Bucurii trăite, vouă povestite...
Traian SOCEA
Împreunînd utilul cu...neastîmpărul pasiunii... |
Prima duminică de făurar 2019. Zi frumoasă, cu soare generos și vreo plus 7 grade, după zile întregi de frig și uneori ger. Mă sui șmecherește în folkswaginu’ finului Vasilică Ilie, cu azimut programat: Piatra Neamț. Ca mulți rurali ce se respectă, mergem la mall. Să vedem Capcana, un film cu Nicole Kidman. La țară, ca un făcut, de vreo 30 de ani filmele au dispărut. Căminele culturale găzduiesc crîșme, nunți, parastase și alte botezuri, ceea ce e de bine, pentru că încă sînt în picioare. De rău e că sînt și multe blestemate la ruină. Ș-apoi, cui îi(mai) pasă?!...
Înainte de a intra pe podul care traversează Bistriţa înspre Roznov, Vasile își face semnul crucii și dă drumul la glas:
- Nașule, acu-i acu’! Din milioanele astea de gropi, doar Domnul ne scoate la capăt cu mașina întreagă!
- Doamne-ajută!, îl îmbărbătez eu, ambiționîndu-mă să număr bortele ivite în carosabilul podului, după succesivele înghețuri de pînă acum.
Pe la jumătatea podului – după vreo 70 de metri, finul deja își împletise brațele precum funiile de usturoi. De tras de volan în toate părțile, doar-doar o încăleca gropile, să-și protejeze planetarele, arcurile, telescoapele. Ce era la gura lui?!... Nu spun, c-aude primarul, și ne e prieten din tinereţe!... Vă spun c-am numărat vreo 30 de borte, unele și de cîte un metru diametru. Restul lor, pînă la capătul podului, pe încă vreo 80 de metri lungime, să le numere....Preafericitul Daniel, că nu mai la el rămîne nădejdea că podul acesta va fi reparat în ăst an. Sau, mă rog, peticit ca-ntr-atîtea toamne, cu asfalt de la cuviosul Ginel. Adică, de la biruitorul a toate lucrările publice din aproape-ntreaga Moldavie, ba chiar mai mult decît atît... De pidosnicele aste gînduri mă scapă tot peisajul, care-mi fură privirea înspre golfuleţul croit de apele rîului la aproape 100 metri în amonte, în cotul dinspre balastiera lu’ Marcoci(aşa cum îi zic localnicii), pe malul stîng al albiei. De jur-împrejurul bălții, pescărimea e la datorie. Să fie vreo 10 -12 inși.
- Naşule, oare la ce dau?!, mă-ntreabă Vasile, surprinzîndu-mă c-am încurcat numărarea bortelor și pîndesc pescarii, fără să-mi mai pese de volanul său...
- La şui şi la clean, altceva nu cred să tragă pe timpul ăsta, îl lămuresc eu.
- Nu venim și noi?!, mă iscodește companionul meu, rostind numele cîtorva dintre cei cu bățu-n baltă...Le spune pe nume ca și cum i-ar dojeni: Cătălin Verdeş - vecinu, nenea Jan Horia, nea Grigore-cumătru, Lică Barosanu’, Vasile Rotaraşu...
- După prohibiție, tinere!... Știi că trebuie să-mi păzesc cervicalul, îi răspund cu glas obidit...
Adevărat, sînt obligat să mă feresc de frig, de umezeală şi de curent, din cauza beteagului meu cervical... Din fericire, problemele cele mari nu le mai am. Dar, clasica vorbă: cine - după 50 de ani - se trezeşte dimineaţa şi nu simte nici o durere e un om mort!
Prin urmare, pescarul cu „ adeverinţă” ce mă aflu, de vreo 10 ani, colind mai cu seamă știoalnele formate pe malul drept al Bistriței, în teritoriul comunei mele natale. Asta după ucenicia din copilărie, săvîrșită pe cursul pîrîului Iapa. Mărturisec că a vă povesti despre bucuria de a pescui, despre peripețiile și trăirile pescărești încercate laolaltă cu ceilalți colegi de baltă este de neasemuit. Deopotrivă, pentru mine chiar este şi un privilegiu, anume de a transmite mai tinerilor concetățeni să nu uite a prețui și a respecta natura, floră și faună, laolaltă.
Așadar, îţi înfăţişez bucurii pe care să le trăieşti şi tu, iubite cetitor:
Cu „şfachia”, la prins chitici, noaptea
„Cariera” de pescar mi-am început-o din fragedă pruncie, lucru absolut firesc pentru cei mai mulţi dintre născuţii în zona de munte. Carevasăzică, pe gîrla Iepii( pîrîul care izvorăşte din măruntaiele masivului Murgoci - 1293 metri - şi se varsă după vreo 25 de kilometri în rîul Bistriţa, pe partea sa dreaptă), în ştioboalnele aranjate de puhoaiele năprasnice, uneori, pentru casele şi ogoarele apropiate de albie. Pe noi, liota de plozi, ne învăţau fraţii mai mari, care, ca să scape de săcîială, ne confecţionau o undiţă dintr-o nuia de alun, de vîrful căreia legau 2-3 metri de aţă de croitorie și un cîrlig rotunjit dintr-un bold(ac cu gămălie) la capăt, precum şi necesara plută, ajustată din antena unui cocean de popuşoi. Momeli, slavă domnului!, de la veşnicele rîme de gunoi de grajd, pînă la cosaşi sau carabeţii de piatră sau lemn. Fireşte, cu astă dotare şi tehnică personală zero, rezultatele erau pe măsură, adică vreun chitic chior să se-agațe în cîrligul nostru rudimentar.
Pe la 7-8 ani, fraţii mai mari cedau smiorcăielilor mele şi mă luau, mai mult de gura mamei, cu „şfachia”. Ăst instrument îl fabricau dintr-un bidonaş din aluminiu de un litru, abandonat de soldații care-au mărșăluit pe la noi în al doilea război mondial( prin locurile mele natale retrăgîndu-se nemţii, fugăriți de ruși), umplut pe jumate cu gaz lampant şi fixat într-o crăcană aleasă dintr-un ram de alun, corn, răchită sau arin, bidon în care se introducea un fitil de bumbac, sau alt material textil, care să ardă şi încet, să facă şi flacără mare, şi nici să nu afume pe mînuitor sau pe cei din dreapta sau stînga sa, funcţie de cum se lua cu asalt luciul apei.
Aşadar, cu şfachia se mergea noaptea, numai vara şi toamna, iar „dragomanul”( proprietarul instalaţiei, şef de echipă) îngăduia pe lîngă el doar doi inşi, dintre cei mai pricepuţi a mînui ostia( o furculiţă dreaptă, cu dinţii foarte ascuţiţi, legată bine de un băţ de vreo 50 cm). Acţiunea începea după ora 23, cînd peştimea pleca în promenadă. Şeful de echipă alegea porţiuni cu apă subțire şi lină de pe cursul gîrlei, pe care le străbăteam cu paşi mici, uşori, fără vorbă, tocmai să nu speriem prada. Astfel, la lumina degajată de fitilul aprins pe o rază de vreun metru, mreana, cleanul, moina, rareori scobarul, care mai urca de pe Bistriţa uneori, se culcau pe fundul apei, orbiţi de lumina violentă a şfachiei, mînuită dibaci de purtătorul ei. De multe ori, băieţii reuşeau să-nfingă ostia în peştii anesteziaţi de lumina intensă. Însă, la fel de multe ori, ratau şi, atunci, începea distracţia. Eu, mai mic fiind, purtam la gît un ditai coşteiul în care să încapă recolta, care, de multe ori, greu se mai strîngea.
Şi uite-aşa, cu reproşuri şi sudalme, tiptil-tiptil reluam parcursul. Căci, plecaţi din dreptul lu’ Chiupea, merseserăm vreun kilometru în amonte ajungînd la ştioalnă la Decebal, unde ne scăldam noi, copchilaraia, vara pînă-ncătră toamnă. La ieşirea din ştioalnă, apa era zăgăzuită cu un vad din pietre mai mari şi afluită vreo 8-10 metri către o leasă făcută din nuiele de lozie, fixată bine cu bolovani, tocmai ca şforul apei să împingă chiticii în gurguiul leşii, de unde doar rara peştime mare ar mai fi putut scăpa. Bineînţeles că asemenea leşi mai întîlneam pe cursul apei. Bineînţeles că chiticii pe care-i găseam în gurguie îi confiscam, ca pradă de braconaj. Şi, de bună seamă, mulţi dintre proprietarii de leasă( unii avînd cîte 2-3, chiar) ne pîndeau prin tufişurile de arin şi răchită de pe mal, de unde aruncau cu pietre înspre noi, nu musai a ne sparge capetele, ci a ne speria şi avertiza că am intrat în teritoriul lor. Sigur, la asemenea afront, şi noi, gaşca de braconieri de noapte, începeam tirul înspre locul de unde eram bombardaţi, pînă lucrurile se linişteau şi-ncepeam iar urcuşul pe gîrlă. Puneam fitil nou, umpleam cu gaz bidonul şi-o luam la deal, cale de încă vreun kilometru - doi, pînă rămîneam şi fără gaz, şi fără fitil.
Obosiţi, cu picioarele murate de apă, înnegriţi pe faţă şi mîini de fumul degajat de arderea fitilului, ne întorceam acasă reproşîndu-ne unii altora neîndemînarea, însă hotărîţi, ca întotdeauna, că data viitoare va fi mai bine. În coştei, recoltă neîndestulătoare la împărţirea între „combatanţi”. De obicei, „prada” încăpea în căuşul palmelor şi era luată de către cel care punea gazul şi confecţiona cele 2-3 fitile necesare într-o asemenea escapadă nocturnă. Cel mai adesea, îi ajungea mă-si şi de-un borş, şi de-o tocăniţă de chitici cu multe buruieni. Chitici le ziceam, că doar boişteanul, cîra, moina, porcănaşul, mreana şi cleanul prinşi de noi, rar să sară de 10 centimetri lungime.
Ehei, prieteni, mersul cu şfachia era mai distractiv chiar şi decît cel cu volocul, la retragerea apelor după puhoaie. Puhoaie uneori năprasnice, cu urmări dramatice pentru mulţi localnici. Inclusiv pentru părinţii mei, a căror primă casă şi anexe au fost spulberate de inundaţiile provocate de pîrîul Iapa, gîrlă care, în anumiţi ani secetoşi, aproape că seacă.
Pescar, pe legendara Bistriţă Aurie...
Rîul Bistriţa, prieteni, izvorăşte din Munţii Rodnei şi parcurge 288 de km pînă la vărsare, în Siret, la Galbeni, judeţul Bacău, după ce traversează Maramureşul, Suceava şi Neamţul. Rămîne un rîu de legendă, cîntat și în creaţia populară, și în cea literară, care a însemnat şi înseamnă viaţă pentru milioane de oameni, din veacul veacurilor.
A pescui pe o apă curgătoare, de munte, nu-i chiar la îndemîna oricui. Înafară de scule, momeli şi nade, e nevoie de tehnică, de ştiinţa de căuta peştele în locuri anume, funcţie de anotimp, de manifestările astrale şi cîte altele. Prin urmare, am dăruit prietenilor echipamentele pentru crap, folosite ani mulți în hălăduielile pe mai toate iazurile din Neamț, asociind și pescăreasca urare: „ C...t în juvelnic!” Asta însemna că le dau din toată inima, cu dorinţa de a avea oricînd „fir întins”, căci baftă, succes, noroc sau spor la peşte sînt sintagme interzise de cutuma pescărească. Așa încît, cu finul Vasilică Ilie o tulim la Piatra Neamţ, la magazinul ghidului de pescari Marius. Ne dotăm cu două beţe silenţioase, alăturîndu-le toate cele trebuincioase prevăzute de regulament, după care poposim la AJVPS, de unde achiziţionăm cîte una bucată permis de pescuit pentru zona Bistriţa.
Triumfal, garăm pe malul drept al rîului, în aval de podul care-l traversează înspre Roznov. Frumos peisaj, imaş comunal verde, parfumat de sumedenie de flori şi plante sălbatice, susur de apă cristalină, ochi şi urechi numai pentru prada din gîrlă. Însăilăm noi ceva monturi, dăm adîncime la plute şi azvîrlim. Vasilică şi-a ales un ochi, la baza uneia dintre pilele podului, în care curenţii învîrteau apa în cerc, nefugărind pluta pe coclauri. Eu dau mai la vale cu vreo 20 de metri, înspre şfor. Pluta e fugărită de curenţii apei, iar eu, în loc s-o strunesc de pe locul în care mă proţăpisem, dînd fir de pe mulinetă, merg după ea, pînă aproape să-l calc pe picioare pe vecinul-pescar, aşezat gospodăreşte, la vreo 15 metri în jos de mine. Realizez că deranjez, şi mă-ntorc la locul meu. Sigur, aproape imediat, pescărimea de pe gîrlă a remarcat neîndemînarea mea, privindu-mă cu indulgenţă sau dispreţ, chiar. Şi zile faste n-am avut multă vreme. Cum să am, cînd alţi pescari prindeau ditamai clenii sau scobarii, iar eu cîte o biată mrenuţă sau un pricăjit de boiştean, milostivi săracii cu nefericitul de mine. Între timp, Vasile se specializase. Prindea şui pe bandă rulantă, şi-l admiram de la distanţă. La fel şi pe pescarii mai apropiaţi, care făceau şi mare tam-tam cînd scoteau din apă cîte o bucată mai dolofană. Deznădăjduit, m-aşez pe iarba de pe mal şi-i pîndesc pe pescarii și din stînga, şi din dreapta. Să văd cum aruncă, cînd, cum şi cu ce nădesc. Ce momeli bagă-n cîrlig nu reuşesc să văd, pentru că fiecare le ţine ascunse într-o gentuţă. E secretul fiecăruia, doar. Unii sînt în vîrstă, alţii mai puţin, dar se vede de la o poştă că-s pescari-pescari, după cum aruncă, după cum ţin pluta la întins, după cum smucesc firul, să stîrnească interesul peştimii. Da, sînt îndemînatici, chestie pe care eu n-aveam cum s-o capăt prea devreme. Stau ca prostul, cu şezutul pe iarbă, şi pîndesc. Fur cît pot, cu coada ochiului. Unii mă roagă de cîte o ţigară ş-apoi îmi dau sfaturi. Mult mai tîrziu, mi-am dat seama că rîdeau de mine. Mare domn mi s-a-nfăţişat Cozmin Gâză. Mare, elegant pescar. Altruist şi săritor. Un prieten. Mi-a arătat cum se fac monturile, cum se nădeşte, ce momeli să folosesc, pentru fiecare specie în parte. Apoi, cum trage cleanul şi cum scobarul. Unde se prinde mreana, roşioara sau carasul. La fel, domn a fost şi nenea Jan Horea. Omul ăsta chiar s-a născut să fie pescar. Şi iarnă, şi vară, şi primăvară, şi toamnă e la pescuit. Cînd e prohibiţie pe Bistriţa, merge la iazurile particulare şi tot n-are astîmpăr. Carevasăzică, încet-încet, am deprins şi eu trebile, începînd să agăţ cîte un clean la 200-300-400 de grame. Mare performanţă.
Eram pe drumul cel bun, aşadar, cînd, în următorul sezon, se-ntoarce din Italia, de la muncă, Cristin, finul finului meu, Vasilică Ilie. Pescar-pescar şi el... Îl văzusem poza la gazeta de onoare a unei bălţi de pe lîngă Roma. Cîştigase marele trofeu, deci. Ni se alăturase. Avea scule faine şi defila semeţ cu ele. L-am poreclit Obama, din pricina tenului său măsliniu, transmis ereditar. Aşa i-a rămas. Ce băiat fain şi îndemînos Cristin-Obama al nostru...
Obama şi pescuitul cu pastile. Roşii...
Tustrei o luam în amonte de pod, înspre Piatra Neamţ, la „stîlp”, la „căulă” , la „7 metri” sau la „Cut” – ştioalne pe care le atacam din teritoriul comunei noastre, știoalne celebre pentru capturile prinse de pescarii cu vechime, şi unde, mai ales Cristin-Obama, dădea mai mereu lovitura. Mergeam şi în aval, înspre Zăneşti, încercînd „la canal” sau „ la Mararu”, ştioalne la fel de întinse şi de adînci, unde Nea Lăcustă, Nea Rotaraşu şi Nenea Jan erau mai întodeauna voievozii capturilor. ’Ţi-era mai mare dragul să-i priveşti, cît de calmi şi îndemînatici se arătau, cum se luptau cu peştele, dîndu-le întotdeauna o şansă. Rar i-am auzit să înjure cînd ratau vreo captură, ceea ce, am înţeles, făcea parte din conduita adevăraţilor pescari... În schimb, îi trimiteau la toate originile pe proprietarii de balastiere care spălau agregatele minerale iar mîlul îl deversau în Bistriţa, tulburînd verzuliul-smarald al apei. Şi, da!, de la Piatra Neamţ la vale erau, şi sînt!, cîteva balastiere, aproape toate fiind ale unora proptiți politic.
Apoi, cei de la staţia de epurare pietreană mult au mai fost „blagosloviţi”, pentru că, pe furiş, deversau în rîu mizerie, otravă ce ucidea peştimea, şi care rămînea, la retragerea apei, pe maluri cu miile, mai cu seamă puietul...Toate aste nenorocieri, într-un rîu – Bistriţa – ce-a început să-şi redobîndească viaţa mai ales după închiderea fabricii Reconstrucţia din Piatra Neamţ, care, cîteva decenii înainte de 1990, a poluat nestingherit, criminal, întreg tronsonul, pînă la vărsarea în Siret.
Încet-încet, preieteni, deprinsesem îndemînarea şi celelalte trebuincioase pentru a conta cît de cît în lumea pescărească de pe rîu. Scule, prin urmare, aveam dintre cele mai bune. Aşa că trebuia lucrat la tehnica nădirii şi momirii. De prin reviste, de pe net, de la unii de la alţii, am încropit propriile reţete. Aşa că, după vreo doi-trei ani de ucenicie, reuşeam şi eu capturi, la comparaţie ce veteranii gîrlei, încît unii se-ntrebau „cu ce dă ziaristul?!” Ei, era secretul meu, pe care-l ştia doar finul Vasile Ilie. Omul ăsta are un simţ al umorului dat naibii. În viaţa civilă, dar şi în cea pescărească. E o mare plăcere să te afli în preajma lui, oricărei situaţii ivite trebuie să-i găsească el un cîrlig, să transforme clipa fadă într-una comică, generatoare de bună dispoziţie, dar şi de luare-aminte. Într-atît talent şi tact are încît nimeni nu se poate supăra pe el, ba dimpotrivă, îi caută compania, stîrnindu-l cu fel şi fel de înghionteli amicale.
Bunăoară, într-o frumoasă zi a lui septembrie 2012, parchez pe malul drept al Bistriţei, în aval de pod, la vreo 50 de metri. Înainte, trecusem prin piaţa centrală agroalimentară din Piatra, de unde cumpărasem vreo 3 kg de cătină roşie, pe care „nevasta care stă la mine” s-o pună la macerat în miere de albine. Citisem pe net cum că cleanul mănîncă şi aşa ceva, ca de altfel şi alte fructe căzute în apă din arbuştii crescuţi ici-colo, pe maluri. Aşa că, obişnuit să încerc aproape orice, pun într-o caserolă cam 200 de grame, şi ca momeală, şi pentru nădire. Pe la 5, apare şi finul Vasile în golfuţul său, împreună cu propriul fin, Cristin-Obama. În maşină, Vasile ţinea nişte pastile roşii, pentru gută. Cristin le observă şi-l întreabă pe naş’su cei cu ele.
- Lasă-le acolo, că-s ale lui naşu’ Traian, îl lămureşte Vasilică.
- Da’ ce are, pentru ce le foloseşte?!..
- Dă la peşte cu ele. Nu ştii că naşu’ are tot felul de secrete?... Ia mîna de-acolo!...
- Da iau şi eu numai două, să încerc...
Vasile l-a lăsat şi, la coborîrea din maşină, mintenaş vine la mine şi-mi relatează tărăşenia. Îi arăt boabele de cătină, bag una în cîrlig şi azvîrl o mînă-nadă în apă, puţin mai la deal de locul în care îmi desfăşurasem hondrobeiele, lăsînd caserola la vedere, pe geanta mea pescărească. Obama, plantat la vreo 10 metri la deal de mine, mă pîndea. Îl vedeam, cu şfichiul ochiului stîng. Norocul face să şi înţep un clenuţ cît palma, treabă care-l convinge că am prins la bulina roşie, de catină habar neavînd.
La un anumit moment, Vasile, care-l pîndea şi el pe fin’su, vine la mine şi-mi spune să-i dau din trusă un burghiu cu care găuream peleţii sau boiliesurile, căci Cristin-Obama a rupt cîrligul, încercînd să bage pastila. Nici cu sfredelul meu n-a reuşit nimic, era prea gros ca pastila să nu se sfărîme. Aşa că, subtil, am revenit la momelile mele secrete şi, pînă seara, am adunat în juvelnic mulţi cleni, căci trebuie să vă spun – chestie ştiută pe baltă – regula pentru mine era să nu reţin în juvelnic exemplarele mai mici decît lungul palmei, şi cu niciun chip mai puţin de 10 bucăţi. Ei bine, Cristin-Obama, locuia în Roznov, „la vile”, vecin c-un alt prieten al nostru, stomatologul Valentin. La cîteva zile după episodul cu pastilele, opresc la Primăria Roznov, pentru nu’ş ce treburi. Îl întîlnesc pe ifronsitul Ghiţă Mazilu, şi el pescar „ cu adeverinţă”, care mă şi-ntreabă:
- Dom’ Traian, am auzit că tragi tare la pastile. Spune-mi şi mie de care, că Obama n-a vrut...
- Cu tetraciclină, nea Ghiţă...
M-am lămurit, Cristin-Obama le-a spus multor pescari secretul meu cu pastilele. „Secret” care fusese preparat de finul meu Vasile, de fapt. „Secret” pe care, după vreo săptămînă, l-am divulgat public, înainte de a se goli farmaciile şi a da guta-n peştime...
Suspendat, din motive de...cervical
Din 2012, sezoanele care au urmat( mai puţin 2016, în care-am fost „suspendat” din motive de...cervical), pe albia Bistriţei s-au format, în urma viiturilor de mai-ani, nişte ştioalne adînci de vreun metru şi chiar mai mult în anumite porţiuni, late de 10-15-20 metri, şi considerabil de lungi. Ideale pentru pescuit, căci rîul intra cu viteză din amonte, dezvoltînd curenţi care se calmau după puţini metri, răsfirîndu-se molcolm în volumul de sute de metri cubi de apă acumulată, în care se dezvoltase destulă hrană, plancton, fito şi zoo, ce asigura lanţul trofic într-un mediu tare prielnic dezoltării populaţiei piscicole. Şi da, în ultimii ani, pe Bistriţa, în zona noastră, s-a prins păstrăv( chiar şi eu, curcubeu, o singură dată), clean, scobar, ştiucă, caras, biban, roşioară, oblete-şui, mreană, boiştean, porcan, moină, crap( inclusiv eu, două bucăţi la vreo 700 grame, martor fiind colegul şi prietenul Daniel Muraru). Bineînţeles că din mediul de viaţă al peştimii, pescarii-pescari ştiu ce să culeagă, mă refer la tot felul de larve, lipitori, broscuţe şi viermi, pitiţi pe sub pietrele de lîngă mal sau în tăurile lăturalnice. Cu astea, funcţie de sezon, momeau şi, mai de fiecare dată, prindeau exemplare frumoase, la care rîvnea restul pescărimii, inclusiv eu, care n-aveam ştiinţa căutării acestor delicatese cu succes garantat, indiferent de cum se intersectau astrele deasupra noastră. Aşadar, poposeam doar la cîteva ştioalne cărora începusem să le cunosc meandrele subacavatice, dar deja ştiam că, dacă nu trage într-un loc, nici în celelalte nu va fi succes. Şi totuşi, o luam de-a zburda şi înspre Piatra, şi în aval de podul de la Roznov, ori de gura companionilor, ori obligat de... „peştele se caută!”.
Prin urmare, ajunsesem la performanţa de a conta şi eu pe gîrlă, dibuind frumoase exemplare de clean, la care, chipurile, mă...„specializasem”. Mărturisesc că norocul era decisiv, Dumnezeu răsplătindu-mă pentru că reţineam în juvelnic doar exemplarele de peste 25 de centimetri, pe care, la sfîrşitul zilei, dacă erau mai puţine de 10, le eliberam, spre mirarea multor pescuitori, care nu cruţau nici un chitic. Carevasăzică, dobîndisem oarece faimă, deşi pescar-pescar, precum sînt destui pe Bistriţa, nu mă aflu şi nici nu voi deveni, sincer. Aşa că, la slujbă şi-n alte civile anturaje, plictiseam colegii cu recentele mele aventuri pescăreşti, gonflate pe acoluri, căci, conţineţi şi dumneavoastră, întruneam două calităţi: şi ziarist, şi pescar. Sau invers. Introduceam atîta dramatism în poveştile mele, încît, uneori, îi emoţionam chiar şi pe necredincioşii mei ascultători, în pofida faptului că unii mă îndemnau tovărăşeşte: „ Mai scurtează, c-o să creadă cineva c-ai prins vreun rechin, nicidecum un amărît de clean. Minciunile astea cui le-ai mai livrat?!...”. Îi drept, asemenea admonestări îmi risipeau exaltarea, realizînd că, în iureşul povestirilor, lungimea braţelor nu-mi mai ajungea, ba eram tentat să-mi folosesc chiar şi picioarele ca unitate de măsură, de comparaţie şi sugestie...
Prieteni, cele mai frumoase, şi fructuoase!, expediţii pe rîul Bistriţa erau atunci cînd purcedeam împreună cu finul Vasilică Ilie, v-am spus. Degajă omul ăsta o energie pozitivă, care-i încarcă şi umanizează chiar şi pe cei întrerupţi de la ţîţă, înţărcaţi înainte de vreme...Şi, am observat, acolo unde se aşeza el, se aduna şi peştimea. Şi peştimea, dar şi pescărimea, căci nu puţini tupeişti aruncau undiţa peste el, fapt care de cele mai multe ori îl enerva, chiar dacă în situaţie se afla şi prietenul nostru, dragul Grigore Gâză...
Pescăreală cu prietenul Daniel Muraru...
Apoi, mai mare dragul să te afli pe gîrlă cu Daniel Muraru şi Bogdan Alexandrescu, colegi şi prieteni. Amîndoi, stîrniţi de patima pescărelilor mele, hotărăsc să abandoneze arealul lor din jurul Pietrei, şi să descindă în zona - garantată!... – teritoriul acvatic desenat la confluența pîrîului Iapa cu rîul Bistrița, în amonte de podul Roznov. Prima „victimă” - Daniel Murau. Ştiam că merge la ştiucă pe Bîtca, la plătică pe Lacul Bicaz, la mreană pe Cracău, cu rezultate mulţumitoare. Dar, totdeauna reţinut şi lipsit de talentul flecărelii, cum îl ştie toată lumea, mă gîndeam că Daniel îmi va da lecţii. Aşa că, într-o dimineaţă de sîmbătă, îl întîmpin şi, cu măsurat aplomb, îi prezint ştioalna cu hachiţele sale, după care ne dedăm trebii. După ce mă instalez, trimit o privire-spion înspre Daniel, care alesese un loc mai la deal cu vreo 15 metri de mine. Nu-mi vine a crede... În mîini ţinea un ciomag numai bun de dat în cap, la crap, pe iaz... Nu mă rabdă inima şi mă duc să-l inspectez. Doamne, dezastrul continua cu firul de linie, cu pluta şi montura... Atunci, ca un magistru, încep să-l blagoslovesc şi, fireşte, să-i fac scula acătării, cu rezerve din dotata mea trusă. Ei bine, acea zi, faţă de calitatea echipamentelor sale, a fost una de succes. Colegul meu a prins cîţiva cleni, fapt care l-a entuziasmat foarte. Cu ce i-am mai dat din juvelnicul meu, a putut nevastă-sa, Natalia, să facă şi-un borş, şi-o saramurică...
Bogdan Alexandrescu, dotatu-n toate cele...
Bogdan Alexandrescu, alt minunat coleg şi prieten, e sofisticat nevoie mare. E pietrean get-beget, dintr-o familie de intelectuali. În viaţa civilă e tare la locul lui, suav ca o garofiţă, însă la pescăreală parcă uită de sine. Nici Raluca, frumoasa lui nevastă, în faţa căreia nu vîşcă decît la Paşti - în anii cu soţ, şi la Crăciun - în cei fără, nu-l poate struni, cînd vine vorba de pescuit. Bogdan, cu alţi prieteni-orăşeni, hălăduia şi el pe Lacul Bîtca Doamnei, pe la Pîngăraţi şi Agîrcia, pe la barajul Reconstrucţia sau în zona Vînători. Prin urmare, descinde şi Alexandrescu pe moşia mea pescărească, echipat cu cele mai drăcoase unelte. Mă uit la ele cu jiind, încercînd să-mi dau seama cam cît a cheltuit fără ştirea Ralucăi. Aşadar, în caz că-mi produce vreo nefăcută, îl am la mînă. Îl pîrăsc lu’ nevastă-sa la care stă, fără cruţare. Bogdan scrutează senioral cursul apei, îşi aranjează o lansetă spinnig de vreo 3 metri şi o undiţă de vreo 5 metri, amîndouă furînd admiraţia şi unui nepescar. Trag cu ochiul şi transpir de invidie. Tacticos, pleacă-n turneu cu spinningul înspre Săvineşti, depărtîndu-se la vreun kilometru de mine. Nefiind deloc meşter la linguriţă şi alte asemenea accesorii, n-am niciun fel de complex. Se-ntoarce umil după vreun ceas, fără nimic în juvelnicul prins şmechereşte la cingătoare. Eu, deja luasem 2 cleni de vreo 30 de centimetri.
- La ce trage, dom’ Traian?...
- La boabă, Bogdane, şi-i arăt cutia de bonduelle aşezată la vedere, pe acareturile mele de pescuit.
Bogdan îngaimă ceva despre turbiditatea apei şi se-ndreaptă către propriul atelier, la vreo 15 paşi la vale de mine. Desface undiţa sa de vreo 5 metri şi de pînă-n 300 de grame. O încarcă cu momeală şi, precaut, lansează la buza şforului, ţinînd firul întins, tocmai ca forfacul să joace provocator pe fundul apei. După vreo douăzeci de minute, îl zăresc aplecat lîngă gentoiul său pescăresc. Îmi zic că schimbă momeala. Da de unde, trec alte 10 minute, şi tot trebăluia la undiţă. Mă apropii şi văd că prietenul meu rupsese montura. Degetele-i umblă ca unui profesionist, ceea ce e de bine. De rău e că şi firul de linie, şi cel de forfac, şi cîrligul sînt supradimensionate. Îi aduc eu o plută de 1,5 grame, după care echilibrăm întreaga lucrare. Avea Bogdan şi fir de 0,14 pentru linie, şi de 0,10 pentru forfac, şi cîrlige acătării, de firmă... Îi pun momeală în cîrlig şi-l îndemn să dea bice. Geaba, Bogdănosu încă nu era familiarizat cu pretenţiosul pescuit la clean, pentru care pusesem momeală şi, evident, nădisem din vreme. Pînă seara, pescarul-orăşean n-a reuşit vreo captură. Observ că, resemnat, începe să-şi strîngă calabalîcul. Se apropie de mine şi, după cîteva minute, timp în care eu am mai săltat un clenălău, Alexandrescu mă avertizează că pleacă...
- Gata, Bogdane, ai prins ceva?!...
- Încărcat de lehamite, Bogdănosu comite gestul cela indecent, al balansării antebraţului drept, de la cot, ajutat de cealaltă mînă. Anume că a prins o p..ă...
- Bravo, tinere!... Ai de-un borş, îi servesc eu replica patentată de prietenul Gheorghiță Apetrei, în împrejurări similare.
De bună seamă, am deşertat capturile din juvelnicul meu într-al său, somîndu-l să declare acasă că peştimea dodoloaţă e opera sa, pe de-a-ntregul. Asemenea episoade s-au mai petrecut, însă „parţial color”, căci prietenul meu şi-a dat drumul, făcîndu-mi concurenţă, chiar.
La clean, cu mentă frecată...
Într-o frumoasă duminică, Bogdan poposeşte pe gîrlă însoţit de nişte amici de-ai săi, pescari-orăşeni. A fost o zi fastă pentru mine. Faptul i-a incitat pe musafiri, care începuseră să mă pîndească. Adică să vadă cu ce nădesc şi, mai ales, ce pun în cîrlig. Bineînţeles că nada o ţineam la vedere. Oricine se apropia de mine o vedea nestingherit. Momeala, însă, o ţineam dosită, doar era secretul meu. La un moment dat, unul dintre amicii lui Bogdan se-aşează lîngă mine şi vede că boabele din cutie dau înspre verde. Curios, omul mă întreabă de reţetă. Îi explic că peste ele am turnat „extract de mentă” şi-i arăt o movilă de menta broaştei, zdrobită în apropiere. Mai mult, îl lămuresc că de aia trage peştele la mine, pentru că folosesc ca ingredient menta broaştei, pe care o scot de lîngă mal, şi o frec pînă iasă mustul din ea. Evident, că i-am mai zis tînărului că peştimea se hrăneşte cu ceea ce-i oferă ecosistemul, că...şi insist:
- Stimatule, cînd dai cu boabe, freacă un mănunchi de menta broaştei şi toarnă sucul peste un sfert din grăunţele din cutie. Le laşi să-l absoarbă vreme de 30 de minte. Asta, după ce, în prealabil, desfaci cutia cu grăunţe şi scurgi tot lichidul din ea. Apoi, peste conţinutul zvîntat 2-3 ore, pui 2 linguri de miere de albine, după care ascunzi cutia cam o săptămînă, într-un loc ferit de soare. Apoi, o aşezi în frigider, unde o ţii tot o săptămînă. Pe malul gîrlei ajuns, extragi un sfert din grăunţe, le pui în altă cutiuţă, şi le condimentezi cu suc de mentă proaspăt frecată. Deci, asta-i reţeta... Restul boabelor din cutie îl foloseşti ca nadă...
Mulţumit că i-am divulgat secretul, tînărul pescar-orăşean m-a lăsat baltă, zbughind-o la recoltat menta broaştei. N-am aflat cîtă o fi frecat şi cu ce rezulate, pentru că, între timp, Bogdănosu m-a pîrît lumii cum că frec mentă pe gîrlă şi de aia prind cleanu’...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu