Regatul Natal - Calu Iapa, reamintiri 2

 Capitolul cinci 

 

          Prizonier neuitării

E duminică, o prietenoasă zi de 13 decembrie 2020, cu debut de astrală lună plină, ce prefațează apropiatul solstițiu de iarnă. Potrivit solunarului, înseamnă șanse bune la pescuit, ca o generoasă avanpremieră a așteptatelor săbători de iarnă, chiar și în aste condiții de recluziune pandemică.

Mă furișez de-acasă precum un infractor, sătul de nevrednicile statistici pe care le tot debitează servanții arafaților, pe toate canalele de televiziune. Băi, mă revolt cu voce tare, cine dracu-i plătește pe ăștia de numai cu cifre și imagini morbide bombardează românimea asta nevolnică?! Băi, da au plan să arate numai morți, infectați, carantinați, mascați și nemascați, amendați sau arestați, numai intubați deja condamnați...

De ce dracu propaganda asta smintită nu arată și niște vindecați, ca sînt și de ăștia în statisticile ce umplu, e drept, mai pe la coadă burtierele tembelizoarelor. Puțini, da sînt, însă fătucile crăinicărese, arafații, imbrii, jurmahlerii și alți apostoli ai spurcăciunii pandemice au interzis să inducă optimism în sufletele oamenilor, tot mai năuciți de astă teribilă grozăvie. Perorează deja despre miraculoasele vaccinuri pe care billgheiții le pregătesc întru mîntuirea omenirii, chipurile. Și, spun drept, și eu, și mulți trăim cu speranța că aste injecții ne vor proteja precum vaccinurile antipoliomielitic sau TBC, care ni s-au administrat în copilărie, mai ales.

Ajung pe malul apei și, ca la comandă, aste frămîntări sînt spulberate de o nouă stare de spirit, căci imediat în minte mi-au venit predicțiile solonarului. Așa că-mi salut companionii deja aflați pe locurile lor, după care-i și interoghez:

-      - Care-i scorul, cine-i campionul?!...

Nimeni nu-mi răspunde. Înainte de a mă instala, fac privirea roată, și văd că mai toți pescarii dau cu varga de 6 metri, nicidecum cu lanseta. Normal, pentru o așa apă încremenită, îmi zic.

Așa că scot și eu jordia mea de 6 metri, îi atașez o linie de 0,12 mm și o plută de 0,5 grame, cu plumb corespunzător, un cîrlig de 14, legat la un forfac din fir de 0,10 mm, lung de vreo 25 de centimetri. Îmi culcușesc tacticos șezutul în scăunel, scot nada și momeala din rucsac, arunc două praștii de nadă în baltă, pun doi viermuși în cîrlig, unul pe tijă, al doilea spînzurat de vîrf, și dăi aruncare. Firește, mă pun pe așteptare trăgînd cu coada ochiului în dreapta, înspre locul unde ședea suveran Dom Jan Horia, căci în juvelnicul său, poziționat în apa de lîngă mal, se auzea foială de capturi adevărate.

E clar, Dom Jan face scor și azi și, ca de fiecare dată, nu se laudă, ca să nu-l deoache vreun invidios. Trăienică, îmi zic, înseamnă că pînă acum numai îndemînaticul Jan a dat lovitura, de asta nimeni nu-i predispus la vorbă. Drept care, ca s-adun peștimea în zona mea, mai nădesc cu vreo patru praștii de viermuși, treabă care-l scoate din amorțeală pe prietenul Lică Barosanu, care mă și admonestează:

-        - Dom Trăian, da nu-i mai da atîta haleală! Ai uitat că matale ne atragi atenția că împielițații „vin, mănîncă, beau apă, se cacă și pleacă”?...

Iubiți cititori, n-am avut replică. Nici n-aș fi avut timp, căci, pe dată, pluta mea a și dispărut sub apă. Smucesc elegant, să înțep cît mai bine, și simt destulă greutate la capătul firului. Trag încet, să nu pierd captura pe drum, în vreme cei vreo opt pescari răsfirați pe ambele maluri ale bălții se și ridică cătinel, curioși să-mi vadă captura. Captura era un clean de vreo 30 de centimetri, pe care Dom Jan mi l-a înșfăcat cu minciogul lui lung de vreo 3 metri.

-       -  Barosane, vezi ce înseamnă să dai nadă?, îl tamponă Cătălin Verdeș, și el nezgîrcit la administrat astfel de proteină peștimii.

-       -  Bravo, dom Trăian, abia ai venit și-ai și dat lovitura! Eu stau de dimineață și abia am prins un cărășel, mă felicită prietenul Ionel Dăscălescu cu vocea lui groasă, ca să audă toată balta.

Ei bine, captura mea a deschis pofta dezbaterii, căci cei mai mulți dintre noi nu-și refulaseră cam de mult ultimele lor trăiri și experiențe. Primul care mă ia în primire e nimeni altul decît limbutul Tuberculosu. Mai mereu e primul care pune etichete și calificative întîmplărilor diurne, după care nici că-l mai interesează comentariile celorlalți. Așa că mă țintește cu întrebări la care, pînă a cîntări eu răspunsurile, mă scutește de efort și răspunde tot el.

-        - Dom Trăian, Johannis nu lasă pesedeul să facă guvernul, ascultă la mine!, mă atenționează Tuberculosu, răstindu-se către toată pescărimea de pe baltă, însă. Așa-i și trebuie lui Ciolacu, că a votat starea de urgență și nu zice nici pîs la furăciunile lui Orban și ale gealaților lui.

-       -  Da, știi tu uăi, ăi fi vreun analist ca Bogdan Chiriac și n-am știut noi!, îl apostrofează Pîsdosu. Johannis nu-l pune nici pe Orban, nici pe Ciolacu, chiar dacă pesedeul o cîștigat alegerile...Îl pune, uăi, pe alifie ăla de Cîțu, că Mutu pe ăsta îl ține-acum în brațe...

-        - Chiar, dom Trăian, matale ce știi, va fi Cîțu prim-ministru?!, insistă Tuberculosu.

-       -  Dom șef, habar n-am, politica nu mă mai interesează de mult timp. Fie cine-o fi, că soarta ni-i pecetluită, nu se vede?, îi răpund eu, ca să nu spună că nu i-am dat atenție.

Firește, ca să mă sustrag ăstui dialog, mi-am făcut de lucru prin rucasc, am schimbat iarăși montura, afișînd totală preocupare pentru misiunea mea pescărească. Bineînțeles, polemica a continuat, ba pe seama stării de alertă, ba pe a aleșilor de la locale, nimeni dintre primarii din localitățile apropiate nescăpînd de caracterizarea analiștilor de pe balta noastră. Îmi aprind cuvenita țigară, și iar mă las în grațiile așteptării celei capturi a zilei. Nimic, și dau să-mi schimb locul și norocul. N-apuc, că-mi sună telefonul. Cin să fie, cin să fie?!, mă tot întreb scormonind după aparat. Displayul telefonului mă luminează. E scriitorul Aurelian Titu Dumitrescu, colegul meu de facultate. Fug și intru în mașină, ca să pot vorbi în liniște.

        Doamnelor și domnilor, de vreo douăzeci de ani, de cînd în dotare mi-a intrat minunea asta de telefon mobil, în fiecare an, maestrul Nae, așa cum îl apelam toți colegii pe Aurelian în facultate, exact pe 13 decembrie mă sună pentru a-l comemora, și în astă manieră, pe marele poet Nichita Stănescu.

Cu Nichita, Aurelian a scris volumul „Antimetafizica, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu”, carte de referință în literatura română. Un volum ce înfățișează dialoguri, interviuri, poeme, eseuri ș.a., care, precum mărturisea Aurelian...„constituie doctrina idealistă a revelației. Una dintre puținele doctrine idealiste autentic românești, care are ca bază revelațiile eminesciene...”.

Vă reamintesc, Antimetafizica a apărut, mai întîi, în regim foileton, în „Suplimentul literar și artistic al Scânteii tineretului”, publicație săptămînală condusă de Ion Cristoiu, în redacția căruia, joia!, Aurelian trebuia să ducă manuscrisele pe care le plămădea și zi, și noapte cu Nichita, al „doilea pisc” al literaturii române, evident, după Eminescu. Prin urmare, fiind colegi și prieteni, am fost martor la încrîncenarea cu care Aurelian a dus la capăt acest impresionant proiect, unic în literatura română.

 Și, de bună seamă, nu pot uita cum, nu de puține ori, ne țineam după Aurelian în drumul său către apartamentul lui Nichita din Piața Amzei, cum așteptam învăluiți și noi de aura spiritului marelui poet lîngă trunchiul lui Gică, copacul cu care Maestrul schimba mărturisiri ori de cîte ori Universul îl chema la fereastră. La umbra lui Gică, se adunau aproape zilnic 10-15 studenți, nu numai colegi de-ai mei de la Ziaristică, ci și de la Filologie, Filozofie, Conservator, Teatru și Film sau Arhitectură, cu toții prizonieri ai operei lui Nichita, căci în acele vremuri aproape toată românimea citea, cartea fiind refugiul împotriva deprimării la care te supunea regimul comunist.

Acolo, lîngă blocul din Amzei, în drumul lor către apartamentul în care Nichita primea atîta lume, sub inspecția anti-alcool a soției sale Dora Tărâță, ne-au răspuns la binețe scriitorii Fănuș Neagu și Mircea Micu, artiștii plastici Sorin Dumitrescu și Mircia Dumitrescu, muzicianul Johnny Răducanu, academicianul Eugen Simion, poeții Gheorghe Tomozei, Cezar Baltag, Cezar Ivănescu, tinerii scriitori optzeciști Traian T. Coșovei, Ioan Stratan, Florin Iaru, Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu ș.a.

La Nichita se petrecea un adevărat pelerinaj, căci și prieteni, și discipoli se hrăneau cu spiritul Poetului, ce deja era recunoscut pe plan european ca desăvîrșit întrupător al neomodernismului, ca inovator lingvistic și poetic de rară spiță. Români ai mei, vă reamintesc că Nichita fusese premiat de mai multe ori de Uniunea Scriitorilor din România, apoi de Academia Română, era laureat al Premiului Herder(Austria), și al „Coroanei de Aur” - marele premiu al celui mai mare festival european de poezie de la Struga, Macedonia.

 Nichita Stănescu, mai ales din deceniul opt al secolului trecut și pînă la moarte, în 1983, a fost un nemaiîntîlnit eveniment și fenomen literar și filozofic, astă recunoaștere însemnînd nominalizarea sa la Premiul Nobel, în două rînduri. Însă, e dreptul meu să cred că numai apartenența comunistă a României a făcut ca renumitul Comitet Nobel de la Stokholm să prefere un grec și, respectiv, un spaniol, dacă bine-mi amintesc...

Da, doamnelor și domnilor, în 13 decembrie 1983, la doar 50 de ani, Nichita Stănescu s-a stins, năprasnic și prematur. Prematur, el, care, în dese rînduri, mărturisea prietenilor că se simte vinovat că trăiește mai mult decît Eminescu.

Doamne, cu o săptămînă înainte, plecase la cele veșnice criticul și istoricul literar Alexandru Oprea, directorul Muzeului Literaturii Române și șeful Catedrei de Limba și literatura română a facultății noastre. Puhoi de lume l-a condus pe profesorul nostru pe ultimul drum, la Bellu, căci avea doar 52 de ani, iar bîrfa literară și nu numai grăia cum că moartea sa ar fi fost pricinuită de publicarea volumului IX, „Proza și Publicistica lui Eminescu”, operă pe care unii „interpreți” ai acelor vremuri au denunțat-o Moscovei.

Doamne, cînd nimeni nu se aștepta, Nichita s-a stins la Spitalul Floreasca, însoțit de Mircia Dumitrescu, unde a ajuns pe propriile picioare. Doamne, cred că un milion de oameni din toată țara, ca și din Jugoslavia, în frunte cu  prietenul de frățietate literară, poetul Adam Puslojic, au venit să-i aducă cuvenit omagiu, de la catafalc și pe drumul către cimitirul Bellu, unde își trăiește veșnicia lîngă Eminescu, pe Aleea Scriitorilor. În fiecare an, pe 13 decembrie, colegul Aurelian Titu Dumitrescu îmi reamintește versul eminescian „Nu credeam să învăț a muri vreodată...”, pe care Nichita îl iubea și-l socotea a fi cel mai frumos din literatura română. Marele Nichita, care i se confesa tot lui Aurelian: „Cînd o să mor, o să fiu curios să văd ce simt și vreau să spun asta!”...

Bătrîne, îl iscodesc iar pe colegul meu de facultate, ai vreo veste de la Maestru, ți-o spus ceva despre tărîmul de dincolo?... „Mai așteaptă, Bătrîne, vei afla curînd și tu!”, îmi amînă iar răspunsul Aurelian Titu Dumitrescu, marele discipol al Magistrului Nichita Stănescu...

Vă mărturisesc că aste evocări mi-au furat mintea în tot timpul convorbirii noastre, care, inevitabil, trebuia să conțină și cele lucruri terestre, ale existenței de fiecare zi. În fiecare an după comemorarea lui Nichita, Aurelian Titu Dumitrescu, Dom Nae al nostru din facultate, pleacă împreună cu familia într-un ales loc al înălțării spiritului, unde-și petrece sărbătorile iernii, se odihnește, scrie și citește, firește. Așa încît, grijuliul Domn Nae, mă împinge în dramatica realitate:

-       -  Bătrîne, te rog frumos să fii sănătos! Știu că la tine, la Calu Iapa, covidu nu umblă bezmetic ca-n București, dar ai grijă că nu e de glumit! Îți urez sărbători fericite și toate celelalte bune!..

Îi mulțumesc corespunzător dragului meu Dom Nae și iar rămîn orfanul bălții. Ies din mașină ș-apuc înspre locul meu de pe mal, scrutîndu-i pe camarazii de pescăreală. Par bine dispuși, semn că, în jumătatea de oră a lipsei mele din front, norocul i-a miluit pe toți cu frumoase capturi. Refac linia, dichisesc montura, descînt momeala și azvîrl și eu pluta la vreo zece metri de mal, încătră groapa de pe fundul apei, unde peștimea se retrage să-și ia prînzul, către ceasurile amiezii. Spun drept că, în vreo zece minute, am săltat doi scobari dolofani, pe care tot amabilul Dom Jan i-a ridicat cu minciogul lui pe mal, mie rămînîndu-mi să execut doar atenta  descîrligare și, evident, plasare a lor în captivitatea gospodărosului meu juvelnic. De-acum gata, orice și oricîți voi mai prinde îi voi elibera, conform deontologiei pescărești „catch&release”...

Îmi aprind tacticos o țigară și iar mă surprind năvălit de ecoul vorbelor lui Dom Nae, și iar îi mulțumesc pentru neuitarea și grija pe care mi le nutrește. Telefonul iar țîrîie. E Rodica, nevasta care stă la mine, așa că mă grăbesc să răspund:

-        - Da, cocoană, care-i baiul?!, o întîmpin îngrijorat, căci titulara mă sună doar cînd se-ntîmplă ceva...

-       - Traiane, o murit doctorul Koszeghi. Chiar acum o dat la televizor...

-        - Doamne, nu se poate, doctorul Iosif Koszeghi?!.

-        - Da, a murit de covid, poți să crezi?, continuă Rodica, cu voce înecată și afectată, ea care, în tinerețe, fusese operată de apendicită de excelentul chirurg Iosif Koszeghi.

Bineînțeles, cei mai apropiați de mine au auzit astă cumplită veste. Veste pe care o strig și eu, ca să audă și cei de pe malul de vizavi. Și, da!, cam toți cei vreo 8 pescari prezenți atunci pe baltă îl cunoscuseră, îi fuseseră pacienți chiar ei sau altcineva din familie. Oricum, toți auziseră de doctorul Koszeghi, un profesionist și un om cu o excepțională reputație. Evident, nimeni nu voia să accepte asemenea tragedie.

-      -   Cum, dom Trăian, sînteți sigur, o văzut doamna cu ochii ei?, insită Bubu, apropiindu-se de mine cu vădită neîncredere.

-        - De covid a murit, am auzit bine?!, își arată mirarea și Lică Barosanu.

-        - Dacă și pe doctori îi omoară covidu, pe noi, neajutorații, ce ne mai așteaptă?!, vorbește ca pentru sine Pîsdosu.

-        - Da, domle, a murit azi dimineață, la ora șase, îndrăznesc să-i lămuresc eu. A luat covidul din spital, așa mi-a spus nevastă-mea că s-a anunțat la televizor.

-       - L-am văzut în seara incendiului de la Spital, ajuta răniții, am văzut cu ochii mei!, intervine iar Lică Barosanu.

-       -  Matale, dom Trăian, ca ziarist, cred că l-ai cunoscut mai bine decît noi, se arată convins Dom Jan, sincer mîhnit și preocupat de abia-aflata nenorocire.  

Da, domnilor, l-am cunoscut prin 1985, cînd venise de la Spitalul Bicaz la secția chirurgie a Spitalului Județean din Piatra Neamț, secție al cărei șef a și ajuns, puțin mai tîrziu. O perioadă, am locuit în același bloc, pe bulevardul Traian, și chiar ne vizitam din cînd în cînd, căci înfiripasem o respectuoasă amiciție.

Dumnezeule, în octombrie, doctorul Koszeghi împlinise 71 de ani. Din 2003, era președintele Colegiului Medicilor din Neamț, funcție în care fusese ales grație conduitei sale profesionale și morale. Doamnelor și domnilor, peste 45 de ani, Iosif Koszeghi s-a consacrat sănătății oamenilor din Neamț. Din Oradea natală, a venit ca absolvent de Medicină în comuna Războieni, după care a urmat rezidențiatul. S-a-ntors tot în județul Neamț, la Spitalul din Bicaz, de unde, în urma unui concurs, a ajuns la Piatra Neamț. Iosif Koszeghi era o somitate în chirurgie, era respectat de toată lumea medicală pentru cumsecădenia sa de om și de medic.

Mai mult, cu un an înainte, își împlinise altă trăsătură a vocației sale, aceea a cercetării. Adică, obținuse medalia de aur la Euroinvent, manifestare ce a reunit cercetători și inventatori din vreo 40 de țări, pentru un unguent realizat împreună cu oameni de știință de la politehnica ieșeană.

„Doctorul Iosif Koszeghi, cu autoritatea sa morală și profesională, cu eleganța, echilibrul și civilitatea pe care le întruchipa într-un pilduitor chip, cerea neabătut autorităților să acorde atenția cuvenită sectorului sanitar, insistînd asupra faptului că „sănătatea și libertatea sînt valori împinse la marginea preocupărilor lor.” Astfel nota presa județeană, așa și era, depun mărturie.

 La tragedia întîmplată la Spitalul Județean de Urgență din Piatra Neamț, cînd zece oameni s-au prăpădit după incendiul de la secția ATI-covid, doctorul Koszeghi a avut curajul și demnitatea de imputa guvernanților că majoritatea echipamentelor de protecție achiziționate pentru personalul medical era de proastă calitate, iar criza covid este prost manageriată...

Covid care l-a răpus și pe el, medicul ce s-a expus fără cruțare și-n timpul incendiului, și după, ajutînd și organizînd lucrurile astfel încît răniții și rudele celor înghițiți de foc să treacă mai ușor peste imposibila durere provocată de dictatura nesimțirii.

Da, stimații mei cititori, credeți că cineva a fost și este năpădit de remușcări? Am văzut la televizor pe un anonim, șef pe la colegiul medicilor din România, care a bîiguit ceva cuvinte de regret și condoleanțe. Atît, înafara gestului colegilor din spitalul pietrean, care au aprins o lumînare în ziua înmormîntării sale, nici o autoritate, nici un tătar sau arafat n-au fost păliți de fiorul pietății...

Doctorul Iosif Koszeghi, cel care a redat sănătatea, care a salvat viețile a mii de oameni, a plecat dintre nemțenii cărora s-a dăruit exemplar aproape jumătate de veac să se odihnească întru veșnicie în Oradea natală...

Da, doctorul Iosif Koszeghi, Ioșka al nostru, rămîne-n sufletele, în neuitarea prietenilor nemțeni, fiți siguri!...

 

            Crîmpeiele nemuritelor trăiri...

    Și cum să uiți, cum să uit pe omul care, oriunde se afla, numai privindu-i înfățișarea, gestica și distincția seniorală, obliga mereu la bunăcuviință, la echilbru și eleganță, la autocalibrare comportamentală, adică...

V-am spus, o vreme am locuit în același bloc, pe scări diferite însă. Vă garantez că și eu, și mulți colocatari ne-am bucurat de atenția și grija lui medicală, inclusiv în miez de noapte, atunci cînd unii dintre noi acuzam disconfort sau stări mai critice.

Și, cum să uit că țața Maria, cea mai mare soră a mea, după o operație la colon, înainte de a ajunge la locuința sa din satul natal, își petrecea primele zile de convalescență la mine acasă. Acasă la mine, unde doctorul Koszeghi venea zilnic s-o vadă, deși alt chirurg de la spitalul pietrean îi efectuase intervenția.

Țața Maria, vă spuneam, era cea mai mare soră a mea, cea care m-a crescut și m-a iubit fără de măsură, nu numai, sau mai ales pentru că eram mezinul familiei.

 Cînd am deschis ochii pe astă lume, în bătătura părintească am numărat alți cinci frați și trei surori, alte două prăpădindu-se cu mult înainte de nașterea mea... Ţața Maria mi-a fost a doua mamă, căci mama care m-a născut lucra, în anii fragedei mele pruncii, la Băile Negulești și, prin urmare, mai mereu era plecată. Așa că sora mea, care aștepta mărtișul, mă lua peste tot, la clăci și șezători, la strîns fîn sau cules poame, la pus cînepa în baltă și la melețat fuioarele, la hrănitul și adăpatul lighioilor gospodăriei.

 Eram sufletul ei, eram Baștulea, alintatul familiei și nu numai. Eram cel pe care țața Maria îl ocrotea ori de cîte ori comiteam cîte o poznă, mai ales la clăci sau șezători, unde chiar ea mă îndemna să le fac farse suratelor ce s-adunau să împletească, să toarcă sau să țese, să și cînte, și să și joace. Nu știu cum actuala „generație Z” ar califica acele întruniri ale fetelor de măritat din cotună și din sat, însă știu că nu voi uita niciodată curățenia și sănătatea ce însuflețeau desfășurarea lor.

De bună seamă, maritișul țaței Maria n-a fost o mare bucurie pentru mine, chiar dacă începusem să-l îndrăgesc pe bădia Costică, devenit bărbatul ei.

Cînd căruța încărcată cu zestrea soră-mii a plecat către casa mirelui, am plîns fără a mă putea împăca cineva. Zile multe am fost răvășit și trist, ca și cum țața Maria ar fi plecat peste mări și zări, iar eu aș fi rămas singur. Cam așa și era, căci, în lipsa ocrotitoarei mele, ceilalți frați, și mai ales sor-mea Aneta, mai mare cu patru ani decît mine, și-au dat drumul la răzbunări.

Nu după multă vreme, sor-mea Maria a născut primul copil, pe Costel, căruia i-a urmat Nicu. Bineînțeles, eu, la cei 5-6 ani precît număram pe atunci, mă dădeam fratele lor mai mare, și-ncepusem a sta cu ei și a-i supraveghea, treabă de folos pentru amîndoi părinții lor, care, pe lîngă diurnele treburi gospodărești, se apucaseră de construit noua lor locuință, chiar în curtea lui moș Vasile Mihai, tatăl lui bădia Costică.

 Bădia Costică, pe care sătenii îl porecleau „Cachestie”, din pricină că, din cinci vorbe scoase pe gură, măcar una era „ca chestie”, cuvînt pe care abia și-l însușise în vrerea lui de emancipare. Și, da!, dragi prieteni, nu peste mulți ani, Cachestie l-a descoperit pe Georg Baroescu, unchiul Gheorghe, ce-a rămas după al doilea război în Germania Federală, și s-a stabilit la Frankfurt pe Main, cu care a început o corespondență ce s-a întins pe vreo cîțiva ani. Trebuie să mă credeți că tocmai eu, care eram bine alfabetizat și scriam și caligrafic, am fost cel care-i redactam și expediam scrisorile. Asta pînă cînd Georg l-a invitat pe Cachestie să-l viziteze în Germania. Ei bine, rețineți!, Cachestie a fost primul din comuna noastră care a văzut Occidentul. A plecat, cum îl lua în răspăr frate-miu Ion, Cachestie și s-a întors Kakestie. Și, ca și chestie, vă spun că mi-a răsplătit efortul meu intelectual cu un aparat de radio „Orion”, mic-mic și, deci, portabil...

Nu vă spun că țața Maria, sor-mea, devenise tare fudulă cu bărba-su, mai cu seamă cînd, nu prea tîrziu, aceeași lume șugubeață i-l supranumise „Neamțul”. Neamțul, care, nu mult după revenirea din Germania( prin 1968, cred), unde n-a vrut să rămînă chiar dacă unchiul să Georg i-a rînduit toate preparativele, a lăsat-o iar gravidă pe sor-mea, deși trecuse binișor de patruzeci de ani.

 Domnul a hotărît să le-o dăruiască pe Nuța, o copilă tare drăgălașă, care a rămas sufletul lor și dincolo, pe tărîmul veșniciei, unde se bucură și mai vîrtos și de fiica lor, și de ginerele Petruș și, mai cu seamă, de frumoasa Bianca, nepoata lor campioană națională la înot și profesoară atît de îndrăgită de toată lumea.

Cum, Doamne!, s-o uit pe mijlocia dintre surori, Rozîna, care fusese înfiată de o soră a mamei, Profira. Ea și soțul ei, Neculai Carabelea, locuiau în alt sat, Slobozia, la vreo 10 kilometri de casa noastră, și nu putuseră a avea copii. Așa că, de la doar cîțiva anișori, Rozîna a plecat de lîngă frați și părinți, fiind crescută la Slobozia de niște oameni care au vrut-o mai mult pentru muncă, decît ca moștenitoare. Prin urmare, încă țin minte cu cîtă durere și cu cît plînset pleca de la noi, atunci cînd, rareori, o aducea în vizită mama ei adoptivă, mătușa Profira. La cinci-șase ani cam cîți aveam pe atunci, îmi dădeam seama că sor-mea Rozîna n-avea o viață acătării la Neculai Carabelea, care era un ursuz și un primitiv, un om deloc agreat nici de ai mei, nici de consătenii săi slobozieni.

Rozîna, la fel cum toate trei surorile mele, era și ea o fată frumoasă, pe care mulți flăcăi puseseră ochii, căci deja-i venise sorocul măritișului. Și ca să scape de carabelenii ei adoptivi, într-o duminică de hora satului, a fugit cu Ionel Mihai, poreclit și „Furtună”, care i-a și devenit soț, mintenaș. Mintenaș, ca să se liniștească zarva ce a urmat aventurii lor, căci și familia lui Furtună, și a noastră, și a lui Carbelea au intrat în trepidații de rușinea că Rozîna s-a lăsat furată de Ionel Mihai. Drept care, în cîteva săptămîni, s-a jucat la nunta lor, iar eu mă foiam țanțoș de colo-colo, doar-doar lumea o remarca ce șmecher de vornicel sînt, îmbrăcat în hăinuțe nouțe, cu băscuță pe cap și cu teniși albaștri în picioare.

Îmi reamintesc că sor-mea Rozîna n-a dus-o grozav de bine alături de sortitul ei, deși părinții lui i-au lăsat să locuiască în casa tinereții lor, aflată mai la deal cu vreo șapte sute de metri de a noastră, iar ei s-au mutat în alta, nou construită. Apoi, au venit, unul după altul, copiii. Întîi Nelu, apoi Felicia. I-au urmat Ticu, apoi Gică.

Au venit, însă, și necazurile. Cel mai mare a fost acela că bădia Ionel s-a îmbolnăvit, fiind obligat să stea ani buni, lungi perioade de timp, internat la Sanatoriul TBC de la Bisericani.

Și azi o văd pe sora mea în căruța CAPeului Roznov, care ducea femeile din Băbeni, cătunul de peste gîrla Iepii, aparținător comunei Roznov, comună colectivizată înainte de 89, la muncile cîmpului. Dis-de-dimineață plecau bietele femei și se-ntorceau la asfințitul soarelui, după o zi de muncă în care abia-și făceau norma, și pentru care primeau doar cinci lei, bani cu care-și mai amăgeau nevoile familiale. De primăvara pînă toamna tîrziu, atît munceau mame de copii și neveste de soți, nevoite a-și lăsa propria gospodărie în seama copiilor mai mărișori sau a bătrînilor părinți.

Spun drept că viața o oropsise cel mai mult pe Rozîna. Pe ea, care avea cel mai generos suflet dintre noi ceilalți frați, n-am văzut-o plîngîndu-și de milă, deși nevoile îi erau tot mai mari, căci bădia Ionel lucra cîteva luni, apoi iar se interna, ca să nu mai spun că ăi mai mărișori dintre copii deja începuseră a mege la școală. Dumnezeule, mare ajutor n-a primit de la ceilalți frați ai ei, căci aproape nimeni n-o ducea strălucit în acele vremuri, în care stăpînirea țării îi obliga pe oamenii din localitățile necolectivizate să predea cote la stat, cereale și animale, pentru care încasau vai-nimic.

În ăst regim și-a irosit draga de Rozîna tinerețea. Și-acum îi văd zîmbetul ce-i lumina chipul său îngeresc, atunci cînd venea la mama și-i zicea boda-proste pentru te miri ce îi punea în traistă ca să le ducă copilașior. Nimeni nu spunea boda-proste mai dumnezeiește ca sora mea Rozîna, care iubea pe toată lumea, inclusiv pe mine, fără zgîrcenie. Și, de bună seamă, o ajutam și eu, așa precît puteam la nu mulții mei ani. Adică, stăteam cu plozii ei, cîtă vreme ea se ducea la CAP, iar bădia Ionel se afla ori la muncă, ori internat la Bisericani.

Desigur că nu era vreo corvoadă pentru mine, căci cu Nelu, Felicia și Ticu – copiii ei, formam echipa distracției totale. Adică, prin diviziunea muncii, șterpeleam mere sau struguri de prin livezile megieșe, ieșeam la drumul mare și cotonogeam măcar un puștan obligatoriu mai mare ca noi, niciodată mai mic; fugem la gîrlă, îi zăgăzuiam un braț desprins din albia principală de puhoaiele anuale, apoi prindeam chitici și-l obligam pe Ticu să-i mănînce de vii; o tuleam la știoalna de la digul din dreptul lui moș Vasile Merăuță, unde ne scăldăm și scufundam concurența din cotună în apa adîncă de peste un metru.

 Ehehei!, multă treabă mai aveam în acei ani ai inocentei noastre copilării, pe care v-o împărtășesc și dumneavoastră, iubiți cititori...

La mine acasă, nimeni nu se arăta a-mi simți lipsa, chiar dacă anumite treburi, ale căror titular eram, erau preluate de cei mai mari, nu întotdeauna încîntați de sporirea sarcinilor revenite per capita. Drept care, preferam să stau cu plozii țaței Rozîna sau ai țaței Maria, căci e de închipuit că prestația mea nu rămînea nerecompensată. Adică, un leu-doi tot căpătam pentru două-trei ședințe de baby-sister pe săptămînă. Și cum să nu-mi reamintesc cînd, întors voios din misiune de la țața Maria, în ogradă o și văd pe cealaltă soră, Rozîna, care mă și ia din scurt:

-        - Trăian, vezi c-am vorghit cu mamaia sî ti lasî sî stai mîini cu copchii mei. Ti aștiept pi la opt, cî io plec la Ionel, la Bisăricani, cu cursa di ora zăci, di la Roznuv...

Așa că m-am conformat cu mare drag, adică a doua zi, la ora opt trecute fix, aterizînd perpendicular în gospodăria soră-mii. Rozîna trebăluia prin bucătăria de vară, căci, ca de fiecare dată, trebuia să gătească și un blid de mîncare pentru populația pe care o lăsa acasă, fie că pleca la colectiv, fie în altă parte...Mîncăm cu toții, se înțelege, niște dresală cu cartofi noi, în care sor-mea azvîrlise o plămadă din două ouă cu gălbenușurile precum șofranul. Vă dați seama cum ăst ingredient s-a răspîndit flenduri-flendurele prin tot preparatul din ceaun?! Vă spun chiar eu: ca petalele celui buchetoi de artificii tras de Crăciun, dinaintea Turnului Eiffel, din buricul Parisului.

Ce a urmat, declar și posterității că a fost gafa sor-mii, că doar nu eu am pus-o să plece la drum fără să-mi lase leul aferent, căci plata o ceream numai înainte de orice prestație, ca să fiu sigur, desigur...

Așa că, după nici o oră de îmbufnare, ordon trupei să se așeze în ordinea nașterii fiecăruia, pe o bancă lungă de pe prispa casei. Am făcut, normal, apelul, fixîndu-i la corespunzătoare distanță fizică. Adică Nelu, Felicia și Ticu. Gică a avut noroc, a scăpat pentru că încă nu venise pe lume.

Precum un măiestru figaro, am rechiziționat din șura casei un promițător foarfece de tuns oi, l-am ascuțit trecînd un ac mare pe tăișul ambelor fălci. O față de masă înfășurată în jurul gîtului pe sub bărbie a fost babețica protectoare corespunzătoare pentru fiecare dintre mușterii. Ș-am început, behăind ceva sunete din Bărbierul din Sevilla, să-l tund pe Nelu. Apoi pe Ticu. Pe draga de Felicia am lăsat-o premeditat la urmă, pentru că avea părul prea mare și prea bogat, fapt ce solicita și putere în mîini, și forță creatoare, căci intenționam să-i dăruiesc o coafură nemaivăzută în întreg Calu Iapa, mai ales la o fetiță de vreo 7-8 ani.

        Mărturisesc că toți copiii au fost mulțumiți de opera mea, căci uitasem a declara că le dădusem și posibilitatea de a se privi în oglindă. Evident, băieții mi-au mulțumit, spunînd că-s mai frumoși ca înainte. N-am înțeles-o deloc pe Felicia, căci nu numai că nu mi-a mulțumit, ci a și început să plîngă și să urle: „Vălieu, ci o sî m-a batî mamica!”...

După vreo trei ceasuri de încîntare profesională, am tulit-o spre casă, nemaiașteptînd-o pe draga mea soră. Spre seară, o aud intrînd furtună pe poartă, cu copchii ciopor după ea, strigînd:

-       -  Mamaie, văi di mini, Trăian mi-o sluțît-o pi Felicia!...

Săraca, de ceilalți, de băieți, nici că-i pasă, mi-am zis, și-am luat-o tiptil-tiptil, prin fundul luncii, suind dealul, la stîna lui Ionică Ilie, unde-am stat ascuns vreo săptămînă, pînă a izbutit tata să mă prindă și să mă ducă acasă.

De atunci, din acele timpuri, tot zic că niscaiva urecheală nu înseamnă bătaie... Așa am și scăpat. Sor-mea însă nu m-a mai angajat niciodată să-i mai supraveghez copilașii. Copilaşii de atunci, ajunși astăzi oameni în toată firea, cu proprii copii și chiar nepoți...