2 nov. 2018

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa (IV)


Traian SOCEA

Eu, la Măieruş - Tarcău, iulie a.c.
Ploaia începuse de vreo săptămînă, în iulie, an de grație 1965. În prima zi, cu tunete și fulgere, cu picuri mari precum boaba de mazăre. Ploua fără gheață, lucru de care toată lumea se bucura. Ploua de parcă se rupsese zăgazul apelor din ceruri. În următoarele zile, norii îmbrățișaseră întreg teritoriul nostru, înnegurind lumina zilei. Ploua mărunt, relaxat, părînd a nu se mai opri. Pămîntul deja se săturase de apă. Pe ogoare, în livezi sau pe pășune cu greu puteai intra fără  cizme de cauciuc. Pe ulițe și pe dealuri, apa chiftea formînd, pe alocuri, șuvoaie și torenți ce apucau căi nestrunite. Ai mei, ca toți gospodarii satului, se temeau să nu vină puhoiul. Geaba, pîrîul Iapa s-a umflat, revărsîndu-se în lunci, pe ogoare cultivate cu porumb, cartofi sau cînepă. Majoritatea celor din cotuna noastră era pe malul apei. Oamenii începuseră să taie arini și răchiți, să le care cu vitele și să le proptească în locurile vulnerabile, acolo unde se năpustea viitura, rupînd malurile. Reușeau într-o parte, stihia lovea în alta, vizibil mai furioasă. Mama parcă era șef de stat major, într-atît de energică și de dibace era în mînuirea beschiei și toporului, în mînatul celor două vaci înjugate, care trăgeau la tînjală arbori nefasonați, cu funze cu tot, îi poziționa în unghiul potrivit, la un metru-doi de malul în pericol.  Fratele mamei, moș Ion Tărcăoanu, făcea căteva crestături în trunchiul copacului, peste care trecea două spire de șprangă, fixa montura asta cu una-două scoabe metalice, după care striga la mama:
-      -  Aristiță, fă, mînă Hăis, și-ntinde cablu!...
-      - Hăis, Floreană, hăis Joiană!, îndemna mama bietele vite către un arin gros, aflat la vreo 15 metri încătră mijlocul luncii.
Moș Ion lega șpranga în jurul arinului, strîngînd ochiul de oțel cu țapina...Ceilalți vecini - bădia Costică Bofan, lelița Ileana lu Bofan, moș Ghiță Radu, bădia Costică Torcaru și fiul său, Mihai, moș Vasile Tărcăoanu și bădia Costică Pintilii, moș Vasiliu și bădia Săndică Dogaru - erau deja lîngă copac, cu țapine și pari în mîini, așteptînd comanda de la moș Ion.
-        Volta, măăăă!... s-auzea dintro-dată glasul său, acoperind vuietul apelor nebune.
-        Vooolta, măăăă!....se-ntorcea ecoul strigătelor celor bărbați ce-ncepuseră a  rostogoli copacul lung de vreo 10-15 de metri în apa clocotindă, alungînd-o semnificativ de lîngă malul care se surpa mereu-mereu.
Operațiunea se repeta pînă ce fiecare cot de mal expus viiturii, pe o lungime de vreo 100 de metri, devenea protejat cu astfel de apărători. Așa încît, vă-nchipuiți că toată lumea era murată de apă, căci, în acele vremuri, pelerine de ploaie nu-mi amintesc să fi văzut la vreun consătean.

Două zile și două nopți a durat veghea asupra „cotelor pîrîului Iapa”, care, în vreme de secetă, curgea anemic, apa ajungînd abia la oul piciorului. Eu, dar nici ceilalți din generația mea, nu mai văzusem asemenea puhoi. De la mama, aveam să aflu cum că un puhoi mult mai mare fusese în 1941, cînd gospodăria noastră a fost spulberată de ape, chiar sub ochii tatălui meu, care privea de pe muchia dealului Roznovanu cum munca lor de tinerețe se prăpădește. Tata venise de pe front, într-o permisie de cîteva zile. Traversase podul de peste rîul Bistrița, însă acasă n-a putut ajunge, întrucît podul Trandacira, care asigura accesul în satul nostru, fusese luat de puhoi. Așa că, parcurgînd satul Chintinici, aflat deja în apă pînă la brîu, a suit dealul ajungînd în dreptul nostru taman cînd casa, grajdul, moara, chiua și celelalte anexe erau, una după alta, înghițite de potop, ca la comandă.
Firește, tata s-antors la război, iar mama a rămas cu patru copii, frații mei mai mari: Costică, de 12 ani, Ion – 9 ani, Maria - 7 ani și Gheorghe, de 1 an. Harlambi Tărcăoanu, frate mai mare al mamei, brigadier silvic la acea vreme, i-a primit să locuiască într-o anexă din gospodăria sa. Însă, pînă-n iarnă, mama a reușit să ridice o șandrama în care, laolaltă cu copiii, au răzbit pînă-n primăvară, în frig și lipsuri de nepovestit. Și-acum, cînd scriu aste rînduri, o văd pe mama lăcrimînd și suspinînd, povestindu-ne despre nenorocirile prin care a trecut. În 1942, cu ajutor din stînga-dreapta, a început construirea, din lemn și lut, a unei căsuțe cu două camere, hol și celar. Într-o cămăruță, ea și frații mei au supraviețuit războiului, căci peste locurile noastre au trecut și nemții – în retragere, și urmăritorii lor – rușii, despre care ai mei n-aveau păreri de bine. Întors de pe front în 1945, rănit fiind, a fost nevoit să se ajute de o cîrjă toată viața, tata a găsit casa aproape gata. În anii ce-au urmat, i-a mai adăugat o cameră, a mai ridicat un grajd și o bucătărie de vară, întregind gospodăria, în care mi-am petrecut anii copilăriei, ai adolescenței și tinereții, laolaltă cu ceilalți 8 frați mai mari, căci din 11, în viață 9 mai rămăsesm, 3 fete și 6 băieți.

Puhoi mai devastator avea să fie în 1970, cînd inundațiile au prăpădit multe case din satul nostru și nu numai, cînd apa năboia peste tot încît oamenii ziceau cum c-a venit potopul. De pe dealul Roznovanu, apa curgea în torenți în albia pîrîului Iapa, care se lățise precît Dunărea. De pe dealul Iepii, la fel. Prin grădini și ogrăzi, pe drumul mare și pe ulițe, o apă murdară și perversă se instalase pînă la ghizdelele fîntînilor. Nimeni nu putea face nimic, nădejdea era numai la Domnul, la care toată lumea se ruga încontinuu. La noi, apa, ajunsă pînă la prispa casei, inundase beciul, fîntîna, bucătăria de vară, cotețele, poiețile. Mama a hotărît să urcăm păsăretul în podul grajdului, porcul în ieslea vacilor – iar ele, bietele, duse pe dîmb, la Bițu...
Prăpădul mare s-a produs la încetarea ploii, cînd puhoiul a-nceput să scadă. Atunci, întreaga luncă a lui Vasili Pomană, cu arini și răchiți de cîte 15-20 metri înălțime, a fost doborîtă, formînd o țesătură de trunchiuri ce se așezase ca un baraj înaintea puhoiului. În amontele său, apa se tot înălța, ca într-un lac de acumulare zăgăzuit de sute de metri cub de arbori, doborîți cu întregul lor coronament. Drept urmare, apa năpădea și mai feroce, amenințînd și mai tare casele oamenilor, cele mai multe aflate la 150-200 de metri de vechea albie a pîrăului Iapa. După vreo oră, barajul a fost spulberat, trunchiuri de copaci desfrunziți înțepenindu-se în garduri, temelii de grajduri și case, în livezi și pe ogoarele din aval. Iadul era pe sfîrșite, am înțeles, căci era prima noapte din ultimele vreo 5 cînd mi-am văzut părinții ducîndu-se la culcare în odăița de jos, de lîngă uliță. În podul cu fîn, la somn, ni se alăturaseră frații Neluțu și Lică, copii de cîte 7 și, respectiv, 9 ani ani ai vărului Vasile Socea, a cărui casă, clădită de puțin timp la intrarea în sat, fusese spulberată de viitura din a doua zi de puhoi. Cei doi, mama lor - Aurica și tatăl lor aveau să trăiască în gospodăria noastră pînă toamna-tîrziu, cînd reușiseră șă-și înjghebe o odăiță în care au și iernat. Aveam 16 ani, eram ditai vlăjganu și, prin urmare, bun de muncă. Drept care, am fost de-un cît de cît ajutor în principal vărului Vasile, dar și lui bădia Ionel Nicorescu, și el încercat de soartă.

Așadar, în iulie șaișcinci, abia terminasem clasa a IV-a. Fratele cel mai mare, bădia Costică, și mama, Aristița, conspirau să ne dea la școala de muzică din Piatra Neamț. Fiica sa, Lucica, trecuse într-a șasea. Avea, și încă are, o voce tare frumoasă, glasul său auzindu-se pe la toate serbările din comună. Am avut și eu, chipurile, din moment ce eram mai mereu pe scenă, în duet cu ea, sau solo. Am dat examen, eu fiind preferat de profesorul Comaștoc, la contrabas, Lucica de profesorul Galanton, la oboi. Pînă la începerea școlii, în toamnă, trebuia să fiu exemplar în săvîrșirea muncilor din bătătură, drept recunoștință a trimiterii la oraș, unde aveam să stăm în gazdă la baba Melinte, pe strada Maiakovski.
Prin urmare, îndestula-ploaie a făcut ca vegetația să zburde, pe oriunde, grăbind și prășitul de-al doilea. Aveam pînă-ntr-un hectar teren cultivat cu popușoi, în cîmp, la Boțoaia, pe malul drept al rîului Cracău, în teritoriul comunei Roznov. De-acasă, ajungeam acolo străbătînd vreo 10 kilometri, adică trecînd podul peste rîul Bistrița, apoi traversînd Roznovul acelor vremuri și, după alți 4-5 kilometri de șes, ajungeam la ogor. Mama, alături de cinci prășitoare, toate tinere, se trezeau la 4 dimineața și, cu sapele și trăiștile cu merinde în spate, luau calea Boțoaiei. Eu trebuia să plec mai tîrziu, s-ajung pe la ora șapte la magazinul SAM din Roznov, de unde să cumpăr pîine dublă, neagră, de Tazlău, precum și cîteva borcane cu tocană de legume. De bună seamă că executam poruncile negreșit. În cîmp, predam cumpărăturile, apoi luam în primire numai un rînd de popușoi, lung de vreun kilometru, pe care trebuia să-l duc alături de muierile-prășitoare, cărora le mergeau și sapele, și gurile spurcate. Mă trimiteau, belitele, să le aduc, cu damigeana de cinci kile, apă din Papuc, un pîrîiaș ce-abia se mișca prin șesul Călimanilor, la vreun kilometru jumătate de tarlaua noastră. Bineînțeles că norma trebuia să mi-o fac, bineînțeles că protestam, că mă puneam în gură cu fîrfele și binențeles că mama, care era întotdeauna suverană, se-ntrebuința de coada sapei și-mi măsura tur-returul pantalonilor fără vreo contabilitate.

Mă răzbunam, firește, și eu pe multe dintre ele, pîrîndu-le că le-am văzut pupîndu-se cu cutare sau țîțîindu-le cutare, seara, la pîrlaz, către asfințitul soarelui, cînd se-ntorceau de la hora satului, duminica sau alte în sărbători. Totodată, cloceam și răzbunarea a mare, pentru a doua zi de prașilă, pe care o abia o așteptam. Anume, de la magazinul SAM, în loc să le cumpăr mizel și zacuscă, precum îmi dăduse ordin mama, de toți banii am luat marmeladă. Asta, da răzbunare, căci la sapă trebuie mîncare ca lumea, căci munca dura de dimineață, de la  șase jumătate, pănă la 7-8, seara. Or, drăcia plănuită avea să se-ntîmple ca la carte. Adică, a doua zi, cînd ogorul trebuia a fi terminat de prășit, pe la amiază s-a instalat canicula. Abia înotau, săracele, printre popușoii crescuți pînă la genunchi, în urma lor stîrnind  nori de praf de la țărîna cu care mușuroiau rădăcinile plantelor. Evident că mă așteptau să le aduc apă de băut, iar eu nici că mă arătam, căci eram neîntrecut la căscat gura pe drumul pe care abia-abia-mi purtam țurloaiele. Sudalmele și ghionturile cu care-am fost dezmierdat cînd, după vreo trei ceasuri de întîrziere am ajuns pe ogor, le țin minte și-n ziua de azi. Iar apogeul contondențelor s-a săvîrșit la deschiderea trăiștilor, din care lipsea salamul și zacusca, însă erau prezente 5 kile de marmeladă. Cîte-un kil de fiecare, să le-ajungă, așa socotise mintea mea răzbunătoare. Cum dracu să tragi la sapă pe o căldură copleșitoare, să dai și gata ogorul și să te hrănești cu marmeladă. Țața Marcica lui bădia Vasilică Tărcăoanu(Dumnezeu s-o ierte!) a fost singura care nu m-a ghiontit, căci mă îndrăgea de cînd s-a măritat cu vărul meu și și-au construit casă pe ulița noastră. De dragul ei, m-am dus la Papuc, am adus apă, după care am tulit-o la stînă, la moș Ion Ilie, tocmai la Groapa Lupului, la vreo 5 kilometri distanță. Acolo, era cioban și frate-miu Mihai(Domnul să-l ierte și pe el!). Am păzit oile și le-am mînat în strungă vreo săptămînă, pînă a venit baciul cu alimente pentru ciobani. Moș Ilie m-a luat cu binișorul, m-a urcat în căruță și m-a dus acasă.
 N-am luat bătaie nici de la mama, nici de la tata, însă aveam să aflu că, după Baștulea, mai am o poreclă: Marmilingi! O lansase țața Marcica...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector