Regatul Natal - Calu Iapa, reamintiri 2

                                                 Capitolul unu                 

Traian SOCEA 

       Audiență la Doamne-Doamne

„Înghiți-ar pustiul!” îl auzim pe Amicu Dulău slobozind ăst blestem din orificiul gurii sale mari precît borta intrării în Peștera Muierii, gură care ocupă mai mult de-un sfert din harta facialului propriu. Ecoul vocii sale e propagat de reverberanța faring-laringianului hoitului său de cel puțin o sută douăzeci de kile, pe care i le cară o vitează bicicletă tocmai de la Dumbrava Deal, departe la cam 5 kilometri de albia Bistriței. Proptit în scaunul său pescăresc consolidat cu fier beton de doișpe, Dulăul își redistribuie faldurile unturii de pe pîntecoiul său, mai dihai decît vălurește apa atunci cînd bate vîntul cu șaizeci la oră peste golfulețul croit anume pentru noi de rîul Bistrița, în amonte cu vreo două sute de metri de podul de la Roznov, locul unde ziua pescărim noi, cei cu adeverință de la ajevepeseul județean, și unde braconează cei fără, noaptea…

-        Da` ce-ai pățit, Dolofane?!, îl întrebă Tuberculosu`, tare curios și pe tare bună dreptate, căci Amicu nu clămpănea precum alții, vrute și nevrute, nici măcar cînd rata, chiar la mal, cîte-o captură dodoloață.

Amicu suferea înlăuntrul său, nicidecum nu înjura, nu imputa nimănui nimic, ci doar se consola în șoaptă:„îi al bălții, las` c-acuș îl trimite pe bunic-su!...”. Și drept îi că, nu rareori, Amicu, cum îl alintam atunci cînd ne cinstea cu cîte-o dușcă din glaja de palincă pe care-o ținea la purtător mai mereu, prindea, ziceam, cîte-un clenălău sau scobăroi de amuțea de invidie toată pescărimea de pe gîrlă.

Eram vreo 6-7 pescari, răsfirați pe amîndouă malurile, pe cam o sută de metri pătrați. Ei bine, la toți le-am văzut urechile ieșite de sub blana căciulilor, curioși să afle de ce înjură Amicu...

-        Păi, nu vedeți ce-i în lumea asta?!, continuă impersonal, apăsînd consoanele și mai afectat, Amicu nostru-n toate cele...

Clar, cînd nu trage peștele, Amicu cugetă îndelung. Și tace... Nimic nu pare-al atinge, iar noi respectăm asta, căci știm ritualul. Anume, că-n maxim zece minute nu-i vom mai auzi gîfîita respirație. Apoi, cu vocea lui coșcovită, din scaunul său inimitabil, priponit pe mal, la vreun metru deasupra neclintitei ape, își rostește rechizitoriul și dă sentințe. Profund filozofic. Și memorabil, de bună seamă:

-        Păi, nu vedeți ce-au mai născocit ăștia. Guvidu` ăsta mai lipsea omenirii?!, insistă el, senioral.

-        Guvidu nu crește pe Bistrița. Ai coșmaruri, Dolofane?!, îl tachină invincibilul în toate, stimatul domn Marius Pîsdosu, care abia aștepta să-și taxeze prietenul.

-        Bă, prost cu două clase, că patru săli n-avea școala care te-a lăsat repetent pe viață!, ricană ofensat Amicu Dulău. De covid, vorbesc. N-ai auzit ce-or zis pielenii la televizor?!...                                          

-        Bă, virusul ăsta va infecta tot globul!, intervine Tuberculosu. E mai rău ca gripa aviară. N-ați văzut cum mor oamenii în China?!... M-o sunat ai mei, din Italia. Ș-acolo-i jale. În cîteva zile, și noi vom fi obligați să stăm în casă, la izolare.

-        Uăi, continuă Tuberculă, cu chinejii nu te joci! Ăștia, de vreo 15 ani, de cînd au dat de gustul cărnii, se bășesc în prostie și degajă bioxid de carbon în atmosferă. Bă, din mațul miliardelor de gălbejiți vine și efectul de seră, și încălzirea globală!... Bă, nenorocirea asta de sarscovid ei au creat-o, ei au dirijat-o înspre toate continentele. Bă, prostule, în populație, nu în pustiu!... Bilgheiț și oculta lui au comandat covidu, să mai rărească omenirea, că-i prea multă și prea s-a dedulcit la proteină animală...Pune mîna și citește, nu casca ochii numai tembelizor!...

Tuberculosu nu iartă nici o ocazie de a-și etala repertoriul culturii sale generale, dobîndită și-n anii de școală – că doar are liceul la bază, cît, mai ales, în stagiile de cîte 3 luni de internare în Sanatoriul TBC Bisericani, unde, o dată pe an din cei vreo zece ai maturității sale, s-a tratat de teribilul bacil Koch. La Bisericani, a citit orice i-a picat în mînă, ziare, reviste și, mai ales, cărți. Timpul petrecut acolo i-a disciplinat agitata viață de șantierist, astfel încît Domnul l-a făcut sănătos, să iasă și la pensie. Prin urmare, autodicatul Tuberculosu a ajuns un fel de intelectual al bălții, exprimările sale autoritare, mai întotdeauna „la obiect” , bucurîndu-se de ascultare în rîndul cuvioșilor pescari.

Tuberculosu, însă, avea nevoie și de confirmare. Și nu chiar de la oricine. Cu modestie, spun drept că de la mine, care, chipurile, gazetar cu diplomă fiind, sînt incontestabil chiar și cînd mănînc rahat. Drept care, deja învățasem să-mi țin gura, căci aflasem cum că pescărimea îmi zicea „Mincinosul” . Asta, nu neapărat că exageram în privința dimensiunilor și numărului capturilor mele pescărești, ci, se-nțelege, din pricina apartenenței la breasla ciutacilor.

Așa încît, cu suficientă precauție, ori mă făceam că nu-l aud, ori îl aprobam cu replici timide, ca și cînd m-aș fi aflat la vreun un interogatoriu penal. Era suficient, căci astfel nu stricam prietenia nici cu el, nici cu restul pescărimii care, atunci cînd peștele nu-i băga-n seamă momelile, devenea a dracu de ciufută. Bineînțeles, de astă dată, tăcerea mea nu reprezenta nici un răspuns pentru el, căci mi s-a adresat perpendicular, imputîndu-mi neparticiparea la polemica pe care-o arbitra suficient de arțăgos.

-        Zii, dom Traian, că matale le știi pe toate, n-așa că am dreptate?!...

Înainte de a-i răspunde, îi scrutez pe companionii pescari. Toți așteaptă de la mine un anume verdict. Precaut, strîng hondrobeiele pescărești și la mut tacticos mai la vale cu vreo 6-7 metri. Ridic și undița din apă, controlez integritatea momelii din cîrlig, ajustez adîncimea plutei și-arunc în larg la vreo 10 metri de mal. Îmi înfing poponautul în scaun, trag aer în piept și rostesc pentru toată lumea:                                     

-        Doamne ferește!...Dacă seamănă cu gripa spaniolă, care –  zic rafilele zilei - a nimicit zeci de milioane de oameni, nu-i de șagă...

-        Uăi, noi n-o să murim! Preafericitul nostru va merge în audiență la Doamne-Doamne, ca să ne apere de nenorocirea asta, că doar sîntem creștinii Grădinii Maicii Domnului!, mă-ntrerupe religiosul Culiță Trandabăț.

N-aud nici o vorbuliță. Mă uit jur-împrejur și nu-mi vine a crede. Toată lumea tace, cotropită parcă de profunzimile meditației transcedentale. Tac și eu, surprins de religiosul  Culiță Trandabăț, supranumit „mutul bălții”, pentru că ș-atunci cînd îți zice „bună ziua!”, parcă-ți divulgă o taină numai de el știută. Tac, gîndindu-mă că, la următoarea partidă de pescăreală, Tuberculosu ni se va-nfățișa documentat beton și-n privința gripei spaniole, și-a ciumei lui Caragea, și-a Grădinei Maicii Domnului, și a...

Prin urmare, liniște și nemișcare. O liniște planificată, parcă, a înstăpînit fără forme legale întreg tărîmul nostru existențial. Apa-i neclintită, normal. Plutele noastre, la fel. Peștimea e-n carantină, clar. Nu răspunde la niciun fel de nadă, oricîtă ai arunca în baltă. La fel și vîntul. Unde s-o fi aciuat doar madam Georgescu - șefa meteorologiei naționale, știe. Un firicel de vînt ar mai văluri apa din golfulețul nostru, ar scoate din cotloane măcar scobarul, ar mișca plutele și momeala de pe fundul apei, stîrnind astfel interesul al măcar un boiștean. Geaba, însă. Șed ca popîndăul, și-mi dau seama că ochii mi-s îndreptați fix către nicăieri. Contemplația mă cotropește moleculă cu moleculă, ce mai...Tresar cînd o rătăcire a soarelui poposește chiar în zona plutei mele, făcînd-o să strălucească precum un ozeneu.

E zi de martie, puțin după nesărbătorita Zi a Femeii, cu vreo șapte grade peste zero. Cu nădejdea că razele soarelui vor mai încălzi apa încît să-nvioreze peștimea, că doar s-apropie amiaza, aștept. Aștept și cuget, conform fișei postului de pescar cu adeverință. Din cînd în cînd, mă mai ridic de pe scaun, mă scutur de amorțeala care s-a intalat în toate mădularele-mi aproape betege. Rămîn vertical, pe ambele picioare adică, cătînd cu ochii către smîrcurile de papură ițite ici și colo, pe lîngă malurile abrupte dinspre aval. Al naibii, nici măcar nemiloasa știucă n-a ieșit la vînătoare, deși turme de `jde mii de obleți – papa lor preferată, încep a se hîrjoni, a-și arăta provocator burțile argintate în apa străvezită de lumina soarelui.

Rămîn tot așa, cătinel, uitat de mine însumi. Ca prostu adică, absent la tot ce se-ntîmplă în juru-mi, înrobit de transa nesimțirii. Într-un tîrziu, realizez că subconștientul îmi mînă privirea înspre lanțul munților ce străjuiesc, dinspre Ceahlău, malul drept al rîului Bistrița și se-ntind și-n lungul ei, înspre Bacău, și hăt-departe în afundul Carpaților. Un anume reflex îmi proptește ochii asupra munților natali, ce se-nalță dincolo de lunca Bistriței, pe văile pîrîurilor Iapa și, respectiv, Calu. Doamne, locul tihnei trăite pîn-acum cîteva momente, e invadat de o furie care de mult nu m-a mai hărțuit. Doamne, dar e chiar aievea!

Creștetele munților din arealul Regatului meu Natal sînt pustiite. Precum mă dumiresc, culmile de la Doșătu, Măniș, Frasin, Chilii, Largu, Paltin, pînă-nspre Cozia, ce se întind pe zeci de kilometri, aproape de vîrful Murgoci (1293 metri), sînt mai toate despuiate de pădurile seculare de pînă mai-ieri.

Nu-i nevoie de dronă, de elicopter sau avion, nenorocirea se vede cu ochiul liber și de aici, de la vărsarea pîrîului Iapa în rîul Bistrița, puțin în amonte de interbelicul pod de la Roznov. Doamne, îmi spun rotind privirea, goliciunea sinistră a ăstui „peisaj”, mi se dezvăluie a fi nu doar pe Valea Iepii, ci și pe cea a pîrîului Calu, și-n munții dinspre Cut, Nechit și Tazlău...

Oare, Amicu să fi asociat goliciunea munților din fața noastră cu pustia înspre care trimitea reverberanta sa sudalmă?!... Firește, fără nici o comandă însă, în minte-mi se perindă imaginea pădurilor atît de sănătoase din vremea copilăriei și adolescenței mele.

 

        „Ducî-sî pi pustia neagrî!”...,

Expresie cu care mama îndepărta un presupus rău, care avea să ne dea tîrcoale curînd-curînd, un rău pe care doar ea îl presimțea și pe care-l îmbia să-și vadă de-ale lui, să ne lase-n trebile noastre cele domestice, adică. „Răul” ăsta niciodată nu-l personaliza, n-auzeam din gura ei drac, diavol, deși noi cu aste figuri deprinsesem a-l identifica. Îmi era clar că, înainte de a slobozi vorba sa întotdeauna dojenitoare, în mintea ei, mama filtra un anume descîntec, doar de ea știut, care să zădărnicească urzelile necuratului de a ne distruge bunăstarea familială.

„Ducî-sî pi pustia neagrî!” rostea mama cătînd către icoana Maicii Domnului dacă era în casă, sau înspre înaltul cerului, cînd se nimerea afară. Făcea o cruce amplă, cu degetele mîinii drepte zăbovind cîteva clipe pe ambii umeri, în timp ce-și îndoia mijlocul la nouăzeci de grade. Era, îmi dau seama, o binecuvîntare ce ne ocrotea familia și gospodăria, o pavăză care ne-a ferit de boli și de necazuri grave. Din pruncie pînă la anii deplinei maturități îndrăznesc a spune, gîndindu-mă că viața nu ne-a fost întotdeauna prietenoasă.

Pe la  vreo 12 ani,  din cei 11 copii dăruiți lumii de mama, doar eu, mezinul, născutul din „deșeuri”, cum decretase frate-miu Ion, mai rămăsesem în bătătură. Toți cei mari erau la casele lor, unii deja avînd copii, mulți dintre ei petrecîndu-și pruncia în bătătura noastră, căci mama-și îngrijea nepoții mai abitir decît pe proprii copii.

Prin urmare, 6 zile din săptămînă, eram singurul bărbat din ogradă, căci tata lucra în deplasare, de luni pînă sîmbătă seara. Așa încît, de toate treburile gospodăriei, mama era responsabilă. Bineînțeles, și eu, Baștulea, așa precum mă poreclise tot bădia Ion, ajuns acum nonagenar, ție-l Domnu sănătos măcar pînă la o sută de ani!

De bună seamă, mama îmi încărca fișa postului de la an la an, pe măsură ce creșteam. Și creșteam, nu șagă, căci sus-semnatul devenisem ditamai vlăjganul. Și spun drept, în diviziunea muncii gospodărești, rînduiam treburile fără a aștepta vreun ordin. Ce mai, eram titular pe post, spre bucuria mamei și nemărginita mea fudulie.

-        Băieti, s-o dat drumu la giugărit!, mă atenționă mama pe nepusă masă... Ar trebui sî punim lădoiu pi căruțî, sî ascuțîm beschia, topoarili șî cioflîncili. Scoati tînjaua șî țăpinile și mergi cu ieli la bădița Ion Tărcăuanu, sî li îndrepti vîrfurili. În aiastî vremi, io oi da fuga la cerărie lu Haidău, sî ni potcogeascî gitili, cî stămîna iasta ni-om duci la păduri, macar o căruțî di lemni s-aducim acasî...

„Gitili” erau cele două vaci ale familiei, ținute nu numai pentru lapte și fătat viței, ci și pentru cărăușie, treabă pentru care trebuiau potcovite, căci drumurile din acele vremuri, împănate cu bolovani și piatră ascuțită, nu erau deloc prietene cu copitele picioarelor bietelor patrupede.

„Giugăritul” era operațiunea scoaterii din pădure a lemnului de foc, pe care ocolul silvic o organiza în scopul aprovizionării populației pentru iarnă. Se practica joia și vinerea, de pe la jumătatea verii pînă toamna, tîrziu, cînd lumea avea acces în pădurile din apropierea satului, de unde se recoltau crăci și butuci corhăniți în tăierile silvice sau doborîți de vînt, dar și copacii uscați pe picior. Se săvîrșeau astfel necesare lucrări de igienizare, tocmai a preveni infestarea arborilor sănătoși de felurite omizi și dăunători. Prin urmare, cîștiga și ocolul, că nu plătea nimic, cîștigau și oamenii, căci doar cîteva zeci de lei era prețul unui car încărcat cu vreun metru cub de astfel de lemne...

Era-nspre mijlocul lui august, lună în care deja s-a dat startul agoniselii celor necesare unei familii, ca să răzbească peste iarnă. Miercuri, către seară, încheiasem pregătirile pentru ca joi, cu noaptea-n cap, să și plecăm de-acasă, căci pînă la pădure aveam a străbate vreo 7-8 kilometri.  Pe la patru ceasuri, mama ne strigă deșteptarea, mie și nepoților Mariș - băiatul lui bădia Ion, respectiv Nelu și Ticu, copiii soră-mii Rozîna. Tustrei îşi petreceau mai toată vara la noi, căci mama, chiar dacă îi punea și la treburi potrivite celor 9-10 ani ai lor, îi tare îndrăgea și, prin urmare, îi alinta făr-de zgîrcenie. Tustrei erau tare bucuroși că vor merge în prima lor aventură la pădure. Bucuros eram și eu că-i voi avea de ajutor, căci, la anii lor, erau bine deprinși a face destule treburi, nu întotdeauan chiar ușoare.

Prin urmare, cu chicoteala aferentă, ne spălăm fețele, tragem pe noi straiele obișnuite și ieșim în uliță, unde mama deja înjugase pe Joiana și pe Floreana, vacile noastre nu numai de povară, atît de muncite și de blînde. Înșfac traista cu de-ale gurii, m-asigur că nepoții și-au ocupat locurile cum trebuie, strig mamei că sîntem gata și plecăm. Ieșim de pe uliță, apucăm la stînga pe drumul principal. Căruța, cu roți din lemn încălțate cu șină de fier, se poticenește acuși-acuși, ori de cîte ori încalecă bolovanii ce se ițesc din colbul drumului, rar străbătut în acele vremuri de mașini grele.

-        Cea, Floreană! Hăis, Joiană!, comandă mama, smucind frîul prins în coarnele celor biete văcuțe și îndemnîndu-le încătră zonele mai netede, decupate din smoala nopții de lumina lunii, ici și colo, în drumul nostru înspre munte. Să tragă, adică, pe unde și ele să calce mai bine, și căruța să nu scîrțîie din toate încheieturile-i.

După cam patru kilometri, lăsăm în urmă satul Luminiș, în vatra căruia locuim noi. Luminiș îi zice ș-acum, după „botezul”  pe care „intelectualii” vremurilor l-au săvîrșit în 1965, pe motiv că „Iapa” ar avea sens peiorativ și prea-i de pe timpurile lui Alexandru cel Bun. Pe același drum, desfășurat de acum pe lîngă pîrîul cu istoricul nume Iapa, și-n în paralel cu linia ferată forestieră, intrăm în Fundul Iepii, alias Negulești, micul sat al comunei îmbrățișat definitiv, și-n stînga, și-n dreapta, de legendara mineralitate a munților noștri natali. După cîteva sute de metri, ajungem la Mălina, pe același drum întins ca un covor pe lîngă malul stîng al pîrîului Iapa, înghesuit și el de verticalitatea pădurilor ce se deșiră și pe o parte și pe alta, și resimțim strînsoarea unui canion, parcă.

Nouă, însă, nu ne pasă nici de hurducături, nici de bezna canionulului în care pătrundem, nici de cazna mamei, atît de solicitată de condusul atelajului. Ne hincotim mai ceva decît la lumina zilei. Sînt șeful echipajului doar și, așa precum o-ncasasem și eu de la frații mai mari, îmi permit să-i ghiontesc pe furiș, asmuțîndu-i pe rînd, unul asupra altuia, pînă măcar unul dintre ei începe a se smiorcăi și a da drumul la pîră. Pînă a auzi mama, restabilesc pacea, asta însemnînd că fiecare trebuie să dea ascultare celui mai mare decît el, în ordinea: Ticu, Nelu, Mariş și, evident, sus-semnatul. De bună seamă, nimeni dintre nepoți nu e mulțumit de legea mea și, inevitabil, mama oprește căruța, mînioasă:

-        Vanghilosu’ vostru, vă zburdî orzu-n cur?! Astîmparațî-vă, cî stîrniț’ tăț‘ cînii oaminilor din ogrăz’! Videț’ c-acu pui ghiciu pi voi!...                                         

Adevărat, și mersul căruței și, mai ales, hărcăteala noastră nășteau o larmă al cărei ecou străpungea bezna ce se tot subția, pe măsură ce zorile dădeau a se arăta. Gălăgia noastră, zic, reverbera pînă-n coasta pădurii, se-ntorcea ca un bumerang și se-nfingea chiar în timpanele cîinilor domestici.

Cîini care, în acele vremuri, își făceau obștescul serviciu de pază a gospodăriilor legați în lanțuri chiar în fața ușilor stăpînilor, nu umblau tehui, pe coclauri. Ș-atunci, ziceam, hărmălaia asta canină provoca și freamătul pădurii, trezea din somn și pe oamenii din case, care deja începuseră a-și aprinde lămpile cu gaz, căci în urmă cu aproape 60 de ani curentul electric nu fusese inventat pe la noi, la Calu Iapa…

De bici nicidecum nu ne era frică. Mama nu le altoia nici pe cele două animale, d-apoi pe noi, care deja ne cumințisem șezuturile în locurile sigure din lădoiul căruței, îngrijorați mai mult de lătratul șarlelor satului, spun drept.

Lumina zilei ne îmbrățișă chiar cînd am ajuns la cantonul silvic Jlabău, unde deja se-nșiruiseră vre 7 atelaje, mai harnice decît noi, cum bine vedem. Toată lumea-l așteaptă pe brigadierul Ion Zalomir, să ridice bariera și să îndrepte pe fiecare înspre un anume parchet. La șase fix, c-așa era programul, ușa cabanei se deschide, în sfîrșit. Nea Ion Zalomir, om cumsecade, de vreo sută de kile, strigă binevoitor chiar din pragul ușii:

-        Mneața la dumneavoastră, oameni buni! Mulțumiți Domnului că ne dă vreme frumoasă! Cum știți, aveți voie să tăiați copaci pe picior, dar numai pe cei marcați deja. În rest, puteți încărca toate doborîturile și uscăciunile, cît de groase or fi, numai de veți putea!...

De bună seamă, toată lumea luă-aminte la cele rostite și, unul după altul, atelajele, purtate care de vite, care de cai, se urniră din loc, pornind  fiecare încătră locul indicat de brigadierul Zalomir. Cînd ajungem în dreptul său, ne și vede.

-        Da` ai ajutoare de nădejde, cumătră Aristiță!, o întîmpină el pe mama.

-        D-apăi, cumătri, cu ei oi putea sî încărc tătî zîua o cotiugă. Cotiugă obișnuia mama să-i mai zică la căruță.

-        D-apoi, nici că ai încotro, cumătră. Oprește la Chilii, că am lemne bune și n-am trimis pe nimeni acolo!, o îndemnă pe mama cumătrul Zalomir.

Încumătritul lor se trăgea de la faptul că frate-miu Ion, tatăl lui Mariş, deja unul dintre oamenii de vază ai comunei, îi cununase un fiu, Traian pe nume, care avea să fie împușcat tocmai aflîndu-se în misiunea sa de paznic cu vînătoarea și pescuitul. Un braconier prins asupra faptei i-a curmat viața tînărului pădurar Traian Zalomir, tragedie care a cutremurat întreg satul, căci și el, și întreaga familie Zalomir era - și este! - tare iubită și respectată de consăteni. Se-nțelege, prin urmare, că echipajul nostru devenise favorizat, iar Mariş s-a și ridicat din lădoiul căruței, musai să fie văzut de cumătrul tatălui său...

-        Hehei, da` nu fi deochi, cumătrașule, ești deja flăcău, ce mai! La întoarcere, oprește-te pe la noi, că nevastă-mea Aguriţa o să pregătească ceva pentru cumătra Saveta.

Saveta era mama lui Mariş și, desigur, cumnata mea. O femeie tare înțeleaptă, tare iubită și respectată de toată lumea satului.

Nu zăbovim deloc. Mama îndeamnă vitele la a se porni, în vreme ce Mariş, care număra vreo 10-11 ani, deja se dădea vedetă. Nu pentru prea mult timp, căci invidia noastră, a celorlalți companioni, își arătă semnele. Pe înțelesul tuturor, îl păleam la Costișa, vorba lui din tinerețe. Costișa e o comună situată la vreo 20 de kilometri de noi, înspre Buhuși, pe drumul Piatra Neamț – Bacău. Cu alte cuvinte, îi dădeam la acordeon, la coaste, căci tare i se mai deșirau pe slăbănogul său fizic. Bunînțeles că individul zbiera ca nimeni altul, chiar ș-atunci cînd te uitai chiondorîș la el. Urla ca nimeni altul dintre noi, căci dezmierdatul Marișucă, băietul mamicii ș-al taticului, era și răsfățatul restului lumii. Normal că tot mama restabilește pacea, agitînd semnificativ biciul înspre căpăţînile noastre.

Trecem pe lîngă ruinele unei foste fabrici de cherestea, ce a funcționat aici pe la începutul secolului XX, ș-ajungem în dreptul cabanei forestiere Jlabău. Vreo zece muncitori, cazați aici de luni pînă sîmbătă, încep să se-ndrepte către parchete, înarmați cu topoare, țapine sau beschii, unelte cu care se făcea munca forestieră în acele vremuri. Glumesc între ei, o salută cuviincios pe mama, ne iau și pe noi în tărbacă, c-altfel nu s-ar fi putut. Șuguiala le devine garantul supraviețuirii în conviețuirea lor și la cabană, și-n pădure, șase zile dintr-o săptămînă nu tocmai confortabile, căci mocănița îi aduce la lucru luni dimineața și-i duce acasă sîmbătă seara.

Măsor cu gîndul distanța pe care-o mai avem de parcurs pînă la Chilii, cînd tocmai trecem pe lîngă betoanele fundației unei alte foste fabrici de cherestea, funcțională aici pe la sfîrșitul secolului XIX. Nu iert prilejul de a mă da iar mare, și le povestesc rîtanilor istoria ființării ăstei industrii pe Valea Iepii. Mama oprește la Izvorul de ochi, și mă fugărește să umplu un ulcior cu apă pentru băut. Execut mintenaș, îi pun vasul în brațe lui Ticu și, pe jos, o apuc sănătos înspre teritoriul fostei fabrici de sticlărie, ce a funcționat la vreo două sute de metri în amonte, pînă prin 1913, cînd a fost mistuită de un incendiu.

Locul se vede și astăzi, la deal de pîlcul de case clădite în zona fostei colonii muncitorești aferentă fabricii, în perimetrul fostului schit „Sfîntul Șumahăr”. Case tare frumoase, între care și a brigadierului Ion Zalomir, case ridicate de anumiți urmași ai muncitorilor polonezi, care n-au mai putut, sau n-au mai dorit a fi repatriați. Sfîrșesc de spus tîrtanilor și astă poveste cu titlu de ținere-minte, cînd mama tocmai trage căruța în dreapta drumului ce suie, cale de vreo sută de metri, în poienița de la poala muntelui Chilii, acolo unde fuserăm îndrumați de cumătrul brigadier.

-        Băieti, îmi porunci mama, dejugă vacile, du-le la adăpat în gîrla Iepii, ș-apoi priponeștili di oiștea căruțîi șî punili sub nas un polog de fîn!... S-or hodini șî ieli v-un ceas, c-apoi iar au di trudit, nu șagî!...                                       

Cît timp îndeplinii cele sarcini, mama deja așternuse pe iarbă un ștergar din cînepă, pe care întinsese o juma de mămăligă rece, tăiată felii cu ața, alături de care ședea timid o bucată de slănină scoasă de la slatină, tăiată și ea fideluță.

Normal că la ceapă și la apă, mama era nezgărcită. Ș-apoi, în iureșul înfulecatului, nu era deloc vreun bai să prăpădădești pe drum slănina și să bagi în gură doar mămăliga și ceapa, care, de iute ce era, pe dată cerea apă. Îmi era clar, mama lăsase pentru prînz boțul de brînză zburată, ca nu cumva să-i scoatem ochii că nu ne-a fericit și cu felul II, pe ziua în curs.

Drept care, cu burțile amăgite, purcedem la treabă. Mariş, Nelu și Ticu urmau să caute crăci și lobde uscate prin pîraiele și vagăunile apropiate de poiență, apoi să le tăbîrcească lîngă căruță. Ea și cu mine se-nțelege că prestam munca cea mai grea. Adică, de la nivelul solului, tăiam cu beschia copăceii marcați de pădurari, mai ales prin arboretele dese ca peria. Îi curățam apoi de crengi, îi secționam în segmente de cîte 3-4 metri lungime și-i căram cu brațele cît mai aproape de locul de unde vitele îi puteau trage la tînjală.

Era munca naibii și mă tot miram de unde are mama, care trecuse binișor de 60 de ani, atîta putere încît să bată și cioflîncele în butuci, să și mîne vacile, ce trăgeau lemnul legat la tînjală prin locuri cît mai prietenoase, pînă la căruță, cale de cam două sute de metri. Un asemenea transport ne lua pe puțin trei sferturi de ceas, căci, cum vă spusesem, lemnul nu ne aștepta ca-ntr-un depozit, ci trebuia căutat pînă înspre obcina muntelui, într-un teritoriu populat de pădure deasă, falnică, de foioase, în care abia-abia pătrundea soarele. La fiecare două drumuri, și noi, și animalele ne odihneam cam vreo zece minute, apoi o luam iar pieptiș, s-aducem altă încărcătură.

Lîngă căruță, însă, doar o grămăjoară de vreascuri. Prea puțin pentru 6 brațe de muncă, chiar dacă la trasul cîte unui butuc din văgăuni mai adînci îl strigam și pe Ticu să ne vină-n ajutor. Și drept îi că, deși cel mai mic din trupă, el era și cel mai puternic, și cel mai harnic și săritor la toate. N-apuc să-mi exercit controlul asupra lor, treabă pe care mi-o vîrîsem cu de la mine putere în fișa postului, că-l și văd pe Ticu coborînd bosumflat la căruță, fără măcar un gătej în spinare, el care era cel mai de nădejde.

Mărturisesc că dintre toți, cel mai tare țineam la Ticu, pe care-l porecleam Taboschi nu numai că semăna cu mine și era ditamai voinicul pentru vîrsta lui, ci și pentru că, atunci cînd mergeam pe gîrla Iepii la prins chitici cu mîna, ăst personaj mînca boiștenii sau moinele chiar de vii. Ticu, spun drept, oricînd găsea cîte ceva care să-i astîmpere foamea, eu avînd de pe atunci încredințarea că, indiferent de încercările vieții, el nu va muri de foame. N-a murit și nu va muri, ci, dimpotrivă, încă muncește și trăiește prosper în Italia, unde umflă și PIBul macaronarilor, și pe cel al minunatei sale familii.

-         Ce faci, Taboschi, de ce cobori cu mîna goală?!, îl interoghez interesat s-adunăm cît mai repede lemne, ca să putem pleca acasă, de bună seamă...

-         Nu mai fac nimic, plec acasă, că m-o bătut Mariş!, îmi răspunde el printre sughițuri, apucînd-o spre drum, la vale.                                       

Fug după el, să-l lămuresc să se întoarcă. Nu cedează nici cînd îi promit marea cu sarea. Taboschi, ocrotitul de către mine, nu rareori era de neînduplecat. A cedat, totuși, abia cînd i-am promis răzbunarea. Normal că pe Mariş, așa că i-am și desenat scenariul. Anume el, Taboschi, să urce pe furiș în paltinul ce se-nalța falnic în răzorul înierbat de lîngă poteca noastră de cărăușie, apoi eu îi chem pe Mariş și pe Nelu să ne odihnim olecuță lîngă tulpina copacului.

-        Băi, o să am grijă să ne-așezăm cît mai răsfirați. Tu, cînd prinzi momentul, scoți cocoşelul din pantaloni și dai drumul la pișat direct, numai în capul lui Mariş...

Taboschi iar a fost al meu. Adică, iar l-a cucerit entuziasmul. S-a suit în copac, și-a ales loc comod printre crăcile stufoase și s-a așezat în așteptarea semnalului meu. Cam 10 minute să fi durat pînă ce ne-am strîns lîngă copacul cu pricina, fără a pomeni despre cearta lor, ca și cum nimic n-aș fi știut.

Ne-ntindem pe iarbă și-ncep a le spune tot felul de prostii. Să fi stat așa, la bancuri, tot cam zece minute, după care ș-auzim ropot de ploaie perpendicular pe basca de pe capul lui Mariş. Uluiala mă cuprinde chiar și pe mine, cumplicele. Ne dumirește asupra a ce și cum chiar făptașul, al cărui glas se-mprăștie din copac înspre urechile noastre:

-        Na, Beșînovici, așa o să pățești de te mai iei de mine!...

Așadar, spun drept, scenariul meu a avut deplin succes. Numai că n-am prevăzut anumite consecințe. Anume, Mariş a-nceput a urla în aşa hal încît a băgat groaza chiar și-n sălbăticiunile pădurii, d-apoi în noi, ce mai...

-        Las`  că vă spui eu lui taticu!, ne amenință el alergînd la vale cu basca deja udă în mînă.

Nu m-am bucurat îndestul de isprava noastră, gîndindu-mă la chelfăneala ce urma s-o primesc de la bădia Ion, tatăl lui Mariş, pe care nu numai apropiații îl porecleau „Beșînovici”. Avea ăst frate mai mare al meu un talent aparte, acela de a slobozi cele mai puturoase și mai zgomotoase vînturi, însă numai atunci cînd avea interesul de a-și marca teritoriul. Bineînţeles, prietenii i-au şi scos porecla de mai sus, poreclă ce uneori se transfera şi fiului să mai mare, Mariş.

De bună seamă, rămaşii ne înfingem cu zor și spor din nou la treabă, pînă pe la ora 12, cînd mama ne strigă la masă. Coborîm din pădure și, fără a ne spăla pe mîini, ne dedăm hulpavi la mîncare.

-        Da, Mariş di ci nu vini?!, ne interpelă mama și, fără a aștepta vreun răspuns, începe a-l striga atît de tare încît ecoul vocii sale reverbera în întreaga vale.

Nimic, în ciuda insistențelor mamei, nu auzim nici un răspuns. În pădure nu s-a pitit, că nu-l lăsa frica, așa că imediat îmi dau seama c-a plecat și s-a oprit acasă la cumătrul brigadier.

-        Mariş o dispărut de vreo oră. Sigur s-o dus la mătușa Agurița lu` nea Ion Zalomir. Îl luăm cînd plecăm acasă!, o liniștesc eu pe mama, nespunîndu-i pricina pentru care Marişucă al nostru ne-a lăsat baltă.

Absența lui nu conta prea tare, căci aportul său la treaba noastră era aproape nesemnificativ. Așa că, după ce mîncăm și bem cîte-o cisternă cu apă, ne-ntindem mădularele la soare, căci, nu-i așa?  „fie omul cît de mic, după masă doarme-un pic!”. După vreo jumătate de oră, mama ne dă scularea. Striga la noi de pe poteca ce cobora dinspre poiana Butura, de unde și umpluse o pestelcă de chitărci, hurlughițe și crănțănei - bureți de luna august.

Trebăluim în pădure încă vreun ceas jumate, apoi ne-apucăm de încărcat căruța. Pe două lobde, împingem cu țapinele lemnele pe platforma lădoiului, unul după altul. La final, îi fixăm obloanele, apoi, pe la mijlocul lor petrecem o funie groasă și-o legăm de inima căruței. Strîngem și înțepenim bine încărcătura, ca nu cumva s-o ia de-a zburda prin cele hopuri ale drumului.

Pe la orele trei, plecăm spre casă. Pe același drum, firește, pe care îl vom străbate tot în cam două ore. Chiar dacă mersul la vale e mai ușor, încărcătura – în jur de o tonă -  e destulă pentru cele două văcuțe ale noastre, obligate să o care cale de vreo 8 kilometri.

De bună seamă, cumătra Agurița ne aștepta, de mînă cu Marisucă al nostru-cumătrașul ei, împovărat cu o traistă burdușită pînă pe la jumătate. Burdușită cu poame ale pădurii și cu niscaiva scofeturi vînătorești, am aflat nu tare tîrziu.

-        Cumătră Aristițî, băietu o mîncat șî o șî dornit aleacî!, o încredință lelița Agurița pe mama. I-am spalat și uscat basca șî bluza di trenic, cî o vinit cu ieli udi șî mînjîti. Aișea am pus cîti șeva pintru cumătra Saveta șî cumătru Ion.

Mariş triumfa. Se uită la noi ca la neica-nimeni. Îmi vine să-l rup în două, mai ales că s-o și aburdicat tocmai în vîrful căruței, privindu-ne de sus, ce mai. Regula era ca toți să mergem pe propriile picioare, să nu ne mai care și pe noi săracele vite. Nu l-am dat jos, mai ales că nici mama nu zicea nimic. Căutam o cale de-mpăcare cu nepotu-meu Mariș, ca să fiu sigur că nu-i spune nimic despre cele pătimite lu’ taticu-su, care era nemilos la mînie.

Evident, n-a spus nimănui, nici mamei, nici lu ta-su, ce-a păţit în pădure şi cine a orchestrat toată isprava. Însă, nu prea tîrziu, Mariş s-a răzbunat pe mine cu vîrf şi îndesat. De una dintre revanşele lui trebuie să vă povestesc, că prea au rîs toate neamurile de mine.

Carevasăzică, plecasem cam 7-8 băietani din cotună dincolo de apa pîrîului Iapa, la poala dealului Roznovanu, unde se întindea un tăpşan pe care jucam mai ales fotbal. Eu, ăl mai mare zablău, urma s-o fac pe arbitrul...

Încleştare mare, ce mai... Mariş, care le avea cu fotbalul,  excela şi la driblinguri, dar exagera şi cu faulturile, pe care eu le sancţionam cu părtinitoare întîrziere, suficient cît să nemulţumesc echipa adversă. Normal că s-a lăsat cu ceartă. Supărarea a durat tare puţin, doar pînă principalul vinovat, Marișucă, le-a propus să meargă la ştioalnă la Decebal, la scăldat.

Luasem cu mine o carte şi o pătură, pe care le lăsasem într-o pătulă amenajată în fundul luncii noastre, ascunsă printre tufe de lozie, lăstari de răchită şi ramuri de arin. Era refugiul nostru, al celor mai purii din copchilaraia cotunei.

Mă duc, iau cartea şi pătura şi iar trec gîrla înspre tăpşanul înierbat şi răsfăţat de un soare prietenos, de august. Întind pătura, mă lungesc precum beldia şi reiau lectura. Trebuie să vă spun că, pe atunci, purtam cu mine cîte o carte din care citeam şi cînd păşteam vacile pe deal, așa ca să mă dau intelectual.

Oameni buni, mă veţi crede că nu ştiu cît să fi trecut pînă cînd l-am simţit pe Marisucă întins şi el lîngă mine. Să se usuce după scaldă, normal...Individul, însă, voia vorbă cu mine. Nu l-am băgat în seamă, căci iar m-a luat somnul. Nu ştiu cît să fi dormit. M-a trezit o duhoare ce-mi pătrunsese pînă-n fundul plămînilor.

Un un rahat mare cît chipiul unui răcan, abandonat de ceva vreme în vreun pliu al dealului de un creştin sănătos la maţul gros, fusese adus pe două beţe de alun și așezat semeţ, ca un trofeu, la vreun sfert de metru de nasul meu. Marisucă se postase la vreo cinzeci de metri de mine, aşteptînd precaut să mă trezesc.

M-am ridicat cu grijă să nu strivesc platoșa trofeului... Marisucă rîdea de se cutremura pămîntul, nu alta. N-am reuşit să-l pălesc cu vreu bolovan, d-apoi să-l mai şi prind. Inutil de spus că Mariş, care locuia la vreo trei sute de metri de noi, în următoarea zi n-a mai venit pe la noi. El, care fiece zi de vacanţă şi-o petrecea cu noi.

După două zile, îl zăresc pe uliţă, apropiindu-se precaut de casa noastră, a bunicilor lui. Bineînţeles că-mi trecuse supărarea și abia așteptam împăcarea.

Şi, bineînţeles, nu ştiu pe nimeni să fi rămas supărat pentru multele farse şi poante pe care Marisucă ni le administra. Inegalabil, adică. Şi memorabil...