Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa(III)

Traian SOCEA  

Băiet eram, pe dealuri rătăceam...

La sfîrșitul anului 1964, Gheorghiu-Dej semna unul dintre ultimele decrete pe care Consiliul de Stat avea să le mai emită pînă în martie 1965, cînd președintele său avea să plece dintre pămînteni. Anume, cel care reboteza numele satului Iapa în Luminiș, al satului Calu în Piatra Șoimului, comuna urmînd să se cheme Piatra Șoimului. Sunt izvoare care consfințesc faptul că, în a doua parte a secolului al nouăsprezecelea, după organizarea comunelor rurale – în 1864, și pînă în 1923, comuna s-a chemat Calu-Iapa, cunoscînd o infloritoare dezvoltare economică(2 fabrici de cherestea, fabrica de sticlărie, mori și pive de apă, un important șeptel etc).

În 1923, comuna a fost desființată, satele Calu, Iapa, Negulești și Mastacăn( sat răzășesc, din actuala comună Borlești), alcătuind comuna Mastacăn, cu sediul administrativ(primăria) la Iapa. În 1931, se reînființează comuna Calu, care va trăi pînă în 18 decembrie 1964. Argumentele avansate în expunerea de motive de către săpînitorii de atunci, care să justifice schimbarea numelui - evident, ar putea fi căutate în arhiva fostului consiliu de stat. Îmi amintesc, însă, că principalul, solidul argument ar fi fost că „nu sună” frumos, că răutăcioși din localitățile vecine, și nu numai, persiflau:„Mă, di undi iești, di la calu-vaca?!” Ei bine, și astăzi, unii folosesc apelativul „iepean” sau „călean”, cu vădită conotație peiorativă, desigur...Eu, însă, mă număr printre cei tare mulți care văd calul ca pe una dintre cele mai nobile ființe. Tocmai de asta, socot că tot ce-i asociat calului e obligatoriu meliorativ, pledoaria mea laudativă fiind, prin urmare, meritată, îndreptățită. Istoria spune că, în Evul Mediu, Moldova era un important exportator de cabaline, iar legenda cu iapa, calul și mînza, pe care Ștefan cel Mare le-ar fi pierdut pe aceste meleaguri, au însemnat și valoare toponimică pentru strămoșii noștri, care, iată, se păstrează și reverberează și astăzi, ca nume proprii.

 Sigur, „intelectualii” acelor vremuri au găsit de cuviință să-i zică Piatra Șoimului satului Calu, deși impunătoarea stîncă veghează suveran-milenar asupra satului Poieni, iar Luminiș satului Iapa, pentru că valea pîrîului Iapa e mai largă, pe alocuri și, chipurile, mai luminoasă. Lucru valabil, dealtfel, și pentru frumoasa vale a pîrîului Calu. Cam așa și-au croit „expunerea de motive” emanații partidului de atunci... pentru ca noi, ca și alții după noi, să conchidem că așa a fost să fie, istoria e scrisă...

        Vorbind de „emanați”, am priceput către tinerețe pericolul la care respectivii  - cu osebire, președintele sfatului popular comunal Ghenadi Capmoale - au supus comuna noastră, cel de a fi colectivizată. A fost, prin urmare, o perspectivă care a stîrnit preocupare în rîndul sătenilor, obligați ca dintre două rele s-aleagă pe cea mai mică, adică întovărășirea și cotele, decît colectivizarea. Or, Capmoale, în obediența și nesăbuința sa, mergea la raionala de partid cu mostre de sol, ca să-i convingă pe activiști că-i fertil și, prin urmare, comuna are condiții pentru înființarea gospodăriei agricole colective. Imaginați-vă, prieteni, cîtă tensiune se crease în comunitate, dacă, deși aveam puțini ani, îmi amintesc spusele unora dintre săteni, care, în grup, mergeau în audiențe la raionala și, respectiv, regionala de partid, arătîndu-le activiștilor că o comună de munte, cu puțin teren arabil, nu întrunește condițiile necesare colectivizării. Evident, țin minte că tata, care cîțiva ani a lucrat ca agent agricol la sfatul popular, îi vorbea mamei de jalbele trimise la comitetul central al partidului. Trimise de către veterani și văduve de război, oameni care și primiseră ceva pămînt, după reforma agrară din martie 1945.

        Calu și Iapa au fost sate de clăcași, iar locuitorii – puțini, e adevărat -, au fost beneficiari ai reformei agrare a lui Cuza –  a cărei aplicare s-a dus către anul 1878 – după Războiul de Independență, precum și ai celei din 1921 – după Primul Război Mondial. Prin urmare, foarte puțini dintre cetățeni dețineau suprafețe mai mari de 10 hectare, cei foarte mulți avînd cîteva zeci de prăjini, teren arabil...Arabil pe care Capmoale a decis să-l mărească, prin defrișarea secularei păduri de răchită şi plop negru, ce se desfășura pe cîteva sute de hectare pe teritoriul comunei noastre, pe partea dreaptă a luncii rîului Bistrița. Din păcate, frumoasa pădure a dispărut, pe locul său înființîndu-se un izlaz pe care astăzi mai pășunează cîteva sute de oi și cîteva zeci de vite.

O altă „operă” a președintelui Capmoale a fost desființarea Băilor Negulești, socotite de el și emanații epocii ca avînd iz burghez, în 1962. În fapt, cu titlu de reamenajare a stațiunii, pavilionul cu 22 de camere și anexele au fost edificate în 1936, de către Vasile Albet, un mare gospodar al Neguleștiului. Știu aceste lucruri de la mama mea, Aristița, care a fost administratorul acestui așezămînt, cîțiva ani înainte de demolare. Cu proprii ochi, am văzut zeci de bolnavi „descărcați” din căruțe și duși pe brațe în camerele de cazare. Am ajutat, cu micile mele puteri[h2] , pe mulți pacienți să ajungă la camera de baie și-ndărăt. Pentru prima oară în viața mea, pe la 6-7 ani, am mîncat ciocolată la Negulești, ca răsplată dată de o bolnavă venită tocmai de la Arad. Da, se venea cu trenul pînă în gara Roznov, de unde anumiți localnici, cu propriile căruțe, aduceau bolnavii pînă la Negulești, cale de 10 km, căci cei mai mulți dintre ei abia dacă se puteau mișca. Băile Negulești ajunseseră la mare faimă, apele de aici fiind vindecătoare de boli reumatice, ginecologice. După demolare, cîţiva localnici şi-au amenajat acasă la ei cîte o cameră de baie, folosind căzile din lemn luate de la fostele Băi. Bunăoară, mătuşa Maria lui Niculiţă – Dumnezeu s-o ierte!, caza bolonavi în odaia sa de oaspeţi, pe care-i ducea „cu ţolul” într-o cămăruţă alipită casei mari, în care încăpeau două căzi din lemn, vechi de peste 50 de ani. În fiecare, turna o treime apă clorosodică diluată în două treimi apă de la fîntînă, uşor încălzită.

     Depun mărturie că, prin 1996 - 1997, eu şi cîţiva colegi ziarişti am întîlnit la mătuşa Maria doi pacienţi din Bucureşti, care, după vreo 10 zile de tratament, au plecat acasă pe propriile picioare. De bună seamă, mătuşa Maria, chiar dacă empiric, ştia care apă, de la care izvor, este indicată pentru suferinţa fiecărui pacient. Căci afecţiunile tratate erau multiple: reumatismale, ginecologice, ale aparatului locomotor şi sistemului nervos...Concentraţia foarte mare a apelor clorosodice, foarte rar întîlnite, au făcut ca specialiştii să le asemuie cu cele de la Karlovi- Vari, din punctul de vedere al calităţilor terapeutice. Ca un blestem, Stațiunea, construită puțini ani înainte de revoluție aproape de vechiul amplasament, rămîne cu doar un pavilion finalizat, din cele două. A găzduit petreceri și alte paranghelii, însă niciun pacient, niciodată!, de cîțiva ani fiind, pur și simplu, abandonată...„grație” stăpînitorilor ăstor vremuri.

                 Aceste lucruri care-mi stăruie în minte de atîția ani. Le scriu, fără pretenții de istoric! Le scriu, numai pentru că le știu: din citit, auzit și trăit!

Iar toate acestea le public în revista care, parafrazînd poetul, trebuie să poarte un nume - CALU IAPA!