Dictatura nesimţirii
E sîmbătă, 21 noiembrie 2020. Dis de dimineaţă, mă-ndrept către locul adunării plebei pescare, golfulețul dăruit nouă de mama natură, după strașnica revărsare a rîului Bistrița din 2005, în zona fostei măngălării ce-a funcționat mulți ani înainte de 89 aici, mai la deal cu vreo două sute de metri de podul de la Roznov. Mă pornesc la drum încercat de o febrilitate dușmănoasă, stare pricinuită de cele șapte luni de absenţă de la forumul nostru pescăresc. Absență datorată, mai întîi, prohibiţiei, apoi convalescenţei precaute, prelungite, de după operaţiile de cataracată suportate în iunie şi, respectiv, în august, la o clinică din Bacău.
Purced, așadar, încătră ăst azimut încă
șocat de oroarea petrecută cu o săptămînă în urmă la Spitalul Județean
de Urgență din Piatra Neamț, unde, în secția ATI-Covid, a izbucnit un teribil
incendiu, care a provocat moartea a zece oameni, 7 bărbați și 3 femei, cîțiva
dintre ei deja depășind faza critică a bolii și așteptînd externarea. N-au mai
apucat, au decedat năprasnic și nedrept, victime ale superficialităților și neglijențelor,
a impotenței sistemului sanitar românesc, condamnat la incompetență, amatorism
și arbitrariu de către politicienii ultimilor 30 de ani, în nestăvilita lor
foame de căpătuială.
Ard de
nerăbdare să-mi revăd companionii, aşa că îmi iau inima în dinţi şi plonjez în infernala aglomeraţie ce se naşte în fiecare sîmbătă la
intersecţia Chintinici, intersecție
care deschide
cale către generoasele spaţii unde, de peste o sută de ani, se desfăşoară
tradiţionalul iarmaroc şi, de vreo trei decenii, vestitul bazar. Aici, unde
s-adună lumea de pe lume: comercianţi - tarabagii și ambulanți, agricultori,
crescători de animale, prestatori de alba-neagra și, desigur, nelipsiții șuți
de portofele... Se-nţelege că din peisaj nu lipsesc muşteriii, care vin şi cu
maşinile, cu căruţele şi alte tartarete, și pe propriile picioare, ca să caşte
gura, să cumpere, sau să chibiţeze la tîrguieli, aşa precum se întîmpla şi acum
o sută de ani…
Încă de la intrare, zăpăceala
depășește definiția sa din Dex, chiar dacă „starea de alertă” impune regulile de distanțare
fizică și socială proclamate de Arafat&compania. Un tînăr și o fătucă
bengoasă deja au furat terenul dinspre astă intrare în bazar, îți și pun
piedică, cerșindu-ți atenția cu propoziții șchioape, anevoie perceptibile,
rostite de vai gurile lor acoperite de măști galbene. E clar, ăștia sînt solii
liberalilor, trimiși triumfal de cosmanciucii județeni să convingă lumea ca la
alegeri generale din 6 decembrie să-i voteze pe parlamentarii care să desemneze
„Guvernul meu”, atît de jinduit de surdo-mutul Johannis. Înșfac cele două
flaiere cu neprefăcută compasiune, gîndindu-mă la frigul și, nu rareori, la
ocările pe care le îndură făcînd campanie electorală unor marditori de avuție
națională.
Normal, că la nici douăzeci de
metri
înspre buricul bazarului, pesediștii au format și ei un dispozitiv de acroșat
cetățeanul. Număr 4 pesediste și 3 însoțitori, care, la concurență cu galbenii,
își fîlfîiau eșarfele roșii mai abitir decît armia lui Ponta pe Arena Națională,
pe 20 septembrie 2014, cînd și-a lansat candidatura la Președinție…Ăștia mă
miluiesc cu o mască roșie, strecurată între paginile unui ziar de campanie.
Normal că le mulțumesc, grăbit înspre jobul meu din acea zi atît de așteptată.
Normal, că pînă a traversa podul de peste Bistrița, și pe stînga, și pe
dreapta, la distanțe îngăduitoare, în mulțimea zăbăucă zărești și mesageri ai
AUR, și ai USR-PLUS, și ai PMP, și ai Pro România, zărești și milițieni rutieri, și locali, și jandarmi
răsfirați ici-colo, căscînd gura neputincioși la mișcările intempestive ale
acestei populații parcă lipsite de orizont, nepăsătoare față de prescrierile
ucazului de prelungire a stării de alertă, lansat de guvern pentru nu mai știu
a cîta oară...
Ei bine, conchid, toată lumea
își vede
de propriile interese, nimănui nu-i pasă de nimeni, că-i politician, milițian
sau civil, asta-i viața, ne împinge înainte, compasiunea e categorie efemeră ce
se mimează ocazional, atunci cînd ceva nedeslușit ți-o impune. Așadar, fiecare
merge mai departe, purtat de propriile interese, cu grabă, fără cruțare de sine,
așa că reintru în vîltoarea cotidiană și parchez pe malul bălții pe care n-o
mai văzusem de atîta multă vreme.
Bineînțeles, îmi scald ochii cei noi în oglinda apei
în care se reflectă unduirile pîlcurilor de stuf crescut maiestuos, mai cu
seamă în locurile în care lumina soarelui zăbovește nezgîrcit peste zi…
Întreg poporul pescăresc e la
datorie,
adică fiecare-și păstrează locul obișnuit. Aproape toți se ridică de pe
scăunele și mă salută neprefăcut, cu dragul sincer al revederii.
Cătălin Verdeș, cu care am mai vorbit la telefon, mă
și întîmpină crecetîndu-mi mutra acum nedecorată de ochelarii de vedere, așa
precum și el, și ceilalți erau obișnuiți. Normal că, întrebîndu-mă cum mă simt
după cele operații, mă și invită:
-
Dom Trăian, hai aici, că ți-am ținut locul. Eu mă dau mai la vale…
Îndrept
ochii cei noi, scăpați de cataractă, înspre locul sugerat. Lîngă Ionel Dăscălescu
– prietenul a toată lumea, îl zăresc și pe nea Vasile Stan-Lăzărică,
silvicultor la bază și, acum, pensionar-pescar de vază, cel care e un fel de
administrator al bălții, căci se îngrijește și de destufizare, adică de
amenajarea standurilor de pescuit, și de decolmatarea zonelor în care ultimele
puhoaie au cărat nămol și prundiș, resturi vegetale și lemnoase.
Carevasăzică,
văzîndu-mă fără consacrații mei ochelari, mulți dintre companioni s-au lămurit
că prealunga mea absență de pe baltă n-a fost pricinuită de covid, așa precum
auzisem că se bîrfise, uneori…
Bucuroasă că-s încă viu și
încă-n viață, mai toată pescărimea mă consolează cum că n-am pierdut mare lucru,
întrucît, după prohibiție, rîul Bistrița a fost „persecutat” cînd de puhoaie,
cînd de noroiul deversat de către balastierele din amonte…
-
Dom Trăian, îmi strigă de după mască minunatul om și pescar Vasile Rotărașu, s-o
dus naibii tot. Dacă nu-i puhoi, e poluarea cu nămol. Zici că apa-i „cir”, nu
alta. Rar să mai prinzi o captură dolofană, precum în anii din urmă…
Asta-i
obida lui nea Vasile Rotărașu, meseriașul care, alături de Jan Horia, de Cosmin
Grigore și Marius Bardache, m-a învățat multe secrete de tehnică a lansării,
momirii și nădirii, de confecționat monturile adecvate pretențioaselor specii
ce populează un rîu de munte precum Bistrița…
-
Dom Trăian, intervine Pîsdosu, degeaba am reclamat la ajevepeseu, la apele
române, la protecția mediului, degeaba s-o scris și-n ziare. Cînd nu vine puhoiul,
șmecherii de la barajul de la Reconstrucția dau drumul la apa acumulată, ca să
mai dilueze otrăvurile pe care balastierele din amonte le deversează în rîu. Cînd
lipsesc toate nenorocirile astea, avem parte de cormorani. Nici la televizor
n-am văzut așa ceva. Cîrduri de sute și sute atacă și nimicesc toată peștimea
din știoalnele cele mari.
Ai dracu, ucid sau schilodesc
peștii, nu-i înghit pe toți, îi abandonează în apă sau pe maluri. N-ai ce le
face, că-s ocrotiți de lege. Așa-i la noi, dom Trăian, plătim degeaba
cotizația, toți au proptele politice, dar-ar covidu-n ei de mafioți!...
Ascult,
de bună seamă revoltat, deși toate astea nu-s chiar noutăți pentru mine.
Împărtășesc, prin urmare, astă lehamite cu solidară deferență, căci ce-aș putea
adăuga eu tot de prisos ar fi. Pescărimea pare captivată de monologurile celor
de mai sus, nicidecum de mișcările plutelor pe luciul apei. Apoi, inevitabil,
Tuberculosu, care încă nu-și remarcase prezența, mă abordează cu sinceră
preocupare:
-
Dom Trăian, au avut noroc prietenii matale…Scăpaseră de covid, dar
puteau muri arși de vii…
Aproape
toți de pe baltă știau despre cine-i vorba, căci sînt bine cunoscuți și
respectați nu numai în Roznov. Norocul lor a fost că, în seara precedentă
incendiului de la Spitalul de Urgență din Piatra Neamț, cei doi prieteni ai mei
fuseseră mutați din salonul unde a izbucnit focul, în altul.
Ei
bine, Tuberculosu dădu startul dezbaterii noastre privitoare la tragedia petrecută
cu o săptămînă în urmă la sus-zisul spital. Și, ca și cum se adresa doar mie,
începu:
-
Oameni buni, au murit 10 oameni și alți vreo 6 sînt grav răniți. Unii au
fost duși la spitalul ăla mobil de la Lețcani, săracul doctor Cătălin Denciu-salvatorul
erou a ajuns în Belgia, că în România n-au putut să-l trateze. Cine răspunde?!
Nimeni, o să vedeți. Cică, o venit ăl mare procuror, ăl care încă o caută pe
Elodia…
Tuberculosul s-așază iar pe scăunel. Pare nemulțumit
că nimeni nu-l contrazice. Trage pluta din baltă, schimbă momeala, reglează
adîncimea monturii și-aruncă în buza unui pîlc de papură. Dă la caras, dă cu
pufuleț, momeala sa secretă, îmi zic, gîndindu-mă să pun și eu în cîrlig un
trînj, recoltat din pădure de prietenul Corsaru, poate-poate ademenesc vreun
clean...
Cînd să execut operațiunea, aud vocea autoritară a justițiarului
Țîlică Vorghitu, colegul meu de generală, electrician de meserie, convertit la
pescăreală nu de prea multă vreme:
-
Nu răspunde nimeni, domle. Unde-ați mai auzit ca-n unșpe luni spitalul
să fi avut 8 directori. Mă lămurește cineva că n-au fost puși politic?! Domle,
politic sau pe șpagă, să vă fie clar. S-a aprins injectomatul și a izbucnit
flacăra, cică. Domle, instalația electrică a fost subdimensionată și, deci,
suprasolicitată. Au furat conductorii electrici, prizele, dozele,
stabilizatoarele și-au montat chinezisme de doi lei. Da spune vreun meseriaș
care a lucrat acolo ceva? Au făcut treabă de mîntuială, cu ce le-a dat patronul,
ca să aibă de unde da șpaga…
Multă vreme, nici pîs! nu s-a auzit pe baltă. Clar,
fiecare dintre cei vreo 7 pescari, cîți ne aflam la datorie, părea pierdut în
propriile gînduri. Ca și mie, fiecăruia i se derulau în minte imaginile iadului
întîmplat la spitalul pietrean. Tăceam cu toții, arătînd un moment de
reculegere închinat memoriei celor dispăruți numai din vina de a fi fost
oameni. Oameni care se mai și îmbolnăvesc și care, firesc, mai ajung la spital
din pricini mai mereu străine de ei. Ajung la spital să se vindece, nu să
moară!... Ajung victime ale nimicniciei umane, căci nu îndrăznească nimeni a-mi
spune că spurcata covidenie nu e elaborarea preacurviților savanți care în loc
să-și închine geniul lor bunăstării ființei umane și-l fac zălog diavolilor
ăstei lumi, politicieni și multi-multi miliardari…
Ca și cum mi-a deslușit gîndurile, Tuberculosu abia
aștepta să-mi curme surdele-mi frămîntări:
-
Dom Trăian, păi, trebe să fii nebun să te mai duci la spital. Tușești,
strănuți sau transpiri oleacă, gata, te saltă desepeu că ai covid. Am avut
de-atîtea ori și gripă, și bronșită… Tușeam de-mi plesneau corzile vocale și tot
nu mă lua dracu. Mă duceam la medicul de familie, îmi dădea paracetamol,
aspirină sau nurofen, făceam baie la picioare cu apă fierbinte și sare
grunjoasă, îmi aplica nevastă-mea cîte-o frecție, udam de transpirație
două-trei rînduri de pijamale și-n două-trei zile eram pe picioare. Păi, acum
mi-e și frică să merg la dispensar, că te pîndesc dulăii desepeului. Te scobesc
în fundul nasului și-n cerul gurii, îți pun mucii în șmecheria aia de-i zice
test și, gata!, ești pozitiv. Te duc la spital și te omoară. Trebuie nu
trebuie, bagă oxigen în tine de-ți pocnesc plămînii. Numai eu știu cîți au
pățit asta. Mi-o spus mie o asistentă că medicamentele din protocolul ăla sînt
frecție la un picior de lemn, că nu toți știu să regleze oxigenul la cei
intubați, că multor cadre medicale nu le prea pasă de ăști bolnavi, chiar dacă
au ditai salariile și mai primesc și sporuri grase că se expun la covid, cică.
Da, au murit cîțiva medici, asistenți și ambulanțieri, așa e, ierte-i Domnul!
Propaganda a decretat că de covid, n-a zis nimic că săracii aveau și anumite
boli care nu le dădea voie la prea mult efort și expunere. Ăsta-i adevărul,
veți vedea!...
Nu-mi amintesc cam cît timp, cu toți am rămas invadați
de tăcere. A neputinței, a fatalismului implacabil. Cineva parcă pomenise de
atît de promisul, așteptatul și miraculosul vaccin, la naiba…Da, nu-mi amintesc
dacă și ce-a mai zis unul-altul, căci…
În minte mi-a apărut doamna
Tatiana Gavril, victimă a acestui nenorocit incendiu. Mama Tatiana a celor șase proprii
copii, dar și a altor cîteva sute, pe care i-a crescut, îngrijit, educat și
încredințat societății în cei vreo 25 de ani de viață a căminului pentru copii
orfani sau nevoiași de la Dobreni. Acolo, cu soțul său Mihai și, evident, cu
fii mai măricei, s-a dedicat salvării mlădițelor omenești părăsite de noroc, de
proprii părinți, copii cărora familia Gavril le-a schimbat destinele, ce
înainte le fuseseră parcă ireparabil pecetluite.
Am fost de mai multe ori la Căminul de la
Dobreni, așezămînt edificat, dotat și gospodărit prin eforturile acestei
pilduitoare familii. Am fost invitat și de Mihai Gavril, am fost și-n misiune
reportericească. Am fost privilegiat să admir minuția organizării și
desfășurării tuturor activităților de aici, conformate nevoilor fiecărui copil,
căci doar puțini erau de aceeași vîrstă. Ce poți să mai spui văzînd că un copil
al nimănui, abandonat sau înstrăinat, aici a căpătat identitate, aici a
crescut, s-a dezvoltat, a dobîndit o meserie sau a ajuns student, apoi și-a
întemeiat propria familie, neuitînd niciodată de Mama Tatiana…
Cum, Dumnezeule, ca un
asemenea om
să sfîrșească atît de nemilos, de nedrept și prematur?!... Prin ce clipe
groaznice a trecut și ea, și ceilalți creștini, fără cruțare, perpeliți de
scrum, de fum și flăcări…Cumplita durere încercată de Tatiana a distrus
familia, prietenii, copiii de la Căminul din Dobreni. Răspunde cineva de
cumplita tragedie ce a lovit această minunată familie?!...
Răspunde cineva de sfîrșitul
incredibil al lui Mircea Covătaru, campion și antrenor emerit de lupte, descoperitor și
șlefuitor de talente și pentru loturile naționale, și pentru cluburi din
Capitală, și pentru clubul Ceahlăul?!...
Sigur, și pe el, doar familia, prietenii și elevii cu
care a cucerit medalii la olimpiadă, la campionate mondiale, europene,
balcanice și naționale, competiții la care s-a cîntat imnul României, pe
podiumul cărora a fluturat drapelul naţional, îl au în neuitare. Autorități,
municipalități, administrații și alte asemenea structuri să risipească vreo
lacrimă, vreun gînd de pietate în memoria sa, feri-Doamne!...
În memoria sa și a celorlalți oameni uciși nemernic de
superficialitatea, lăcomia și neomenia unor indivizi fără scrupule, fără
Dumnezeu…
Școala cea fără
de pereche
O stare anume, o revoltă neputincioasă mă cotropise.
Par iar al nimănui, eșuat pe malul bălții, parcă vorbind singur…
În simțiri, mă readuce Țîlică Vorghitu, care nici nu
știu cînd a ajuns de pe malul de vizavi chiar lîngă mine.
-
Traiane, ce mai știi de colegii de clasă, de la Luminiș?, mă-ntreabă el, încredințat că
sînt cel potrivit a-i satisfice curiozitatea.
Țîlică
s-a-ntors acasă de vreo cîțiva ani, odată cu pensionarea. După terminarea
școlii generale, în 1969, și el, și alți colegi au plecat la școli profesionale
prin Banat, Brașov sau București. Toți dintre ei au învățat meserii, s-au
angajat la diverse întreprinderi industriale sau agricole, și-au întemeiat
familii.
În
acele vremuri, și la școlile de ucenici, și la cele profesionale statul
asigura, gratuit, toate condițiile, cu obligația ca la absolvire să te angajezi
la întreprinderea cu care semnai contract, încă de la admitere. Din diverse
pricini, mulți dintre foștii colegi, și au fost plecați cu zecile, nu s-au mai
întors în satul natal. Puțini au revenit la casele părintești, și asta după
pensionare, după ce le-au construit un rost propriilor copii. Între ăști puțini
e și Țîlică Vorghitu, care a lucrat ca lăcătuș mecanic la o mare uzină din
Timișoara, pe care îl asculți cu mare plăcere, cucerit de darul lui de povesti
cu vorbă bănățeană.
De bună seamă, îi spun ce știam despre cei ce mi-i aminteam acum, după
peste 50 de ani. Și, normal, am început cu Ana Socea, premianta clasei, care a
ajuns economist și director al mai multor bănci, acum stabilită la Cluj-Napoca,
unde cele două fiice ale sale dezvoltă cariere tare frumoase. Apoi, de Petrică
Lupu, meseriaș de prima mînă, întors la pensie din Italia, unde le-a fost
maistru multor broscari. De Bițu Toma, revenit și el de la uzina de uraniu de
la Feldioara. Nu mai știam nimic de Vasile Oțel, Gheorghe Miron, Vasilică Ciubotaru,
de Neculai Marian, Vasile Dobaru și Costică Chindea, de Gelu Capraru, Angela
Leonte și Ermil Turcu, de Elena și Viorica Albet, de Maria Turcu, Catană Rica,
de Vasile Mihai-Borș, Lică Stănoi, Neculai Leonte, Margareta Bîrcoci și Maria
Topilă. Aflasem, și-mi confirmase și bunul prieten Rică Albet – și el fost
coleg de clasă, că Gheorghe Topilă, Nicușor Bîrsan, Mihai Adăscăliței, Nana
Zbranca, Milioara Mereuță și Nicuță Pavel s-au dus la Domnul înainte de vreme….
Stimații mei, întîlnirea cu Țîlică mi-a îndreptat mintea către
anii petrecuți ca elev al școlii din satul natal, Luminiș. După clasa a V-a,
isprăvită la Piatra Neamț, din pricini financiare, părinții m-au retras acasă,
urmînd să fac naveta de trei ori pe săptămînă, după amiaza, la cursurile de
instrument, teorie și solfegii și orchestră.
Bineînțeles, întîlnirea cu noii colegi a decurs
într-un registru aparte, căci toți aflaseră că veneam de la oraș, treabă care
le inducea și invidie, și curiozitate, și dorința de a nu le tulbura ierarhiile
deja stabilite prin forța mușchilor. Spun drept că acei care au îndrăznit a-și
măsura cu mine puterea s-au lămurit pe dată, căci „expertiza” de băiat de
cartier, dobîndită pe baricadele luptelor stradale din Piatra Neamț a fost tare
eficientă și lămuritoare. Așa încît, imediat am semnat cu gașca josenilor,
adică a celor care locuiam la vale de școală, în staful căreia am și fost consfințit
titular. Astă socoteală a impus respect în rîndul găștii susenilor, adică a
celor care locuiau la deal de școală, cu care intram în coliziune mai ales la
sfîrșitul săptămînii, după orele de curs.
Cît
despre cealaltă ierarhie, a celor mai buni la carte, lider era Ana
Socea, o copilă tare deșteaptă și silitoare, pe care începusem și s-o îndrăgesc,
și să o secondez, chiar din primul trimestru, sus-semnatul rămînînd al doilea
premiant pînă la finalul clasei a VIII-a.
Iubiți
contemporani, sînt sigur că și anii voștri de școală v-au fost neasemuiți,
precum ai mei.
Spun
drept că școala din satul meu natal nu suporta concurența celei de la oraș, de
la care venisem și, deci, îmi servea și ca termen de comparație.
Prin
urmare, învățam în școala veche, construită pe la începutul secolului
nouăsprezece, clădire care și-acum, la peste o sută de ani, încă e pe picioare,
încă împrăștie parfumul cel de odinioară, încă transmite spiritul sutelor de
învățători și profesori care au slujit-o, precum și al miilor de elevi care au
absolvit-o. Cum să nu-ți amintești și să le aduci cuvenit omagiu dascălilor de
la care ai învățat atîtea și-atîtea lucruri, care se dăruiau elevilor precum
propriilor copii. Nu știu dacă dăscălimea de astăzi înfățișează demnitatea,
ținuta morală și profesională ale celor de odinioară, nu știu...
Cu cîtă luare-aminte îți însușeai conduita și lecțiile predate de Maria
Agavriloaiei, directoarea școlii, fiica pilduitorului domn învățător Ghiță
Mancaș. Cum să-l uiți pe minunatul profesor Vasile Agavriloaiei, cel care a
întemeiat cel mai modern cămin cultural din județ, cămin cu sală în amfiteatru,
culise, bibliotecă și recuzita necesară montării anumitor spectacole. Cămin
construit și cu munca voluntară a sătenilor, tineri și elevi, cămin „reabilitat”
cu parale europene acum cîțiva ani, cică. Zic „cică”, pentru că deja e o
parodie, cortina, culisele, biblioteca și recuzita dispărînd din proiect, iar
gresia de pe treptele de la intrare a rămas pe locul ei doar pînă la inaugurare.
Dar cine să respecte munca profesorului Vasile
Agavriloaie, care, deși născut în altă localitate, a desfășurat o exemplară
activitate cultural-artistică în satul nostru, sat căruia s-a dedicat precum un
adevărat fiu, fără de cruțare. Cel datorită căruia, pe scena căminului am văzut
„Afară-i vopsit gardu`, înăuntru-i leopardul” a lui Alecu Popovici, montare a
Teatrului Tineretului, pe „Tache, Ianke și Cadâr” a lui Victor Ion Popa, pe
Sofia Vicoveanca, pe Irina Loghin, pe Benone Sinulescu etc. Cel datorită căruia, în
concursurile-spectacol „Dialog pe aceeași scenă”, ce se desfășurau între
comunele județului, căminul nostru era mereu cîștigător, ajungînd pînă-n
etapele naționale.
Mărturisesc, stimații mei, că și acum îmi amintesc de lecțiile de
„agricultură” pe care Domnul Ghiță Mancaș ni le preda pe terenul agricol al
școlii. Acolo făceam și practica agricolă, adică învățam cum se pregătește
terenul pentru plantarea răsadurilor, a cartofului, mieiului sau porumbului,
cum se fac tăierile și altoirea pomilor fructiferi, căci elevii erau obligați
să aducă de acasă uneltele potrivite fiecărie lucrări, din fiecare sezon.
Acolo ne preda și lecții de apicultură, căci Domnul
avea și 10 stupi, rînduiți de-a lungul pomilor deșirați pe lîngă gardul lui
Traian Ilie, vecinul de la deal al perimetrului academiei noastre școlare de
agricultură.
Apoi,
cum să uiți că tot la orele de agricultură, care se desfășurau sîmbăta, Domnul
ne ducea pe dealurile cele mai apropiate, Mihușca și Pleșa, unde ne arăta care
sînt plantele medicinale sau aromatice care creșteau pe zeci și zeci de
hectare, în care flora spontană prospera din belșug.
Deprindeam, prin urmare, cînd se recoltează fiecare specie și care-i sînt
virtuțile terapeutice. Niciodată, nimeni nu obosea, plictisea sau se moftorea, căci
Domnul îmbrățișa pe fiecare cu drag filial și ne stimula și cu note bune, și cu
inegalabile turte coapte pe plită. Coapte de Doamna, soția sa, operațiune la
care nu de puține ori asistam și noi, chemați fiind pe prispa bucătăriei casei
de lîngă școală. Nu uit a vă spune că, în acele vremuri, Domnul și Doamna
locuiau în casa învățătorilor construită de stat chiar lîngă școală și terenul
de practică agricolă.
În curte, Domnul amenajase o încăpere în care creștea viermi de
mătase și cu ajutorul nostru, căci toți elevii aveau sarcina ca, în sezonul
verdelui crud, să culeagă măcar o traistă de frunze de agud, banii obținuți în
urma vînzării gogoșilor intrînd în contul școlii, firește. Și, bineînțeles,
trebuie să menționez că mulți dintre săteni au deprins această îndeletnicire de
la Domnul Ghiță, îndeletnicire care aducea venituri suplimentare în gospodăria
fiecăruia.
Da, binecuvîntați cititori, conțineți că și celelalte
materii școlare întruneau deplina preocupare a profesorilor și conducerii
școlii noastre, întreaga dăscălime neprecupețindu-se ca elevii să
conștientizeze importanța atenției la predare, pregătirea temelor și a lecțiilor,
necesitatea lecturilor suplimentare. Cît despre celebrele de azi „meditații
particulare”, n-auzisem nici cît am fost elev la oraș, vă spun drept.
Așadar, una peste alta, astfel se desfășura
învățămîntul la sate, după reforma academicianului Spiru Haret, armean pornit de la
Dorohoi și ajuns la București, apoi la Sorbona, unde a studiat matematica și
fizica, fiind primul român care a obținut un doctorat la Paris. Deși putea să
rămînă în Franța, ca profesor universitar, căci se bucura de maxime aprecieri,
Spiru Haret s-a întors în România, la Universitatea București. S-a întors și
s-a consacrat învățămîntului și imperioasei nevoi de modernizare a sa, căci în
1899, de pildă, doar 22% din românime era știutoare de carte…
Spun aste lucruri pentru neuitare. Le spun și pentru comparație,
căci, bunăoară, în perioada 1897 - 1910, în țară s-au construit 2343 de școli,
din care 1980 au fost ridicate în 8 ani, ani în care Spiru Haret a fost, cu
intermitențe, în trei rînduri, ministrul Instrucțiunii Publice. Însușirea unei
meserii, învățămîntul practic, profesional la orașe și agricol la sate, erau
obiectivele lui Haret, ce încă se împlineau și-n a doua jumătate a anilor
șaizeci ai secolului trecut, cînd școlăream și eu în clasele I - VIII,
drăgăliță doamne. Spun aste lucruri cu tristețea că școala românească a început
a fi batjocorită mai cu seamă după 89, în ultimii 32 de ani, cum prea bine
știți, la cîrma ministerului – cînd al învățămîntului, cînd al educației! – perindîndu-se
zeci de miniștri, care mai de care mai „reformator”, adică mai mediocru și mai
supus politic.
De bună seamă, în minte-mi stăruie și cele nu puține isprăvi și boroboațe, căci,
la țară trăind, mama natură ne hrănea cu cel mai curat aer din lume, care ne
ținea și de foame, și de sete și, care, normal, ne stimula și pofta, și
imaginația de a sfida inerția și monotonia, împlinind binefacerile condiției
noastre de ființe nu fără de cusur.
Prin urmare, sînt de uitat aprigele războaie purtate
pe dealul Iepii, după ce lumea strîngea popușoii de pe ogoare, de oștile
„josenilor” și ale „susenilor”?!... Războaie pe care le planificam de
suficientă vreme încît oștenii să-și confecționeze puști, arcuri și săgeți,
paloșe și armuri, sulițe și săcălușe încărcate cu gămălii de chibrituri, pe
care, la începerea și, respectiv, la sfîrșitul războiului, le pocneau cei doi
arbitri ai încleștării anume a-ți sminti urechile de pe locurile lor…De bună
seamă, cînd josenii întruchipau oastea turcilor, susenii erau vitejii Sfîntului
Ștefan cel Mare. Pentru nesupărare, în următoarea rundă, cealaltă trupă avea
dreptul de a lupta sub flamura Marelui Voievod, a cărui oaste trebuia să biruie
de fiecare dată, normal.
Normal, pentru că fiecare dintre oșteni știam de
legendele
care grăiesc ba că în teritoriile noastre Marele Domn a avut crescătorii de
cai, ba că avut o ibovnică, pe care o vizita de fiecare dată cînd adăsta la
Curtea Domnească de la Piatra Neamț. Și, cînd surprins fiind de răzășul
consort, a fugit pe geam abandonîndu-și murga iapă, lăsînd istoriei numele
satului meu, Iapa.
A fugit pînă pe valea megieșă, a Calului, unde avea o
altă ibovnică, căci Sfîntul Voievod nu-și ostoia pohta de femei cu una cu două.
Și acolo, ca un făcut, în chiar crucea nopții, bărbatul mîndrei s-a-ntors
intempestiv acasă. De bună seamă, Voievodul a tulit-o și de astă dată,
nemaiavînd timp să-și încalece bidiviul, care a rămas predestinat a lăsa ăstui
loc numele Calu. Așa că fără vreun bodigard, pîrdalnicul Domn a fost nevoit s-o
taie vreo zece kilometri, pe cărări ce străbat munții Gorganu și Cernegura și
coboară perpendicular în Tîrgul Pietrei, la Curtea Domnească.
Iată, aste legende consfințesc denumirea de pînă-n
1965 a satelor Calu și, respectiv, Iapa. În ziua de azi, doar pîrîurile ce curg
de-a lungul celor două văi mai păstrează sus-pomenitele nume.
Ei bine, luptele noastre nu durau mai mult de un ceas, pentru că
înverșunarea cu care ne băteam te sleia de puteri sau îți fugărea pofta de
vitejie, imediat ce dușmanul te pălea pe unde era interzis de regulament, prin
părțile sensibile ale trupului. Drept care, arbitrii dictau încheierea
războiului, pentru un armistițiu ori definitiv, pe respectiva zi. Bunînțeles că,
șchiopătînd sau secați de durerea iscată de loviturile sau trîntele căpătate în
iureșul luptelor, răniții se întorceau la propriile domicilii, fiecare cătînd a
se ascunde de ochii părinților.
Bunînțeles că, pînă la următoarea rundă, gîndul
răzbunării te măcina. Așa încît, la școală, ne pîndeam unul pe altul doar- doar
s-o isca pricină de bumbăceală. Normal că și-n recreații, și la terminarea
orelor, șușoteam și puneam la cale cu membrii găștii aparținătoare acțiunea
răzbunării, așa precum ne cerea blazonul. Și, evident, cea mai bună zi era
sîmbăta, după cursurile de agricultură.
Nu mai țin minte dacă reprezentasem oastea Viteazului Ștefan sau a
turcilor, atunci cînd fusesm rănit. Oricum nu mai conta.
Conta
că în atelierul de tîmplărie al tatăului său, colegul Nicuță Pavel, asistat de
sus-semnatul și de Petrică Lupu, a confecționat o teribilă armă. Anume, de
capătul unui mîner din lemn, a fixat cu scoabe un lanț lung de vreun metru și gros
de vreo doi centimetri. L-am testat cam cum s-ar arcui pe spinarea sau pe
șalele adversarului, ș-am fost de acord amîntrei că doar o singură lovitură e
de ajuns ca împricinatul să sughițe îndelung după iertătorii lui strămoși…Prin
urmare, fiecare țineam pe rînd astă sculă, ascunsă în geantă, fără știrea
altcuiva, să ne fie la îndemînă cînd conflictul avea să izbucnească. Și,
normal, așa s-a și întîmplat, preabunilor.
Adică, într-o sîmbătă călduroasă și noroioasă a lui
martie,
după terminarea orelor de agricultură, fiecare luam, chipurile, drumul către casele
noastre părintești, în spate cu ghiozdanele și pe umeri cu hîrlețele, sapele
sau greblele cu care deja începusem lucrul în grădina școlii. Mergem grupați,
agale, pe drum la vale, cînd, din senin, Nicuță Pavel se trezește altoit cu un
pumn în față.
Frontul s-a deschis, căci mintenaș Petrică Lupu a
înșfăcat lanțul și l-a croit pe primul care i-a ieșit în cale. Durere mare,
căci individul și-a ridicat brațul ca să nu fie lovit peste cap. Al dracului
lanț s-a înfășurat pe antebrațul său. Nemaiizbutind să-l smulgă, Petrică Lupu
s-a lăsat păgubaș și a rupt-o la fugă, la vale. Am rămas singur-singurel să mă
bat cu vreo 3 dușmani, cărora li se alăturaseră ș-un moșneag ivit dintr-o curte
apropiată. Spun drept că lanțul, opera noastră colectivă, a încăput pe mîna lui
Nicușor Bîrsan, care, încurajat de proprii oșteni, m-a măsurat de la picioare
pînă-n cap, spărgîndu-mi și ceasul Racheta de la mîna stîngă, cu care îmi
protejam scăfîrlia de cumplitele lovituri aplicate… Am încasat nenumărate
lovituri, pînă cineva mi-a aruncat un hîrleț, cu care să mă pot apăra. L-am
înhățat și, firește, i-am dezmierdat pe preopinenți la nimereală, pînă cînd nea
Costică Bolocan a venit și a curmat bătălia noastră. Nu vă spun că am ajuns
acasă rănit și la trup, și la orgoliu. Măcar de-ar fi fost numai atît. N-avea
cum, căci prea o făcusem de oaie, prea se dusese vestea bătăliei noastre…
Prin urmare, a doua zi, duminică pe la prînz, o aud strigînd la poartă pe
femeia de serviciu a școlii, țața Lina lui Ciocîrlan. În drumul ei spre casa
noastră, se oprise, aveam să aflu, și pe la părinții lui Nicușor Bîrsan, ai lui
Bițu Toma, Nicuță Pavel și Petrică Lupu, principalii combatanți. Am știut de ce
a venit, văzînd-o la poartă cum gesticula și clămpănea în fața mamei...
- Aristițî, da di ci-o vinit Lina?, o
întrebă tata cînd s-a reîntors în casă.
-
Ei, trebușoari di-ali noastri fumeiești, îl liniștește mama,
expediindu-mă să adăp de amiază vacile.
Mă veți crede că nimeni, nici tata, nici mama nu mi-a
zis dă-te mai încolo nici în restul zilei, nici a doua zi, înainte de plecarea
la școală.
Dezastrul avea să vină exact în recreația mare, cînd
toți haldăii sîntem chemați la cancelarie. Domnul Agavriloaie ne împinge în
două săli de clasă apropiate de cancelarie, fiecare tabără în cîte una. În
cîteva minute, au și început audierile… Adică, inculpații eram strigați și
introduși alternativ în sala de judecată, completul fiind alcătuit de către
directoarea Maria Agavriloaie, Domnul Ghiță Mancaș, tatăl meu, mamele lui
Petrică Lupu și Nicușor Bîrsan, tații lui Nicuță Pavel și Bițu Toma.
-
Intră Lupu!, îl auzeam pe domnul Agavriloaie.
Audierea fiecărui făptaș dura cam cinci minte. După ce
ieșea Lupu, vocea grefierului Agavriloaie striga pe unul din tabăra cealaltă:
-
Intră Bîrsan!, chema și mai apăsat intransigentul domn Agavriloaie…
Doamnelor și domnilor cititori, mă adresez numai dumneavoastră,
căci nu sînt sigur că domnișoarele de azi mai citesc vreo carte.
Deci, vă mărturisesc că din
cancelarie nu răzbătea nici un zgomot, nici măcar cînd proaspătul audiat era
scos pe ușă ș-apoi trimis la sala lui de clasă, fără a fi lăsat să intre pe la
noi, să ne pună-n temă asupra a ce și cum, cu nici un chip.
Așa că, în sfîrșit, mă aud strigat:
-
Elev Socea, poftește în cancelarie!...
Am bătut sfios la ușă și, firește, înainte-a-mi mi-a
ieșit în cale „completul de judecată”. În fața mea, adică, judecătorii ad-hoc
nu purtau robele cele solemne. Erau și civili, și mai răi decît magistrații de
profesie. Mulţi procurori, niciun avocat, deloc. N-am apucat să pledez
„vinovat”, căci sentința s-a și abătut asupra mea.
Adică, tata iar mi-a împins
vîrful cîrjei sale de rănit în război fix în sfincterul gîtului meu, tot de el betegit acum
mai an, în urma isprăvilor mele de la școala de muzică.
Spun drept că de atunci am rămas cu gura strîmbă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu