sovietici, impuseseră cote obligatorii de
produse agroalimentare. Chiar și cei care dețineau puțin pămînt erau forțați să
predea la ORACA(Oficiul Regional de Achiziții și Colectare Animale), în fiecare
an, măcar un porc, un vițel sau o vacă. Asta la puțini ani după cumplita
foamete din anii ”46 -”47, căreia greu i-au supraviețuit moldovenii, mai ales.
Care-va-să-zică, pînă-ncătră seară, nevestele erau deja asudate de-atîta jucat
în hore și, mai ales, sîrbe. Apoi, ca la un ordin, aproape de asfințitul
soarelui, părăseau crîșma și se-ntorceau acasă, pentru a rezolva rînduielile de
seară ale gospodăriei, fără a crîcni cumva că soții lor au rămas la chef. Chef
care ținea pînă a doua zi-dimineața,
cînd mulți dintre ei - neamuri, firește - dădeau năvală în zămnicul nostru,
unde se dregeau cu must din pădurețe, mere și pere murate-n poloboace
burduhănoase, de 4 - 5 sute de kile. Altfel, obșteasca viață-și reintra în
ritmul domestic, căci bărbații începeau lucrul la pădure abia în primăvară. Orișicîtuși,
chiar dacă n-am văzut statistici oficiale, înclin să cred că, șezînd acasă, la
căldura sobei și la poalele nevestelor, natalitatea locală devenea mai
generoasă în lunile august-noiembrie, în acele vremuri.
Așadar, lucrul la pădure a fost principala ocupație a consătenilor
mei, pînă cînd, și numai țin minte anul, cei mai tineri dintre ei, inclusiv
femei, s-au dus ciopor la Săvinești, la Uzina de fire sintetice. Auzeam pentru
prima oară cuvinte precum operator chimist, amecist, lăcătuș-mecanic,
tablonist, filator, cuvinte pe care, pînă a le pricepe, le-am asociat unora
dintre vecinii mei ce deja se calificau în aste meserii, la locul de muncă.
Doamne, cît i-am înjurat pe Isidor Pingeală, pe Neculai Pîrțan, pe Gică Balot și
pe alții, care suiau și coborau din autobuzul - cursă în convenție, care-i
ducea și, respectiv, aducea de la Săvinești, cu aere pe care nici academicienii
nu și le dau.
În 1965, electrificarea satului începuse cu drumul principal, ulițele
lăturalnice, precum cea pe care se afla și casa noastră, avînd de așteptat încă
vreun an de zile. Firește, în serile de iarnă, ne culcam odată cu găinile, căci
gazul lampant era scump. Lampa cu burlui de 5 focuri era stinsă după vreo două
ceasuri de la înserat, în serile obișnuite. Însă, cînd la noi adăsta Moș
Costică Socea, fratele mai mic al tatei, care se-ntorcea sîmbăta seara din munți,
căci era pădurar la cantonul Frasin, lampa ardea mai mul timp. La lumina sa
pîlpîindă, din obștescul culcuș de după sobă, îi ascultam pe amîndoi povestind
despre ororile războiului, din care tata s-a întors cu beteșug la coapsa
dreaptă. Moș Costică fusese vînător de munte, luptînd și în Est, și în Vest,
pînă-n munții Tatra. A scăpat teafăr, însă avea să moară în 1971, împușcat din
greșeală la o vînătoare în Poiana Porcului, de un coleg, pădurar și el. Tare drag
mi-a fost Moș Costică! Mă ocrotea precum pe proprii copii, cu care, în vacanțe,
la cabana Frasin, devălmășeam și la muncile pădurii - la plantat și descopleșit
puieți, la degajat și rărit arboret, la cules zmeură, mure sau ciuperci, precum
și la joacă, slavă Domnului...
Patru martie e ziua mea de naștere. N-am știut
decît la-nceputul adolescenței că ziua de naștere este un eveniment și, prin
urmare, se sărbătorește. Preocupările familiei mele erau cele lucrative, adică
ale traiului de fiecare zi, căci eram cam mulțișori în bătătură. Tata, care
devenise pensionar, era abonat la Scînteia, ziar pe care, iarna, poștărița i-l
aducea la două-trei zile, căci răzbătea anevoie nămeții depuși pînă-nspre brîu
pe ulița călcată cînd și cînd de picior de om. Firește, obișnuiți ca el să fie
primul care răsfoiește ziarul, îl și auzim:
-
A murit tovarășul Dej!..
-
Cum așa?!, se
minunează mama, făcîndu-și și semnul crucii...
-
Cine știe ce va mai fi de-acu-ncolo, paștele mamii lor!..., rosti tata mai mult pentru sine.
De Paște îl auzeam înjurînd cînd se
certa cu unul, Jujeu, la baza ORACA de la Ruseni- Borlești, acolo unde preda
vitele la cotă, căci individul fura la cîntar, fără să-i pese de nimeni, avînd
spate puternic la raionala de partid de la Buhuși.
Fratele mai mare, Ion, deja lucra la UFS Săvinești și-și cumpărase
televizor Rubin, în rate. În sat, doar popa Cotfas mai avea televizor, însă
numai frate-miu a dus aparatul său la căminul cultural, unde sătenii au văzut
înmormîntarea lui Gheorghiu-Dej. Nu țin minte să fi văzut mai multă omenire
adunată la vreun alt eveniment, nici atîta bocet ș-atîtea lacrimi după „Măi Gheorghiţă,
cum făcuşi,/De-i f….şi în cur pe ruşi?/...Aşa suntem noi, românii:/Ne-am f…t în
cur stăpânii!”, vorba lui Păstorel, ca ecou al izgonirii din țară a armatei sovietice de
ocupație, meritul fiind al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Îmi amintesc că tristețea
poporului s-a dus precum un fum, căci „regele
a murit, trăiască regele!” părea expresia valabilă atunci în România populară, în care urcarea pe tron a lui Nicolae Ceaușescu
îi mobiliza pe români cu oarecare entuziasm.
Socoteala asta am priceput-o mai avan prin toamnă, cînd aproape
toată suflarea satului, îmbarcată-n căruțe și-n autobuzele Săvineștiului, a
fost dusă la Zănești, pe partea dreaptă a drumului Buhuși – Piatra Neamț, să-l ovaționeze pe noul stăpîn al țării.
Ceaușescu deja-și începuse vizitele de lucru prin țară, Săvineștiul fiind un
reper al politicii de industrializare a țării începută de noul regim. În
costume populare, în ținute de duminică, în căruțe dichisite cu covoare și
lăicere, toată lumea avea buchete de flori în mîini, pe care – ne instruiau niște
haldăi în costume negre – trebuia să le fluturăm la trecerea marelui conducător
prin fața noastră.
Nea Nicu se afla într-o decapotabilă,
iar eu, copleșit de toată larma iscată în jur, am aruncat mănunchiul de flori
înspre mașină. Atunci, securistul, care sta cu fața la oamenii fulgerați de emoții
pe caldarîm, m-a văzut. S-a apropiat de mine și, fără să-i pese de tata,
m-a-njurat și mi-a răsucit urechile pînă cînd și plînsul m-a podidit, și mucii
mi-au zburat din nas. Tata nu mi-a luat apărarea, a scăpat un „Dumnezeii mă-ti!”… Iar ca
dezastrul să mă ia-n stăpînire pe de-antregul, tocmai atunci l-am văzut pe
Ghighel alintîndu-se la poala mumă-sii, îmbrăcat la patru ace, tot marinărește,
firește. Rîdea de mine… Cu un rîs idiot,
care mă scoate din minți și în ziua de azi, amintindu-mi-l…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu