Traian SOCEA
Era penultima sîmbătă de dinaintea Ajunului Crăciunului, zi care, pentru lefegiul de mine, însemna relaxarea cuvenită după rutina din timpul săptămînii, şpriţul de uichend, savurat haiduceşte pe traseul beci-bucătăria de iarnă, fiind reper între celelalte lejere îndeletniciri ale cetăţeanului de la ţară, cu servicu la oraş...
Cam astea-mi erau rînduielile de fiecare sîmbătă, strategic, pentru că a doua zi, duminica, aveam tot timpul să-mi revin, să-mi refac potenţialul pentru următoarea săptămînă de muncă, dacă apetitul glojgăielii îmi scăpa de sub control, chestie ce mi se-ntîmpla nu rareori, spun drept...
 |
| IO, alături de prietenii Raluca Pascu şi Bogdan Alexandrescu, ianuarie 2018 |
Acum, ăst ritual îmi fu compromis. Nu de şefii mei, care să mă cheme pentru nu’ş ce urgenţă ivită intempestiv, cum se mai întîmpla, dar rărişor, ci tocmai de „nevasta care stă la mine”.
Anume, a premeditat să mă trimită la piață. Cea agroalimentară, din Piatra Neamț, la cale de vreo 20 de km de domițil. Pe vreo minus 5 grade, nu-i tocmai confortabil, mai ales că-i de traversat intersecția de la Chintinici - Roznov, unde sîmbăta se adună mii de oameni la celebrul bazar + iarmaroc. Omenire multă: comercianți a toate cele, cumpărători și multă cască-gură pe la zecile de tarabe plantate alandala pe marginea drumului, vînzători de cereale și de animale cu marfa expusă în dube și chiar în autoturisme, căruțe, biciclete şi alte trotinete asaltează teritoriul și dinspre Tazlău, și dinspre Piatra Șoimului și Roznov.
„Poa’ să ningă, poa’ să plouă!” e expresia care nu impacientează pe nimeni. De fiece dată, de cum se luminează de ziuă și pînă pe la ceasurile unsprezece, a străpunge această uriașă aglomerare fără ca mașina să sufere la integritate e o mare performanță. Din astă pricină, pentru mine, dar și pentru mulți alții, a fi nevoit să parcurgi ăst teritoiu e un adevărat calvar.
Însă, am încotro?!...Bîigui ba de dulce, ba şi de sec şi, evident, mă conformez.
E sezonul „turtelor cu julfă” (Pelincile Maicii Domnului), și misiunea-mi e să cumpăr sămînță de cînepă. Julfa se prepară din sămînţă de cînepă bine măcinată, fiartă la foc domol vreme îndelungă, pînă ce la suprafaţa apei se alege un strat consistent-uleios, care se culege cu o paletă şi se strecoară îndemînos într-un alt vas. Apoi, se amestecă cu zahăr sau miere, în proporţii corecte, încît aroma de cînepă să persiste, să îmbie şi nările, şi papilele, la bună purtare. Compoziţia asta urmează a fi aşternută covoraş pe turte subţiri, coapte pe plită, după care, în teanc, sînt lăsate la zăcut într-un loc răcoros, cîteva zile. În Ajunul Cărăciunului, se decupează măiestru, s-aşează pe platouri şi se servesc colindătorii speciali, între care prietenii casei şi artiştii părintelui Mocănaşu de la Neguleşti. Un asemenea deliciu doar la Calu Iapa mai întîlniţi, vă jur!
La intrarea în piață, mi-aduc aminte de mai tînărul vechi prieten Gigi Luca. Ne-am întîlnit, prin vară. Tot în piață. Nu ne mai văzusem demult, așa că, bucuros, îl întreb:
- Ce mai faci, cum îți mai merge?!...
Gigi, un bărbat fain, cu chelie avantajoasă, se uită triumfător la mine și-mi răspunde:
- Bădie, m-am ajuns. Sînt CINEVA!...
Îl știam tare descurcăreț, nu numai prin Agapia natală, unde chiar lîngă Pădurea de Argint de la Văratec desfăşura afaceri profitabile, valorificînd material lemnos. Văzusem asta în urmă cu vreo 10 ani, cînd filmasem o emisiune „Lumea satului” în ăst fascinant teritoriu, parcurgînd cu emoţie cărări umblate de Eminescu și Veronica, de Vlahuță și Hogaș, dar și de multe făpturi princiare venite aici pentru o cură de purificare, cu precădere la sfîrșitul secolului al nouăsprezecelea...
Fiinţe princiare în veşnic ăst tărîm reverberant erau şi părinţii lui Gigi – Elena şi Gheorghe. Dom Luca Senior, înainte de a filma, dă tonul la poezie: „De treci codri de aramă, de departe vezi albind…” Preiau, mintenaş, să-l asigur că nu-s f’un repetent:”Ş-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint/ Acolo, lîngă izvoară, iarba pare de omăt/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet...” Următoarele versuri n-apuc să le rostesc, pentru că testarea la care fusesem supus fu semnul-anume, cel ce-i deschise calea stăpînei casei, doamna Ileana, de a desfăşura pe măsuţa scundă din faţa bucătăriei de vară a ştergarului tradiţional, pe care începuseră a se alinta bunătăţile locului: slănină, caş proaspăt de oi, ridichi şi ceapă verde, distribuite, precum santinelele, de-a-mprejurul unei pîini, rotundă şi dolofan crescută, coaptă-n cuptioriu’ gospodăriei.
- Ia di mîncaţ’, cî viniţi di la drum, şî cini şti’i pi undi măi agiungiţ’!..., ne îndeamnă autoritar tanti Ileana.
Încă nehotărît ce s-apuc, cu şfichiul ochiului drept, cat înspre pe Senior. Dumnea’sa tocmai scosese de sub măsuţă o glajă de rachiu şi umpluse păhăruţele de pe măsuţă, fapt primordial pentru disciplina ospeţiei...
- Ghini-aţ’ vinit la noi, Dumnezău sî vă pazascî pi oriundi aţ’ îmbla! Noroc şî Doamni-agiutî!...
În semn de cuvenită mulţumire, îngăim cîteva cuvinte. Palide, atîta vreme cît pe Gigi Junior îl aud pentru prima dată vorbind, sfios, în faţa tatăului său:
- Săru’ mîna, tatai’, sî cii mereu sănătos!...
- Băieti, sî cii şî tu sănătos şî vrednic, şî sî nu uiţ’ di undi ăi plecat!, decretează Senior Luca, sorbind prima înghiţitură de licoare.
Bem şi tăcem, cenzurîndu-ne plescăielile provocate de savuroasa licoare.
Mîncăm şi tăcem, cenzurînd sunetul dumicaţilor masticaţi hulpav de gurile noastre parcă nesătule.
Vorbim şi filmăm, apoi, cu voie de la Senior Luca, în templul gospodăriei sale, unde Suveran era, făr’ de tăgadă. La fel cum au fost şi vor fi în ăst fabulos tărîm scriitorul George Simon, întemeietorii de istorie nouă Elena şi Mihai Pantilimon. Cum a fost şi va fi voievodul regatului său natal, pictorul Ioan Popei, maestrul Piramidelor de la Agapia, în vecii vecilor...
Aşadar, în efervescenţa pieţii, Gigi Luca mă avertizează că a ajuns CINEVA!... Prin urmare, nu-mi fu de mirare: Gigi Luca făcea și desfăcea multe. Cu succes, însă niciodată nu s-a arătat atît de lăudăros, el chiar fiind un ins modest, discret, decent...
- Bravo, băiete, de-acum sănătos să fii, să-ți curgă capitalismul buluc prin vene, pînă la cele adînci bătrîneți!, îi urez eu, gîndindu-mă că cei pe care i-au fătat mămicuțele lor și deștepți, și curajoși, și norocoși au biruit și pe timpul celălalt, și în aste vremuri. Gigi Luca, fără îndoială, e unul dintre ei, lucru care mă bucură tare mult, pentru că-l îndrăgesc de pe vremea cînd era mare ștab pe la uteceul județean.
Cînd tocmai să mai slobod o propoziție, care să-mi exprime pe deplin neinvidia, cetățeanul Luca Gigi, crezînd probabil că voi rosti vreo răutate, mă lămurește repejor:
- Traiane, a venit timpul să m-ajung. Acasă, am rămas doar eu și nevasta. Ceilalți sînt la casele lor, firește. Azi-dimineață, văzînd că-mi înghesui tenişii, treningul şi jambierele în rucsac, nevastă-mea a înţeles că iar mă pornesc către miuţa de sîmbăta, cu băieţii. Ca niciodată, nemiloasă, îmi ordonă:
- Cineva, după ce duce gunoiul, să meargă în piață și să cumpere dovlecei!...
La noi în casă, înafară de ea şi de mine, cin’ să mai fie?...Nimeni!...
Prin urmare, eu eram acel CINEVA. Așa că, iată-mă-s, sînt CINEVA!”. Îl felicit, consolîndu-mă că și eu sînt pe cale de a ajunge CINEVA...
Așadar, ajung în piață, cumpăr două pungi de sămînță de cînepă de cîte 1 kg, mai casc gura pe ici-colo, apoi o zbughesc pe casă. Pe drum, în minte mi se rînduiesc aduceri-aminte, crîmpeie ale minunatei dumbrăvi a natalului meu. Cele legate de "fitoterapia" cu ţigări din frunze de cînepă (cannabis sativa ssp. sativa), încercată după "frunză verde de-alior (laptele cîinelui)"...
„Terapia laptele cîinelui”...
Ei, ce vremuri ale inimitabilei mele copilării, petrecută în bună parte pe dealul Roznovanu, la puține azvărlituri de băț de casa părintească, pe malul drept al pîrîului Iapa. Pe lîngă huciul lui Archip, se desfășurau vreo 10 -15 hectare de imaș comunal. Acolo ajungeam în multe dimineţi de vară, mînînd la pășunat cele două vaci ale familiei, laolaltă cu alţi vreo 10 copii ai satului, şi ei cu asemenea obligaţii. Aveam grijă ca vacile să nu urce pe platoul de pe deal, unde oamenii cultivau ogoare cu popușoi sau lucernă, sau să nu sară gardul în poama lui Arcip. Altfel, vitele-și vedeau de meseria lor, lăsîndu-ne timp de hîrjoană, de jocuri și de scaldă, cu rîndul, în ştioalnele iţite ici-colo, în albia gîrlei Iepii.
Suveran asupra toată copchilaraia era Gicu lu’ Turtea, un vecin mai mare cu vreo 5 ani decît noi. Ei bine, cu autoritatea lui de Gicu, ne-a adunat pe noi, vreo 5-6 băieţi de 6-7 ani, pe marginea pîrăului cel mic, lat de vreo 5-7 metri și adînc de cam 10 metri pe alocuri, prin care se prăvălea apa de pe coama dealului, atunci cînd ploua torenţial. Mintenaş, ne-a ordonat să ne dăm jos nădragii, să scoatem „Dorobanţu” şi să ne pişăm hăt pe malul celălat, exact cum o făcea, şi chiar reuşea el, mai de fiece dată.
Sigur, niciunul dintre noi nu avea debitul necesar şi, inevitabil, ne udam pe picioare. Ca să scăpăm de pedepse, mai ales de joardele aplicate sănătos, la fund, Gicu ne obliga să ne ungem cu mustul albicios-cleios al unei plante numită „laptele cîinelui”(Euphorbia cyparissias sau alior). Astfel, ne asigura el, o să ne crească Dorobanţu’ precît al lui şi, apoi, vom reuşi ce poate el. Inutil de spus că toţi băieţii culgeam plantele ş-apoi executam operaţiunea cu un entuziasm aparte. Ce urma, doar cei care au aplicat tratamentul ştiu!.. Adică, aproape instantaneu, instrumentul se înroşea şi boboşa, apărînd nişte dureri cumplite, greu de suportat şi, prin urmare, de ascuns privirilor celor de-acasă. Aşa încît, geaba fugeam în gîrlă şi ne spălam ca niciodată, durerea nu trecea, iar frica de cei de-acasă mă răvăşea. Seara, era cumplit. Ce explicaţii să-i dau mamei, văzîndu-mă cît de crăcănat mîn vacile înspre grajd?!...
Cînepa la murat...
Evident că, a doua zi, cocoşelul tot umflat rămînea, că durerile nu treceau, iar Bădia Gicu, cum ne obliga să-i spunem, ne fu iar doftor. Adică, ne-a dat să fumăm ţigări făcute de el din frunze de cînepă, căci, chipurile, ne trec durerile. Cînepă cultivată în orice bătătură, pe atunci. Cînepă pe care gospodinele o recoltau cu secera şi o legau în snopi, pe care, apoi, îi așezau la murat vreme de două săptămîni, în apa zăgăzuită de vaduri construite din bolovani, în albia pîrîului. Pe Gîrla Iepi’, în sezonul muratului cînepii, erau zeci de asemenea topile. De bună seamă, gîrla avea cam 5 metri lățime, iar adîncimea ajungea puțin peste oul piciorului. Deci, volumul de apă era unul modest. Astfel, atîta cînepăraie ţinută la murat schimba compoziția apei, fapt care ameţea toţi chiticii, pe care îi prindeam cu mîna, mult mai uşor, pînă şi noi, ţîncii.
Inutil de spus că, după vreo 2-3 fumuri trase din țigara de frunze de cînepă a lui bădia Gicu, parcă instantaneu, mi-am zărit Dorobanţu’ mărit de vreo 7 ori. Bine, „instantaneele” au şi ele o... soartă. A urmat o stare de levitaţie, incontrolabilă. Pluteam laolaltă, toți supușii lui Gicu Turtea, și ne plăcea. Durerea, însă, revenea. Mama, firește, și-a dat seama de la ce mi se trage betegeala. Bineînțeles că m-a tratat, spălîndu-mă cu ceai de nu știu care plante, numai de ea știute. Bineînțeles că nu l-am pîrît pe bădia Gicu. Era doar afacerea noastră. Pe care, nu tare tîrziu, am impus-o și eu celor mai mici ca mine. Unii, puțini, sînt crăcănați și în ziua de astăzi...
Curioșii, evident, pot încerca „terapia laptele cîinelui”. Poate pe unii i-ar ajuta. Mai dihai decît Herbal V, Viagra plus sau... „Încercarea moarte n-are, n-aşa?!”...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu