Regatul Natal - Calu Iapa, reamintiri 2

       Capitolul trei

       Traian SOCEA             

      Cu organu-n pandemie 

Intrasem de puţine zile în prohibiţia lui 2020, una fără precedent pentru noi, pescărimea obişnuită precum în ceilalţi ani ca, în cele 60 de zile refacere a habitatelor, să ne rînduim alte preocupări. Evident, şi lucrative, şi recreative.

Rămăsesem marcat de “intersecția” avută cu jandarmii judeţeni într-o frumoasă zi a începutului lui aprilie...Şase haldăi descinseseră pe malul gîrlei dintr-o dubă neagră, făloasă, echipaţi ca în star trek, să ne ia la refec nu că n-avem masca pe bot sau declaraţia pe proprie răspundere, ci, al naibii!, dacă ni-s vizate permisele de pescuit pe anul în curs.

Erau, spuneam, şase haldăi la aproape doi metri, în jurul a treizeci de ani, crescuţi pe proteină publică, normal, ce-ncepuseră a-şi flutura sugestiv pulanele din dotare ca şi cum noi, vreo zece pensionari becisnici, ne-am fi aflat în prima linie a protestelor din 10 august 2018.

S-au răsfirat namilele pe amîndouă malurile, somîndu-ne să ne-nfăţişăm înaintea lor cu documentele. Ne conformăm exemplar, ca indivizi ce-am efectuat la vremea noastră şi serviciul militar, şi cîteva concentrări obligatorii pe la Transfăgărăşan sau Canalul Dunărea-Marea Neagră.

“Misiunea” lor decurge normal, observ. Toţi companionii pescari se întorc liniştiţi la scaunele lor şi-şi bagă permisele îndărăt, în  rucsacuri. Numai documentul meu, însă, pare a nu fi în regulă. Jăndaru îl tot cercetează, ca şi cum bietul permis ar fi fost dosarul penal al lui Radu Mazăre. Aştept nedumerit minute bune, apoi îndrăznesc a întreba, proptindu-mă înaintea sa pe cele două picioare proprietate personală, la distanţa fizică inovată de mesiu Arafat:

- Dom şef, l-am vizat încă din ianuarie. Ce problemă are?!...

Nimic, tînărul subofiţer nu dă semne că m-ar auzi. Ce păcatele mele o fi?!, mă întreb, aşteptînd verdictul organului statului. Organul, însă, îşi cheamă un confrate. Belesc tuspatru ochi ai lor în filele actului, şuşotind misterios, ca nu cumva să pricep ceva.

-        Domnule, n-ai fotografia aplicată pe permis, de unde să ştiu că-i al dumitale?!... Aşa că îl reţinem şi-l vei recupera de la ajevepeseu, după ce te duci cu poza la ei!...

Toate sudorile caniculei din august trecut m-au năpădit, spun drept. Adică, din cap pînă la turul brăcinarilor, gîndindu-mă la disconfortul a încă unui drum la Piatra Neamţ. Mă calmez, amintindu-mi de poveţile venerabilului Nicolas Coifan: “Trăieni, cu organu’ nu te pui!”…

-        Dom şef, da’ confruntaţi cu datele din buletin! Apoi, colegii de baltă pot confirma că eu sînt titularul, vă rog!

Scot cartea de identitate şi o întind timid organului. O apucă ferm, cu mîna dreaptă mare precît capacul unui closet public. Se uită la mine ca la o nevertebrată, cu un dispreţ îngăduitor, pe care doar Johannis îl mai are cînd priveşte la sărman poporul român.

-        Îi dăm un avertisment?, cere el consimţămîntul unui coleg de trupă.

-        Dom şef, cînd am reînnoit permisul, doamna de la ajevepeseu n-a mai transferat poza de pe cel vechi. Uitaţi-vă!, insist eu, în speranţa că se va convinge.

Stimaţii mei, credeţi c-am înduplecat organu’? Nicidecum. Calvarul meu continua, junele jandarm nepricepînd de ce în cartea de identitate, la rubrica “Locul Naşterii” scrie “Comuna Calu, jud. Neamţ”, iar la adresa de domiciliu “Comuna Piatra Şoimului”.

Lămurindu-l că fosta, pînă în 1965, comună Calu e actuala Piatra Şoimului, mi-am zis că am scăpat, că mă pot reîntoarce pe malul bălţii, în sfîrşit. Pe dracu, organu era hotărît să aplice legea. Aşa că am mai pierdut vreo juma de oră pînă a completat formularul cu pricina, chinul fiindu-i la transcrierea anumitor cuvinte. Vorba Cuviosului Pafnutie: “Al naibii mai tamponează consoanele neşcolitu’ ăsta!”…

Al naibii e şi că neşcolitul, la motivul aplicării sancţiunii, a scris: “Avertisment pentru nerespectarea Legii 126/2019, termen de conformare 48 ore”. De bună seamă că, înmînîndu-mi documentul cu o solemnitate aparte, m-a somat aproape amical asupra necesităţii de mă pune în legalitate. Consimt spăşit, dezmierdîndu-l în gînd cu altă vorbă de duh a înţeleptului Nicolas Coifan: ”Tu-ţi fătătoarea mă-tii de golan!”...

Prieteni, aţi crede că boarea ăstei sudălmi a ajuns tocmai la urechile cui n-ar fi trebuit?!... Adică, ale lui Tuberculosu? Ei bine, da!, căci distinsul nostru companion, care pescărea pe malul de vizavi al bălţii, a şi izbucnit:

 

-        Dom jandarm, da voi n-aveţi altă treabă?!... Vă suiţi pe pod la Bistriţă şi pîndiţi cu binoaclele la deal şi la vale. Veniţi aici că-i mai aproape, ca să bifaţi c-aţi fost în misiune?... Ne controlaţi pe noi, nişte amărîţi de pensionari, ca pe nişte infractori. Ştiţi bine că sîntem primii şi la achitat impozitele, şi la plătit permisul. Nu noi sîntem braconierii, noi abia de putem merge, d-apoi să fugim. Aflaţi de la mine, braconierii sînt de vîrsta voastră, că pot fugi de controale, m-aţi înţeles?!...

-        Dom agent, plonjează în vorbă, precum cormoranii în ştioalna de la “malul înalt”, intempestivul Pîsdosu, da de ce nu vine AJVPSeul să vadă că balastierele de la deal de noi n-au decantoare şi deversează mîlul de la spălarea balastrului în rîu?!...

-        Astea nu sînt treaba noastră, noi avem contract cu Asociaţia să controlăm dacă pescarii au permisele cu viza achitată, răspunse ostăşeşte un alt jăndar, ce părea a fi şeful echipajului, după tresele ce-i împodobeau umerii.

-        Da, dom şef, sare iar Tuberculosu, mare treabă mare aveţi!... Pentru asta vă echipează şi vă plăteşte statul, ca să staţi juma de zi la fundul nostru?... Prindeţi, domle, hoţii şi tîlharii, că-n ţara asta se fură ca-n codru! Nu asta-i misiunea voastră?!

Mă veţi crede, stimaţi cititori, că batalionul jîndăresc n-a scos un cuvinţel. S-a regrupat strategic, strecurîndu-se unul după altul în duba cea neagră, sinistră. Singura lor replică a venit la plecare, cînd au pornit luminile şi sirena, îngrozind şi pescărimea de pe maluri, şi peştimea din baltă. Asta e, şi ăştia-s ai noştri, mă consolez parodiindu-l pe Bardul de la Mirceşti.”…Viitorul României dat-au mugur ce-ncolţeşte!/O, jandarmi! de voi sînt mîndru! Simt acea mîndrie mare/ Care creşte cu mărimea lefurilor voastre babane./ V-ați văzut visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice!/ Astăzi lumea vă cunoaşte: jandarm zice, viteaz zice!”…

 

Aşadar, intrasem doar de cîteva zile în perioada de prohibiţie şi deja tînjeam după zilele de pescăreală pe Bistriţa. Sufeream, carevasăzică, de o anume “dependenţă de baltă”, o boală pe care Cuviosul Pafnutie a interpretat-o în propriu-i stil: ”Din om poţi să faci pescar, însă din pescar om, niciodată!”. Prieteni, adevărul este că mai şi prindem cîte un peşte, însă ce ne aduce aproape zilnic pe apă este nevoia noastră de a ne întîlni, de “a socializa”, cum spun savanţii nu numai ăstei naţii.

Balta era, metaforic vorbind, “agora” noastră, a prematurilor pensionari deveniţi inutili capitalismului de cumetrie, deşi, depun mărturie!, toţi “agoreenii” au cel puţin liceul. Toţi au fost remarcabili meseriaşi la locurile de muncă de la fostele mari uzine sau fabrici de la Săvineşti sau Piatra Neamţ, puse pe chituci de asasinii economiei naţionale. Toţi, prin urmare, au învîrtoşat PIBul ţării şi-n comunism, şi-n capitalism. În agora noastră de pe baltă, toată plebea pescărească are drepturi egale. Fiecare îşi spune ofurile, este ascultat şi, fireşte, este consolat sau admonestat, dacă şi cînd e cazul. Nimeni nu se victimizează, nimeni n-acceptă victimizare. Dialogul, polemica şi, rareori, cearta devin în agora noastră de baltă categorii sociologice întîlnite în discursurile anticilor agoreeni greci, căci, trebuie să vă spun, toţi sîntem supuşii Măriei Sale Bunul Simţ…

De bună seamă, stau la casa părintească, rechemat de locul naşterii, copilăriei, adolescenţei şi tinereţii mele. Precum mulţi alţii, mă-nvîrt prin gospodărie, prin grădină şi prin livadă, bucurîndu-mă de creşterea răsadurilor şi de pomii ce nu mai contenesc a înflori. Stau, distinşii mei, învăluit de o linişte smintită doar de zumzetul albinelor, însă numai în ceasurile sau zilele însorite. Foiala de pe uliţa ce mărgineşte grădina noastră a trecut, parcă, în amintire. Din cînd în cînd, cîte-o fiinţă bipedă cu mască pe bot se-ndreaptă şovăitor înspre prăvălia de la “drumul mare”. Să cumpere o pîine, să plătească o factură sau să-şi încarce telemobilul. Aproape toţi din cotuna noastră au măcar un copil în străinătate, de la care aşteaptă veşti. De ani buni, ori un băiat ori o fiică le sînt plecaţi, cu preponderenţă, în Italia, unde jalea-i apocaliptică…

Terifiantul s-a instalat şi-n Suceava, unde armata pîndeşte la fiecare colţ de stradă ca nu cumva perfidul covidoi să se strecoare în iatacul baronului Flutur.

Vine seara, n-ar mai veni!...Intru-n casă şi iar belesc ochii la tembelizor, şi iar mă invadează frisoanele. Doamne, iar nu-mi vine a crede. Nărodul de mine apuc sticla cu spirt, iar ung clanţele uşilor şi iar le las larg deschise, deşi întreaga zi toate încăperile fuseseră aerisite. O rog pe Rodica, nevasta care stă la mine, s-aducă coctailul cu care să facem gargara de seară. Coctailul e combinaţia dintre apă oxigenată diluată pînă la 1,5% cu apă de gură, recomandat, tot la tembelizor, de doctorul Alexie, românul nostru din America.

 Clătim gura şi gargarisim pînă ni se usucă epiglotele. Ăst coctail era cireaşa de pe tort, căci preventivul zilei, adică una căniţă cu apă caldă dezmierdată cu zeama dintr-o juma de lămîie, deja fusese bifat de amîndoi. Pentru mine, însă, atît nu fu de-ajuns. Adică, prin mijloace nedivulgate public, în fiecare dimineaţă mă dedulceam cu un fercheş pahar umplut cu palincă adusă de finul Vasilică Ilie de la socrul său, de la Satu Mare.

Prin urmare, ăsta era ritualul pe care-l săvîrşeam în starea de urgenţă decretată de neamţul nostru preşedinte. Mă pregătesc de somn cînd tocmai realizez că, în locul rugăciunii de fiece seară, iar îmi reverberează inimitabilul îndemn de luare aminte sacadat de Întîiul Klaus al Cotrocenilor: „...Dragi români, autorităţile şi guvernul îşi fac treaba foarte bine, dar e nevoie ca voi să respectaţi regulile transmise prin canalele publice, să evitaţi contactele interpersonale. Dragi români, împreună şi numai împreună vom trece această criză!”...

Autorităţile şi guvernul lui, carevasăzică, şi iar mă enervez!... Guvernul lui, în capul căruia şi-a înfipt sluga, pe Ludovic Orban, unica nulitate patentată de OSIMul românesc... Miniştrii lui, adică liota de incompetenţi ce-au ridicat mediocraţia la rang de virtute academică... Dau să-l conjur pe Ţepeş Vodă, să pună mîna pe ăşti şi mişei, şi smintiţi, cînd tocmai îmi zbîrnîie telefonul. Răspund şi mă tare bucur auzindu-i vocea Lenuţei, fiica bunilor mei vecini Maricica şi Costică Bofan. Lenuţa, soţul ei, Marin, şi fiica lor, Iustina, sînt de ani buni în Italia, ţară în care şi-au articulat, prin propriile merite, rosturi frumoase, generatoare de bunăstare şi acolo, şi-n Regatul nostru Natal, unde şi-au clădit gospodărie cu întreg confortul.

-        Bună seara, unchiule, bună seara!, mă salută cu o voce de împrumut draga noastră Lenuţă.

-        Buona sera, cara nipote!, mă dau eu poliglot, conştient totuşi că fetei nu-i arde de şuguială, ca altădată.

-        Cum vă aflaţi, sînteţi bine cu toţii?

-        Da, deocamdată ne-a ferit Dumnezeu de nenorocirea asta. Voi?!...

-        Unchiule, şi noi, şi sor-mea Viorica, cu Lulu, bărba-su, şi Emilian, fiu-su sîntem bine. Deocamdată, nu ştim cum se va merge la muncă sau la şcoală, că aici, în Italia, e iadul, nu altceva. Ce vedeţi la televizor e nimica toată. Vă rog aveţi grijă, purtaţi mască, mănuşi, spălaţi-vă mereu şi dezinfectaţi lucrurile cu care umblaţi

-        Ştim, Lenuţă, facem aşa cum zici şi tu, cum ne tot zic şi ăştia. N-avem încotro, căci frica ne macină pe toţi...

-        Unchiule, peste cîteva zile, vin sărbătorile. Paşte fericit!, vă urăm. Şi fiţi sănătoşi, să ne mai auzim!...

Mulţumesc şi-i întorc, la rîndu-mi, urările, aşa cum îi şade bine oricărui creştin. Gîndurile îmi zboară încătră splendida Italie, în locurile pe unde călătorisem cu puţini ani în urmă. Cum de-ngădui, Doamne, asemena nenorocire?!... Nimic, cugetul nu-mi percepe nici o adiere de compasiune divină, nici măcar în astă săptămînă a patimilor, în aste zile de pregătire întru aşteptarea Învierii Domnului Iisus.

 

 

Părinţi de copii, bunici de nepoţi...

 

Nu pot crede, deşi totul mi se înfăţişează aievea. Adică, freamătul şi entuziasmul ce cuprindeau întreaga suflare a satului natal în zile pregătitoare Învierii au fost confiscate de forţe oculte, parcă. Pe uliţă, pe drum nimic, nici o mişcare. Cîinii n-au a ce lătra, găinile n-au a ce cotcodăci. Liniştea asta nefirească te înstrăinează de tine însuţi, nu alta.

În cap îţi revin cele imagini, cele amintiri de mai an, cînd fiece casă era îmbrățișată de duhul lui Hristos. Cînd ecoul deniilor unduia deasupra vetrei satului, răsplătind astfel vrednicia şi smerenia gospodinelor. Cînd, din cuptoarele strămoşeşti, irumpeau irezistibilele arome ale fripturii de miel, de cozonac şi pască, bunătăţi la care rîvnea pofticioasa copchilaraie, căci pînă după miezul nopţii de sîmbătă, odată cu Învierea Domnului, nimeni n-avea voie a mînca de dulce, a bea, înjura sau deda la alte ispite lumeşti.

Da, aşteptam cu mare nerăbdare Paştele, căci eu, mezinul, îi pîndeam pe ceilalţi mai mari ai casei să-şi spele primii obrajii cu agheasma Învierii din ulciorul în care mama băga şi un ou roş, şi o monedă de trei lei. Bineînţeles, sub ochii mamei, unul după altul, toţi cei de dinaintea mea înghiţeau o gură de apă sfinţită împreună cu anafura Învierii şi rosteau aferenta rugăciune. Cum era obiceiul, celui care încheia ăst ritual îi revenea oul cel roşu, cu care, obligatoriu, ciocnea pe ale celor ce aşteptau nerăbdători începutul mesei de Paşti. De bună seamă, îmi revenea şi moneda de trei lei, care însemna mulţi bani în acele vremuri, bani cu care mă puteam da măcar de trei ori în scrînciobul construit de flăcăii satului pe tăpşanul din faţa casei lui madame Eva Haim, fosta proprietară a crîşmei şi magazinului satului.

Una peste alta, astă ceremonie se petrecea în toate familiile noastre creştine, încredinţate de valenţele sale purificatoare şi binefăcătoare, desigur. Prin urmare, masa de Paşti aduna întreagă suflarea casei, de la nepoţi la bunici, şi, sub semnul binecuvîntării, însemna startul celor trei zile de sărbătoare, pe parcursul cărora petrecerile reuneau rude şi megieşi, petreceri care cotropeau pînă şi fiinţele necuvîntătoare, parcă.

Şed aşa, iar al nimănui, şi, vorba ardeleanului, iar dau să cuget. Mă-ntrerupe, însă, telefonul bunului prieten Adrian Socea:

-        Dom Traian, ieşiţi la poartă!...

-        Intră, domle, că poarta-i descuiată, îl îndemn eu, uitînd de restricţiile lui Arafat.

Bineînţeles, ies din casă şi, normal, îl şi zăresc pe Adi. Cotrobăie în portbagajul maşinii sale, de unde înşfacă o ditamai carcasa de ied învelită în folie alimentară, pe care dintr-o singură mişcare mi-o întinde peste gard. Apoi, cu aceeaşi dexteritate, scoate şi-un ditamai trăistoiul, încărcat, precum deja îi ştiam năravul, cu un caş de oaie, fabricat doar cu cîteva zile în urmă. Adrian este crescător de oi şi, de vreo 15 ani de cînd s-a întors din Italia, are stînă ecologică pe muntele Gorganu. De tot atîţi ani, la fiecare Paşti, ăst neam al meu îmi dăruieşte cîte un miel sau ied, şi-n fiecare toamnă cîte o putină cu brînză, căreia doar Maricica, nevasta lui, îi ştie descîntecul de o face fără egal de bună. Înainte de a-i zice „ boda-proste!” pentru pomană, cu care, ştiu, îi bucură şi pe alţii, mai scăpătaţi ca mine, Adi, care e şi consilier local, mă şi avertizează:

-        Dom Traian, să nu cumva să vă duceţi la Înviere! De cu seară, şi poliţişti, şi jandarmi vor circula şi pe la biserică, şi pe la cimitir. Aveţi grijă că nu-i de glumă!...

-        Da, Adi, aşa voi face! Boda-proste şi Paşte fericit la toţi ai tăi!, îngăim pierdut pe coclaurile resemnării.

Mă-ntorc cu pomana şi i-o înfăţişez Rodicăi, gospodina casei, fără entuziasmul din ceilalţi ani, cînd asemenea produse reprezentau un adevărat trofeu în desfăşurătorul culinar al Paştelui.

Spun drept că în seara aia de vineri n-am putut să mă uit la tembelizor. Eram suficient de răvăşit încît să-mi doresc un somn liniştit, fără spaimele pe care le încercasem la fiecare imagine a apocalipsei difuzată de toate canalele, ca la concurs. Sîmbătă, m-am trezit ca venit de pe alte tărîmuri, despovărat de apăsările ce-mi siluiseră mintea în zilele precedente. Îi bine, îmi zic, hotărît să ignor tot ce ar putea să-mi spulbere confortul sufletesc. Geaba mi-am zis, pentru că nevastă-mea, trezită cu noaptea-n cap, cum îi este năravul, se şi apucase de dichisit la cele bucate pascale. În loc să-mi răspundă la bună dimineaţa!, coana Rodica mă împinge iar în crunta realitate:

-        Boierule, vezi, nu gusta nimic şi bea pe stomacul gol apa cu lămîie din cana de pe masă! Bea o înghiţitură, faci o pauză de un minut, şi tot aşa, pînă o dai gata. Nu turna în tine precum potopeşti şpriţurile, la crîşmă, că nu te fugăreşte nimeni, mă auzi?!...

Încă nu-s surd, încă nu-s mut şi încă mai văd, vă asigur. Dar covidenia asta, care lasă omul fără gust şi miros, ar putea să-ţi răpească şi celelalte simţuri, la naiba!...

Bunii mei compatrioţi, am executat întocmai ordinul titularei mele de post. M-am conformat şi-n privinţa procedurilor complementare din graficul zilnic, adică am gargarisit la coctailul doctorului Alexie, că au intrat în trepidaţii şi lighioile din ogradă din cauza horcăielilor irumpte din glota faringelui meu cel prea impregnat de tutun.

Către seară, consoarta isprăvise aproape toate treburile. Şi pasca, şi sarmalele, şi friptura erau deja rînduite la locul lor. Mirosurile se lăfăiau nezgîrcit şi în bucătărie, şi în întreaga curte, pe deplin invadată şi de aromele ce veneau şi dinspre bucătăriile vecinilor, îmbiindu-te la degustare. Pofta mă hărţuia fără cruţare, căci ţinusem post întreaga săptămînă.

Pe la ora cinci, obişnuinţa ne era de-a merge să punem o lumînare la mormîntul socrilor, ce-şi duc somnul de veci în cimitirul bisericii din Roznov, de vreo 25 de ani. De astă dată, nu ne ducem. Creştinul Arafat şi „Prea Fericitul” Klaus nu ne lasă. Nu ne lasă să mergem nici la slujba de Înviere, nici la mormîntul părinţilor mei din cimitirul bisericii din satul Luminiş.

Veştile nu întîrzie. Strănepoata mea Adriana, patroana minimarketului de la drumul principal, care în toată astă stare de urgenţă ne-a aprovizionat cu de toate, ne informează că părintele Vasile Hanganu a ales nişte „delegaţi” pe care-i va trimite pe toate uliţele parohiei cu lumina sfîntă.

Creştina mea consoartă improvizează imediat un altar, pe care-l dichiseşte cu lumînări şi candele, cu biblia, cu icoana Învingătorului morţii, Domnul nostru Iisus Hristos. De la televizorul din casă, reverberază tînguirile unei pricesne, care învăluie mistic întreg spaţiul terasei din faţa casei, înnobilat de altarul amenajat cu religiozitate de Rodica. O aud cît de smerită îngînă şi versurile, şi muzica celei pricesne nepămîntene. Mă uit iar la ea... Pare a fi o „preoteasă” trimisă anume în gospodăria noastră să săvîrşească aste rînduieli tainice. Mi-e limpede, în drumul spre biserică, Domnul a pogorît pe la noi... Cîteva ceasuri înainte de miezul nopţii, ne uităm amîndoi la slujba de Înviere de la Patriarhie, transmisă de Trinitas. Nefirescul s-a instaurat şi aici. Cîţiva ierarhi cîntă doar la icoane, stingheri şi parcă vinovaţi, ca şi cum ar fi comis vreo imoralitate. Puţine minute înainte de ora douăsprezece, mă apelează Adriana:

-        Unchiule, ieşiţi la poartă să luaţi lumina sfîntă!...

Ieşim amîndoi din casă, ne proptim iute în poartă cu ochii aţintiţi în susul uliţei, pe unde trebuie să apară Adriana. Înainte de a ajunge la noi, opreşte şi dă lumină şi altor vecini.

Mă bucur de bucuria sfioasă cu care ea împarte lumina. Vibraţia sa ne cotropeşte şi pe noi, poate mai abitir decît am sta unul lîngă altul...

”Preoteasa” Rodica ia lumina şi, nu ştiu cu de la cine voie, începe să cînte: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcînd, şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le...”

 Şi eu, şi Adriana intrăm în cor, ca şi cînd fusesem programaţi de Alexandru Podoleanu, autorul acestei inegalabile cîntări. Prieteni, pe uliţă, în ogrăzile vecinilor și pînă hăt-departe, în lunca noastră cea veşnică, nu s-a auzit vreodată o aşa măiastră interpretare...

- Sărbători fericite vouă şi la toţi ai voştri!, ne urează Adriana şi, precum îi e năravul, împinge peste gard şi una sacoşă cu bunătăţi de-ale sale, inegalabile...

Zicem cele cuvenite cuvinte de mulţumire, ne întoarcem pe terasă şi aprindem candelele altarului nostru, devenit spaţiu divin. Dumicăm cîte ceva din bucatele pascale întinse pe masă. Nu intră, ca altădată, cînd, la întoarcerea de la Înviere, laolaltă cu rudele mîncam şi ne cinsteam precum la un binemeritat praznic. Nu merge nici băutura, deşi în toată săptămîna patimilor n-am dat pe gît măcar un strop de vin. Ne uităm parcă suspect unul la altul şi ne ducem la culcare.

Dimineaţă, purcedem a îndeplini cele statornicite în familia noastră, în prima zi de Paşti. Ne spălăm, ne-nchinăm, ciocnim cîte un ou roş şi ne înfruptăm din bucatele întinse pe masă ca la expoziţie. La prînz, şedem amîndoi la masă, ca nişte străini. Stăm aşa, singuri şi izolaţi, surghiuniţi parcă la marginea lumii, ca şi cum n-am mai fi părinţi de copii şi bunici de nepoţi... Mă dedau la una palincă, cu nădejdea că poate-mi deschide pofta de mîncare, că poate mă-nsufleţeşte cu niţică bună dispoziţie. Degeaba, veseleala nu m-a onorat nici la următorul pahar.

Într-un tîrziu, pe WhatsApp, primesc un filmuleţ de la părintele Hanganu, parohul nostru. Doamne, singur-singurel săvărşeşte slujba Învierii şi-n biserică, şi afară. Pare răvăşit, fără vigoarea cu care ne-a obişnuit a vorbi şi cu Domnul, şi cu noi, enoriaşii. Popa e tare trist... O tristeţe nefirească, abulică, ne copleşeşte şi pe noi. Mai suflec o palincă şi-ncep a-i imputa Domnului că a uitat de noi, că ne-a lăsat orfani de EL, la cheremul avortonilor ăstei lumi. Domnul nu-mi răspunde. Cred că, abia Înviat, îi are în cancelarie, la dat cu subsemnatul, pe bilgheiţii, rothschilzii şi rokăfelării ocultei ce-a diseminat perversa covidenie, ca să nimicească fiinţa umană...

Mi-e limpede, Domnul nu-şi pierede vremea cu plebea creştină. Resemnat, normal că dezvolt prietenia cu beutura, catalizat de propria interpretare a zicerii şekspiriene: „to bei or not to bei, treacă vremea urgiei!”... Natural că, pînă a mi se atrofia cele simţuri, încep a hălădui pe coclaurile egoistei mele bunăstări. La un moment dat, iar ţîrîie telefonul. E Dănuţ, nepot şi fin al meu.

-        Paşte fericit, naşule!, îmi urează el cu voce suferindă, de parcă abia fusese operat de amigdalită.

E clar, îmi zic, Dănuţ a tras şi el niscaiva anti-covid, şi are chef a mă respecta.

-  Mulţumesc, finule, da’ decît „fericit”, mai bine „Hristos a înviat!”, îi răspund eu, fără a-l mai lăsa să rostească alte vorbe de circumstanţă.

Dănuţ e fiul fratelui meu cel mai mare şi e cu un an mai mic decît mine. Mi-e nepot, prin urmare, şi-mi e şi fin, căci l-am cununat cu una dintre nu multele sale neveste, a treia, cred. Telefonul lui m-a sustras din gîlceava cu abia Înviatul şi m-a împins înspre copilărie, înspre aducerea aminte a trăirilor noastre împreună, căci mulţi-mulţi ani am fost ca fraţii, spun drept. Ca fraţii, chiar dacă el avea de toate la părinţi, iar eu întruchipam definiţia nobilei sărăcii, căci liota de odrasle pe care le adusese mama pe lume a trebuit a fi pusă, pe rînd, fiecare la casa sa, fapt ce a tot împuţinat avuţia familială.

Şi, totuşi, la fiecare Paşti, mama îmi cumpăra tenişi, trening şi bască, pe care le îmbrăcam în dimineaţa primei zile de sărbătoare, după care defilam ţanţoş pe uliţă şi pe drumul principal pînă la Dănuţ acasă, nerăbdător să mă vadă lumea şi la patru ace, nu numai desculţ şi în cămeşoiul de in, mai lung şi mai larg decît rochiţa unei copchile de vreo paişpe ani.

La Dănuţ, belşugul nu mai încăpea pe masă. Normal că ţaţa Margareta şi bădia Costică, părinţii lui, mă-mbiau cu delicatese nemaivăzute de mine pînă atunci. Normal, căci ăst frate mai mare al meu ajunsese şeful cantinei Uzinei de la Săvineşti, treabă care-i aducea rîvnită îndestulare. Îmbuc cu precauţie una şi alta, cu ochii la Lucica, singura lor fiică, şi la Dănuţ, singurul lor băiat, amîndoi îmbrăcaţi în veşminte de gală, copii îngrijiţi şi educaţi. Copii frumoşi, ce mai...

Răsfăţaţii ăştia mîncau cu furculiţa, apoi îşi ştergeau gurile cu un prosopel colorat, folosit la marile ospeţe de către boierii din filmele văzute la căminul cultural. Chestia asta mă intimida şi abia aşteptam să luăm amîndoi drumul către crîşma lui David Haim, locul unde, duminicile de dinafara posturilor şi la sărbătorile religioase, se desfăşura hora strămoşească, locul unde flăcăii satului construiau vestitul scrînciob, care era şi atracţia noastră, a copchilaraiei, dar şi a flăcăilor satului, pentru că în scaunele rotite de hulubele îmbrăcate cu cetină de brad îşi înghesuiau şi-şi pupau pe furiş drăguţele, îndeosebi fecioarele de măritat.

Carevasăzică, abia aşteptam s-o zbughim, pînă ca bădia Costică s-o facă iar pe şeful Sanepidului. Adică să controleze dacă-mi sînt curate cele două urechi, bietele, căci prea îndeajuns mi-au fost lungite, din pricina nespălării, de către cel mai mare frate al meu, care se pretindea a fi al doilea nostru tată, şi care mă înfricoşa mai dihai decît cel ce era titular al procreării mele, vă garantez.

Bădia Costică era un om la vreun metru nouăzeci, frumos şi niciodată prost. Era respectat şi de către consăteni, şi de către ştăbărimea de la Săvineşti. Avea prieteni şi mulţi, şi buni, pe care-i văzusem de multe ori ca oaspeţi de seamă în frumoasa sa gospodărie. Era, cu alte cuvinte, unul dintre fruntaşii satului, chestie de care fireşte că era mîndru. Şi fudul, şi încrezut, bîrfeau unii, calităţi transmise genetic numai lui fiu-su, Dănuţ...

Bădia se ridică de la masă, semn că avem încuviinţarea de a pleca la scrînciob. Zicem amîndoi boda-proste şi facem semnul crucii, cu ochii aţintiţi la poartă, normal. Cu toate că în seara ajunului Paştelui, mama îmi zolise cu maximă răspundere fizicul, tot mă temeam că frate-miu, cusurgiu fără de leac, era imposibil să nu-mi descopere măcar o urmă de rapăn pe după urechi. Cînd dăm să plecăm, Bădia ne strigă pe amîndoi, indicîndu-ne să-l urmăm înspre bucătărie. În faţa uşii, cu aerul său autoritar, ne învederează să fim cuminţi şi respectuoşi. Îi întinde lui fecior-su o bancnotă de 5 lei. Acelaşi gest îl face şi cu mine. Cînd tocmai îndesam banii în buzunarul cu fermoar al bluzei de trening, bădia mă şi  atenţionează:

-        Trăian, tu eşti mai mare, ai grijă să nu-l bată cineva pe Dănuţ!

-        Da, Bădie, am grijă!, răspund fără clipire, încredinţat că, gata, am scăpat de controlul său sanepidic.

Ieşim pe poartă şi-o luăm la deal, către crîşma lu’ David Haim. Sînt vreo cinci sute de metri de străbătut, aşa că ne reglăm mersul cătînd înspre porţile oamenilor, doar-doar ne-o vedea cineva cît de fercheşi sîntem. Dănuţ, recunosc, e mai elegant decît mine. Poartă sandale, pantaloni la dungă, cămaşă şi bască albe, peste care ţaţa Margareta a turnat îndestulă apă de colonie, ca şi cum l-ar fi îmbălsămat. Pute el, put eu?!, greu să-şi de cineva seama, căci mergem mînă-n mînă, ca siamezii.

Pe prispa casei lui David Haim, muzicanţii de la Frumoasa începuseră a sufla în alămuri, la ordinul dragomanului, cum era numit organizatorul horei şi al scrînciobului satului. Ne înghesuim şi noi, deoparte şi de alta a scrînciobului, aşteptînd ca cei doi flăcăi care roteau utilajul să ne ia leul şi să ne suie-n scaune. Al dracului, Frăsinel alui Ghiontac se-mpinge să fure rîndul şi-l zbrînceşte cît-colo pe Dănuţ. Mintenaş, îmi sare ţandăra, doar sînt bodigardul lui, îl prind pe ţugulan de-o aripă şi-l miluesc c-o stîngă la coaste, aşa, pe măsura renumelui meu de Baştulea. Vitejia nu-mi fu în zadar, căci, la prima oprire a scrînciobului, am şi ocupat banca ce tocmai se eliberase.

După vreo cinci minute de distracţie, coborîm şi-o luăm şmechereşte printre sălciile şi salcîmii ce străjuiesc ambele maluri ale pîrîuaşului ce izvărăşte din burta dealului Iepii şi curge la vale, pînă-n albia pîrîului cel mare. Pîndim perechile de flăcăi şi fete, care se pitesc printre pletoasele ramuri înfrunzite şi se dedau la furişate îmbrăţişări şi pupături feciorelnice. Ne hlizim de fiecare dată cînd le tulburăm ăst preludiu şi o zbughim ştrengăreşte mai departe, doar-doar o voi surprinde şi pe sor-mea, Aneta, în păcat, să am cu ce o şantaja. Adică, să nu mă pîrască părinţilor atunci cînd împrejurările mă-mpingeau la comiterea a nu întotdeauna inspiratelor mele boroboaţe. Eşec total, frumoasa mea soră, care să fi numărat vreo 15 ani, nu e în peisaj, semn că în puţinul timp de cînd părinţii i-au dat voie să iasă la horă, nici un flăcău n-a izbutit s-o farmece.

Coborîm pe malul celălalt şi belim ochii la pista de popice, amenajată pe drumuşorul paralel cu pîrîuaşul, perpendicular pe drumul principal al satului. Aici, au voie să popicărească şi să parieze numai flăcăi cu armata făcută şi bărbaţii nu de mult însuraţi. Nu vă spun că era locul unde se putea obţine un ciubuc, făcînd-o pe băiatul de mingi, adică să aşezi popicele pe poziţie, ca jocul să reînceapă. Ciubuc ieşea şi la celălalt capăt al pistei, căci jucătorii şi pariorii ce chibiţau şi făceau galerie te trimiteau la crîşmă după băutură, care se ducea pe şoseaua gîturilor lor fără vreo stavilă.

Aşa că după vreun ceas de zăbavă aici, pornim către tăpşanul de dinaintea casei lui David Haim, unde horele şi sîrbele se jucau tot mai vîrtos, pe măsură ce băietanii se dedulceau cu îndestulă glojgăială. Pe sor-mea o juca un flăcău îmbrăcat în ţinută militară, sergent parcă, venit acasă în permisie, de Paşti. Ne apropiem să vedem cine-i individul, pentru ca, la nevoie, să am ce raporta acasă. Nu era din satul nostru, dar, ca să se pună bine cu noi, instruitul ne-a cinstit mintenaş cu o îngheţată la cornet, cumpărată milităreşte de la căruţa unui ţigănoi din Buhuşi, ce deschisese piaţă în satul nostru de bunicică vreme.

Cu vreo trei ceasuri înainte de asfinţitul soarelui, frînţi şi sătui de distracţie, am plecat către casele noastre, c-aşa era regula. Urma a doua zi de Paşti, urma altă petrecere...

 

Ş-acum vreo cincizeci de ani, şi pînă-n zilele nenorocitei ăsteia de pandemii, în satul nostru şi, desigur, în toate cele din Moldova, era obiceiul ca în a doua zi de Paşti, la casa părinţilor aflaţi încă în viaţă să se adune toţi copiii lor, cu nurori şi gineri, neabătut însoţiţi de propriile lor vlăstare, nepoţii pe care mama şi tata îi îndrăgeau fără de margini.

Aşadar, în a doua zi a Învierii Domnului, ograda se umplea de urmaşii Aristiţei şi ai lui Ion Socea, care, în acele vremuri, abia trecuseră de şaizeci de ani. Astă întîlnire se petrecea odată pe an, de Paşti, şi era evenimentul aşteptat de toţi, dar mai cu seamă de mine, mezinul. De bună seamă, o disciplină anume făcea ca întîiul care deschidea poarta părintească să fie fratele cel mare, Costică, însoţit de ţaţa Margareta, nevasta lui, şi de cei doi copii, Lucica şi, respectiv, Dănuţ. Urmau, în ordinea naşterii lor, Ion, cu soţia sa, Saveta, şi copiii Monica, Marius şi Silvica. Apoi, sora cea mai mare, Maria, cu bărba-su, Costică, şi cu băieţii Costel şi Nicu. Tocmai de la Slobozia, sat aflat la vreo zece kilometri de noi, apărea şi frate-miu Gheorghe cu nevastă-sa Dana, de mînă cu fiica lor Carmen. După puţin timp, din susul satului, coborau sor-mea Rozîna şi bărba-su Ionel, alături de copiii lor Nelu, Felicia şi Ticu. Din îndepărtatul Paşcani, aduşi de tren pînă-n gara Roznov, ajungeau şi următorii fraţi, adică Vasile cu nevasta sa, Lucreţia, însoţiţi de odraslele lor Cristian şi Daniel, şi, desigur, Mihai, cu nevasta de atunci, Florica. După Mihai, urmam, în ordinea vîrstei, Aneta şi eu, ultimul născut, „din deşeuri”, cum decretase inimitabil al doilea frate mai mare, Ion.

Fiecare dintre copii intra în curtea casei părinteşti precum într-un templu, sfioşi, emoţionaţi şi respectuoşi, cum rar se mai întîmplă în ziua de astăzi, inclusiv la sate. Înaintea prispei, îi aştepta tata şi mama. Amîndoi erau pupaţi şi îmbrăţişaţi, amîndoi îşi lăsau sărutate mîinile, în semn de binecuvîntare. Fiecare nepot şi, slavă Domnului!, pe atunci erau vreo unsprezece, era pupat pe amîndoi obrajii, fiecare primea cîte o monedă de 3 lei, bacşişul deschizător de spornică agoniseală în viaţă.

Nu cumva să credeţi c-am fost vreun mototol. Vă conjur să vă imaginaţi cum mă plantam precum popîndăul în dreapta părinţilor mei, aşteptînd să primesc tainul, adică bacşişul cuvenit lui Prîslea. Vă spun drept că pînă şi cel mai nevoiaş dintre fraţii mei, tot mă miluia cu un leuţ. Aşa că, una peste alta, făceam vreo zece lei, sumă îndestulătoare pentru distracţia din a treia zi de Paşti.

Începea, carevasăzică, ospăţul. Mama îi distribuia pe toţi la îndeplinit cele sarcini pregătitoare. Adică bărbaţii scoteau din magazie mesele şi băncile cele lungi, folosite la praznice şi la nunţi, şi le aşezau în livadă, la umbra a doi cireşi, falnici precît stejarul din Borzeşti. Îndeaproape, femeile întindeau feţele de masă şi lăicerele pe bănci, după care urmau castroanele cu zamă de cucoş, specialitate tradiţională de întîia zi a Învierii Domnului, pe care numai mama o putea prepara într-atît de dumnezeiască.

Oameni buni, urmau sarmalele, învelite în foi de potbal şi fasolică, fierte într-o oală de lut de vreo 15 kile în cuptiorul nostru muşatin, cuptior lucrat după instrucţiunile tehnice dictate de însăşi Maria Vochiţa - Basaraba, a treia consoartă a Sfîntului Ştefan cel Mare, în vremurile rătăcirilor sale voievodale prin teritoriile răzăşeşti ale Regatului meu Natal.

„Mîncai, cinsteai şi iar mîncai şi cinsteai, pînă pocneai!”, vorba cronicarului, c-aşa erau acele vremuri, netulburate de avortonii ăstei lumi prea „civilizate”.