Traian SOCEA
![]() |
Eu, vara lui 2018... |
În acel an, 1965, secerișul avea să întîrzie cu vreo două săptămîni, din pricina ploilor ce s-au așezat
în ținutul nostru cam o săptămînă. Deja, a doua prașilă o dădusem la spate, iar
în agenda gospodăriei urgența erau cositul și adunatul fînului de la Balta Roșie,
locul în care părinții moșteniseră vreo 40 de prăjini de fînaț. Ca s-ajungi
acolo, trebuie să străbați ulița Turneștilor, cale de vreun kilometru,
perpendicular în drumul Calului, faci stînga și, după alți 4 kilometri, începi
a urca înspre dealul Horodiștea, în dreapta. Aici, mi-a povestit tata, care, născut
în 1903, știa multe, preotul Constantin Matasă,- întemeietorul muzeului nemțean de istorie,
și academicianul Radu Vulpe au făcut săpături arheologice în 1936, descoperind
vestigii ale culturii cucuteniene și, astfel, stabilind existența unei cetăți
dacice, la o altitudine de vreo 500 metri, înscrisă în salba suratelor Cozla și
Bîtca Doamnei, și ele fortificații din secolul I, î. Hr...
De bună seamă, tata cu frații mai mari plecau cu noaptea-n cap de-acasă, ca lumina zilei
să-i prindă cu coasa în brazdă, căci dis-de-dimineață era sporul mai vîrtos,
cînd iarba era muiată de rouă se și tăia mai lesne. Pe la unșpe, mama înjuga
vacile, punea prepelecii, greblele și furcile-n corlatea căruței, alături de o
traistă cu mîncare și bidonul pentru apă. Cele două vite, Floreana și Joiana, știau
bine drumul, mama coborînd din căruță și apucînd frîiele doar la intersecțiile
dintre drumurile și ulițele - repere ale traseului, pînă la Balta Roșie.
Ajungem la moară lui Lămbuță, facem dreapta și suim anevoie rîpa Bogoslovului,
vitele opintindu-se pînă la epuizare, îndemnate domol de mama care, în pantele
mai mari, îmi striga să strîng frîna de la cele două roți din spate, încît căruța
să-nțepenească între bolovanii rispiți de torenți, mari cît căciula, iar cele două vite să-și mai tragă sufletul.
Ajunși pe muchea platoului, cătam înspre cosașii noștri care, și ei, abia așteptau
să ne zărească. Urma încă vreun kilometru de drum lutos, crestat de tranșee
săpate de șuvoaiele prăvălite din munte, pe care roțile din lemn ale căruței,
încălțate cu cercuri de fier, le încălecau miraculos, căci mama era dibace în
strunitul bietelor patrupede. Eu străbăteam iute imașurile și fînețele pînă la
izvorul din coasta stînii lui bădia Tică Anton, umpleam cu apă rece bidonul de
5 kile și tot în pas alergător mă-nfățișam țanțoș înaintea tatei, ca și cum
săvîrșisem mare ispravă. Trecuse binișor de ora 12, soarele se instalase
biruitor pe întreg medeanul văduvit de umbra pădurii de odinioară, căci mai
mult de 90% dintre falnicii stejari ce populaseră muntele Gorganu fuseseră
căsăpiți de ani buni, trunchiurile lor seculare fiind expediate de Sovromlemn
în URSS, în contul datoriei de război.
-
Mă, ai văzut, o pus mă-ta fo garafă de rachiu în
traistă?, mă iscodi tata în răsuflările dintre
sorbitul hămesit al apei...
-
Nu știu, tataie, nu m-am uitat în traistă!, răspund eu neconvingător, spionînd reacțiile celor doi
frați, nerăbdători să-și ostoiască setea...
Scrutez jur-împrejurul fîneței,
apreciind că cei trei cosiseră mai mult de trei sferturi. Rămăsese o postată
care urma să fie culcată la pămînt, în vreo două ceasuri. Cosașii, goi pînă la
brîu, deja se așezaseră pe cîte-un polog de iarbă, la umbra unei tufe de alun
lăsată anume să crească în hotarul cu proprietatea megieșă. Se făcuse ora unu și,
normal, erau lihniți de foame, căci a trage de coasă nu-i o muncă ușoară. Cînd,
în sfîrșit, după vreun sfert de oră, apare și mama, tata mormăie anumite
sudalme. Așa făcea mereu cînd îl necăjea foamea și, mai ales, setea. De rachiu,
normal!... Mă reped și dejug vitele, leg funiile la fiecare în coarne, le
priponesc de un ciot de păducel și le așez sub nas cîte-un braț bun de iarbă
reavănă. Mama înșfacă traista din căruță, scoate din ea un ștergar vîrstat, pe
care-l întinde la picioarele cosașilor, garnisindu-l cu două scatoalce de
slănină abia scoasă din putina cu slatină, precum și cu un dărăb de brînză
zburată, de dimineață scoasă din strecătoare. Dintr-o cratiță de vreo trei
kile, răzbate damf de scrob înnobilat cu tochitură de porc, bucăți de cîrnați și
jumări, conservate cu untură în garniță, încă din iarnă.
O legătură cu ceapă verde, o alta de usturoi și o mămăligă voinică iau loc pe
masa improvizată, slobozind rîuri-rîuri de salivă în gurile flămînzilor. Apoi,
mama dibuie în fundul trăiștii garafa de rachiu, i-o intinde tatei, care,
tacticos, cu dosul mîinii își șterge mustățile, îngînă un „Noroc!” și-nghite
trei duște, mai dihai ca pe apa de izvor. Sticla trece și pe la ceilalți, zic
„Doamne ajută!” degustînd și ei din preludiul ospățului pregătit de mama, care
era tare gospodină. Înfulec o porție sănătoasă de scrob înaintea celorlalți,
n-apucă nimeni să mă ia la trei-păzește, că și zic „boda-proste!”. Apoi, mă ridic și dau zor către căruță,
descarc prepelecii și uneltele, apoi îmi iau furca și-ncep întorsul brazdelor,
căci soarele le zvîntase bine de tot. Mama strînge masa și se-nfinge și ea în
iarba dungată de-a lungul coastei, în
vreme ce cosașii își arceresc uneltele.
-
Măi, băiete, ia traista din cotiugă, și vină după mine!, îmi poruncește mama, după vreun ceas de muncă, apucînd-o
spre coastă, către postata încă necosită.
Ce urma să facem îmi plăcea, căci mama
deja strînsese un mănunchi de romaniță, pe care-l așeză cu grijă în fundul trăiștii,
croită dintr-un macat din lînă multicoloră țesut în stative de sor-mea Maria,
în postul Crăciunului. O traistă dolofană, în care să-ncapă și multul și puținul,
pe care o căram haiducește, cu baierele legate fundă pe umăr, în atîtea și
atîtea locuri unde era de mare trebuință. Mama culegea cu spor, alegînd
plantele cu florile cele mai arătoase și mai parfumate, pe care le rînduia în
buchete, nu înainte de a-mi spune cum se cheamă fiecare în parte. În minte încă
îmi stăruie policromia neasemuită a fînețelor din acele locuri și acele
timpuri. Și astăzi, recunosc, nu numai după flori și culoarea lor, care plante
sînt de leac, căci pe pajiștile și fînețele de munte ai de ales sînziene,
rostopască, năpraznic, brînca ursului, cimbrișor, traista ciobanului, pufuliță,
cicoare, trei-frați-pătați, iasomie ș.a. De la mireasma asta unică, cu traista
burdușită de plante medicinale ne întoarcem la căruță, și-ncepem iar treaba.
Pe la 4, terminăm și noi întorsul brazdelor, și ei cositul. Dau fuga la izvor, aduc al treilea bidon
cu apă rece și ne tolănim la umbră, pentru jumătate de oră de odihnă. Apoi,
tata înfinge-n pămînt prepelecii, unul după altul, mama s-apucă de clădit căpițe,
în vreme ce frații Vasile și Mihai adună cu furcile fînul în grămezi, cît mai
la îndemîna ei. Eu, nicidecum să stau degeaba, încep a grebla în urma lor,
formînd ici-colo grămăjoare de fîn, pe care le car cu furca aproape de tata,
care, și el, s-apucase de clădit alte căpițe. Făceam treabă cu rîvnă, căci
tata, care nu cruța pe nimeni, nu-ngăduia nici un fel de hincoteală, precum
s-auzea de pe fînețele megieșe. Așa că eu, mama și Mihai ne-am apucat și de
întorsul brazdelor de pe postata abia cosită, tata continuînd să ridice căpițe,
ajutat de Vasile. Pe la șapte-seara, terminaserăm adunatul și greblatul, iar
mama și tata isprăviseră și ei clăditul fînulului pe vreo 12 prepeleci semeți,
precum niște piramide în miniatură. Am pus în căruță 3 spinări de fîn cu
care-am acoperit uneltele, după care mama a înjugat vitele, una după alta. Am
luat drumul înapoi, spre casă, eu la coada căruței, căci scoborîșul era mai
periculos, trebuind să-nvîrt manivela frînei la comanda mamei, la oricare rampă
unde atelajul ar fi venit peste vite, rupîndu-le picioarele dindărăt..
Tata și cei doi frați mai mari deja o luaseră pe-o scurtătură ce cobora pe pîrăul Murarului,
aproape de casa lui cumnat-su, moș Costachi Bolahan. Aici i-am găsit pe
amîndoi, șezînd pe prispă unul lîngă altul, nerăbdători să-mi fac apariția, de
după podul Căzăci. Mama și-a continuat drumul împreună cu frații mei, iar eu am
întins-o prin lunca pîrîului Calu pînă la moș Costachi, conformîndu-mă astfel
ordinului transmis de tata, căci avea să-mi încredințeze o altă misiune. Anume,
să dau fuga la prăvălia lui Harlambi Dogaru, de unde să cumpăr o jumătate de șliboviță.
Într-o clipită, mă și întorc, îi întind garafa lui moș Costachi, doar el îmi
dăduse banii, și fug la mătușa Ileana, sora tatei, să-mi dea două păhăruțe de
băut rachiul.
Moș Costachi se apropia de 60 de ani. Avea cam doi metri înălțime și vreo sută de kile. Era
un bărbat voinic și arătos, vrednic și tare curajos. Bolahan era porecla lui Moș
Costachi, însă numele de familie îi era Ostahie, trăgîndu-se din satul
Slobozia, al actualului oraș Roznov. Era
nepotul lui Costachi sân(fiul lui) Vasile Ostachi, care, alături de celebrul
Ion Roată, a fost deputat în Divanul Ad-hoc al Moldovei, luptînd și votînd
pentru unirea principatelor de la 1859. Moș Costachi se-ntrecea cu tata în a
povesti întîmplări din viața lor deloc ușoară, pentru că supraviețuiseră și
celor două războaie mondiale, și crizei economice din 1929-1933, și
legionarilor, și foametei din 1946, și cotelor impuse de noul regim. Iar eu –
mezinul tatei și Vasilică - mezinul lui Moș Costachi, mai mic decît mine cu doi
ani, ne tolănim pe iarba din fața lor, cu urechile cît pîlnia de patefon nemțesc.
Multe din istorisiri le mai povestiseră, prin urmare le știam pe dinafară.
Însă, de fiecare dată, își aminteau alte detalii, cu alte semnificații, tocmai
pe înțelesul și la insistențele noastre. Tata povestea cu lacrimi în ochi de
anii marii crize, cînd societățile de exploatare și transport material lemnos
au dat faliment, cînd a trebuit să părăsească satul și să meargă, împreună cu
mama, cu primii doi băieți și primele două fete mai mari, să slugărească pe moșia
Sturdzenilor de la Miclăușeni. Acolo, cele două surori au și murit, în
accidente niciodată deslușite.
![]() |
Moş Costachi, în mijlocul camarazilor ... |
Apoi,
Moș Costachi vorbea despre război, despre luptele de la Cotul Donului,
unde, ca sergent, era ochitor de tun. Regele Mihai l-a decorat cu Medalia Bărbăție
și Credință cu Spade, ca recunoaștere a vitejiei sale, dovedită și-n luptele din EST, și din
Vest. Pomenindu-se de Cotul Donului, tata s-a ridicat de pe prispă și ne-a
arătat cicatricea de la șoldul drept, urmare a unei răni căpătate în timpul
unui bombardament inamic năprasnic, cînd doar el și 12 camarazi din batalionul
său au supraviețuit. Însă, tot restul vieții a fost nevoit să se folosească de
o cîrjă, pentru ca pașii să-i fie
siguri, cîrjă cu care mi-a administrat destule corecții, ca sancțiune pentru
vitejiile mele copilărești.
Mulți dintre sătenii din Iapa și Calu au fost plutași pe Bistrița și Siret. Ani buni, tata a fost dălcăuș.
Adică mînuitorul cîrmei din spatele plutei, care putea fi construită din 3-4
căpătîie(table). Moș Costachi, însă, a avansat de la corhănitor, la dălcăuș și
apoi cîrmaci, pînă la rangul de dragoman de plute. De la Dorna, pînă la Galați,
Moș Costachi era maestrul care, ajutat de dălcăuș, asigura navigarea buștenilor
aranjați în căpătăie de cîte 15-20 de bucăți, legate între ele cu șprăngi,
formînd convoaie și de peste 50 de metri lungime. Pe plute, se transportau și
produse agricole, și animale, care se încărcau și descărcau în haituri
construite în locuri prielnice, unde dragomanul hotăra acostarea. Așa încît,
cîrmaciul și dălcăușul își probau măiestria, sărind în apă și fugind înaintea
plutei, legată cu o șufă de țiac (un par gros-ascuțit la un capăt), țiac pe
care-l înfingeau în mal sau îl ancorau de o cioată sănătoasă, ochită din vreme.
Prin urmare, dragomanul făcea și un anume comerț, tot el permițînd și accesul „la bord” al oamenilor care
călătoreau zeci de kilometri, din hait în hait, acestea fiind un fel de stații
de sosire-plecare, amenajate la adăpostul malurilor unde curenții apelor
îngăduiau acumularea apei, de vreun metru adîncime. Zece-unșpe zile dura drumul
plutelor pînă la Galați, unde se dădea lemnul în primire, căci un sal(mai multe
căpătîie legate unul de altul, în convoi) zdravăn de plute ajungea și la peste
o sută metri cubi. Întorsul acasă era pe jos sau cu trenul, cu popasuri de
poveste pe la hanuri de răspîntie, unde plutașii erau ospătați pe măsura
vredniciei lor, căci Moș Costachi era vestit și ca petrecăreț neîntrecut.
![]() |
Bunica Anica(stînga-jos), alături de nepoţi(o mică parte)... |
Zilele trecute, l-am vizitat pe vărul Vasilică Ostahie - Bolahan, care și-a ridicat gospodărie
temeinică exact pe locul casei părintești. Și-acum, la bătrînețe, vărul îmi
reproșează cum că-l ghionteam atunci cînd bunica Anica ne miluia cu bunătăți
ascunse în celar, anume pentru noi, nepoții. Vasilică a ajuns „Master chef”,
datorită măiestriei sale în arta bucătăritului, mai cu seamă în prepararea
bucatelor tradiționale, fapt care-l face unic în teritoriile noastre, fapt
pentru care este chemat în multe case boierești, cu mare ștaif, din zilele
noastre. Firește, ne-am așezat cam în locul în care ședeam odinioară, cu
urechile ciulite, ascultînd istorisirile taților noștri. Sigur, vărul s-a și
înființat cu o glajă de „Bitter Dacic”, o licoare patent propriu, preparată din
fix 46 plante medicinale și fructe de pădure, îmbălsămate nezgîrcit, vreme
îndelungă, în palincă de prună-prună, de vreo 80 de grade. Pe la al treilea
păhăruț, Vasilică cotrobăie în arhiva personală și-mi arată fotografii din
război, cu Moș Costachi, și cu bunica Anica, în fața casei bătrînești de pe
deal la Neculai Ili-Socea, bunicul pe care nu l-am cunoscut. Apoi, dintr-o
magazie, aduce un cioflîng, o țapină, o clupă și-o bardă - sculele de plutărit
ale tatălui său, pe care le păstrează ca pe sfinte odoare, căci au aparținut
„Maisturului” Costachi Ostahie – Bolahan...
De bună seamă, pe vărul Vasile trebuie să-l invidiezi pentru talentul său de
povestitor. Își retrăiește amintirile chiar în fața ta, depănîndu-le cu emoție și
înfiorare, învăluindu-le în mătasea neuitării. Aceleași gesturi, mimică și
inflexiuni ale vocii, precum tatăl său, Moșu Costachi, povestind despre
aventura cu muzicanții fanfarei de la Cosmești, pe care i-a luat din stația de
la Galbeni. Țiganilor le-a promis că-i va debarca aproape de casele lor, pe
malul Siretului, însă cu obligația de cînta din alămuri neîntrerupt, tot
traseul.
„La anumite coturi
– își amintește mai bine vărul Vasile - pluta intra într-un fel de vrie, iar muzicanții,
pierzîndu-și echilibrul, se opreau din cîntat și-l lăudau pe tata pentru
dibăcia sa: „Ești un maistur, bre, ești un maistur!...” Pe atunci, Siretul era mai domol, meandrele
sale fiind mai prietenoase, mai puțin periculoase decît apriga Bistriță. Prin
urmare, ca să-l mulțumească pe tata, țiganii și-au consumat repertoriul de
cîteva ori pe cei vreo sută de kilometri, de la Galbeni la Cosmești. Însă, cu vreo doi kilometri înainte de ajunge
în localitatea lor, tata i-a obligat să sară într-o ploștină, în care apa
ajungea pînă la brîu. „Săriți, că intrăm în toance și se rupe pluta!”, le-a
ordonat tata, amuzîndu-se cum țiganii se bîldîbîceau în Siret, cu alămurile
ridicate deasupra capetelor, ca să nu intre la apă. Bineînțeles că nimeni nu
s-a-necat. Bineînțeles că, ajunsă pe mal, întreaga trupă de hartiști l-a
înjurat și blestemat pe tata, strigîndu-i:„ Ești o tirablă, nu ești un
maistur!...”
Cu muzicanții de la Cosmești, tocmiți să cînte la Capră, de Anul Nou, Moș Costachi a mai avut aventuri. Le-om
scrie altă dată. La, la fel și pe cele intitulate „ Costachi Bolahan, Maistur
inculpat”...
Frumoasă poveste.Oamenii nu se mai apleacă peste povești care au fost și mai pot fi povestite.Îmi plac spovedanile,oamenilor frumoșț.
RăspundețiȘtergereTare vă mulţumesc, Domnul v-ajute-n toate cele!
ȘtergereNu cumva, Creangă a trecut și pe la Calu-Iapa?
RăspundețiȘtergereCă, prea le ziceți cu vorbe maiastru ticluite și dibaci meșteșugite în vartelnita vremurilor!
Mulţumesc frumos, recunoştinţă!
ȘtergereNea Traiane, ceva despre ,,adjuvantul aviator" Mihail Socea, se găsește ceva prin arhive? Mulțumesc anticipat.
RăspundețiȘtergereGăsim, executăm curând!
ȘtergereEu cred ca ai imprumutat ceva de la Sadoveanu stapanesti un farmec al povestirii si al succesiunii evenimentelor acel dulce grai moldovenesc precum in Nada Florilor si Venea o moara pe Siret bravo Traiane
RăspundețiȘtergereCu noroc, am dat peste postarea dvs. Mă rog, la priceperea mea în IT...Mulţumesc tare mult pentru aprecieri! Totuşi, cine sînteţi? Fiţi sănătos, vă rog!
RăspundețiȘtergere