16 feb. 2019

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa (XIII)


RĂSFĂȚ DE FEBRUARIE

Bade, pălărie nouă...
Traian SOCEA

Poznă mare şi cu Velentainus-deiu’ ăsta!...Cît de perfid s-o pripăşit şi prin cotloanele Moldaviei noastre, Doamne fereşte!... A naibi’ chestie, imperialiştii ăştia seduc pe proletarii neuniţ’ din toate ţările periferice ca acum secole colonizatorii pe colonizaţi, cu cîte-o mărgică de sticlă...Pe proletari, citiţi bine, căci şpăguitele cozi de topor ce le-au deschis pîrtie în teritoriul românesc nu cumpără din super sau hiper-marcheturile lor, adică ei şi muierile adiacente fac şoping. Fac, şi n-am cum să nu-mi amintesc de Domnul Eminescu: „...Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,/Ce au uitat până şi a noastră limbă/ Pretind a fi pe cerul ţării: stele!...”  Da, prieteni, în aste zile, comuniştii-capitalişti de azi nu la Paris învaţă cum ” la gît se leagă nodul”, ci în Dubai...”  De unde se-ntorc :”... de fericesc norodul/ Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă!...” De zis, mai zi, matali, pretini, oriunde te-ai afla!... 

Expediez aste gînduri, din cauză de  Nicu Angheluţă. Insul mi-a fost coleg de liceu. Diştept a fost, este, şi normal că va şi-n vieţile noastre ulterioare. Mai mare cu 3 ani decît mine, a făcut Silvicultura, pe cînd concurenţa admiterii la facultate era mai dihai ca la Medicină sau Drept. A fost inspector la „Fond forestier”, funcţie exercitată pe teritoriul a toate ocoalele silvice din Neamţ, şi nu numai. Şi-nainte, şi după ’89, depun mărturie!... Azi, Nicu are o firmă ce se ocupă de peisagistică, de înfiinţat livezi, de vii, de tăieri pomi fructiferi, cu vreo 15 lucrători. De cîţiva ani, 3 meseriaşi poposesc şi în livăduţa personală, în plină iarnă.
Pe piaşpe februarie, pe la  opt, mă trezesc cu Lică, Ion şi Ogostin, profesioniştii lui, în ogradă.
-        Ni-o trimis şefu’, să-ţ’ curăţăm pomii, ştii că-i momentul!, mă informează Ogostin, şeful de echipă...
-        Ştiu, şi bini aţ’ vinit!, îi întîmpin c-o tăviţă încărcată cu păhăruţe umplute cu rachiauş moldav...
Înghit primul, ca să impresionez, în vreme ce oaspeţii-mi scrutează ştiinţific livada...
Ogostin deja împărţise sarcinile: la măr, cireş şi vişin - Lică; la piersic, prun şi păr - Ion. Voinicii desfăşoară scările, apucă foarfecile de fălci, şi dăi, bătălie. Fără milă, pomii mei sînt despuiaţi de toţi lăstarii crescuţi peste an. Lică, meşterind în colţul livezii de vreo juma’ de oră, mă strigă:
-        Dom inginer, adu-te-ncoa, să-ţ’ arăt ceva!...
-        Acu’, don şef!, îl asigur, nu înainte ca pîrdalnicul să vadă c-am apucat sticla de vinuţ şi mă-ndrept către el.
-        Dom inginer, anu’ ista rodesc aiestea, la anu’ iestelalti, cî di pi-acu’ li prigătesc. Ăi înţăles?!...
Îi mai umplu un pahar de vin, semn că-l aprob.
Îmi torn şi mie, însă n-apuc să ridic paharul la gură, căci tocmai mă aud:
-        Dom Lică, nu-mi mai zice inginer, bre! Eu sînt ziarist, dom’le!...
Ca un făcut, consolarea-mi vine dinspre poartă:
-        Proletare, Lică le zice inginer la toţi boschetarii!...
Era glasul conului Nicu, pe care nu-l ştiusem a veni la mine, darmite a ne şi supraveghea.
Descumpănit, tot dau cu stîngu-n-dreptu’, vreme cît milostivul Nicu mă lămureşte că preopinentu’ Lică fu inginer chimist la Săvineşti, pînă ce l-au disponbilizat capitaliştii italieni şi comuniştii români. Apoi, pe cont propriu, s-a specializat horticultor în Spania.

Nicu venise nu numai să-i zorească pe angajaţii săi să termine lucrarea cît mai repede, ci şi să nu mă-ntind cu ei la glojgăilă, cum adesea-mi era năravul, compromiţîndu-le ziua de lucru.
-        Băiete, băieţii mai au vreo oră de lucru. Îmbracă-te, c-avem treabă! E Ziua Îndrăgostiţilor, aşa că mergem la tanti Ileana şi la nenea Sandu, prietenii noştri...
-        Uăi, capitalistule, scuteşte-mă!, replic eu ţanţoş, sugerîndu-i cum că, la optzeci de ani, ce român ştie sau crede în Valentine’s-dei...

Vă jur că Nicu Angheluţă a fost mai întotdeauna diştept. Nu numai, sau mai ales, decît mine. Prin urmare, m-am supus. În maşina sa trona un coş cu trandafiri. Cinzeci şi cinci, exact cîţi ani de căsătorie împlineau venerabilii noştri prieteni.
În drum către tanti Ileana şi nenea Sandu, mi-am amintit ospeţia de care ne-am bucurat în urmă cu doi ani, cînd nu ştiam că 14 februarie era ziua căsătoriei lor.
Aşadar:
Marţi, am fost în ospeție la doi oameni minunați, soții Ileana și Alexandru Baluș. Amîndoi se trag din Tazlăul lui Jănică Mironescu - doctorul şi scriitorul, zămislitor și al lui Tulie Radu Teacă. O viață întreagă, amîndoi au slujit pădurea. Acum, sînt pensionari și, la aproape 80 de ani, rămîn tot pilduitori, în toate privințele. Am intrat în gospodăria lor destul de rușinat, căci nu-i mai văzusem de ani buni, din vremurile cînd drumurile reportericești mă duseseră în locurile în care își săvîrșeau munca.
Doamna Lenuța, la fel de energică, de aprigă, precum era în vremurile cînd ne conducea să filmăm pădurile virgine din susul Tazlăului, înspre poiana Gitioana, la vreo 1.200 metri altitudine. Nenea Sandu, tot supus și măsurat, precum mi-l aminteam de la cabana Preluci, acolo unde, la întoarcerea de pe munte, avea să ne răsfețe cu mîncărică și băuturică, mai dihai ca la mama acasă...

Ăste amintiri mă asaltaseră și, încercînd să scotocesc în memorie și altele, ca să pot îngîna măcar o propoziție de bun găsit, îl și aud pe însoțitorul meu, Nicu Angheluță:
-        Mamaie, iaca, ți l-am adus pe cel mai mare ziarist!...
Tanti Lenuța mă prinde-n brațe, mă strînge și mă pupă moldovenește pe amîndoi obrajii, nelăsîndu-mă să-i sărut mîna. Încurcat, reușesc, totuși, să rostesc cele cuviincioase și, suficient de preocupat, o-ntreb de nenea Sandu.
-        L-am trimis pînă-n beci!, îmi risipeşte nedumerirea tanti Lenuța.
Tovarășul meu, Nicu Angheluță, hîtru şi vigilent cum fu croit de-acasă, țîșnește din odaie către beci. În vreo 10 minute, se-ntorc amîndoi, în mîini cu niște trăiști pline, ca de la supermarket. De data asta, eu sînt primul care sar în mijlocul încăperii, îl îmbrățișez sănătos pe nenea Sandu şi trag cu coada ochiului la burduhănoasele din mîinile lui Nicu.
-        Afinată și vinuț, Trăienuț!... Destul cît să bei ca-n tinerețurile tale!, mă tachinează conu Nicu.
Mă uit chiondorîș la individ și încerc să-mi aduc aminte dacă atunci, de la cabana Preluci, am plecat pe propriile-mi picioare sau am luat „metroul”. Nu reușesc și, vinovat, îmi admonestez companionul:
-        Vorbești de mine ca de tine, campioane!...
Nenea Sandu, ca să ne-mpace, ne-nghesuie şmechereşte cu două pahare de afinată groasă ca pelteaua și tare ca spirtul. Licoarea se prelinge încătră duoden, arzînd toate în calea-i. Doar gustul acrișor al bobițelor de afină, rămase pe fundul paharului, îi mai calmează tăria. Le crănțănesc pe îndelete, după ritualul ecologic impus de nenea Sandu, gazda noastră a toate ştiutoare.

Astă vreme, tanti Lenuța deja așezase masa. În mijloc, pe un fund masiv din lemn, o mămăligă uriașă zăcea, tăiată cu ața, în felii gospodărești, cît să te saturi pentru vreo două zile. În fața fiecăruia, trona o farfurie încărcată zdravăn cu jumări și cîrnați de porc, înnăbușite cu cîte-un coltuc de caş de oi atunci scos din bărbînţă, peste care tanti Lenuța repartizase cîte două ochiuri cu gălbenușuri oranj precum șofranul. Alături, un lighean cu varză murată, înecată într-o moare rubinie, îți răpea definitiv privirea, în gură saliva depășind cotele Dunării, pe la Bechet...
Însă, ce mai adusese gospodina pe masă?!... Vorba din reclama „Asta nu e tot!”... Ei bine, dragi pohtitori, greu e a vă-nchipui chiar reamintindu-vă că gazdele noastre au fost, o viață-ntreagă, oameni ai pădurii.

Iată ce, cu părere de rău că mulți dintre dumneavoastră n-au privilegiul de a savura...O SALATĂ DE BUREȚI NEGRI...
-        Ei, dom Trăian, de cînd n-ai mai mîncat asemenea bunătate?...
-        De cînd am fost la Preluci, acum vreo douăzeci de ani, să mai fi avut de vreo 2 ori ocazia, o asigur pe tanti Lenuța.
Știam că bureţii negri cresc pe fagii în putrefacție, către sfîrșitul toamnei. Ştiam că sînt, la concurență cu bureții păstrăvi, cei mai buni și mai greu de găsit în pădurile noastre. De aceea sînt consideraţi o delicatesă, fiind foarte căutaţi și, prin urmare, foarte scumpi. De bună seamă, am lăsat la o parte destrăbălata varză. Am năvălit pe bureți, înghițind din cînd în cînd cîte o fleandură de mușchi și cîte un cîrnaț dolofan din tochitura desfăşurată în farfurie, așa ca să mai pot glojgăi, meșteșugărește, și cîte-o căniță de vin mama lui, tras cu furtunul de amicul meu Angheluță din damigenele burtoase și semețe de pe rafturile din beciul lui nenea Sandu.

Salata asta, bunii mei, e un adevărat răsfăț culinar și cred că numai tanti Lenuța e capabilă s-o prepare. Frumusețea, policromia din farfurie întruchipează un fel de preludiu, un catalizator în descoperirea gustului atîtor-alte bucate. Bureții - tăiați geometric în franjuri, măsline obraznic de negre, rondele de morcovi trufași, boabe de piper deloc stingher, frunzulițe diafane de dafin, ceapa - și roșie, și peștișor, la un loc îmbăiate în oțet de mere... Toate alintate cu trei linguri de miere neapărat de salcîm și cu un ciocănel de untdelemn de măsline - aranjate într-un borcan de 3 litri, în straturi și pe rostul fiecăruia. Cu două bețigașe puse cruce deasupra conținutului și cu capac cu ghivent, pentru ermetizare în cuptorul de plăcinte, borcanul se pune apoi la odihnă în deplin întuneric, într-un beci neapărat zidit cu piatră. Ș-așa, se lasă la odihnă pînă cel mai devreme în prima zi de Crăciun. Sau, mai ales, pînă cînd, de drag de un musafir, tanti Lenuța umblă la borcan, dăruind Dumnezeiască-i bunătate unui proletar ca mine. Și unui capitalist, ca Nicu Angheluță, firește.

Alintul nostru gastronomic a durat vreo 4 ceasuri. Am mulțumit, am zis bogda-proste de multe ori, ghiontindu-l pe conu Nicu să facă la fel. N-apucă, căci gazdele noastre s-au repezit a-i mulțumi pentru că l-a adus la  ei pe „cel mai mare ziarist”, așa cum mă ironiza prietenul meu, hîtrul Nicu Angheluță.
-        Așa șuguiește el, tanti Lenuță și nene Sandule, restabilesc mintenaș lucrurile. Atunci cînd vrea să cîștige ceva fără muncă. Sau cînd îi „arde gîtul ca curu la cloșcă”. Însă, oarece dreptate are. Adevărat, sînt cel mai mare ziarist. De la Piatra Șoimului, că altul nu mai este. Parol!...
Depun mărturie că, şi-n acest an, ritualul a fost respectat. Ba chiar mai mult, doar am serbat cei 55 ani de căsnicie a pururi trăitorilor soţi Ileana şi Alexandru Baluş.

  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector