22 mar. 2019

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa (XV)


           Singurul ţăran student la Ziaristică

Traian SOCEA
Alături de academicianul Radu REY, acum 3 ani,
 la Centrul de Economie Montană de la Vatra Dornei

Erau vremurile acelea, de demult, sănătoase și frumoase, pe cînd eu, ultimul născut, „din deșeuri”, așa cum decretase al doilea frate mai mare, Ion, pentru că, din 11 copii cîți născuse mama, 9 mai eram în viață, mă obrăzniceam cu poezii pe la revistele „Luminița” și, respectiv, „Cutezătorii”. Cîntam duios „Ciobănaș de la miori” sau „Frunzuliță de dudău!”, ale căror versuri purtau „amprenta mea creativă”, pe la serbările școlare ori la „Dialog pe aceeași scenă”, concursuri-spectacol între școli sau comunele apropiate. Ajunsesem un fel de vedetă, primii „fani” fiindu-mi, firește, Aristița(mama) și Ion(tata), oameni care, cu 4 și, respectiv, 5 clase, erau socotiți, la 50 de ani trecuți cîți aveau, oameni cu carte în acele timpuri. Normal, născutul din deșeuri Traian, împreună cu Lucica, fiica fratelui meu cel mai mare, Costică, care, prin urmare, îmi era și nepoată, și mai mare ca mine cu un an, și ea „artista poporului” din comuna natală, am ajuns de mînuțe la Școala de Muzică și Arte Plastice din Piatra Neamț, condusă de excelentul profesor Theodor Macarie.
La examen, Lucica a fost dată la oboi, la profesorul Galanton. Eu, pe care neamurile mă porecleau Baștulea, din pricină că, fiind Prîslea, mama-mi îndesa mai multă proteină în fizic, am  fost ales de profesorul Comaștoc pentru contrabas, instrument care putea fi mînuit numai de un talan ca mine. Prin urmare, am început clasa a V-a echipat cu uniformă, tenişi şi bască noi, cumpărate din banii proprii, cîştigaţi din vînzarea vişinelor şi cireşelor culese la începutul verii din livada familiei.
Împreună cu Lucica, am stat în gazdă la doamna Melinte, pe strada Maiakovski, foarte aproape şi de Școala de muzică, şi de Școala generală nr. 5, condusă de prof. Maria Băltog.

                              Meseria, brățară de aur…

            La Liceul de Muzică de la Bacău n-am ajuns, n-a vrut destinul. M-am îndreptat către o școală de meserii, electrician, pentru că totul era gratis… După 3 ani, am fost repartizat la Azochim Săvinești, laboratorul PRAM( Protecții, Relee, Aparate de Măsură). Minunați oameni acolo: meșterii Nazarie și Lupu, inginerii Cociorvă și Imbrea, șefii de echipă Mihai Iurea și Ion Ursu, consăteanul și prietenul Petrică Ailenii și mulți alții, de la care am învățat destule lucruri frumoase și profesional, și de viață.
Cu examen sănătos, în toamna lui 1972, am intrat la Liceul din Roznov, la seral. În ’74 și ’75, am făcut armata, la Brigada de Grăniceri Iași, după care am revenit la școală. Au fost 5 ani de liceu, în care ghesul scrisului nu m-a cruțat, mai cu seamă că şcoala avea revista „Năzuințe”, la care profesorii ne îndemnau să scriem. Tot în astă vreme, am început să comit diferite reportăjele, pe care le trimiteam în plic la ziarul județean „Ceahlăul”, apoi la „România liberă”.

                     Eugen Tureschi, norocul și mentorul

       În ziar, însă, apărea cam un sfert din textele trimise, fapt care mă descumpănea nevoie mare. Cum era de presupus, m-am înființat la redacția din Piatra Neamț cu un teanc de „manuscrise”: poezii și reportaje cu pretenții. M-a primt secretarul general de redacție Eugen Tureschi, și a fost norocul meu. Eugen Tureschi s-a stins prematur, nedrept, într-un accident de circulație în 1988, întorcîndu-se dintr-o documentare, trimis de revista „Flacăra” la care-l angajase Adrian Păunescu, după ce, în urma unui complot orchestrat de securistul redactor şef, fusese dat afară de la ziarul „Ceahlăul”. Sfîrșitul tragic al lui Eugen Tureschi a avut ca autori politica de cadre din regimul comunist și, mai ales, pe activiștii analfabeți trimiși de PCR ca șefi în presă și nu numai.
Norocul meu, așadar, a fost că m-a primit un om de o cultură aparte, un gazetar și un publicist de excepție, „un bărbat și frumos, și deștept, și generos!”, cum îl aprecia toată lumea. M-a ajutat să fac primii pași în gazetărie, prin simplu fapt că m-a făcut să înțeleg că poezia nu-i de mine, cum, bunăoară, și mi l-a și dat exemplu, e pentru tînărul poet Adrian Alui Gheorghe. Așa fost și este, timpul confirmînd aprecierile lui Florin, așa cum îl apelau familia și apropiații.  

                          Corespondent navetist              

         Bineînțeles că îndrumat de Florin, am început să scriu reportaje cu realizările oamenilor muncii de la Combinatul Azochim, din comuna natală, din alte locuri pe unde mă preumbla viața, așteptînd cu sufletul la gură apariția ziarului, că să-mi văd „opirili”. Constantin Azoiței, corespondent al „României libere” pentru județele Bacău(unde și locuia) și Neamț, m-a luat și el în grijă, în sensul că trebuia să-i trimit lui scrieri, nicidecum direct, la București. Evoluam, chipurile, frumos...
Începusem a-l copia pe Eugen Tureschi, pe capul căruia stăteam cel puțin de  două ori pe săptămînă, făcînd naveta Piatra Neamț - Piatra Șoimului ( cam 40 de km dus-întors, dintre care vreo 8 km mergeam pe jos pînă la autobuz, la Roznov).  Pe capul lui, în redacție și în tipografie(ce oameni minunați erau acolo!...), după-amiezile, serile și nopțile, cînd ziarul intra în lucru, cucerit de repezeala cu care redactorii băteau la mașina de scris, uimit de cum se desfășurau serviciile de „corectură” și de „cap limpede”, de mișcarea șpalturilor, de magica mașinărie – linotipul – care topea plumbul și-l așeza în litere și cifre parcă mistic, impresionat de măiestria cu care paginatorul Petrică Mechea citea floarea literelor așezate invers în rama de paginare, straniu pentru unul ca mine... Nu mai zic cît de impresionat eram în laboratorul foto, acolo unde maistrul Popică scotea din pozele fotoreporterului Theodor Radu niște zincuri de-o acuratețe anume, ca să n-aibă cenzura ce obiecta și sancționa. Apoi, urma calandrul și, la final, gura rotativei, unde „capul limpede” și secretarul de redacție examinau paginile ziarului, titlurile, pozele, grafica în ansamblul ei, și dădeau „BT”(bunul de tipar) pe exemplarul de control, după inerentele îndreptări și reglări ale utilajului. Aste operațiuni se încheiau pe la 3-4 dimineața, grăbiți de cei de la Difuzare, care așteptau să încarce pachetele cu ziare și să le ducă la chioșcurile din rețea.
Da, se întîrzia de multe ori, dincolo de 4-5 ceasuri ale dimineții, din cauza redactorului șef, care trebuia să găsească el, acolo, o frază, o propoziţie sau un text ce nu sunau pe acordurile indicățiilor de partid. Da, se dădea sumarul peste cap de către vigilenții de la secția de propagandă, deși unii erau oameni cu carte. Și, da, se întîrzia mai ales din pricina cenzurii, care întorcea ziarul pentru că Tovarășul și/sau Tovarășa au comis o ispravă de ultimă oră, fapt neprevăzut nici de către cei de secția de Propagandă a CC al PCR, cu care cenzura județului comunica permanent. Nu mi-a trebuit multă vreme să înțeleg „aste capricii”, grație, mai ales, celor care înjurau vîrtos, fără reținere, chiar dacă în tipografie, în misiune, se aflau constant „informaticieni” de toate rangurile. Maistrul Ion Rotaru, care mai apoi a devenit directorul Tipografiei și avea „sînge în instalație” încă de pe atunci, îi știa pe toți și, persiflîndu-i pe unii, te îndemna la precauție...

                     Redactorul șef, securist analfabet

         N-am avut „norocul” să mă aprecieze un anume redactor șef, care ajunsese în presă după ce l-a fugărit partidul din nu mai țin minte ce județ. Greu de închipuit ce terorist a fost analfabetul, cîte ființe umane a nenorocit mizerabilul. Pe nimeni cu carte nu îngăduia. Eugen Tureschi îi devenise un adevărat coșmar, căci avea curajul să-l înfrunte, să-i arate cît de idiot, de pervers, de nemernic este. Securilă, însă, „l-a lucrat” fără scrupule... Din păcate, și cu complicitatea unor colegi, și a unor șefi de pe la judeţeana de partid.
      Ei bine,  dosarul de înscriere la Facultatea de Ziaristică (unică în țară, funcționînd în cadrul Academiei „Ștefan Gheorghiu”) trebuia să conțină dosarul cu materialele personale publicate, împreună cu o apreciere a conducerii redacției cu care colaborai. De ce mi-a fost frică, n-am scăpat. Chiar dacă eram tînăr, țăran nededat la rele încă, chiar dacă luasem cîteva premii, cîștigasem cîteva concursuri pentru corespondenți, redactorul șef de la Ceahlăul (la care aveam cea mai consistentă colaborare), n-a vrut să-mi dea aprecierea.
M-am înscris cu cea de la România liberă, ajutat de domnii Azoiței și, respectiv, Ion Pavelescu, nemțean de-al meu, care era publicist-comentator la RL, a treia funcție în redacție, parcă.

                          Preselecţia Bacău…    

Drăgăliță, Doamne!, va-să-zică, trecînd selecţia de la Bacău, puteam susţine admiterea la Facultatea de Ziaristică din București, care-ți accepta înscrierea pe bază de „Dosar de presă”.  Celălalt, „Dosarul de cadre” aproape că nu mai conta. Partidul, la începutul anilor ’80, își închipuia că aproape tot ce vîșca în țară e sub control. A fost și ar fi fost, dacă n-ar fi impus stricteți și enormități deșănțate elementarei vieți, de zi cu zi, a poporului...
Prin urmare, eram chemați la examenul de selecţie a corespondenților, tinere speranțe în ale jurnalismului, la Bacău. La sediul ziarului Steagul roșu, susțineam o nouă probă, după „concursul” petrecut în județele din care proveneam. Eram mulți, cîteva zeci de aspiranți din Neamț, Bacău și Vaslui. Intru voinicește la proba scrisă, alături de Relu Mereuță, romașcan la bază, și el corespondent la Ceahlăul. 
În sala de examen, alături de conducerea ziarului, un domn profesor de la București, Nicolae Lupu, care chiar arăta a ziarist. Bărbat fain, dezinvolt printre apretații șefi de la „Steagul roșu”. Ce să scriem? Evident, reportaj. Tema, la liberă alegere. Văzîndu-ne încurcați, decide instantaneu:
-  Scrieți despre ce ați văzut în drumul vostru de acasă pînă aici, inclusiv în redacție!”
Și scriem, vreme de două ceasuri. După cîteva zile, Eugen Tureschi, secretarul general de redacție al ziarului Ceahlăul, îmi dă vestea:
- Traiane, ai trecut de Bacău. Pregătește-te pentru București!...
Evident, mă pregătisem la Română și Istorie, discipline la care, dacă treceam eliminatoriile, am fi dat „scrisul”.  La București, din Neamț, urma să merg împreună cu Relu Mereuță. Și el luase „Bacăul”. Am ajuns la București în pofida înverşunării redactorului șef al Ceahlăului, îndrăzneala mea provocîndu-mi multe necazuri, căci Securilă nu mă înghițea, am mai spus, din pricină că mă descoperise și încurajase Eugen Tureschi, al cărui discipol deja devenisem.

                Admiterea „Mercurialul aliniază prețurile...”

Admitere. La Facultate, mult popor. Peste 300 de candidați.  Mă țin de Relu Mereuță, romașcan fercheș, orășean neînhibat. Ajungem în amfiteatrul A 500.  Ni se dă cîte un carnet de documentare ștampilat, după care – supravegheați de cîte un profesor - sîntem îmbarcați în cîte un autocar și duși în anumite locuri din București pentru a ne documenta și, apoi, scrie un reportaj. Alfabetul mă ajută, nimerind în același autocar cu Relu. Sîntem debarcaţi în zona Moghioroș. Aveam voie să ne învîrtim pe o rază de 100 de metri, suprafață din care să alegem cea mai expresivă, și reprezentativă, temă. Relu alege parcul. Eu mă-ndrept către piață. Survolez tarabele și chioșcurile, invadate de produsele începutului de vară. Mă uit la calitate și la prețurile afișate, apoi confrunt „mercurialul”.  Întreb în stînga, în dreapta. Dau peste un particular, mutat forțat, - cu tot cu familie, de chiabur ce era - de prin Banat, în apropiere de București, prin anii 1950. Se plînge că-i obligat să vîndă conform mercurialului, deși zarzavaturile sale-s mult mai bune decît cele de la stat. Notez asta în carnetul de documentare, după cum și alte văzute: curățenie, atitudine, atmosferă...
După două ore, sună îmbarcarea în autocare. Sîntem depuși tot în amfiteatrul A 500. Ni se dau 4 coli de hîrtie, ștampilate. Și sigilate, după ce ne scriem numele și prenumele, numărul carnetului de documentare, pentru confruntrea cu manuscrisul. Avem două ore la dispoziție. Am scris reportajul „Mercurialul dictează prețurile”  în cam o oră.  Am ieșit printre primii, nerăbdător s-ajung la cămin, să scap de costum și de cravată... 

            Grăiește moldovenește, nu cu „limba pe bigudiuri”...

Plecasem la București în ținută de plimbare. În geamantan, sigur, aveam și costumul. Era singurul din viața mea, făcut „la comandă”, de către un croitor, Cimpoeşu, de la cooperativa meșteșugărească „Avîntul” din Roznov, localitate aflată la cam 4 kilometri de natalul meu. Era dintr-un tergal gri, cu dungi negre, verticale. Stătea țeapăn pe fizicul meu de 1,82 metri și 58 de kg. L-am îmbrăcat și la „scris”, deși alți combatanți purtau haine lejere. Eu, țăranul, mi-am pus și cravată, ca să impresionez examinatorii... „Scrisul” era principala probă de aptitudini, eliminatorie. Dacă o treceai, te așteptau următoarele: de cultură generală, de prezență și prestație Radio și TV, dicție, spontaneitate, improvizație, interpretare, telegenie etc...  După două zile, se anunță rezultatele la „scris”. Din peste 300 de candidați, rămînem cam jumate.
Ne înființăm la etajul VI. E iunie, iar zăpușeala parcă era și ea probă eliminatorie. Eu, în costum. Și cravată. În jur, fete și băieți cu buletin de oraș. Care mai de care mai țanțoș. Anume, ca să te intimideze. Stăteam stingher, într-un colț de pe holul de aşteptare. Mă sufoc și mai dau drumul cravatei. Respir, totuși. Aproape-mi vine să plîng. Erau ceasurile amiezii. Pînă să vină rîndul, literei „S” mai aveam de așteptat. Cel puțin 4-5 ore. 
Deodată, lîngă mine simt prezența unui vlăjgan de vreo 2 metri și învelit cu vreo 80-90 de kile. M-a simțit că-s moldovean. Mă întreabă:
- Da’ di undi iești, bai, pasarică?!...
- De la Neamț, cu voia dumneavoastră!, îi răspund iritat, dar şi intimidat, malacului ce se desfăşura în faţa mea anume a confisca oxigenul din aerul ce mai rămăsese respirabil în locul acela prea strîmt pentru multa suflare omenească ce aştepta la uşa destinului gazetăresc. Arătania aducea cu Neculai Alu’ Purice din Dorohoi, cu care, în urmă cu 5 ani, făcusem armata la grăniceri, la Iaşi, şi cu care legasem prieteşug încă din duşul cazarmei, după ce, răcani aflîndu-ne, fuseserăm deparazitaţi şi tunşi zero de un „frizer” care, în civilie, tunsese ovine la un IAS de prin Giurgiu...
Ca şi cum mi-a citit gîndurile, haidamacul mă măsoară suveran, din cap pînă-n picioare și-napoi, și exclamă, arătîndu-mă celor din jur:
- Uite, bă, sîrma în costum de tablă!...
Adevărat, costumul meu sta mai mult decît țeapăn pe mine. Mă mulțumesc, totuși, că nu m-a decretat și împăiat. Mă revolt și-mi dau seama că dolofanul nu-i moldovean. Urmează un schimb de propoziții, după care îmi întinde dreapta. Se recomandă:
- Sînt Sorin Ovidiu Bălan, hai să fim colegi!...Da’ nu-ți mai pune limba pe bigudiuri, că bucureștean n-o să fii, tot țăran o să rămîi în veci! Pretini, grăiește frumos, moldovinești!”...
Costumul de tablă, ca şi poveţile lui Sorin mi-au purtat noroc. În sfîrşit, ajung în fața comisiei. Iau loc la o masă populată cu fotografii, cu ziare, cu un microfon. Alături, în dreapta jos, un monitor TV. Sînt întrebat de hermeneutică, apoi ceva despre deriva continentelor. Știam cîte ceva. Mi se indică să deslușesc mesajul pozelor de pe masă. Trag una cu imagini dintr-un parc dendrologic, apoi alta, dintr-o sală de gimnastică. Articulez cuvinte, propoziții, chiar fraze. Sînt oprit, după care șeful comisiei mă-ndeamnă să apuc ziarul „Scînteia” și să citesc un pasaj din articolul „Cursa înarmării înfometează omenirea”. Rostesc titlul și prima frază. Sînt oprit. M-am pierdut, s-a dus dracului ziaristica mea, îmi zic. Îmi reintru în fire, auzind:
 - Tovarășe candidat, n-ai de gînd să-ți aranjezi ținuta?!...
Sînt năucit, de-a binelea.  Altă voce, ajutătoare:
 - Privește-te în monitor!...
Mă execut. Și văd că am uitat să-mi închei cămașa la gît și să strîng nodul cravatei. Dezastru: vîrful gulerului cămășii încălecase reverul vestonului. În monitor uitîndu-mă, în loc să bag gulerul răzleț la locul său, trag de cel corect așezat. N-am știut că în monitor te vezi invers. Încurcat, am pus bărbia în piept și m-am  aranjat gospodărește, cu obidă. Momentul, însă, i-a amuzat pe cei din comisie. Vreo doi dintre cei cinci membri chiar au rîs. La final, m-au pus să povestesc ceva din Ion Creangă. Mi-am amitit imediat de sfatul lui Sorin.
Și, da, am povestit, cu limba mea lată, moldavă, cum se fură cireșele, dar în secolul XX.
Depun mărturie: atunci, în acea clipă, am știut că voi trece eliminatoriile.
Așa a și fost. Însă, la scris, la materiile „Limba și literatura română” și „Istoria României”, am intrat puţin peste jumătate din candidații înscriși.
Aste două probe le-am susținut într-un alt amfiteatru, parcă A 250. Alături, de cei care lucrau deja în presă și care ar fi urmat facultatea la F.F. Între ei, nume sonore în presa vremii, inclusiv literară. Poetul Mircea Dinescu se detașa... Eu cred că Poetul a fost unul dintre cei mai iubiți dintre pămîntenii marelui Marin Preda, plecat  năprasnic către Ceruri, la vreo lună de zile de ținerea examenului nostru de admitere.
Evident, nu știa nimeni cîţi urmau să fie admişi în anul I. Numărul locurilor nu fusese comunicat public. Am plecat acasă, nu fără a cîntări bunăvoința unora și inamiciția altora dintre competitori. Una peste alta, n-a fost ușor ca un țăran de la Calu Iapa să concureze cu șmecheri de oraș. 

                  Singurul ţăran, la Ziaristică...

Acasă, inevitabil, lumea era teribil de curioasă. Voia să știe dacă am reușit. Doamne, greu mi-a fost să spun că rezultatele se dau mai tîrziu. Doamne, cît i-am mai obosit pe Maria și Ion Talpă!... Ion, în anul terminal fiind, își susținea Licența. Mă împrietenisem cu el în anii anteriori, cînd săvîrșea practica studențească la ziarul Ceahlăul. M-a, și l-am îndrăgit. Abia se căsătorise cu Maria, o doamnă tare frumoasă și deșteaptă - și atunci, și azi. În acea perioadă, într-o zi îl sunam pe Ion, la București, iar în următoarea o chinuiam pe Maria, știind că vorbește zilnic cu tînărul și îndrăgostitul de ea soț, să aflu dacă s-au afișat listele cu reușiții la Ziaristică. Sigur, după mai multe zile, vreo zece după examen, Ionică Talpă mi-a dat vestea:
- Trăienică, ai reușit!...
Mai intimidat ca atunci, la aflarea veștii, nu-mi aduc aminte să fi fost. Intimidat, nu preocupat, de atitudinea celor din jur. Mama, strîngîndu-mă în braţe şi pupîndu-mă ca în vremurile prunciei, mi-a zis:
- Băieti, di-acolu din Ceruri, şî tac-tu sî bucurî c-ăi agiuns zîarist!...
 Și jur că mama deja mă calificase ziarist, aşa simţea ea, mai ales că tata, născut în 1903, făcuse 5 clase, iubea slova şi apucase să citească în ziare articole semnate de mine, treabă de care era tare mîndru...
Vestea că am reușit LA FACULTATE a înfiorat și rîul, și ramul din familia mea, de la locul de muncă, de la ziar. Eram primul din familie care urma să meargă la studii înalte. Din nefericire, redactorul șef Securilă avea un prieten în facultate, pe profesorul P.P., care m-a hărțuit nemeritat, inclusiv la examenul de licență, în a cărui comisie s-a introdus premeditat. Adică s-a străduit să nu fiu primit la examen. Norocul mi-au fost profesorii Silvia Drăgănescu (soția academicianului Drăgănescu) – îndrumătorul lucrării,  Dumitru Titus Popa – îndrumătorul de grupă, și Constantin Amariței - decanul nostru. Am luat licența cu nota 8. A fost o mare victorie, pe care o trăiesc și azi, încă marcat de monstruozitățile încercate de PP în timpul şcolii, dar și în al practicilor din vacanțele de vară, pentru că toți studenții eram obligați ca timp de o lună să prestăm la ziarele din județele din care proveneam.
În anii facultății, am tot sperat că Securilă va fi descăunat de către PCRul de la Neamț. Nu s-a-ntîmplat, și a trebuit să mă angajez la ziarul Ceahlăul, unde Securilă a mai rămas șef încă 2 ani de zile. Cum am lucrat cu analfabetul, doar cei care-au îndurat mai multe decît mine, în mai mulți ani, știu. Din păcate, unii s-au dus, nemeritat și prematur, la Domnul... 

                   Mînie proletară, în amfiteatrul A 500

Așadar, în octombrie 1980, plecam de la Calu Iapa, natala comună care, din 1965, fusese botezată Piatra Șoimului de către „intelectualii” vremii, la București. Cu trenul, din gara Roznov, cea mai apropiată, la care erau arondate cele mai multe așezări din „Cîmpul lui Dragoș” (mai multe informații, în revista Calu-Iapa).
Nu-mi amintesc să se fi aruncat cineva înaintea roților, să oprească trenul vieții mele, nu!...
Pînă pe la Adjud, numai în urechea stîngă îmi reverbera: ” A plecat țăranu’ la Capitală!...”
În Gara de Nord, ajung pe la şapte jumate. Iau troleul 90 pînă în staţia Leu, unde cobor ca s-apuc către Facultate. Aici, cei 20 de reuşiţi la Ziaristică sîntem repartizaţi în căminul ”C”. Administrator, o minuantă moldoveancă din Focșani, doamna Lazăr. În camera 122, de la etajul I, sînt repartizat cu Alexandru Tatar, ungur din Petroșani. Ce coleg minunat, mai român decît mine și alții. Azi, lucrează la Radio Timișoara și, an de an, merge la Ipotești, cu cărți și manuscrise, cu meseria după el, adică executînd reportaje și transmisii „În  Direct”.
Sîntem adunați în cel mai mare amfiteatru. Asemenea proporții, prin asimilare, doar în munții de-acasă, Ceahlău, mai aproximam. Freamăt, șușoteli, Doam’ ferește!... S-au închis ușile, după intrarea amenințătoare a unui prezidiu de vreo 10 indivizi, care și-au pus șezuturile pe fotolii imperiale.
Începe osîndirea. A profesorului Victor Frunză, care se expatriase de cîteva luni de zile. Mulți dintre noi, proaspeții admiși, habar n-aveam cine era. Cei din anii superiori îl știau. Victor Frunză le fusese profesor de Jurnalistică. Școlit la Moscova, unde urmase facultatea de profil. Mînie proletară, înfierare comunistă, vorbe grele... Nu-mi amintesc ca cineva dintre profesori și activiști de la CC al PCR din prezidiu să fi amintit de instruirea moscovită a lui Victor Frunză. Nu, nu se putea, cred acum, cîtă vreme rectorul era Leonte Răutu. Atunci, pentru că, după scandal, în funţie i-a urmat  fostul secretar cu Propaganda al CC al PCR, Dumitru Popescu. Mare intelectual, autor al excepționalului roman ”Pumnul și palma”...
Și, totuși, cineva  a rostit niște propoziții. De luare-aminte,  de apărare a plecatului în Danemarca, Victor Frunză. Era minunata doamnă și dascăl Victoria Iliescu, colega de facultate a lui Eugen Tureschi, secretarul general de redacție al ziarului Ceahlăul. De bună seamă, după cea intervenție, Vichi a fost trimisă la „munca de jos”, la nuș-ce secție a Radio România...

                           Auspicii „niet favor”...

Așadar, supt asemenea „auspicii” am început anul întîi. Nu știu cîți dintre noi realizam în ce sistem intrasem. Cred că mai nimeni. Pentru că nici profesorii nu s-au străduit să ne imprime ideologia. Nici nu cred că ar fi reușit. Au intrat într-un fel de complicitate cu simplitatea noastră, a celor atinși de oarece talent gazetăresc-scriitoricesc, agitaţi și de desluşitul...anumitor cărți.
Dăm piept, prin urmare, cu decanul și, apoi, cu îndrumătorii celor două grupe. Cîte 10 studenți, în fiecare. Ale profesorilor Dumitru Titus POPA și, respectiv, Mircea ICHIM.
Iată-ne:
1. Mircea DUNĂRINŢU – un  băiet de vreo 190 și centimetri, din Turnu Severin, diștept și frumos, un coleg și pretin de neasemuit. După facultate, a lucrat la Agerpres, apoi ca șef de cabinet al ministrului Dan Mircea Popescu. S-a stins  nemeritat și prematur, Dumnezeu să-l ierte!
2. Viorel CHILEA, un gorjean. Din Tîrgu Jiu, unde ne-am dus și la nunta sa. A renunțat dișteptu’ la Filozofie, în anul doi parcă, pentru a se face ziarist. Și a fost, și este!
3. Aurelian Titu DUMITRESCU, scriitorul, autorul ANTIMETAFIZICII, cu Nichita Stănescu. Pe unii dintre noi ne-a luat, ca „stenografi”, acasă la Nichita, în Amzei. Doamne, scriitorul sau omul, sau împreună sublimează omenia, menirea, mîntuirea...;
4. Olga HUIBAN, din Bacău. O minunată colegă, deşteaptă, vitează. Şi frumoasă! Realizator emisiuni Radio România;
5. Lucian CRISTEA, din Constanța. Da’ ci băiet, măi mari dragu’... Cît am mai profitat de el, după pregrinările la Tîrgu Jiu, unde, cam la două săptămîni, pleca sîmbăta, cu trenul de joi... Şi se întorcea luni, cu trenul de miercuri.. De fiecare dată, cu trăiştile pline de mîncărică şi băuturică...de la o prietenă a sa, doctor stomatolog. Excelent pamfletar, scriitor;
6. Gheorghe CHIRVASE, din Bîrlad – minunat coleg( și de cameră) și gazetar. Acum, în Petroșani;
7. Ilie MATIEŞ, din Cugir – ce copil frumos și solidar. Şi talentat, în toate cele. Acum, patron de editură în Alba Iulia;
8. Viorica BLAJ, din Zalău –  o consacrată frumosului și mai binelui tuturor. Și acum ziaristă, în Sălaj;
9. Costică PĂDUREANU, din Craiova – ce oltean descinzător din Marin Sorescu, scriitor cu ”adeverință” încă din studenție;
10. George IONIŢĂ, din București –  grozav profesionist la Scânteia, apoi la Adevărul. CTPul nu știu cîte grăia în fața lui( și a lui Ion Marin, mai mic decît noi cu doi ani, întemeietor și el de Adevărul, nou). Pe amîndoi, Domnul i-a chemat la EL prea devreme;
11. Radu VIDA, din Cluj – ce ardelean rafinat și, deci, scriitor pilduitor. Acum, președintele CA al unui trust de presă transilvan;
12. Silvester ANDREI, din Tîrgu Mureș - un conlocuitor afurist de diștept. Naturalizat, ca și
13 - Attila BOGOZI, tot din Tîrgu Mureș, de către conaționalul lor 14 - Alexandru TATAR, concubinul meu. De cameră...
15. Flavia DIUGAN, din Beclean. Strănepoată a lui Liviu Rebreanu. Doamne, ce ființă a duminecării binelui, frumosului și iubirii de semeni! Acum, gazetar în Bistrița-Năsăud;
16. Dora POPESCU, din Sibiu. Domnul a zămislit-o tocmai pentru a o dărui Bucuriei. De a fi, de a trăi. Acum, producător la TVR;
17. Cornelia ANDREI, din București. Ce făptură, cîtă bunătate și solidaritate emana, la cîtă civilizație ne îndemna. Și reușea, chiar și cu bagabonții dintre noi. Nu cu toți, clar...
18. Cristina POPESCU, din București. Șî dișteaptî, ș-a dracului de frumoasî. Îngăduitoari, da și teribil de șfichiuitoari...a nesimțirii. Unora...

Despre 19 – brăileanul Sorin Ovidiu BĂLAN, care m-a înșfăcat și ridicat cu doar o mînă înspre tavanul holului de la intrarea în sala de examen, ce să mai spun. Aveam, atunci: eu, vreo 58 de molecule; el, vreo 90-100 de kile. M-a ridicat la tavan, decretînd colegilor: ”Uite sîrma, bă!”
De bună seamă, știți: ”Afrontul ista se iartă, dar nu se uită! În numele nației mele moldave... căci, vorba lui: „Ţinem aproape!”
20. Traian SOCEA, din Calu Iapa – Neamţ. Singurul ţăran student la Ziaristică!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector