Traian SOCEA
IO, în vremurile pescărelii la crap... |
Păşesc pe podul care
traversează pîrîul Calu înspre cătunul Pughina. În aval, pe cursul gîrlei se
lucrează la regularizare încă de anul trecut. Munţi de balastru sînt rînduiţi
de escavatoare şi de-o parte şi de alta a albiei, la poalele lor înşirîndu-se
zeci de gabioane. Parale multe pentru aşa o investiţie, necesară, desigur, şi-n
alte locuri vulnerabile la inundaţii. Inclusiv pe pîrîul celălalt al comunei,
Iapa. Dau să fac o poză, pentru memoria locului, fireşte, căci şantierul prea
seamănă a canalul Dunărea-Marea Neagră. N-apuc s-apăs butonul aparatului, că mă
ş-aud apostrofat.
-
Da’ ci faşi,
bre, un reportaj?!...
-
Nu, bădie, mi-am
făcut un selfie, să mă dau mare că-s contemporan cu astă măreaţă realizare!,
răspund şmechereşte întrebării provocatoare a leatului Gioni Lămpuţă, chiar
atunci paraşutat de întîmplare a se intersecta cu mine.
-
Treabă mare
aicişa, n-aşa?! Voi, pi Iapa, n-aveţi a vă lăuda cu aşa şeva, deşî primaru-i
din satul vostru!...
Precaut, îmi cenzurez
replica de bine ce tocmai o meşteşugisem şi mormăi ceva nedesluşibil. Leatul nu
mă lasă, însă. Îmi arată alţi munţi, de buşteni, dispuşi şi ei de-o parte şi de
alta a celorlalţi, de balastru scos din albia gîrlei, rînduiţi pe sute de metri
pătraţi, în aval de pod...
-
Gioni, zic, da’
s-o mutat pădurea în buza satului. A cui e lemnaraia asta, răsfirată inclusiv
lîngă asfaltul drumului?!...
-
A lu’ Pepero! În
dreapta gîrlii, nu vezi stivili de scîndurî prigătitî pentru iexport?!...
Dincolu-şa, înspre Pughina, are butucii di foc. Vindi la oameni şî faşi bani
buni, măi dihai ca ocolu’ silvic...
Nu mai zic decît „
bravo lui!” şi-mi caut de drum. Gioni deja ghicise că merg la văr-miu şi
nu mă abandonează:
-
Merg şî ieu la
Bolahan, sî beu un rachiu, dacî dai! Măi stăm di vorbî, cî di mult nu ni-am măi
întîlnit!...
-
Dau, Gioni, cum
să nu, dau cu mare plăcere, cînd mă-ntorc. Aşteaptă-mă la crîşma lu' Barna!, îl asigur eu, apucînd cărarea către Bolahan.
Gioni, însă, nu mă slăbeşte. Parcă îndatorat, mă informează că Pepero e tare în
afaceri, că e consilier local, că recent a fost cununat de primar, că toată
regularizarea cursului pîrîului Calu, pe vreun kilometru jumate, pînă la
vărsarea în rîul Bistriţa, are noimă. Anume, întîi de a ocroti depozitele de
buşteni şi de cherestea ale acestui Repero al afacerilor locale, după care casele
din zonă. Gioni e tare cîrcotaş. Îl îndemn să se bucure, că omul plăteşte
impozite, că dă locuri de muncă, că nu toţi afaceriştii fură, că dezvoltă PIBul
local şi naţional, că...
Îi arăt poteca înspre crîşma lui Barna, mă descotorosesc de el, ş-apoi o iau la deal, către gospodăria lui Bolahan. Gura satului e dată naibii, îmi zic, trezindu-mă în ograda lui văr-miu...
- Da' pe unde şi cu cine-ai zăbovit atîta, vere?!, mă ia-n primire Vasilică...
- Da' pe unde şi cu cine-ai zăbovit atîta, vere?!, mă ia-n primire Vasilică...
Nu-i răspund, şi-i
infing în reverul hainei un mărţişor, ca să-l impresionez. Vasilică-i băiat
sensibil, doar e vărul meu, aşa că-mi mulţumeşte cu-un păhăroi de rachiu
galben-oranj, ca portocalele lui Dinescu.
-
Uăi, vere, la
bărbaţi nu se oferă mărţişoare, să ştii de la mine, dacă n-ai aflat încă!...
Nu zic nimic şi,
înţelegînd c-am înţeles, mă-nghesuie să-l urmez către capătul grădinii sale.
Acolo, în urmă cu 7-8 ani, şi-a croit un iaz de vreo 300 metri pătraţi, mai
mare dragul. La populat cu puiet de crap şi de caras, specii cărora le-a
asigurat o cuvenită bunăstare. N-a pescuit şi nici n-a lăsat pe nimeni s-o
facă, nici măcar cu undiţa... Musafirii săi, inclusiv eu, admiram de pe maluri,
de sub sălcii şi de pe pontonul dus către mijloc, smaraldul apei şi joaca
inefabilă a peştimii ce prospera în iaz. Ce frumuseţe, ce bucurie...
Ei bine, de-o vreme încoace, în iaz au apărut cleni şi boişteni, ceea
ce nu-i decît bine. De rău e că s-a
pricopsit şi cu bibani, dezvoltaţi, ca şi celelalte specii, din icrele lipite
de picioarele pescăruşilor şi ale altor fiinţe zburătoare care-au poposit pe luciul
apei.
Acum, văr-miu
Vasilică e-ncercat de alt necaz. Anume, ca şi cînd nu era îndeajuns un răpitor,
iazul a ademenit şi vidrele, care fac prăpăd în crăpime, ajunsă la 5-6
kilograme exemplarul.
„Vere, le-am întîmpinat cu momeli şi capcane, am pus
camere de luat vederi, am legat cîinii. Nimic. Nu ştiu de unde şi pe unde
dracu’ vin lighioanele astea, că-s invizibile. Dimineaţa, pe mal, găsesc
scheletele crăpanilor lăsate în batjocură, nu alta. Mi-o halit sute de kile de
crapi, iar eu n-am făcut decît o singură saramură în toţi aceşti ani. Nu m-am
îndurat, c-am zis să-i las, să crească...”, zice cu năduf Vasile.
-
Să urce de pe
Bistriţa şi să se fi aciuat prin luncile din apropiere?!... Da’ pîn-aici, să
fie vreo 2 kilometri, nu?!, zic şi eu, nedumerit.
-
Vin în sus, pe
cursul pîrîului Calu, că-s daţi dracului de şmecheri. Da’ las’ că tot nenea
Vasile le vine de hac, fii sigur!...
N-apuc să-l întreb
cum, căci văr-miu şi-ncepe a-mi povesti:
„ Traiane, am aflat
de la un vecin cum să procedez. Adică, să construiesc o capcană în formă de
trunchi de con, din nuiele de lozie şi de alun recoltate pe lună
plină, pe care o amplasez în ţeava deversorului. E un fel de coş, lung de vreun
metru şi larg, la bază, de vreo 40 de centimetri. La capăt, se ţese din sîrmă
un fel de plasă, prin care să intre apa, dar fiara să nu poată ieşi. La bază,
nuielile vin răsucite înspre interior, ca la gurguiul de leasă, pentru ca
lighioana, odată intrată înăuntru, să rămînă blocată. Secretul e împletitura
capcanei. Adică, se alternează 9 jordii de lozie cu 3 de alun, şi tot aşa,
întreaga circumferinţă. Nuielile de alun trebuie culese numai de pe coasta
Pughinei, după care duse în zămnic la baba Rariţa lu’ Cheptini, la descîntat.
În crucea nopţii, baba Rariţa, care-i vadană de vreo 80 de ani, coboară-n beci
şi săvîrşeşte vrăjitoria. Dimineaţa, exact cînd se vede soarele răsărind, baba
Rariţa te-aşteaptă la poartă, îţi dă restu’ de untură de bursuc cu care să ungi
coşul, iar tu te obligi să-i plăteşti 17 lăturghii la popa Ghiontac. Uite-aşa
capturez monstrul, ţine minte!”
-
Vasile, de pe
unde-ai cules vrăjeala asta, că doar nu crezi că te şi cred?!...
-
Băiete, deja am
prins o jivină. Am pus-o deasupra deversorului, ca să le dea în nas şi să le
fugărească pe următoarele pohtitoare.
Mă duce la faţa
locului, unde, într-adevăr, prădătorul trona înfipt într-o ţepuşă chiar în buza
deversorului. Îmi fac cruce, fac o plecăciune către peştimea din iaz şi fug de
văr-miu ca de magia neagră. Noroc că traista cu sticele cu magicul bitter dacic
şi rachiu răzăşesc, opere unicat ale neamului meu, erau deja la poartă. O salt
pe spinare, şi iau azimut propria locuinţă. Pe drum, mi-au revenit amintirile
legate de vremurile pescărelilor de odinioară...
Magia pescărelii, pe iazuri...
Perioada cea mai intensă, cel mai adesea şi fructuoasă, a colindatului
iazurilor de prin Neamţ a fost între 2005 şi 2010. Umblam tehui, parcă,
împreună cu prietenul Gheorghiţă Apetrei, cel puţin 3 zile dintr-o săptămînă,
pe la Negriteşti, Lateş, Români, Dochia, Budeşti, Trifeşti, Slobozia, Zăneşti,
de parcă aveam contract de muncă. Între colegii de serviciu se ştia că bag ritm
atribuţiilor mele, tocmai ca s-o zbughesc ca apucatul la pescuit. De multe ori,
ajungeam acasă, la ţară, mă schimbam iute, îmi luam sculele şi celelalte
hondrobeie şi dam fuga la întîlnirea cu Gheorghiţă. El, desfăşurînd activităţi
comerciale, mă aştepta la alimentara sa de la interscţia Chintinici, de unde se
şi aproviziona cu de toate, ca şi cum ne duceam pe front.
Aşadar, mîncare şi
băutură în obrăznicie, delicatesuri şi scofeturi ca la Cireşica, din care, mai
mult de jumătate, Dodi dăruia paznicilor contra bună purtare, iar cu restul îi
omenea pe colegii de baltă, chiar dacă nu-i cunoştea de înainte vreme, ci de
drag de meşteşugul pescărelii. Şi flecărelii. Treabă pentru care era berechet
timp, pentru că, ai naibii crapi, nu muşcau cam cît ne-am fi dorit noi, iar
sculele noastre erau echipate cu clopoţei şi chiar senzori, treabă socotită,
vestitoare dacă ciprinida a pus botul pe momeala noastră.
Dodiţă( cum îl alint eu pe Gheorghiţă) avea ritualul său în materie de
masă cîmpenească. În acea vreme, deţinea o Dacia-papuc, cu care făcea
aprovizionarea magazinelor sale. Încă de dimineaţă, pentru a n-o supăra pe
minunata sa nevastă, Mihaela, pe care niciodată n-am văzut-o să se uite strîmb
la barba’su cum goleşte cam un sfert din rafturi şi vitrinele frigorifice.
Dodiţă nu suporta să mănînce singur. Cea mai mare plăcere a sa era, şi este, de
a se bucura împreună cu alţii şi rar am văzut un om care să trăiască mai firesc
bucuria de a dărui, precum el.
Carevasăzică, în
maşina sa transferam şi echipamentul meu, după care, la drum. Nu ne duceam în
acelaşi loc de mai multe ori la rînd, decît dacă aveam succes. Aşa că, iată-ne
ajunşi la iazul Negriteşti, bunăoară. Oprim la barieră, aşteptăm paznicul,
care, de cele mai multe ori, îşi isprăvea rondul taman cînd ajungeam noi.
Plăteam ( 50 lei pe zi) sau arătam biletul de gratuită intrare obţinut de la proprietarul
bălţii, după care începea negocierea. Anume, unde ne lasă: pe iazul doi, pe malul celălalt etc., ceea ce
presupunea să deschideă bariera şi să traversăm digul. Neapărat cu maşina,
doream noi şi-i arătam încărcătura. Perpedes, voia el, precum că e dispoziţie
de la şef, că restul pescărimii face gălăgie, pe motiv de discriminare.
Nu sosea clipa
resemnării, pentru că Dodi scotea iarba fiarelor din dubă, adică „trufandalele”
pregătite anume, iar lacătul de la barieră zbura cît colo. Aşa încît, oprim pe malul bălţii, în locuri deja ştiute. Dodi,
care era, şi încă este, dolofănuţ, ba şi beteag la genunchiul drept, de fiecare
dată era uimitor de rapid. Într-o clipită, scotea din dubă cele 8-10 undiţe ale
sale, pe care nu le strîngea niciodată, le încărca cu momeală şi le şi arunca
în apă.
Bineînţeles că, tot de fiecare dată, ocupa locul cel mai bun, pe care
desfăşura, la doi-trei metri distanţă între ele, cel puţin 8 undiţe. Ş-avea
Dodi undiţe de soi, pentru că şi bani avea, şi deloc nu se zgîrcea cînd era
vorba să-şi cumpăre cele mai bune unelte.
Sigur, tot de fiecare
dată mă-mpăcam cu soarta, mai ales că şmecherul, după ce-şi instala întregul
arsenal, venea „în vizită” la mine ba cu o glajă de vin, cu apă, suc sau cu
fructe, lăudînd locul pe care, chipurile, mi l-am ales, cînd, de fapt, altul
mai acătării nici că mai era...
Dodiţă Apetrei, meşter şi la cteno...
De bună seamă, cătam şi eu o anume revanşă, pe care mi-o oferea
Dumnezeu, prinzînd crăpani mai mulţi, uneori şi mai mari, decît el. Sau, cînd,
năucit de soare, Dodi se aşeza la umbra carosatei. Îl pîndeam şi, cînd îl
auzeam sforăind, tiptil-tiptil, cu vîrful piciorului îi zgîţîiam niţeluş
mînerul undiţei, moment în care colpoţelul suna-suna... Într-o secundă, Dodiţă,
uitînd de genunchi, se făcea perpendicular şi o zbugea către scula sunătoare.
Mulina vîrtos companionul meu şi, copleşit de adrenalină, înălţa rugi
împăratului ciprinidelor: „Doamne, ajută Doamne!...Oare ce-o fi, Traiane?!...
Gălăţan sau românesc?!”...Nu era nici un fel de crap, ştiam bine, dar alimentam
suspansul, somîndu-l să fie atent. Atent, pînă ce, dezamăgit, începea să se
lamenteze: „ Dacă eram lîngă undiţă, îl înţepam mai bine, nu-l scăpam. Băi, da’
ce dihanie, sigur o fost un cteno. Avea vreo 5 kile, pe puţin, da’ las că vine
el ta’su, acuşi”... De multe ori chiar prindea cteno( numit şi amur), şi nu numai
unu’. Prindea şi crapi româneşti, şi gălăţan( cu solzi puţini), căci avea şi
atîtea undiţe întinse-n baltă, avea şi baftă.
Seara, la plecare, Dodiţă era primul care băga sculele în dubă, cu o
repeziciune nemaivăzută. Apoi, venea şi mă ajuta, pentru că eu le împachetam
responsabil. Cînd scoteam juvelnicele din apă, Dodi cîntărea încărcătura cu
privirea, număra bucăţile, după care, jeluindu-se, îi adăuga şi pe cei rataţi -
pe bune, dar şi pe cei care nu i-au muşcat cîrligul vreodată. Ăst moment
aşteptam, lămurindu-l să mai taie din mărimea crăpanilor pierduţi, pentru că
tocmai eu eram autorul declanşarii clinchetului clopoţelului, anume să rîd de
el. Sigur că mă credea pe jumătate şi, pînă acasă, numai despre rateurile lui
vorbea. Îl aprobam îndatorat, după fiecare duşcă de vin pe care scria „Fabricat
Gheorghiţă Apetrei”, pînă cînd trebuia să oprească undeva sau - în drum – să
intersecteze pe cineva, la care să dăruiască măcar un crăpan de 3-4 sau şi de 5
kile, parol...
Mai rămînea cu 5-7 bucăţi, pe care le oferea vecinilor, bătrînilor şi
văduvelor sau, cînd aduna mai mult, încingea cîte-o saramură la crîşma lui,
ospătînd alţi şi alţi prieteni.
„Pescuit de noapte” cu streşinică...
Sîmbăta, Dodi avea de lucru, la Chintinici-Roznov fiind zi de bazar şi
iarmaroc. Cum plecam numai cu maşina sa, care avea şi 4x4, ţîţîiam, ca şi el,
să-şi termine treburile, pe care, de altfel, le dirija în maniera „Cap
limpede”. Doar dacă se strica vremea de tot sau eu să fi trebuit a participa la
vreun eveniment, să n-o întindem la pescuit, chiar şi la ora 13. Ş-atunci, se
mai ţinea de noi, ba Tavi, ba Jan – Dumnezeu să-l odihnească! Am plecat
sîmbătă, pe la două, hotărîţi să facem şi un pescuit de noapte. De bună seamă,
Dodiţă a luat în maşină cît să mănînce un regiment. Şi cît să bea un pluton. 50
de litri de streşinică „a la Dodi”, tărie şi ţin-te veselie.
Abia am pus două-trei
undiţe-n baltă, c-a şi început să plouă. Tavi, pescar-pescar, originar din
Galaţi, enerva pe toată lumea cu sculele sale imperialiste, cu disciplina sa de
inginer. Era aproape de nesuferit, pentru că nu bea mai deloc, deşi îi mlădiţă
de podgorean. Jan, care habar n-avea să lege o montură, trecea de la unul la
altul cu sticla-n mînă, milogindu-se să-i facă cineva măcar o undiţă. Pîn’ la
urmă, l-am ajutat eu, dar n-a mai avut cînd să arunce, căci ploaia devenise
torenţială. Am reuşit să strîngem echipamentele, nefiind încă beţi. Plini de
noroi, ne-am dus la cabană, unde paznicul deja dăduse drum focului.
Ei bine, Dodi a pus pe un grătar de vreun metru pe-un metru vreo 20 de
cefe şi vreo 5 kile de cîrnaţi olteneşti: Chiar dacă paznicul îşi primise
tainul, cu tot cu el eram 5 indivizi. Cît să mănînci, cîtă vreme era atîta de
băut. Ploaia a mai scăzut în intensitate, dar nu s-a oprit, nici la înserat.
Cine să mai facă pescuit de noapte, cînd, înafară de Tavi şi paznic, ceilalţi 3
eram praf. Ne-am culcat, în două paturi rostuite de paznic. Eu, cu Dodi, iar
Tavi cu Jan. Primul care a dat tonul la sforăit a fost Jan. La nici 15 minute
după el, a pornit-o Dodi. După decibeli, împreună cu Tavi am hotărît că Jan
absolvise şcoala populară de artă, iar Dodi conservatorul. În aşa hal
profesionist mai sforăiau. De bună seamă, i-am lăsat să se manifeste. Începea
duios Jan, apoi Dodi îi dădea replica, de
ziceai că alungă toate duhurile nesfinte de pe întreg mapamondul.
Civilizaţi sforăitorii, de altfel. Începea unul, iar celălalt îi prelua fraza
muzicală ş-o ducea pînă credeai că-i explodează bojocii. Eu şi Tavi ne-am
culcuşit în maşini. Am făcut un frig de pînă şi testicularul ne intrase-n
trepidaţii... Dimineaţă, ei erau fresh, noi - mai ales eu - chiauni. Am plecat
vai de noi spre case, bucuroşi c-am reuşit să ieşim din văioagele alea
înnoroiate.
Cu ţuhalu’ la nădit...
Mare ne era plăcerea cînd la aventurile noastre pescăreşti ne însoţea
finul meu, Vasilică Ilie. Sigur că şi el era bucuros, chiar dacă îl supuneam la
toate corvezile... De cum plecam la drum, pentru că în maşina lui Dodi, lîngă
el-şoferul, în dreapta mai era un loc, pe care-l ocupam eu, normal. Prin urmare,
Vasile trebuia să urce în dubă, unde
stătea pe un taburet, care-i sărea de sub fund la orice curbă sau cotitură, şi
erau, slavă Domnului!, tare multe pe atîtea coclauri pe unde umblam noi, mai
mereu pe scurtătură. Pînă la Trifeşti, de exemplu, o luam pe la Mărgineni –
Făurei – Budeşti - Miron Costin, pe drumuri de ţară sau agricole şi ajungeam
într-o oră şi ceva. Din loc în loc,
finul bătea în geam, să oprim. Avea nevoie de aer, căci duba se-ncingea de la
soare, iar praful intra tare parşiv înăuntru. Cînd ajungeam la destinaţie, tot
el, transiprat şi plin de praf, primea alte însărcinări. N-avea încotro decît
să execute. Era şi tînăr, şi ditamai voinicul, şi mare pescar amator.
Oricît de bun băiat
era, şi este!, finul Vasilică ne-a şi înjurat. Mai apăsat pe Dodi, cînd l-a pus
să care, cale de vreo 100 de metri de la maşină, un ţuhal cu grăunţe înmuiate
în apă decuseară, s-avem, chipurile, nadă. Bineînţeles că tot pe capul lui
Vasilică a căzut misia de a împrăştia grăunţele, intrînd 10-15 de metri în largul
iazului, printr-un mîl puturos şi lipicios de rar aţi văzut. Bineînţeles că
nada nu ne-a fost de vreun folos în acea zi. Vorba unui hîtru pescar: „Crapu’
vine, mănîncă, bea apă, se cacă şi pleacă!” Am nădit pentru pescarii din
următoarele zile, căci grăunţele lui Dodi ar fi trebuit să stea la muiat cîteva
zile bune, să devină fragede precum bonduellu’. Aşa, crapul le-a înfulecat şi
i-au rămas tari în burtă, sătul rămînînd măcar o zi-două, fără să mai cate la
momelile din cîrligele noastre.
Bineînţeles că Vasile primea ordin să intre în baltă, dacă cineva
dintre noi doi scăpa peştele în papură sau alte buruieni, să fugă să
descălcească firul sau cîrligul dacă, din neîndemînarea noastră, se încurca în
te miri ce. Apoi, să dea fuga la maşină, s-aducă fo sticlă două-nouă de băutură
sau vreun bidon cu apă, să aprindă grătarul şi să ne facă fripturi, că ne mai
nărăveam şi la aşa ceva. Vasilică - finu, prin urmare, era, şi este, bun la
toate...Rar am văzut om să se transfigureze într-atît de bucuria de a pescui, după
toate regulile însuşite de la mine, naş’su. Adică, exemplarele sub 1 kg se
eliberează, pentru că au de crescut. La fel, cele peste 5 kg. Se eliberează,
pentru că deja au calităţi de reproducători.
Crapul electoral. Al lui Băsescu...
În primăvara lui 2010, cu prietenul Gheorghiţă Apetrei, descindem la un
iaz în zona Făurei - Neamţ, după ce mai călcasem cîteva, în alte zone, dar fără
a prinde vreun crăpcean, măcar. Cineva ne sugerează respectiva baltă, cu
renume, de altfel. Ajungem bine pregătiţi, ca de fiecare dată cum ştia şi o
făcea Dodi, care, mărturisesc, era aşteptat şi tare bine primit pe orice baltă,
din motivele pe care le-am evocat deja, adică pomenile - mîncare, băutură şi,
de cele mai multe ori, şi un bacşiş gras, pe lîngă taxa de intrare pe iaz -
oferite paznicilor, care abia îşi duceau zilele cu ceea ce le dădeau patronii.
Ritualul se desfăşoară la fel ca întotdeauna, după ce, evident, minimarketul
ambulant al lui Dodiţă e despovărat de cele mărfuri, mai mult de jumătate.
Anume, îndatoratul paznic ne lasă pe ce mal vrem noi, unde ne chiar ş-ajută
s-ajungem, după care, fără a-l întreba nimic, ne asigură de capturile
pescarilor din zilele precedente, avertizîndu-ne că asemenea exemplare ne
aşteaptă şi pe noi, nesmintit.
Entuziaşti peste poate de asigurările străjerului - doar era prietenul
nostru!... - garnisim cîrligele cu cea
mai exotică momeală, şi lansăm undiţele în apă. Apoi, nădim, azvîrlind cu
praştia bulgăraşi croiţi de Dodi, într-o găleată de plastic, în care amestecase
cartofi fierţi cu zhahăr şi vanilie, spărtură de boilies, grăunţe fierte, făină
de porumb şi gălbenuş de ou, ca să lege compoziţia, pe care o mai spurca şi cu
niscai praf de şrot de floarea soarelui. Cînd frămîntam guguloiele, mai că-ţi
venea a pune gura pe preparat, într-atît de aspectuos, frumos mirositor şi
îmbietor mai era. Ei, cum să nu ademenească ciprinida asemenea operă
culinară... Aşa că, ne punem pe aşteptat, eu migălind la o sticlă de
glojgăială, cu reţinere, căci razele soarelui deja începuseră a ne încinge
căpăţînile, chiar dacă peste ele povîrnisem cogeamite pălării din paie.
Ceasurile trec, totul în jur se încălzeşte şi mirosurile de la gunoiul de grajd
depozitat în platforme, din loc în loc pe malurile bălţii încep să se
răspîndească în aerul uscat, abia respirabil. Nu-i nimic, facem faţă, am
nimerit noi în locuri şi mai rele.
Mă resemnez, aşadar, şi
mă-ndrept către colegul meu de aventură, sperînd că măcar la vreuna dintre cele
10 undiţe ale sale să fi tras vreun peşte.
- Dodi, nimic-nimic, nici o trăsătură?!...
- Nici pe dracu’!, şi uite-au trecut 3 ceasuri, îmi răspunde
companionul meu, deloc încîntat...
- Ce facem, schimbăm momelile sau ce?!..., insist eu, gîndindu-mă că
poate vreun caras chior îşi va face milă de noi.
Dodi nu-mi răspunse,
aşa că mă-ntorc la locul meu. Scot din apă două undiţe. În cîrlige, momeală
ioc. Normal că, în atît timp, s-a dizolvat. Pun într-una viermuşi, în alta
rîme, şi le-arunc în baltă, convins că măcar carasul va trage. Da de unde,
trece încă o oră. Îmi aprind a nu ştiu cîta ţigară, îmi înfing fundul în scaun,
acroşez garafa de vin, şi dăi la ţoşcăială, ferit a mă vedea Dodi, căci el,
responsabil cu volanul, nu bea, iar de ţigări se lăsase de multă vreme.
Prin urmare, mă consolez, scrutînd peisajul. Frumoase cîmpuri, copleşite
de un verde sănătos, energizant. Mai încolo însă, zăresc ruinele grajdurilor
fostului CAP de la Budeşti, la stînga alte dărîmături, ale construcţiilor de la
Bălăneşti, care, odată, însemnau doar o parte din faimoasa zootehnie a fostului
IAS Girov. Ehei, ce treburi aducătoare de plus valoare au fiinţat odinioară în
zona asta... Şi parcă în alte părţi, nu? Prea bine, le-a nimicit capitalismul
ăsta de cumetrie, cum, de altfel, a compromis şi iazurile fostei Piscicola
Neamţ, una dintre cele mai profitabile întreprinderi din ţară, vîndută pe mai
nimic( 15 miliarde lei vechi, cît un apartament de 3 camere) la un şoldan de
prin Mehedinţi.
Deodată, aud sunînd
clopoţelul unei undiţe a lui Dodiţă. Fug înspre el, să-i văd captura. Era un
leşinat de caras, pe care l-a şi aruncat în baltă. Plec, fără măcar o vorbă.
După vreo jumătate de oră, sună clopoţelul şi la mine, de parcă erau clopotele
Patriarhiei. Mulinez voiniceşte, gîndindu-mă că e ceva mare. Era un afurist de
biban, care lupta de parcă era un rechin. Îl dau înapoi în apă, proferînd
felurite propoziţii la adresa împieliţatului. Gata!, mă aud rostind, uitîndu-mă
la ceas. E aproape ora 13,00. şi încep să strîng undiţele. Le aşez responsabil
pe mal, sătul de...pescuit. Dodi mă vede.
- Frate-miu, mergem la alt iaz sau acasă, să facem un şpriţ ca
lumea?!...
- Dodi, hai acasă, că-n balta asta nu e peşte!, dau eu sentinţa...
Aşa am şi făcut... Am
plecat spre casele noastre, dezamăgiţi rău, cu legămîntul de a nu mai călca pe
iazul cu pricina.
După cîteva zile, mă sună un prieten, pescar şi el, care, mergînd
înspre Roman, ne-a zărit cînd noi tocmai intram în DN 15 D. De bună seamă, m-a
întrebat ce-am făcut. I-am spus adevărul, cu necesara consolare: „Balta are
peşte, da-i acoperit cu apă!”...
- Are pe dracu’!...
N-are, domnule!, că l-a dat patronul mită electorală, astă toamnă, la alegeri.
A distribuit crăpanii, în pungi de plastic, alegătorilor. În tot colegiul de
care răspundea, ca să-l voteze pe Băsescu, ai uitat?!...
Prieteni, acesta fu „evenimentul” care a
pus capăt hălăduielilor mele pe iazuri. Dodi se duce şi azi, cu aceaşi rîvnă şi
pasiune. Și-a ales anumite iazuri, pe care le frecventează constant, de la care
se-ntoarce mai mereu biruitor. Nu m-a putut convinge să mă răzgîndesc, cum nici
eu nu l-am putut lămuri să meargă pe ape curgătoare, pe care pescuitul e
infinit mai frumos...
Eu şi finul Vasile
prestăm de cîţiva ani buni, adesea cu succes, pe ape de munte. Niciunul nu se
dă-n vînt după peşte. Mîncăm, dacă cineva îl alege de oase. Osteneală de care rar
avem parte...În schimb, multă lumea ne-a zis „Boda proste!”, pentru peştele
dăruit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu