Regatul Natal - Calu Iapa, reamintiri 2

 Capitolul 2

Traian SOCEA

              Nebunele vestiri

Luni, douăzeci și trei martie, an de grație 2020. De vreo zece zile, belesc ochii la televizor, de dimineață pînă seara. Știri și reportaje, buluc, la concurență nimicitoare, pe toate posturile. Mă uit precum boul la noile porți, eu, care, de 3 ani de cînd am ieșit la pensie, doar documentare și filme romantice privesc. Eu care, în aproape patruzeci de ani de gazetărie, știu cam cum se consumă astă meserie.

Acum, toate posturile cîntă pe același portativ. Nu al informării decente, echilibrate, ci al inducerii terifiantului, a groazei, adică. Mă uit și nu-mi cred ochilor…capul mi-e precît cimpoiul, inert și străin de mine însumi, parcă. Mă ciupesc de lobii ambelor urechi, și-mi recapăt cele simțiri, bîntuite, încă, de imagini apocaliptice. Obsedant, bipede humanoide, harnașamentate precum extratereștrii, înghesuie în izolete și alte drăcării asociate, aducînd a cripte ambulante, arătări care par a fi chiar ființe umane.

„Ducă-se pustii!” strig, cu nădejdea că ecoului sudalmei mele îi va răspunde măcar una dintre întrupările mele din viața-mi cea anterioară.  Nimic, nici un fidbek. Însist, somîndu-le să caute-n dositele arhive ale Vaticanului, să găsească mărturii ale vreunei nenorociri de asemenea proporții, întîmplată pe parcursul erei noastre. Invoc Legea 54, cea a liberului acces la informații publice, și insist, avertizîndu-i c-aș putea rămîne ultima ființă umană din viața lor ulterioară. Tot nimic, însă tot nu disper, gîndindu-mă că tizii mei cer aprobarea Întîi Stătătorului. Geaba.

Îmi reamintesc că, la Roma, birocrația și cenzura au nume propriu, așa că apelez la surse, precum tot românul secolului două`ș`unu. Nu trecură 24 de ore, cînd o sursă cardinală mă încredințează că Sfîntul Scaun garantează că o asemenea profanare a demnității și ființei umane nu s-a săvîrșit nici măcar înaintea erei noastre.

„Asta-i o știre”, vorba lui Cristoiu, pe care mă grăbesc a le-o transmite și confraților mei pescari, adunați aproape în fiecare zi în perimetrul golfușorului creat de Domnul anume pentru noi, în amonte cu vreo 200 de metri de podul ce traversează Rîul Bistrița, dincătră Regatul meu Natal înspre orașul Roznov. Sînt preocupat s-ajung cît mai repede, să prind un loc cît mai bun pe malul bălții, căci vremea e frumoasă și, prin urmare, tare propice pentru o reușită partidă de pescăreală.

-        Dom Traian, hai repede, că vine ajunul Bunei Vestiri și știi cît de tare se aglomerează balta, mă sfătuiește la telefon, amical ca întotdeauna, bunul meu tovarăș Jan Horia, de la care am furat interogația „Vreun cioc, ceva?!...”, cu care abordăm companionii ca să știm pulsul bălții. Ș-atunci cînd nu trage peștele, Jan izbucnește: „Da` ducă-se la dracu`, de o oră stă pluta-n apă ca-n găleată, și nici un cioc, nimic!”. „Cioc” însemnînd că nici  măcar un chitic nu s-a atins de momeala din cîrligul său.

Uitasem că la Buna Vestire e dezlegare la pește și, normal, cine nu poftește un pește proaspăt, prins pe Bistrița cea Aurie. Doi-trei cleni sau scobari la vreo 3-400 de grame ar fi prea suficient pentru familia mea, mai cu seamă că mie nu-mi place peștele. Mănînc doar tocăniță de chitici prinși pe gîrla Iepii, chitici îmbălsămați în toate verdețurile din grădinile megieșilor, într-un ceaunoi din tuci proptit răzășește pe chirostriile moștenite de la Ștefan cel Mare, între picioarele căruia trebuie să ardă cît mai domol 4-5 brațe din cele vreascuri împrăștiate de puhoaie pe întreaga vale a pîrîului Iapa, ani în urmă.

Cu aste-zise, ajung pe malul bălții, bineînțeles cu declarația pe proprie răspundere la purtător și cu masca pe bot. Mă întîmpină solemn întreagă gașca noastră cea statornică, mai ales că de aproape două săptămîni îmi păstrasem fizicul la izolare, acasă. Îmi ținuseră loc, dragii de ei, la distanța dictată de naționalitatea noastră conlocuitoare, Arafat. Trec în revistă toate personajele cu care, aproape constant, bătucesc balta mai dihai decît Ilie Moromete&company frămîntau colbul Poienii lui Iocan.

Prin urmare, în sensul acelor de ceasornic, încep a-i saluta tovărășește, pe Orlando Laza, alias Bubu, pe Ghiță Spătaru, Lică Adăscăliței, alias Barosanu, Ion Lăcustă, și, evident, pe liderul găștii, distinsul Dom Jan. Toți șed răsfirați la distanța fizică sus-pomenită, cu cîrpe reglementare pe bot-oșani și cu mănuși în mîini chiar, pe ambele maluri ale bălții de vreo cîteva sute de metri pătrați, în apa căreia azvîrlim noi undițele, fără a ne încîlci gutele, pe cît se poate... Lipsesc Barabulă și Cioată, semn c-au prins vreo lucrare, că doar constructori sînt la bază. Nu-l zăresc pe Amicu și-mi e limpede că-i e greu să-și trambaleze bîrdihanul pe biata sa bicicletă, tocmai de la Dumbrava Deal pînă aici, cale de vreo 5 kilometri.

-        Da` Tuberculosu pe unde umblă?, întreb eu, și vocea-mi reverberează pînă pe uscatul de dincolo de baltă. Întreb pentru că limbutul Tuberculă tulbură liniștea de pe baltă, tocmai atunci cînd nu e nevoie.

-        L-o dus dracu` la pod, la Frunzeni!... O scris pe declarație că are de executat lucrări agricole acolo. Calicul ăsta nici acasă n-are decît două - trei prăjini de teren!, ne informează prompt distinsul domn Pîsdosu, ivit intempestiv dintr-o tufă de papură. Frunzeni e un sat din comuna Costișa, la vreo douăzeci de kilometri în aval de noi, pe unde rîul Bistrița își poartă molcom apele către vărsarea în Siret. Știoalnele lungi, late și adînci din zona podului sînt populate cu aproape toate speciile de apă dulce, știoalne pe care pescarii le frecventează statornic, atrași de capturile dolofane.                                                  

Liniștea se instalează din nou pe întreaga baltă. Mai toată pescărimea,  schimbă momelile, reface forfacurile, aruncă guguloaie de nadă. Peștimea, însă, rămîne tot rece, absentă la toate gesturile noastre ademenitoare, ca și cum ar ști că nevestele noastre îi așteaptă-n tigaie, la Buna Vestire…

-        Or fi în carantină, de nu mișcă deloc!, își dă cu părerea Ionică Lăcustă, unul dintre pescarii tare respectați pe baltă pentru iscusința sa pescărească. Și nu numai...

Prieteni, cînd maistrul Lăcustă slobozi cuvîntul „carantină”, toată pescărimea a intrat în trepidații. Care mai de care se-nfingea-n vorbă, fiecare defulîndu-și obida trăită în astă vreme de pandemie.

-        Oameni buni, se impune iar Pîsdosu, inimitabil ca întotdeauna, ce-am văzut în China mi s-a părut o glumă a propagandei lor comuniste. Or sta, naibii, acolo, cu liliecii și șobolanii laolaltă, ș-or lăsa omenirea-n pacea Domnului, așa am sperat. Cum dracu de-a ajuns covidu ăsta prima dată în Italia, și de ce tocmai la ei, cine-mi spune?!...Ceva e necurat, nenorocirea asta e prea pusă la cale, fiți siguri!...

Toată lumea tace. Mîlc, ca și cum brusc Domnul le-a suspendat darul grăirii... Da, aproape toți combatanții de pe baltă au copii plecați de ani buni prin toată lumea. S-au tras unii pe alții, mai întîi în Italia, apoi în Spania, Germania, Franța și, mai încoace, în Anglia. Mai nici unul n-a uitat de unde a plecat.

Cu o disciplină anume, au trimis bani părinților. Și ca un supliment la pensiile lor schiloade și, mai ales, pentru a-și construi case și dependințe cu tot confortul. Îmi dau seama că îngrijorarea lor e mai mare decît a noastră, cei fără „stranieri” în familie.  În trezie, m-a readus vorba nu mai știu cui, vorbă ce ne-a îndîrjit pe toți:                                                     

-        Uăi, da n-o ieșit Iohanis și ne-o asigurat că virusul nu va ajunge la noi ?!...A ieșit precum Băsescu în două mii opt, cînd a zis că criza financiară nu ne va atinge. Adică să stăm liniștiți și să trăim bine, că a vorbit el cu finanța mondială și criza se va opri la graniță. Ș-am stat pînă o tăiat salariile și pensiile.

    Așa și Mutu nostru președinte, o fi vorbit cu Frau Merkel să interzică intrarea sarscovului în România. Al dracu virus, din Oltenia, unde l-a debarcat macaronarul ăla, a ajuns la Suceava. E-n drum spre noi, deja e pe la Fălticeni...Nu-l oprește nici ordonanța militară, nici armata, cu toate taburile ei scoase pe străzi, ca și cum i-ar aștepta pe ruși.

-        V-am zis, intră și Știulică în prim plan, v-am zis că e mîna chinejilor. Ăștia s-o împrăștiat în toată lumea, mai ceva ca evreii odinioară. Nu vedeți că magazinul cel mai mare din Roznov e al lor?!... Mîine-poimîine, prăvăliile de prin toate satele vor fi tot ale lor. Aflați de la mine că rasa galbenă va stăpîni lumea. Nu așa scrie la carte, dom Trăian?!...

Nu răspund astei interpelări. Știulică abia c-a venit pe baltă și iar se dă intelectual. Începe a clămpăni după ce suie niscaiva glojgăială la bord, căci, nesmintit, portbagajul bicicletei ce-l cară de-acasă, de pe la Săvinești parcă, întotdeauna e garnisit cu cîteva sticloanțe. Și cu vin, și  cu rachiu. Îmi răscolesc mintea căutînd cartea la care se referă telectualul bălții. Înafară de Biblie, nu găsesc în faldurile cioclopedicului propriu alt titlu. Așa că tac, ca toată lumea, de altminteri...

Tac și iar mai azvîrl o praștie de nadă în zona plutei mele, cînd îl simt pe Dom Jan aproape de coastele mele stîngi. Nu remarcasem că plecase demult de la locul său inițial, din dreapta mea. Discret, îmi șoptește: „Dacă vreți să prindeți vreun pește, haideți la răchită, c-acolo vîntul vălurește apa și-o-nceput să tragă scobarul!... Eu am prins doi, deja.”                                              

Îmi adun hondrobeiele și, tiptil-tiptil, mă-ndrept spre locul cu pricina. Al naibii, Pîsdosu se și bagă-n seamă:                                             - Gata, pensionarilor, cărați-vă acasă, c-acuși îi ora unu și vă expiră permisia!

Nu zic nimic și, ca și cînd nu l-aș fi auzit, îl urmez pe Jan, încredințat că e musai să agăț și eu vreun dolofan...În vreo juma de oră, norocul mi-a agățat în cîrlig doi scobari la vreo 30-35 de centimetri.

        - Așa, dom Tăian!, mă încurajează Dom Jan. Acolo, în gălăgia aia, n-aveați a prinde vreun chitic. Deja unii s-o aghezmuit. Uite-așa sînt unii, vin la baltă, se-mbată și-i deranjează și pe ceilalți...

Bineînțelesc, cu fiecare știolban am defilat țanțoș, încît să crape de ciudă toată pescărimea. Mă fac că n-aud cele proferări invidioase ale combatanților de pe apă, și-ncep a-mi strînge sculele, cu ochii deja îndreptați către domițil... 

Aud telefonul sunînd surd în geantă. Îl scot anevoie, deschid ecranul și zăresc 3 apeluri pierdute de la Viorel Cosma, coleg de gazetărie și prieten al vieții mele. Normal, îl apelez pregătit cu scuzele aferente.

-        Pe unde umbli, Moș Pafnutie?, mă ia, scurt, Viorel. Pafnutie e unul dintre pseudonimele cu care semnam pamflete prin Răcnetul și prin Moftul, la ambele săptămînale prestînd amîndoi în urmă cu vreo douăzeci de ani.

-        Pe baltă, normal. La pescuit sînt, doar și piscicultura îi ramură a agriculturii!, mă dau eu deștept suspectîndu-l pe Viorel că se referă la interdicțiile stării de urgență.

-        Pamfi, de Buna Vestire, îți dau o veste tristă... A murit Valică, aseară, la Iași. Azi, îl și înmormîntează la cimitirul Mînăstirii Bistrița.

-        Uăi, ești nebun? Nu se poate, Vasile Ouatu?!...

-        Da, mă, Valica-l nostru a murit de covid!...

Valică era prietenul nostru, așa precum al zeci și sute de oameni, cărora le-a fost alături și la bucurii, și la necazuri. Ne știam de peste treizeci de ani. M-a prețuit și, firește, l-am apreciat, sincer. Întrucîtva, destinele noastre semănau, adică amîndoi plecasem de la țară să biruim la oraș. Îmi amintesc cu cîtă emoție își evoca părinții, iubitori de carte, de bunămeritare. Din Bahna lui natală, a „survolat” Buhușul ș-a adăstat la Piatra Neamț, unde încet-încet a devenit un nume.

Nu-mi amintesc vreun alt personaj care să fi iubit într-atît orașul. Și-a arătat devoțiunea prin fapte, nu prin vorbe, căci nu era deloc vreun orator. M-am bucurat de evoluția sa, de fiecare succes pentru împlinirea căruia uita și de frumoasa sa familie. De bună seamă, nu mai țin minte numărul tinerilor cununați, nici al copilașilor născuți în noaptea de Revelion, de Sfîntul Vasile, pe care i-a botezat. Sînt cu zecile, știu sigur!...

-        Viorele, mergem la înmormîntare?, îl întreb pe Viorel, uitînd de regulile impuse de Stăpînire.

-        Doamne ferește!, tu nu vezi ce vremuri de coșmar trăim? Pamfi, nu se știe nici ora înmormîntării, ca să nu se ducă lumea la cimitir, îți dai seama. Va fi adus de la Iași și va fi băgat direct în groapă.  Uăi, nici copiii lui nu pot participa, căci dulăii lui Arafat i-au decretat a fi contacți, și i-au băgat în izolare, acasă. Roagă-te pentru sufletul lui și-i aprinde o lumînare, c-altceva n-avem ce face!

Mă veți crede c-am ajuns acasă în regim „pilot automat”. Pustiul din mintea mea s-a mai risipit spre seară, vă jur. Spre seară, cînd o aud pe nevasta care stă la mine strigînd-mă:

      -Vino, că-l dă pe Valică la televizor!...

Doamne, toate posturile naționale afișează „breiking niuz” ! Clămpănitori de „praim taim” debitează știrea. Sacadat, cu lungi pauze de respirație și cu mușchii fălcilor încordați, fără vreo dîră de compasiune, debitează propoziții oficioase, livrate debil de FeSeNeul pandemiei. Cu mînie proletară, prompteriștii anunță: „Vasile Ouatu, un milionar nemțean, a decedat la un spital din Iași, răpus de sarscovdoi. Este al treilea deces din țară și singurul din judeţul Neamţ”.                                          

Bineînțeles, că fiecare a împănat știrea cu felurite statistici, rod al puțului gîndirii lor creative, cum zic cațavencii. Anume,  că, în urmă cu cîteva săptămîni, a participat la un concurs de dans sportiv, la polivalenta din Piatra Neamț, că a fost prezent la sărbătorirea zilei de 8 Martie, găzduită de restaurantul său, Unic, la toate intrînd în contact cu fel și fel de persoane. Apoi, că a fost dus cînd la un spital cînd la altul, că i s-ar fi deschis dosar penal pentru faptul că n-a acceptat recoltarea probelor biologice. Sigur, nu puteau lipsi anumite funcții deținute de Valică și pe plan profesional, și pe cel public.

Subliminal, carevasăzică, transmiteau boborului că sarscovul nu iartă pe nimeni. Adevărat, dar după marturiile lui, rămase „scripta manent” în anumite publicații pietrene, n-a acuzat nici unul dintre simptomele covidului, la modă în acele zile. Beteșugurile sale erau altele, pe care și le gestiona fără probleme. Numai fatalitatea a făcut s-ajungă pe mîna atleților DSP, atleți care l-au și săltat în crucea nopții și l-au dus la respectivul spital din Iași, unde s-a prăpădit după doar două zile.

Și ca terifiantul să năimească pe deplin oamenirea telespectatoare, prompteriștii insistă asupra detaliilor ultimei ordonanțe militare. Normal că mintea refuză a mai pricepe astă nebunie și iar îți faci semnul crucii. Normal că ceri Domnului să te cruțe de iadul ăsta: „Isuse, nu lăsa  nevolnicia asta să ne siluească fără de măsură!”

 E clar, mă consolez, Domnul încă nu știe de astă lucrare diavolească a smintiților lumii!...Gîndurile îmi pleacă iar la Valică, la groaza pe care a trăit-o în ultimele sale zile de viață, la umilința la care a fost supus, apoi.

Îți vine a crede, iubite cetitoriule, că Vasile Ouatu, omul care a fost directorul supermagazinului „Petrodava”, care a transformat „Unicul” , complexul comercial din buricul orașului Piatra Neamț, într-un renumit brand, brand pe care l-a transferat și echipei de volei feminin, al cărei patron a fost și cu care a cîștigat și campionatul, și cupa României; Valică Ouatu, care a fost și directorul echipei naționale de volei feminin și vicepreședinte al federației, patriotul atît de îndrăgit de basarabenii din înfrățitul Orhei, unde, pe propriile speze, ducea mai mereu ajutoare, cărți, manuale, publicații, material didactic și, desigur, multe altele, merita să fie băgat despuiat de îmbrăcăminte în doi saci din plastic, stropiți cu biocid, înghesuit într-un sicriu ghintuit, prăvălit în mormînt ș-acoperit cu pămînt, apoi, abandonat sub ochii unui preot, ai unui dascăl și-ai încă doar patru aparținători, copiii fiindu-i obligați să rămînă acasă, în cele 14 zile de izolare?!...

 A meritat, deci, Vasile  Ouatu, omul care - parafrazîndu-l pe J.F. Kennedy -, pentru binefacerile închinate semenilor săi, n-a cerut nimic la schimb, a meritat această oribilă soartă?!...  

Valică Ouatu, cel care a ajutat și celelalte sporturi, fotbalul, hipismul, handbalul, atletismul, cel care a sprijinit pictori, scriitori, actori, cîntăreți și, da!, inclusiv ziariști, a trebuit să fie umilit în cel fără de hal?!...

În Ceruri, Valică al nostru se mulțumește cu cele două titluri de ”Cetățean de onoare” acordate, ani în urmă, de orașele Piatra Neamț și, respectiv, Orhei și trage nădejde că fiul său, Cristi, va ridica brandul „Unic” tot mai sus.

Uitasem să vă spun că Valică Ouatu a fost și un excelent interpret de scheciuri, că prestațiile sale în brigăzile satirice de pe vremuri erau inconfundabile. Ca să nu mai zic de vocea sa minunată, de melodiile populare și de petrecere pe care ni le cînta cu atîta dăruire de sine. Și cum să uit dragul cu care m-a îmbrățișat cînd, la o aniversare a Răcnetului nostru, găzduită de UNICul său, a văzut cum gîtui glaful unui contrabas, instrument pe care-l studiasem la școala de muzică, în anii de gimnaziu.

Prin urmare, stimații mei, consimțiți că nimeni, indiferent de poziția sa socială, nu trebuie să aibă o asemenea soartă. Sînt sigur că Domnul nu osîndește nici pe cel mai nevrednic să plece dincolo în așa nemeritată cruzime!...

Miraculoasa cîrjă a tatei...

Retorica de mai sus capătă în mintea mea amplitudini suspecte, cu reverberări ce-mi induc un anume disconfort, straniu, de parcă nu mi-aș mai aparține. Un fel de panică începe a mă înstăpîni și intru în alertă. Din nou, imaginile și vorbele iadului pandemic se suprapun în devălmășie în mintea mea, chircindu-mă pe de-a-ntregul, parcă...

Cînd să cred că-s pierdut de-a binelea, Domnul mă readuce la conștiență, livrîndu-mi crîmpeie ale neasemuitei mele copilării, între ale cărei repere se află și școala de muzică. Treabă care, petrecîndu-se pe la mijlocul anilor șaizeci ai secolului trecut, nu era chiar de ici, de colo...

Așadar, s-au dus la Domnul și n-am apucat să-i întreb nici pe părinții mei, nici pe Costică, cel mai mare frate al meu, cum de-au hotărît să ne trimită la școala de muzică pe mine și, respectiv, pe  Lucica – singura sa fiică. Au apreciat, pesemne, că sîntem talentați, văzîndu-ne cum, la serbările școlare din clasele I-IV și nu numai, amîndoi, eu și Lucica, care avea – și are! – o voce minunată, cîntam, adesea chiar și în duet.

Erau ani grei, mai ales pentru ai mei, căci tata abia devenise pensionar, iar pensia sa îi era una becisnică. N-a beneficiat de vreo indemnizație specială, în ciuda faptului că făcuse războiul și, în luptele de la Cotul Donului, fusese rănit la șoldul drept, fiind nevoit să meargă ajutat de-o cîrjă întreg restul vieții sale. Prin urmare, nu era ușor să mă țină în gazdă la Piatra Neamț. Ușor nu-i era nici lui frate-miu, chiar dacă veniturile sale era mai mari, căci meseria sa de tîmplar era una destul de bănoasă.

-        Uăi, mi-o zîs mamica cî mă-ta vre’ sî ti facî artist!, mă tachinează invidiosul Ghighel, odrasla Aglaiei şi a lui Coriolan Vîrtosu, gestionarii magazinului mixt din sat. Răsfăţatul ăsta era prostu-n pacheşti al cotunei, spun drept. Îl porecleam Pîrţac, după binefăcătorul său unchi, mare ştab pe la raionala de partid, chestie care însemna răzbunarea noastră, a toată copchilaria locului, şi-asupra lui, şi a Aglăii, fandosita sa mamă.

Aşadar, în sat se şi vorbea că ai noştri vor să ne dea la şcoala de muzică. În ce mă privește, încă mai cred că ai mei s-au sfătuit cu învățătorul meu, regretatul Ghiță Căpitanu, exact după terminarea clasei a IV-a. Așa încît, prin iulie, am și dat examen la „Școala de muzică și arte plastice”, condusă multă vreme de renumitul profesor și dirjor Theodor Macarie.

Niciodată nu fusesem în fața a atît de mulți oameni, în fapt profesori ce alcătuiau comisia de examinare...Pe mine, v-am mai spus, m-a ales profesorul de contrabas Nicolae Comaștoc, după ce mi-a întins suficient clăpăugile, ca să se convingă că am ureche muzicală, și, apoi, m-a pus să-l strîng de mînă, să-mi aprecieze forța brațelor.

Pe Lucica a preferat-o profesorul de oboi Dumitru Galanton, cucerit de vocea, sensibilitatea și frumusețea sa.  Rezultatul ni l-au dat imediat, adică reușisem și, prin urmare, devenisem primii copii de la Calu Iapa care mergeam la școală la oraș, și nu la orișcare...

Pînă-n cinșpe septembrie, părinții ne-au și găsit gazdă, undeva pe fosta stradă Maiakovki, la o azvîrlitură de băț de școala nr. 5, unde-aveam să facem clasele de gimnaziu. La doi pași mai încolo, tot pe strada Alexandru cel Bun, se afla și Școala de muzică, exact unde astăzi funcționează Stațiunea de cercetări „Stejarul”...

Festivitatea deschiderii a noului an școlar a fost un spectacol care m-a năucit. Nu mai văzusem atîtea flori și atîta lume - elevi, profesori și părinți, laolaltă -, în viața mea. În viața mea nu mai văzusem nici confortul din casa unui orășean, imediat ce părinții ne-au condus la gazda noastră, unde mama Minti, cum promisese a ne fi, ne aștepta tare veselă și binevoitoare.

Altfel, cum naiba, cînd părinții noștri tocmai îi burdușiseră cămara cu tot felul de bunătăți: carne, făină, cartofi, fasole, morcovi și alte rădăcinoase, ca să nu mai spun că-i plătiseră în avans, pe o lună, și contravaloarea chiriei. Cîte 100 de lei de copil, bani mulți la acea vreme, n-așa?...

„Mama Minti” se apropia de şaizeci de ani. Avea doi băieţi bine situaţi, fiecare la casa sa, fiecare cu slujbă bună la poşta raională.

Nu mai văzusem o doamnă mai emancipată, o orăşeancă unsă cu toate alifiile, lucru de care aveam a-mi da seama nu tare tîrziu. Poate din pricina perversităţii ei, bărba-su, mare ştab la un semeteu de pe lînă Bacău, uitase să mai tragă pe-acasă. Prin urmare, în cele trei luni de şedere la baba Minti, nu l-am văzut să-şi fi vizitat nevasta...

Și uite-așa, am început școala. Dimineața, pînă la doișpe, cursuri la Generală 5. În după amiezile de luni, miercuri și vineri - cîte două ore de instrument, iar în cele de marți și joi - cîte două ceasuri de teorie și solfegii. După primul trimestru, cîte patru ore în după amiaza de sîmbătă, cei mai promițători dintre noi eram chemați la „Orchestră”, disciplină al cărei  profesor era maestrul Theodor Macarie.

Oameni buni, m-am integrat repejor în noul colectiv, grație, mai cu seamă, fizicului meu de Baștulea și, desigur, aptitudinilor mele de lider, așa cum mă obișnuisem a fi în școala elementară. Bineînțeles că mirosul de țăran nu mă părăsea, chiar dacă la mama Minti mă săpuneam, mă zoleam și îmi periam dinții în fiecare zi, cu înverșunare.

Însă, tot în fiece zi, trebuia să mă strige „Băi, țărane !...” măcar unul dintre noii mei colegi, odrasle de orășeni cu stare: profesori, ingineri, doctori  sau avocați. Așa că palma, pumnul și trînta erau mijloacele supraviețuirii mele printre fițoșii orășeni, cu mulți dintre ei, nu tare tîrziu, prinzînd chiar prieteșug, vă spun drept...

Domnișoarelor, doamnelor și domnilor prezenţi cititori ai mărturisirilor mele, jalea chiar de pe-acum avea să-nceapă. Adică după vreo lună de viață citadină, începusem a intra într-un anturaj al străzii, alături de flăcăi mai mari decît mine. În gașcă, hălăduiam pe muntele Cozla, unde tovarășii mei amenajaseră „cazemate”, de unde porneam asalturi asupra dușmanilor din cartierele apropiate. Normal că eram împins în linia întîi, normal că păleam și-n stînga, și-n dreapta, pînă cînd, nu rareori, biruiam oastea inamică. Se-nțelege c-o mai încasam și eu, cînd la bot-oșani, cînd la costișa, cînd la fălticeni, cînd la duodeni.

Vă-ncredinţez că în urma cotonogelilor luate rămîneau răni, pe care le mai puteam acoperi cu hainele de fiecare zi. Vînătăile, însă, nu numai că nu le puteam ascunde, dar treceau al naibii de greu. Groaza-mi era că sîmbăta trebuia să merg acasă după alte trăişti cu alimente, căci mama Minti folosea proviziile noastre ca să-şi hrănească şi propria familie.

Starea în care mă înfăţişam nu stîrnea compasiune nimănui, căci oricine-şi dădea seama ce soi de poamă eram. Bineînţeles că, atunci cînd mama Minti mă lua la rost, deveneam obraznic. Inclusiv cu Lucica, biata de ea. Îi cer iar iertare pentru bătăiţele cu care o onoram, deşi, şi pe atunci, îmi era şi nepoată, şi mai mare decît mine cu un an. Îi cer, smerit, ş-acum iertare, mai ales că a devenit şi naşa mea de cununie. Lucica, fireşte, m-a iertat demult. Eu, însă, tot îi amintesc de chelfănelile pe care le înduram, după pîrîciunile ei, normal.  

De bună seamă, absenţele de la şcoală şi hălăduiala pe coclaurile citadine n-aveau cum să nu nască urmări. Adică, după nici două luni de şcoală, Lucica părăsi anexa friguroasă în care ne ţinea mama Minti în convieţuire c-o gaşcă de hurlughi ce zburau de colo-colo prin cameră şi se găinăţau pe hainele, pe cărţile şi caietele noastre de şcoală.

Lucica, deci, fu mutată la o altă gazdă nu numai din cauza condiţiilor asigurate de şireata babă, ci şi din a violenţelor sus-semnatului, violenţe care n-au rămas nesancţionate. Fizic, nici de către tata, nici de către tatăl Lucicăi, fratele meu cel mai mare, bădia Costică...

Drept care, cu aferentul angajament de bună purtare luat, am rămas singurel, cu baba-gazdă. Ş-atunci s-a declanşat coşmarul. Adică, baba nu mă mai aştepta cu prînzul la ora doişpe. La-ntoarcerea de la şcoală, găseam totul încuiat. Pe masa de pe prispă mă aştepta un bileţel, pe care baba scria că mă aşteaptă la poarta cutărei biserici... Lăsam ghiozdanul şi, cu maţele chiorăind a foame, apucam, cel mai adesea, către biserica Borzogheanului.

Baba avea o geantă specială, în care îndesa colaci, prescuri, colivă, prinoase şi alte ofrande aduse de creştini la slujba de pomenire a morţilor lor. Cu dintr-astea mă hrănea baba şi la „prînz”, şi la „cină”. Vă spun drept că, în cele două luni cîte am mai rămas la baba Minti, am mîncat din cele pomeni mai mult decît toţi răposaţii o făcuseră în întreaga lor viaţă pămînteană...

Dar asta nu e tot, vorba teleshopingului. Adică, vă spun drept că băboiul mă punea să-l duc acasă pe Ghenade. Săracul de el era beteag de ambele picioare, însă se purta de ici-colo folosindu-se de un cărucior de handicapat. A naibii babă, aproape în fiecare dimineaţă, îl ducea la poarta cimitirului sau la uşa bisericii, alegînd locul unde deverul era mai mare. Îl punea la cerşit, ce mai la deal la vale, apoi îi lua banii.

Ghenade locuia într-o cameră mai mult decît mizeră, într-un căsoi naţionalizat de pe o stradă aflată la cam juma de kilometru de locuinţa babei. În zilele în care nu erau pomeniri, creştina babă Minti mă trimitea să-i duc un blid de mîncare bietului om, întors din război cu picioarele amputate şi folosit nemilos în industria cerşetoriei...

Recunosc că, atunci cînd nu-i îndeplineam toate poruncile, băboiul mă ameninţa că le va spune părinţilor cum că nu mă vede mai deloc făcîndu-mi temele, că umblu fleaura prin oraş în toate după-amiezile, pînă seara, tîrziu. Ş-aşa era, pentru că, uitasem să vă spun, profesorul de sport, Dan Damian, mă chema şi la echipa de handbal, punîndu-mi în valoare gabaritul meu de Baştulea. Prin urmare, alte absenţe de la cursurile muzicale, alte pricini de a nu evita buclucul. Bucluc care a venit pe la începutul lunii decembrie.

Nenorocul mi-a fost că, îngrijorat de absenţele mele de la orele de instrument, profesorul Comaştoc m-a căutat la gazdă. Bineînţeles că baba i-a spus că sînt un element tare bun, că-s băiat de la ţară, cuminte şi sîrguincios la învăţătură.

-        Ce spuneţi, doamnă?!, îi replică uluit profesorul Comaştoc, care chiar mă îndrăgea. Copilul ăsta lipseşte de la ore, nu-şi face temele şi are doar note de patru şi cinci.

-        Nu se poate, că îmi arată carnetul de note. Are numai de 9 şi 10, dragul de el, îl întîmpină preversa babă.

Norocul de a nu fi de faţă mi-a amînat sinuciderea. Mintenaş, băboiul şi dom profesor s-au dedat la scotocirea cărţilor şi bulendrelor mele. Mai întîi, au găsit adevăratul carnet de elev, înţesat cu note de 3, 4, 5 şi un 10, la educaţie fizică. Dracu’ de babă năucise. Insistă, şi caută în continuare, pînă cînd au dat de falsul meu carnet de elev, în ale cărui rubrici domneu numai note de 9 şi 10. Ăl carnet îl furasem dintr-o magazie a Şcolii 5, pe cînd eram elev de serviciu, puţin după vreo lună de la începerea anului şcolar, cînd deja începusem a colecţiona note de 4, 5 şi 6...

Contemporani, fiţi îngăduitori cu mine, rogu-vă!... Înţelegeţi că părinţii erau obişnuiţi să mă ştie între premianţii clasei, precum fusesem în clasele I-IV. Iar eu am făcut tot ce m-a dus mintea, ca să nu-i dezamăgesc, nu?!... Ce-a urmat, numai eu puteam să păţesc. Şi-am păţit-o tare frumos, inimitabil.

Precum era regula, sîmbăta veneam acasă şi mă-ntorceam duminică, după-amiază, gheboşat de cele trăişti cu merinde pentru baba-gazdă. În sîmbăta ce a urmat „evenimentului”, am ajuns acasă, la ţară, împovărat parcă de toate grijile lumii. De astă dată, n-am mai dat zor să le arăt carnetul cu notele mele false, căci fusese reţinut de profesorul Comaştoc. Norocul a fost că nici tata, nici mama nu mi l-au cerut. A doua zi, duminică dimineaţă, tata mă atenţionează:

-        Băieti, îmbracă-te, că mergem la Piatra!...

Am mers pe jos pînă la Roznov, ne-am suit în autobuz. Tot drumul, tata n-a schimbat o vorbă cu mine, eu care eram Prîslea lui. La intrarea în curtea Şcolii 5, m-a apucat de mîna stîngă. Am simiţit că nu-i deloc  a bună. Am urcat treptele, ş-am intrat în holul cel mare al şcolii. Pe lîngă pereţi erau înşiraţi toţi elevii claselor V-VIII ai şcolii. În partea dinspre cancelarie aşteptau toţi profesorii, şi de la Şcoala 5, şi de la cea de Muzică.

Pe tata îl întîmpină fostul său camarad de pe front, profesorul de vioară Cazacu. Mergînd anevoie, ajutat de cîrjă, cum vă spuneam, tata se lăsă condus către grupul profesorilor, aşteptat fiind de profesorul Comaştoc şi de directorii celor două şcoli, Maria Băltog şi, respectiv, Theodor Macarie. Tata şi-a scos respectuos pălăria de pe cap şi şi-a pus-o la subsuoara dreaptă, alături de obşteasca sa cîrjă...

Doamne, n-am să uit niciodată freamătul din acel ditamai holul. Rămăsesem un biet copil, fiinţa nimănui, un orfan părăsit chiar şi de Dumnezeu.

Mă scot dintre colegii mei de clasă şi mă cheamă în faţa careului. Începe execuţia. Cu o mînie nemeritată, nimeni nu se zgîrceşte a mă demoniza. M-au pus la zid cu o satisfacţie sălbatică, arătîndu-mă şi pe mine, şi carnetul cu note false. Eram, prin urmare, individul care întinam reputaţia ambelor şcoli. Nu m-au exmatriculat, deşi cîţiva dintre „dascăli” au cerut-o cu destulă mînie proletară.

După vreo oră de prelucrare, i-au cerut tatei să ia cuvîntul.

N-am auzit ce a spus. Ţin minte că, la un moment dat, tata s-a apropiat de mine şi, dintr-o mişcare, mi-a băgat vîrful cîrjei sale pînă-n fundul gurii. Şi azi resimt durerea aceea teribilă. Toată lumea a încremenit. Mulţi colegi de clasă, în fapt nişte copii de unşpe ani, au început să plîngă. Poate asta a contat de n-am fost exmatriculat.

Ei bine, stimaţii mei, dintr-o anume compasiune, niciunul dintre profesori nu m-a lăsat corigent. Am isprăvit trimestrul I ş-am venit acasă, în vacanţa de iarnă. În trimestrul II, ai mei m-au dus în gazdă la familia Şurubaru, unde deja era Lucica şi unde ne-a fost tare bine.

Vă mărturisesc că în aşa hal m-am pus pe carte încît am impresionat şi colegi, şi profesori cu puterea mea de a recupera. Şi graţie ajutorului colegului Alexandru Iosub, acum dirijor de filarmonică, la sfîrşitul anului şcolar am luat „Menţiune”...

Spunîndu-vă că la concertul susţinut de către orchestra Şcolii de muzică la finalul de an şcolar, pe scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, am interpretat la contrabas o piesă compusă de profesorul Nicolae Comaştoc special pentru mine, sună a prea mare laudă?!...

 Şi dacă nu, şi dacă da, solfegiaţi precît vă ţine talentul: „ mi - fa - sol, mi – fa - sol, la – sol – fa – mi – re - do; mi – fa – sol – fa, mi – fa – sol - fa, mi – re - do!”...