Incursiuni prin Regatul Natal - Calu Iapa (XIV)

Bolahan şi vidrele...

Traian SOCEA

IO, în vremurile pescărelii la crap...

Prilej mai bun să merg la văr-miu Vasile Ostahie – Bolahan, ca să-mi refac proviziile de bitter dacic şi palincă de prună-prună, am ales a fi ziua de 1 martie. Pe la amiază, o iau voiniceşte, parcurg drumul Turneştilor, ca s-ajung în satul vecin, unde locuieşte neamul meu. Păşesc agale, admirînd fala clădirilor iţite şi pe stînga, şi pe dreapta, într-o competiţie a vilelor, mai ceva ca la oraş. Aproape toate sînt ale concetăţenilor care lucrează de ani buni prin străinătăţuri. Fac PIB şi pe acolo, sporesc şi avuţia naţională acasă. Cu cît efort, cu cît sacrificiu ştiu că numai ei ştiu.

Păşesc pe podul care traversează pîrîul Calu înspre cătunul Pughina. În aval, pe cursul gîrlei se lucrează la regularizare încă de anul trecut. Munţi de balastru sînt rînduiţi de escavatoare şi de-o parte şi de alta a albiei, la poalele lor înşirîndu-se zeci de gabioane. Parale multe pentru aşa o investiţie, necesară, desigur, şi-n alte locuri vulnerabile la inundaţii. Inclusiv pe pîrîul celălalt al comunei, Iapa. Dau să fac o poză, pentru memoria locului, fireşte, căci şantierul prea seamănă a canalul Dunărea-Marea Neagră. N-apuc s-apăs butonul aparatului, că mă ş-aud apostrofat.

-        Da’ ci faşi, bre, un reportaj?!...

-        Nu, bădie, mi-am făcut un selfie, să mă dau mare că-s contemporan cu astă măreaţă realizare!, răspund şmechereşte întrebării provocatoare a leatului Gioni Lămpuţă, chiar atunci paraşutat de întîmplare a se intersecta cu mine.

-        Treabă mare aicişa, n-aşa?! Voi, pi Iapa, n-aveţi a vă lăuda cu aşa şeva, deşî primaru-i din satul vostru!...

Precaut, îmi cenzurez replica de bine ce tocmai o meşteşugisem şi mormăi ceva nedesluşibil. Leatul nu mă lasă, însă. Îmi arată alţi munţi, de buşteni, dispuşi şi ei de-o parte şi de alta a celorlalţi, de balastru scos din albia gîrlei, rînduiţi pe sute de metri pătraţi, în aval de pod...

-        Gioni, zic, da’ s-o mutat pădurea în buza satului. A cui e lemnaraia asta, răsfirată inclusiv lîngă asfaltul drumului?!...

-        A lu’ Pepero! În dreapta gîrlii, nu vezi stivili de scîndurî prigătitî pentru iexport?!... Dincolu-şa, înspre Pughina, are butucii di foc. Vindi la oameni şî faşi bani buni, măi dihai ca ocolu’ silvic...

Nu mai zic decît „ bravo lui!” şi-mi caut de drum. Gioni deja ghicise că merg la văr-miu şi nu mă abandonează:

-        Merg şî ieu la Bolahan, sî beu un rachiu, dacî dai! Măi stăm di vorbî, cî di mult nu ni-am măi întîlnit!...

-        Dau, Gioni, cum să nu, dau cu mare plăcere, cînd mă-ntorc. Aşteaptă-mă la crîşma lu' Barna!, îl asigur eu, apucînd cărarea către Bolahan.

Gioni, însă, nu mă slăbeşte. Parcă îndatorat, mă informează că Pepero e tare în afaceri, că e consilier local, că recent a fost cununat de primar, că toată regularizarea cursului pîrîului Calu, pe vreun kilometru jumate, pînă la vărsarea în rîul Bistriţa, are noimă. Anume, întîi de a ocroti depozitele de buşteni şi de cherestea ale acestui Repero al afacerilor locale, după care casele din zonă. Gioni e tare cîrcotaş. Îl îndemn să se bucure, că omul plăteşte impozite, că dă locuri de muncă, că nu toţi afaceriştii fură, că dezvoltă PIBul local şi naţional, că...

Îi arăt poteca înspre crîşma lui Barna, mă descotorosesc de el, ş-apoi o iau la deal, către gospodăria lui Bolahan. Gura satului e dată naibii, îmi zic, trezindu-mă în ograda lui văr-miu...
           - Da' pe unde şi cu cine-ai zăbovit atîta, vere?!, mă ia-n primire Vasilică...

Nu-i răspund, şi-i infing în reverul hainei un mărţişor, ca să-l impresionez. Vasilică-i băiat sensibil, doar e vărul meu, aşa că-mi mulţumeşte cu-un păhăroi de rachiu galben-oranj, ca portocalele lui Dinescu.

-        Uăi, vere, la bărbaţi nu se oferă mărţişoare, să ştii de la mine, dacă n-ai aflat încă!...

Nu zic nimic şi, înţelegînd c-am înţeles, mă-nghesuie să-l urmez către capătul grădinii sale. Acolo, în urmă cu 7-8 ani, şi-a croit un iaz de vreo 300 metri pătraţi, mai mare dragul. La populat cu puiet de crap şi de caras, specii cărora le-a asigurat o cuvenită bunăstare. N-a pescuit şi nici n-a lăsat pe nimeni s-o facă, nici măcar cu undiţa... Musafirii săi, inclusiv eu, admiram de pe maluri, de sub sălcii şi de pe pontonul dus către mijloc, smaraldul apei şi joaca inefabilă a peştimii ce prospera în iaz. Ce frumuseţe, ce bucurie...

Ei bine, de-o vreme încoace, în iaz au apărut cleni şi boişteni, ceea ce nu-i decît bine. De  rău e că s-a pricopsit şi cu bibani, dezvoltaţi, ca şi celelalte specii, din icrele lipite de picioarele pescăruşilor şi ale altor fiinţe zburătoare care-au poposit pe luciul apei.

Acum, văr-miu Vasilică e-ncercat de alt necaz. Anume, ca şi cînd nu era îndeajuns un răpitor, iazul a ademenit şi vidrele, care fac prăpăd în crăpime, ajunsă la 5-6 kilograme exemplarul.

„Vere,  le-am întîmpinat cu momeli şi capcane, am pus camere de luat vederi, am legat cîinii. Nimic. Nu ştiu de unde şi pe unde dracu’ vin lighioanele astea, că-s invizibile. Dimineaţa, pe mal, găsesc scheletele crăpanilor lăsate în batjocură, nu alta. Mi-o halit sute de kile de crapi, iar eu n-am făcut decît o singură saramură în toţi aceşti ani. Nu m-am îndurat, c-am zis să-i las, să crească...”, zice cu năduf Vasile.

-        Să urce de pe Bistriţa şi să se fi aciuat prin luncile din apropiere?!... Da’ pîn-aici, să fie vreo 2 kilometri, nu?!, zic şi eu, nedumerit.

-        Vin în sus, pe cursul pîrîului Calu, că-s daţi dracului de şmecheri. Da’ las’ că tot nenea Vasile le vine de hac, fii sigur!...

N-apuc să-l întreb cum, căci văr-miu şi-ncepe a-mi povesti:

„ Traiane, am aflat de la un vecin cum să procedez. Adică, să construiesc o capcană în formă de trunchi de con, din nuiele de lozie şi de alun recoltate pe lună plină, pe care o amplasez în ţeava deversorului. E un fel de coş, lung de vreun metru şi larg, la bază, de vreo 40 de centimetri. La capăt, se ţese din sîrmă un fel de plasă, prin care să intre apa, dar fiara să nu poată ieşi. La bază, nuielile vin răsucite înspre interior, ca la gurguiul de leasă, pentru ca lighioana, odată intrată înăuntru, să rămînă blocată. Secretul e împletitura capcanei. Adică, se alternează 9 jordii de lozie cu 3 de alun, şi tot aşa, întreaga circumferinţă. Nuielile de alun trebuie culese numai de pe coasta Pughinei, după care duse în zămnic la baba Rariţa lu’ Cheptini, la descîntat. În crucea nopţii, baba Rariţa, care-i vadană de vreo 80 de ani, coboară-n beci şi săvîrşeşte vrăjitoria. Dimineaţa, exact cînd se vede soarele răsărind, baba Rariţa te-aşteaptă la poartă, îţi dă restu’ de untură de bursuc cu care să ungi coşul, iar tu te obligi să-i plăteşti 17 lăturghii la popa Ghiontac. Uite-aşa capturez monstrul, ţine minte!”

-        Vasile, de pe unde-ai cules vrăjeala asta, că doar nu crezi că te şi cred?!...

-        Băiete, deja am prins o jivină. Am pus-o deasupra deversorului, ca să le dea în nas şi să le fugărească pe următoarele pohtitoare.

Mă duce la faţa locului, unde, într-adevăr, prădătorul trona înfipt într-o ţepuşă chiar în buza deversorului. Îmi fac cruce, fac o plecăciune către peştimea din iaz şi fug de văr-miu ca de magia neagră. Noroc că traista cu sticele cu magicul bitter dacic şi rachiu răzăşesc, opere unicat ale neamului meu, erau deja la poartă. O salt pe spinare, şi iau azimut propria locuinţă. Pe drum, mi-au revenit amintirile legate de vremurile pescărelilor de odinioară...  

Magia pescărelii, pe iazuri...

Perioada cea mai intensă, cel mai adesea şi fructuoasă, a colindatului iazurilor de prin Neamţ a fost între 2005 şi 2010. Umblam tehui, parcă, împreună cu prietenul Gheorghiţă Apetrei, cel puţin 3 zile dintr-o săptămînă, pe la Negriteşti, Lateş, Români, Dochia, Budeşti, Trifeşti, Slobozia, Zăneşti, de parcă aveam contract de muncă. Între colegii de serviciu se ştia că bag ritm atribuţiilor mele, tocmai ca s-o zbughesc ca apucatul la pescuit. De multe ori, ajungeam acasă, la ţară, mă schimbam iute, îmi luam sculele şi celelalte hondrobeie şi dam fuga la întîlnirea cu Gheorghiţă. El, desfăşurînd activităţi comerciale, mă aştepta la alimentara sa de la interscţia Chintinici, de unde se şi aproviziona cu de toate, ca şi cum ne duceam pe front.

Aşadar, mîncare şi băutură în obrăznicie, delicatesuri şi scofeturi ca la Cireşica, din care, mai mult de jumătate, Dodi dăruia paznicilor contra bună purtare, iar cu restul îi omenea pe colegii de baltă, chiar dacă nu-i cunoştea de înainte vreme, ci de drag de meşteşugul pescărelii. Şi flecărelii. Treabă pentru care era berechet timp, pentru că, ai naibii crapi, nu muşcau cam cît ne-am fi dorit noi, iar sculele noastre erau echipate cu clopoţei şi chiar senzori, treabă socotită, vestitoare dacă ciprinida a pus botul pe momeala noastră.

Dodiţă( cum îl alint eu pe Gheorghiţă) avea ritualul său în materie de masă cîmpenească. În acea vreme, deţinea o Dacia-papuc, cu care făcea aprovizionarea magazinelor sale. Încă de dimineaţă, pentru a n-o supăra pe minunata sa nevastă, Mihaela, pe care niciodată n-am văzut-o să se uite strîmb la barba’su cum goleşte cam un sfert din rafturi şi vitrinele frigorifice. Dodiţă nu suporta să mănînce singur. Cea mai mare plăcere a sa era, şi este, de a se bucura împreună cu alţii şi rar am văzut un om care să trăiască mai firesc bucuria de a dărui, precum el.

Carevasăzică, în maşina sa transferam şi echipamentul meu, după care, la drum. Nu ne duceam în acelaşi loc de mai multe ori la rînd, decît dacă aveam succes. Aşa că, iată-ne ajunşi la iazul Negriteşti, bunăoară. Oprim la barieră, aşteptăm paznicul, care, de cele mai multe ori, îşi isprăvea rondul taman cînd ajungeam noi. Plăteam ( 50 lei pe zi) sau arătam biletul de gratuită intrare obţinut de la proprietarul bălţii, după care începea negocierea. Anume, unde ne lasă: pe iazul  doi, pe malul celălalt etc., ceea ce presupunea să deschideă bariera şi să traversăm digul. Neapărat cu maşina, doream noi şi-i arătam încărcătura. Perpedes, voia el, precum că e dispoziţie de la şef, că restul pescărimii face gălăgie, pe motiv de discriminare.

Nu sosea clipa resemnării, pentru că Dodi scotea iarba fiarelor din dubă, adică „trufandalele” pregătite anume, iar lacătul de la barieră zbura cît colo. Aşa încît, oprim  pe malul bălţii, în locuri deja ştiute. Dodi, care era, şi încă este, dolofănuţ, ba şi beteag la genunchiul drept, de fiecare dată era uimitor de rapid. Într-o clipită, scotea din dubă cele 8-10 undiţe ale sale, pe care nu le strîngea niciodată, le încărca cu momeală şi le şi arunca în apă.

Bineînţeles că, tot de fiecare dată, ocupa locul cel mai bun, pe care desfăşura, la doi-trei metri distanţă între ele, cel puţin 8 undiţe. Ş-avea Dodi undiţe de soi, pentru că şi bani avea, şi deloc nu se zgîrcea cînd era vorba să-şi cumpăre cele mai bune unelte.

Sigur, tot de fiecare dată mă-mpăcam cu soarta, mai ales că şmecherul, după ce-şi instala întregul arsenal, venea „în vizită” la mine ba cu o glajă de vin, cu apă, suc sau cu fructe, lăudînd locul pe care, chipurile, mi l-am ales, cînd, de fapt, altul mai acătării nici că mai era...

 Dodiţă Apetrei, meşter şi la cteno...

De bună seamă, cătam şi eu o anume revanşă, pe care mi-o oferea Dumnezeu, prinzînd crăpani mai mulţi, uneori şi mai mari, decît el. Sau, cînd, năucit de soare, Dodi se aşeza la umbra carosatei. Îl pîndeam şi, cînd îl auzeam sforăind, tiptil-tiptil, cu vîrful piciorului îi zgîţîiam niţeluş mînerul undiţei, moment în care colpoţelul suna-suna... Într-o secundă, Dodiţă, uitînd de genunchi, se făcea perpendicular şi o zbugea către scula sunătoare. Mulina vîrtos companionul meu şi, copleşit de adrenalină, înălţa rugi împăratului ciprinidelor: „Doamne, ajută Doamne!...Oare ce-o fi, Traiane?!... Gălăţan sau românesc?!”...Nu era nici un fel de crap, ştiam bine, dar alimentam suspansul, somîndu-l să fie atent. Atent, pînă ce, dezamăgit, începea să se lamenteze: „ Dacă eram lîngă undiţă, îl înţepam mai bine, nu-l scăpam. Băi, da’ ce dihanie, sigur o fost un cteno. Avea vreo 5 kile, pe puţin, da’ las că vine el ta’su, acuşi”... De multe ori chiar prindea cteno( numit şi amur), şi nu numai unu’. Prindea şi crapi româneşti, şi gălăţan( cu solzi puţini), căci avea şi atîtea undiţe întinse-n baltă, avea şi baftă.

Seara, la plecare, Dodiţă era primul care băga sculele în dubă, cu o repeziciune nemaivăzută. Apoi, venea şi mă ajuta, pentru că eu le împachetam responsabil. Cînd scoteam juvelnicele din apă, Dodi cîntărea încărcătura cu privirea, număra bucăţile, după care, jeluindu-se, îi adăuga şi pe cei rataţi - pe bune, dar şi pe cei care nu i-au muşcat cîrligul vreodată. Ăst moment aşteptam, lămurindu-l să mai taie din mărimea crăpanilor pierduţi, pentru că tocmai eu eram autorul declanşarii clinchetului clopoţelului, anume să rîd de el. Sigur că mă credea pe jumătate şi, pînă acasă, numai despre rateurile lui vorbea. Îl aprobam îndatorat, după fiecare duşcă de vin pe care scria „Fabricat Gheorghiţă Apetrei”, pînă cînd trebuia să oprească undeva sau - în drum – să intersecteze pe cineva, la care să dăruiască măcar un crăpan de 3-4 sau şi de 5 kile, parol...

Mai rămînea cu 5-7 bucăţi, pe care le oferea vecinilor, bătrînilor şi văduvelor sau, cînd aduna mai mult, încingea cîte-o saramură la crîşma lui, ospătînd alţi şi alţi prieteni.

„Pescuit de noapte” cu streşinică...

Sîmbăta, Dodi avea de lucru, la Chintinici-Roznov fiind zi de bazar şi iarmaroc. Cum plecam numai cu maşina sa, care avea şi 4x4, ţîţîiam, ca şi el, să-şi termine treburile, pe care, de altfel, le dirija în maniera „Cap limpede”. Doar dacă se strica vremea de tot sau eu să fi trebuit a participa la vreun eveniment, să n-o întindem la pescuit, chiar şi la ora 13. Ş-atunci, se mai ţinea de noi, ba Tavi, ba Jan – Dumnezeu să-l odihnească! Am plecat sîmbătă, pe la două, hotărîţi să facem şi un pescuit de noapte. De bună seamă, Dodiţă a luat în maşină cît să mănînce un regiment. Şi cît să bea un pluton. 50 de litri de streşinică „a la Dodi”, tărie şi ţin-te veselie.

Abia am pus două-trei undiţe-n baltă, c-a şi început să plouă. Tavi, pescar-pescar, originar din Galaţi, enerva pe toată lumea cu sculele sale imperialiste, cu disciplina sa de inginer. Era aproape de nesuferit, pentru că nu bea mai deloc, deşi îi mlădiţă de podgorean. Jan, care habar n-avea să lege o montură, trecea de la unul la altul cu sticla-n mînă, milogindu-se să-i facă cineva măcar o undiţă. Pîn’ la urmă, l-am ajutat eu, dar n-a mai avut cînd să arunce, căci ploaia devenise torenţială. Am reuşit să strîngem echipamentele, nefiind încă beţi. Plini de noroi, ne-am dus la cabană, unde paznicul deja dăduse drum focului.

Ei bine, Dodi a pus pe un grătar de vreun metru pe-un metru vreo 20 de cefe şi vreo 5 kile de cîrnaţi olteneşti: Chiar dacă paznicul îşi primise tainul, cu tot cu el eram 5 indivizi. Cît să mănînci, cîtă vreme era atîta de băut. Ploaia a mai scăzut în intensitate, dar nu s-a oprit, nici la înserat. Cine să mai facă pescuit de noapte, cînd, înafară de Tavi şi paznic, ceilalţi 3 eram praf. Ne-am culcat, în două paturi rostuite de paznic. Eu, cu Dodi, iar Tavi cu Jan. Primul care a dat tonul la sforăit a fost Jan. La nici 15 minute după el, a pornit-o Dodi. După decibeli, împreună cu Tavi am hotărît că Jan absolvise şcoala populară de artă, iar Dodi conservatorul. În aşa hal profesionist mai sforăiau. De bună seamă, i-am lăsat să se manifeste. Începea duios Jan, apoi Dodi îi dădea replica, de  ziceai că alungă toate duhurile nesfinte de pe întreg mapamondul. Civilizaţi sforăitorii, de altfel. Începea unul, iar celălalt îi prelua fraza muzicală ş-o ducea pînă credeai că-i explodează bojocii. Eu şi Tavi ne-am culcuşit în maşini. Am făcut un frig de pînă şi testicularul ne intrase-n trepidaţii... Dimineaţă, ei erau fresh, noi - mai ales eu - chiauni. Am plecat vai de noi spre case, bucuroşi c-am reuşit să ieşim din văioagele alea înnoroiate.

Cu ţuhalu’ la nădit...

Mare ne era plăcerea cînd la aventurile noastre pescăreşti ne însoţea finul meu, Vasilică Ilie. Sigur că şi el era bucuros, chiar dacă îl supuneam la toate corvezile... De cum plecam la drum, pentru că în maşina lui Dodi, lîngă el-şoferul, în dreapta mai era un loc, pe care-l ocupam eu, normal. Prin urmare, Vasile trebuia să urce în  dubă, unde stătea pe un taburet, care-i sărea de sub fund la orice curbă sau cotitură, şi erau, slavă Domnului!, tare multe pe atîtea coclauri pe unde umblam noi, mai mereu pe scurtătură. Pînă la Trifeşti, de exemplu, o luam pe la Mărgineni – Făurei – Budeşti - Miron Costin, pe drumuri de ţară sau agricole şi ajungeam într-o oră şi ceva.  Din loc în loc, finul bătea în geam, să oprim. Avea nevoie de aer, căci duba se-ncingea de la soare, iar praful intra tare parşiv înăuntru. Cînd ajungeam la destinaţie, tot el, transiprat şi plin de praf, primea alte însărcinări. N-avea încotro decît să execute. Era şi tînăr, şi ditamai voinicul, şi mare pescar amator.

Oricît de bun băiat era, şi este!, finul Vasilică ne-a şi înjurat. Mai apăsat pe Dodi, cînd l-a pus să care, cale de vreo 100 de metri de la maşină, un ţuhal cu grăunţe înmuiate în apă decuseară, s-avem, chipurile, nadă. Bineînţeles că tot pe capul lui Vasilică a căzut misia de a împrăştia grăunţele, intrînd 10-15 de metri în largul iazului, printr-un mîl puturos şi lipicios de rar aţi văzut. Bineînţeles că nada nu ne-a fost de vreun folos în acea zi. Vorba unui hîtru pescar: „Crapu’ vine, mănîncă, bea apă, se cacă şi pleacă!” Am nădit pentru pescarii din următoarele zile, căci grăunţele lui Dodi ar fi trebuit să stea la muiat cîteva zile bune, să devină fragede precum bonduellu’. Aşa, crapul le-a înfulecat şi i-au rămas tari în burtă, sătul rămînînd măcar o zi-două, fără să mai cate la momelile din cîrligele noastre.

Bineînţeles că Vasile primea ordin să intre în baltă, dacă cineva dintre noi doi scăpa peştele în papură sau alte buruieni, să fugă să descălcească firul sau cîrligul dacă, din neîndemînarea noastră, se încurca în te miri ce. Apoi, să dea fuga la maşină, s-aducă fo sticlă două-nouă de băutură sau vreun bidon cu apă, să aprindă grătarul şi să ne facă fripturi, că ne mai nărăveam şi la aşa ceva. Vasilică - finu, prin urmare, era, şi este, bun la toate...Rar am văzut om să se transfigureze într-atît de bucuria de a pescui, după toate regulile însuşite de la mine, naş’su. Adică, exemplarele sub 1 kg se eliberează, pentru că au de crescut. La fel, cele peste 5 kg. Se eliberează, pentru că deja au calităţi de reproducători. 

 

Crapul electoral. Al lui Băsescu...

În primăvara lui 2010, cu prietenul Gheorghiţă Apetrei, descindem la un iaz în zona Făurei - Neamţ, după ce mai călcasem cîteva, în alte zone, dar fără a prinde vreun crăpcean, măcar. Cineva ne sugerează respectiva baltă, cu renume, de altfel. Ajungem bine pregătiţi, ca de fiecare dată cum ştia şi o făcea Dodi, care, mărturisesc, era aşteptat şi tare bine primit pe orice baltă, din motivele pe care le-am evocat deja, adică pomenile - mîncare, băutură şi, de cele mai multe ori, şi un bacşiş gras, pe lîngă taxa de intrare pe iaz - oferite paznicilor, care abia îşi duceau zilele cu ceea ce le dădeau patronii. Ritualul se desfăşoară la fel ca întotdeauna, după ce, evident, minimarketul ambulant al lui Dodiţă e despovărat de cele mărfuri, mai mult de jumătate. Anume, îndatoratul paznic ne lasă pe ce mal vrem noi, unde ne chiar ş-ajută s-ajungem, după care, fără a-l întreba nimic, ne asigură de capturile pescarilor din zilele precedente, avertizîndu-ne că asemenea exemplare ne aşteaptă şi pe noi, nesmintit.

Entuziaşti peste poate de asigurările străjerului - doar era prietenul nostru!... -  garnisim cîrligele cu cea mai exotică momeală, şi lansăm undiţele în apă. Apoi, nădim, azvîrlind cu praştia bulgăraşi croiţi de Dodi, într-o găleată de plastic, în care amestecase cartofi fierţi cu zhahăr şi vanilie, spărtură de boilies, grăunţe fierte, făină de porumb şi gălbenuş de ou, ca să lege compoziţia, pe care o mai spurca şi cu niscai praf de şrot de floarea soarelui. Cînd frămîntam guguloiele, mai că-ţi venea a pune gura pe preparat, într-atît de aspectuos, frumos mirositor şi îmbietor mai era. Ei, cum să nu ademenească ciprinida asemenea operă culinară... Aşa că, ne punem pe aşteptat, eu migălind la o sticlă de glojgăială, cu reţinere, căci razele soarelui deja începuseră a ne încinge căpăţînile, chiar dacă peste ele povîrnisem cogeamite pălării din paie. Ceasurile trec, totul în jur se încălzeşte şi mirosurile de la gunoiul de grajd depozitat în platforme, din loc în loc pe malurile bălţii încep să se răspîndească în aerul uscat, abia respirabil. Nu-i nimic, facem faţă, am nimerit noi în locuri şi mai rele.

 Mă resemnez, aşadar, şi mă-ndrept către colegul meu de aventură, sperînd că măcar la vreuna dintre cele 10 undiţe ale sale să fi tras vreun peşte.

- Dodi, nimic-nimic, nici o trăsătură?!...

- Nici pe dracu’!, şi uite-au trecut 3 ceasuri, îmi răspunde companionul meu, deloc încîntat...

- Ce facem, schimbăm momelile sau ce?!..., insist eu, gîndindu-mă că poate vreun caras chior îşi va face milă de noi.

Dodi nu-mi răspunse, aşa că mă-ntorc la locul meu. Scot din apă două undiţe. În cîrlige, momeală ioc. Normal că, în atît timp, s-a dizolvat. Pun într-una viermuşi, în alta rîme, şi le-arunc în baltă, convins că măcar carasul va trage. Da de unde, trece încă o oră. Îmi aprind a nu ştiu cîta ţigară, îmi înfing fundul în scaun, acroşez garafa de vin, şi dăi la ţoşcăială, ferit a mă vedea Dodi, căci el, responsabil cu volanul, nu bea, iar de ţigări se lăsase de multă vreme.

Prin urmare, mă consolez, scrutînd peisajul. Frumoase cîmpuri, copleşite de un verde sănătos, energizant. Mai încolo însă, zăresc ruinele grajdurilor fostului CAP de la Budeşti, la stînga alte dărîmături, ale construcţiilor de la Bălăneşti, care, odată, însemnau doar o parte din faimoasa zootehnie a fostului IAS Girov. Ehei, ce treburi aducătoare de plus valoare au fiinţat odinioară în zona asta... Şi parcă în alte părţi, nu? Prea bine, le-a nimicit capitalismul ăsta de cumetrie, cum, de altfel, a compromis şi iazurile fostei Piscicola Neamţ, una dintre cele mai profitabile întreprinderi din ţară, vîndută pe mai nimic( 15 miliarde lei vechi, cît un apartament de 3 camere) la un şoldan de prin Mehedinţi.

Deodată, aud sunînd clopoţelul unei undiţe a lui Dodiţă. Fug înspre el, să-i văd captura. Era un leşinat de caras, pe care l-a şi aruncat în baltă. Plec, fără măcar o vorbă. După vreo jumătate de oră, sună clopoţelul şi la mine, de parcă erau clopotele Patriarhiei. Mulinez voiniceşte, gîndindu-mă că e ceva mare. Era un afurist de biban, care lupta de parcă era un rechin. Îl dau înapoi în apă, proferînd felurite propoziţii la adresa împieliţatului. Gata!, mă aud rostind, uitîndu-mă la ceas. E aproape ora 13,00. şi încep să strîng undiţele. Le aşez responsabil pe mal, sătul de...pescuit. Dodi mă vede.

- Frate-miu, mergem la alt iaz sau acasă, să facem un şpriţ ca lumea?!...

- Dodi, hai acasă, că-n balta asta nu e peşte!, dau eu sentinţa...

Aşa am şi făcut... Am plecat spre casele noastre, dezamăgiţi rău, cu legămîntul de a nu mai călca pe iazul cu pricina.

După cîteva zile, mă sună un prieten, pescar şi el, care, mergînd înspre Roman, ne-a zărit cînd noi tocmai intram în DN 15 D. De bună seamă, m-a întrebat ce-am făcut. I-am spus adevărul, cu necesara consolare: „Balta are peşte, da-i acoperit cu apă!”...

- Are pe dracu’!... N-are, domnule!, că l-a dat patronul mită electorală, astă toamnă, la alegeri. A distribuit crăpanii, în pungi de plastic, alegătorilor. În tot colegiul de care răspundea, ca să-l voteze pe Băsescu, ai uitat?!...

       Prieteni, acesta fu „evenimentul” care a pus capăt hălăduielilor mele pe iazuri. Dodi se duce şi azi, cu aceaşi rîvnă şi pasiune. Și-a ales anumite iazuri, pe care le frecventează constant, de la care se-ntoarce mai mereu biruitor. Nu m-a putut convinge să mă răzgîndesc, cum nici eu nu l-am putut lămuri să meargă pe ape curgătoare, pe care pescuitul e infinit mai frumos...

Eu şi finul Vasile prestăm de cîţiva ani buni, adesea cu succes, pe ape de munte. Niciunul nu se dă-n vînt după peşte. Mîncăm, dacă cineva îl alege de oase. Osteneală de care rar avem parte...În schimb, multă lumea ne-a zis „Boda proste!”, pentru peştele dăruit.