Regatul Natal – Calu Iapa, reamintiri 2

Capitolul șase

 

         Crăciun în pandemie

Întotdeauna, așteptam Crăciunul și Anul Nou cu mai mare nerăbdare, căci și pentru noi, și pentru consătenii mei Nașterea Domnului însemna un eveniment mai important decît Paștele. Cu ăst înțeles am rămas din fragedă pruncie, probabil pentru că aceste mari sărbători creștine aduceau emoția și bucuria obiceiurilor pe care le îndrăgeam și cultivam pe potriva vîrstei. Și, da!, tînjeam să merg în alai cu alți copii, prin omătul pufos al nepoluatelor vremuri de altădată, strigînd precît mă ţineau amîndoi bojocii „Ohoho, nihoho!” și croind pîrtie părintelui Cotfas, care ducea Icoana binecuvîntătoare în casele enoriașilor, una după alta.

Apoi, cine n-ar fi umblat la colindat alături de mine, căci aveam neamuri multe, care se ştia că ne vor milui măcar cu un frăncuț, răsplată pentru „Deschide ușa, creștine!”, cîntat voinicește, de s-auzea pînă la trei-patru case mai încolo. Ș-apoi, beteag să fi fost și tot n-ai fi avut astîmpăr ca să nu te bagi în ceata „Jienilor” sau a „Lucanilor”, cu care să străbați în ajunul Anului Nou și a doua zi, a Sfîntului Vasile, toate ulițele satului nostru cel animat și de banda caprei, și de cea a căiuților sau a urșilor...Satul nostru cel învăluit de magia ăstor sărbători purificatoare fremăta de voioșie, de spiritul inconfundabilelor petreceri în familie sau cu megieșii, laolaltă.

 Prin urmare, atmosfera sărbătorilor de iarnă parcă era numai mie dăruită, fapt care m-a însoțit pînă la anii deplinei maturități, chiar dacă, în ultimii ani, curățenia vieții satului de odinioară devenea tot mai întinată de, chipurile, „beneficiile” emancipării tehnologice.

 Drept care, în vatra comunei mele natale, datinile și obiceiurile strămoșești au supraviețuit, în mare măsură, grație fondatorului Ansamblului „Datina străbună”, preotul Lucian Mocănașu, parohul bisericii de la Negulești, și familiei lui Milucă Oțel, întemeietorul grupului folcloric „Miorița” de la Piatra Șoimului. Acești doi oameni au fost sortiți să păstreze și să continue tradițiile pe ambele văi ce configurează comuna noastră, Valea Iepii și, respectiv, a Calului, cele două pîrîuri care izvorăsc din munții Tarcăului și străbat satele Negulești și Luminiș, primul, iar al doilea satele Poieni și Piatra Șoimului, pînă la vărsarea în rîul Bistrița, cale de aproximativ 20 de kilometri.

 Bineînțeles că înspre seara Ajunului Crăciunului, copii, adolescenți și tineri dădeau startul colindatului. Una după alta, cetele de colindători se opreau în cerdacurile caselor, unde gospodarii primeau cu smerenie vestea Nașterii Domnului. Văzduhul fremăta și mai și, cînd preotul Mocanășu și vreo 50 de artiști ai săi - coriști și instrumentiști, se porneau a colinda Neguleștiul, apoi coborau înspre Luminiș, în vatra căruia locuiesc eu. Aproape de miezul nopții, toată omenirea de pe uliță se îndrepta către gospodăria mea, știind că preotul și colindătorii săi se vor opri la mine, precum obișnuiește de cam 15 ani. Din drumul principal, coriștii popii deja își începeau colindele, acompaniate măiestru de alămurile instrumentiștilor școliți tot la Negulești, grație providențialului părinte Lucian Mocănașu.

De bună seamă, gospodina casei, adică nevastă-mea, pregătise tot ce trebuia pentru cinstirea vestitorilor Nașterii Domnului, între cele puse pe masă, „Pelincile Maicii Domnului” sau turtele cu julfă din sămînță de cînepă fiind delicatesa preferată de toată lumea colindătoare. Și, evident că nu numai, pentru că, după ce părintele și artiștii săi plecau înspre alte case, cu toți vecinii adăstam la o gustărică, asortată vrednicește cu un păhărel de rachiu sau o cană  de vin fiert...Astă petrecere era preludiul celor ce urmau în următoarele zile ale Crăciunului, apoi Revelionul și Sfîntul Vasile, pînă la Sfîntul Ioan Botezătorul, în șapte ianuarie.

CINEVA a hotărît să priveze românimea de lucrurile evocate mai sus, Crăciunul lui 2020 să se petreacă sub zodia alertei pandemice. La mijlocul lui decembrie, măria sa Johannis și atleții săi au redecretat severe măsuri anti-covid, după relaxarea însoțitoare alegerilor parlamentare aferente „guvernului meu”.

Prin urmare, o îngijorare aparte copleșise lumea satului, izolată și mascată în chiar propriile gospodării, încrezătoare însă în  miraculosul vaccin ce tocmai fusese adus în țară de negustorii lui Arafat. Da, cheful nostru de viață ne fusese omorît de parșivenia numită covid, care înspăimînta doar pe românul de rînd, nicidecum pe aristocrații din guvern și parlament, care benchetuiau fără perdea prin alcovuri dosite, inspirați fiind, bunăoară, de chiolhanul aniversării lui Orban, petrecută în chiar cabinetul său de prim-ministru, alături de acoliții săi, care-i închinau cele aferente osanale, asociate cu uischi și trabucuri cubaneze, de parcă mumele lor îi fătaseră în asemenea parvenite desfrîuri...

În prima zi a Crăciunului, ne-au venit copiii cu nepoții. Vă spun drept că revederea lor a fost singura bucurie a sărbătorilor de iarnă. Am stat la masă, Doamne!, la distanță, precum ședea Putin de Macron, la întîlnirea lor din biroul oval al Kremlinului. Bieții nepoți erau de o disciplină ce mă scotea din minți. Adică pînă și la masă ședeau cu masca pe față, deși îi asigurasem că și noi ne testasem special pentru vizita lor și, firește, eram, amîndoi bunicii, „negativi”. Bineînțeles, bucatele n-au mai mers ca altădată, în ciuda strădaniei mele de a bine dispune, șuguind pe seama a te miri-ce.

Cînd nesăbuința m-a împins să iau în derîdere covidenia și pe măria sa Johannis, am și sfeclit-o. Adică toți comesenii m-au ținituit cu priviri deloc aprobatoare, ca și cum comisesem vreo lezmajestate. Acest tratament m-a redat iarăși neputinței de a mă detașa de astă năuceală a pierzaniei, care mă macină cu titlul „multe ființe, prea puțini oameni” încă de la primele imagini ale apocalipsei de la Wuhan...După doar cîteva ceasuri, fără frenezia îmbrățișărilor și pupăturilor de mai ieri, copiii au plecat acasă, la Piatra Neamț, obligați de „declarația pe proprie răspundere”.

Am rămas iarăși ai nimănui, însuflețiți de încurajările lor privitoare la infailibilul vaccin, vezi Doamne!...Recunosc că nu-mi ardea să folosesc nici telefonul, să fac sau să primesc cuvenite urări, pentru că, invariabil, apelantul era curios „dacă ești bine”, întrebare pe care o adresam, la rîndul meu, celor apelați. Firește că, după asigurările de bună-sănătate reciprocă, urma interesul pentru vaccinare, căci cu toții văzusem pe întîi-stătătorii națiilor cum se despuiau de mînecile cămășilor și se abandonau halatelor albe, ca să-i imunizeze pe viață. Interesul cam așa suna:

-                      - Lasă, dom Trăian, pensionar, pensionar, dar ceva relații tot trebe că mai ai, lipește-mă și pe mine la vreun centru de ăsta, ca să mă vaccinez cît mai repede, că n-o fi degeaba! Apropo, Dom Trăian, mata cu care te vaccinezi, cu Pfeizer, cu Moderna?!...

-                       - Încă nu știu, domle, că în Neamț poate prin ianuarie s-ajungă vreun flacon de Boris Johnson...

Asemenea specimene cu interesul la purtător m-au însoțit destui ani de carieră gazetărească și, vă spun drept, pe mulți i-am scos din anumite necazuri. Ei bine, tocmai ăștia m-au declarat nefrecventabil, imediat ce am ieșit la pensie. Îmi vine a-l expedia înspre organul ieșirii sale în astă lume, da-mi amintesc că mumă-sa e de mult plecată la cele veșnice. Așa că, pentru a-mi domoli indignarea, îl conjur pe Domnul să nu-i îngăduie mă-sii să zămislească și-n Ceruri o asemenea creatură.

Pe trei ianuarie, Dom Jan sună convocarea pescărimii la locul obșteștei noastre îndeletniciri.

-                       - Da-i apa înghețată, domle, dăm la copcă?!, îl întîmpin gîndindu-mă că, la naiba, n-am sculele necesare unui așa pescuit.

-                       - Dom Trăian, am eu sfredel ca să facem găuri în gheață, iar o undicică aranjezi matale din șfichiul vărgii ăleia de cinci metri!...

Gata, ca de fiecare dată, persuasivul Dom Jan mă scoate din pijamale, obligîndu-mă să mă echipez cu harnașamentul tip „Alaska”. Cînd să dau bice atelajului autopropulsor, mă zbîrnie amicul Dăscălescu:

-                       - Dom șef, ia ș-o sticlă de vin, ș-o bucată de slănină, că aici e petrecere mare!... Te-am sunat ca să știi, că eu am venit cu mîna goală...

Bineînțeles, pe lîngă cele poruncite, am înșfăcat ș-o sticlă de rachiu, ș-o bucată de brînză din putina desfăcută, respectînd regulile părintești, în prima zi de Crăciun, chiar sub ochii  oaspeților, brînză de care nu s-atinsese niciun domestic al familiei mele, de parc-ar fi fost infestată cu parșivul sarscov. Prieteni, peisajul mi s-a înfățișat încă de pe podul de la Roznov. Un foc țanțoș flăcărea și scînteia pe malul drept al bălții, precum un foc de tabără pe dealul Mihușca, din vremurile în care eram comandantul detașamentului de pionieri.

Descind entuziast în arealul aventurilor noastre pescărești și, normal, dau frîu liber ambilor ochi să scruteze rîul-ramul. Nea Vasile Lăzărică, precum îi era obiceiul, îndeplinea misiunea de gospodar al bălții, alimentînd focul cu lemne aduse în portbagajul Aro-ului său. Nu prea departe, șase haldăi încotoșmănați precum astronauții se foiau de colo-colo cu cîte o cană de vin fiert în mîini. Ion Lăcustă, Marius Bardache și Vasile Rotărașu bucătăreau lîngă vatra focului, perpelind în jar țepuși încărcate cu bucăți de slănină, cîrnați și mușchi afumați înainte de Crăciun, care scoteau un miros de-ți muta nasul din loc. Pe gheață, Dom Jan sfredelise deja vreo cinci găuri, flancate de undicioare confecționate anume pentru pescuitul la copcă, însă lăsate uitării, căci preocuparea momentului viza festinul ce urma. Ș-apoi, prieteni, s-a pornit desfrîul.

Dragul de Bubu Laza își intrase în rolul de maestru de ceremonii, îndreptățit fiind de experiența sa de muzicant care, cîntînd la sute de nunți, cumetrii și cîte-alte sindrofii, știa mai bine ca oricine mezamplasul desfășurării unui asemenea ospăț. Cătălin Verdeș și Ionel Dăscălescu îndeplineau pe rînd funcția de paharnici ai domniilor noastre, în vreme ce Vasilică Cioată - „iute ca brînza cea de nouă lei kilu” din vremea lui Ceașcă -, se nevoia și el a distribui bunătățile aburinde mușteriilor, fiecare postat la preventiva distanțare fizică. Pe Lică Barosanu n-am mai apucat să-l decretez „pierdut în gara Buhuși, îl declar nul!”, căci îl și aud pe șeful glumelor, îndrăgitul a toată pescărimea, dom Ghiță Spătaru:

-                      -  Barosani, cît pi ci sî ti dăm dispărut!... Da, dacî ăi vinit cu mîna goalî, întindi-o frumușăl acasî, cî azî îi revelionu  pescarilor-pensîonari, șî fiicari tre s-aducî di-ali burțîi, din beci, sî videm cît di gospodar iești!...

Lică Adascăliței, supranumit Barosanu, trage tramcaleta sa electrică pe un promontoriu aflat la vreo cinsprezece metri de ringul petrecaniei noastre, și coboară imperial înspre noi, cu o butelcă la subțiori, exact cînd glojgăiala ne era pe terminate...

     -  La mulți ani și fir întins tot anul ăsta!, ne salută Barosanu. Am știut eu că ați terminat băutura și de acuma vă „arde gîtul ca curu la cloșcă”! Iaca, am adus o dimigeană de streșînicî. Încă îi fierbinte. Veniți să vă umplu paharele și ziceți săru mîna lu nevastă-mea, Ileana, că ea e și stăpîna viei, și-a beciului. Ș-a mea, recunosc, ca să nu mai faceți mișto de mine.

Ei bine, stimații mei, nemaivorbind că spre seară am ajuns acasă îndeajuns de teafăr, vă spun că asta mi-a fost petrecerea a toate sărbătorile de iarnă. Am pus, cum se spune, cornu-n pernă și pînă a dimineață nu m-am ridicat din pat, chiar dacă o sete nebună îmi mistuia ca niciodată măruntaiele, după amestecătura de vin crud sau fiert, de rachiu fiert sau crud pe care de multă vreme n-o mai încercasem. A doua zi, rația zilnică de apă caldă cu zeamă de lămîie m-a ajutat să nu dau tribut rațelor, ș-abia pe la prînz am putut gusta oleacă de răcitură din ciolan de porc afumat, rămasă de la Revelion.

 

                „La braț” și pe tărîmul veșniciei...

Mahmureala mă expedie iar pe „șesul patului”, bineînțeles însoțit de ironiile Rodicăi, nevasta care stă la mine. La televizor nu puteam beli ochii, așa că mi-am acoperit capul cu plapuma, doar-doar mintea-mi va readuce crîmpeie din momentele faste ale copilăriei și adolescenței, poate-poate mă va cotropi somnul refacerii deplinătăților fizice și psihice. După vreo oră, nevastă-mea mă trezește plîngînd de-a binelea:

-                       - Traian, a murit Ion alui Mihai, Procurorul! Doamne, dar și Ileana, nevastă-sa, e internată la ATI!...

-                       - Cum așa, cine ți-o spus?!...

                      - M-a sunat cumătra Lăcrămioara Darie. Cică, ieri s-a prăpădit, iar ea e întubată de mai multe zile...

Pun mîna pe telefon și-o sun pe Lăcrămioara, care e foarte bună prietenă cu Mona și Ciprian, copiii răposatului. Nu vreți să credeți ce am aflat. Anume că Ileana, împreună cu Mona și Horia, fusese la înmormîntarea unei surori de-a ei, la Toplița. Au călătorit confortabil cu mașina nepotului lor, Horia. La întoarcere, Ileana a început a nu se simți bine, acuzînd probleme de respirație. Strădaniile Monei, care e asistentă medicală, au avut rezultate cîteva zile, în care starea sănătății soacrei sale arăta semnele revenirii.

Bucuria le-a fost scurtă, pentru că, pe nepusă masă, Ileana a început să se simtă tot mai rău, neputința de a respira devenind alarmantă. Prin urmare, a venit salvarea și-a dus-o la Spitalul Județean de Urgență din Piatra Neamț, suspectată fiind de covid. La testare, au găsit-o „pozitiv”. Bineînțeles, desepeul județean a descins la locuința lor din satul nostru, Luminiș, testîndu-i pe Ion, soțul Ilenei, pe nora Mona, pe Ciprian, unicul lor fiu, și pe nepotul Horia. Toți au ieșit „negativ”, fiind însă obligați să rămînă în carantină la domiciliu. Înainte de Anul Nou, Ion a fost cuprins de o stare de anxietate, mai ales cînd a aflat că nevastă-sa Ileana nu se simţea deloc bine nici în spital.

A cerut să fie dus și el la spital, internat fiind la nu mai țin minte care secție. Cu o seară înainte de a muri, a sunat-o pe Mona să-i aducă niște pastile, că acolo nu primește nimic, că respiră greu și nimeni nu-l bagă-n seamă. În dimineața zilei următoare, o rudă din oraș s-a dus să-i ducă medicamente și mîncare. N-a mai avut cine le primi. Adică, copleșit de panică, în toiul nopții, Ion a fost dus la ATI.

În salon erau intubați, de-a valma, și bărbați și femei, între care era și Ileana, nevastă-sa. Doamne, văzînd-o, Ion, care n-a fumat în viața lui, pe care niciodată nu l-am văzut încurcat cu băutura, a făcut stop cardiac. S-a prăpădit, chipurile, de covid. Statisticologii care au consemnat asta n-au menționat, însă, că Ion nu fusese testat și, drept urmare, să convingă pe cineva că era infectat cu covid. Doamnelor și domnilor, trupul lui Ion a fost dus la morga, marcat covid. Abia pe la prînz, desepeul i-a sunat pe aparținători, pe care tot el i-a obligat la carantină, și i-a somat să vină și să ridice cadavrul. Bineînțeles că pînă ce rudele să le sară în ajutor, să îndeplinească cele proceduri legale adică,  a venit Sfîntul Ion, omomastica răposatului.

Prieteni, tocmai în acea zi s-a dus la Domnul și Ileana. Amîndoi au fost aduși acasă în ziua de sîmbătă. Amîndoi în cîte un sac din polietilenă, sicriu lîngă sicriu, cu hainele de înmormîntare așezate alături, mai cumplit decît și-ar fi imaginat chiar și un regizor de film horror. Mașina mortuară o oprit zece minute în dreptul casei lor de pe drumul principal al Luminișului, apoi a luat calea cimitirului parohiei noastre.

 În curtea bisericii, părintele Vasile Hanganu s-a ostenit să oficieze o scurtă slujbă de înmormîntare, cu grija de a nu fi surprins de vreo iscoadă desepistă.

Îl știam pe Ion din copilărie, pentru că era fratele cumnatului meu Cachestie, soțul surorii mele celei mari, țața Maria. Ion, supranumit Procurorul, pentru talentul său de a instaura adevăr și dreptate în încîlcelile copilăriei și adolescenței noastre, era mai mare cu 5 ani decît mine. Bineînțeles că în întreg teritoriul vieții noastre de pe atunci, Ion era și căpetenie, și ocrotitorul meu. Spun teritoriu, gîndindu-mă la toate împrejurimile, dealuri, păduri, huciuri sau gîrlă, peste care ne exercitam suveranitatea ce trebuia respectată fără crîcnire de toți cei ce-și doreau „ieșirea în lume”.

        În 1968, aveam 14 ani. Ion avea 19, și abia se angajase la Săvinești, unde a lucrat pînă la pensionare, ca operator chimist-tablonist. În primul său concediu de odihnă aflîndu-se, mi se alăturase în misiunea mea de a duce merinde tatei, care îl ajuta la diferite treburi pe fratele său cel mai mic, Costică, pădurar la cantonul Frasin. Căram pe rînd traista cu alimente, ascultînd muzică populară la radioul portabil „Zefir”,  de curînd cumpărat din primele sale salarii. Ascultam cu religiozitate, pentru că în acele vremuri nu mulți proletari aveau acces la o așa invenție tehnologică.

Ajnseserăm în poiana „Butura”, cînd difuzorul aparatului a slobozit un „comunicat pentru țară”. Crainicul anunța poporul român că URSSeul a invadat Cehoslovacia, acțiune pe care Ceaușescu o denunța și dezaproba în cuvinte nemaiuzite pînă atunci.

După aproape un ceas, am ajuns hăt în creierii munților, la cabana Frasin, gospodărită de pădurarul Costică Socea. Ei bine, și el, care, vînător de munte fiind, a luptat pînă-n munții Tatra în al doilea Război Mondial, și tata, care se-ntorsese rănit pe viață din același teribil măcel, au fost fulgerați de neliniște auzind cumplitele vești...

 La 36 de ani, în 1939, tata a fost concentrat, iar după intrarea României în război a luptat pînă la Cotul Donului, unde a și fost rănit. După refacerea din spitalulul militar din Iași, a fost retrimis pe front, deși nu mai era în plenitudinea capacității de a mai lupta. Acasă s-a întors în 1945, după ce regimentul său a eliberat teritoriul înșfăcat de hortiști în urma Dictatului de la Viena. Înainte de război însă, tata și mama, însoțiți de cei mai mari patru copii ai lor, au slugărit pentru un vai de el blid de mîncare pe moșia sturdzenilor de la Miclăușeni, în timpul marii crize economice din 1929-1933, cînd firma la care tata lucra ca dălcăuș de plute intrase în faliment... Acolo, surorile cele mai mari, Agafia și Olga, s-au prăpădit în împrejurări niciodată elucidate. Ca și atît de mulți bieți români, a luptat pentru țară, adică pentru stăpînitorii ei, latifundiari și oligarhi, care prăduiseră țara în cîrdășie cu Lupeasca și amantul rege Carol al II-lea și care au și tulit-o la adăpost, prin țări nebeligerante.

-                       - Bădițî Ioane, nu-și putea stăpîni preocuparea moș Costică, treaba nu-i diloc bunî! Sî nu ni ocupi șî pi noi, cî, vezi matali, tăti țărili socialisti îs cu rușîi...

Tata, care nu se depărta de aparatul de radio nici să-l picuri cu lumînarea, îl îngrijoră și mai tare:

-                       - Costicî, la aparat o zîs acu cî Ceaușăscu i-o chemat pi cii din București la miting. Ba o dat șî ordin di mobilizari a rezărviștilor. Gluma sî-n groașî, Doamni pazăști!...

-                      -  Bădițî, pi Ceaușăscu îl mînîncî-n cur!... Brejnev nu ni iartî cî Dej l-o-mbatat pi Hrușciov în crămili di la Dragașani șî l-o pus sî sămnezî ritragirea armatii sovetici din țara noastrî. Crezi cî Dej o murit di moarti bunî, în cîtiva stămîni?!...Pi boala, l-o ieradiat cî n-o fost di acord nici cu planul Valev...

N-aveam habar ce-i cu Valev ăla, însă ascultîndu-le temerile îmi dădeam seama că nu-i a bine. Normal că ne consolam că, fiind în creierii munților, nu sîntem în pericol, că rușii nu vor ajunge pîn-aici. Nici tata, și nici moș Costică nu le zicea sovietici. Mereu, pomeneau de ruși, soldați rudimentari, mujici înțoliți în ținute militare, luați de la plug și trimiși la moarte și la jaf. Ruși care mîncau vaca „cu tot cu talanga de la gît” e expresia auzită de la cei care au trăit războiul și-au fost sub ocupația lor, în anii 44 și 45. Expresie care-mi stăruie ș-acum în minte, datorită înfiorării ce mă cuprindea ori de cîte ori tata, mama, alții din familie, și nu numai, vorbeau de cumplitele suferințe și umilințe îndurate de la ocupanții ruși...

Am rămas cu Ion la Frasin și-am lucrat la plivit în pepinieră, la descopleșit puieți plantați în primăvară, în parchetele expolatate cu puțini ani în urmă. Am mers la cules mure, am muncit acolo unde pădurarul Costică Socea ne trimitea. După vreo două săptămîni de zile, sîmbătă-seara, ne-am întors acasă îmbarcați în vagoanele în care mocănița ducea la vale și butoaiele cu zmeura colectată în zilele din urmă, și bușteni, și muncitorii forestieri. Ne-am întors, pentru că lui Ion i se termina primul său concediu de muncitor la Săvinești, iar pe mine mă așteptau alte sarcini de sezon, ca să nu mai spun că s-apropia noul an școlar...

Cînd am ajuns acasă, Ion, care, vă spusesem, deja era salariat, mi-a dat cam jumătate din banii cîștigați de el la pădure, ca să-mi completez suma necesară pentru a-mi cumpăra uniformă și pantofi de școală.

A fost ultima dată cînd am lucrat împreună la cantonul Frasin, gospodărit de pădurarul Costică Socea, unchiul meu. După cîțiva ani, Ion s-a însurat cu Ileana, laborantă la Săvinești, o copilă tare frumoasă și tare de treabă, doar era viță a Văii Muntelui. Ce mare șmecher mă mai dădeam la nunta lor, ce sîrbe învîrteam pe la marginea ogrăzii lui părintești, în care s-a nuntit vreo trei zile, căci moș Vasile Mihai, tatăl lui Ion, era printre puținii din sat care aveau vie și, prin urmare, băutura curgea gîrlă. Le-am purtat dragul toată viața. Și lor, Ilenei și lui Ion, și unicului lor fiu, Ciprian, și Monei, nora lor atît de iubită și respectată de toată lumea satului, și nepotului Horia, pe care, realmente, îl divinizau.

După pensionare, întîlnirile noastre deveniseră mai dese, pe Bistrița, mai ales, căci Ion intrase de mult în branșa pescărimii. Era un pescar iscusit, umbla pe cursul rîului fără odihnă în căutarea peștelui, nicidecum nu trîndăvea sau bîrfea ca noi în același loc, așteptînd să ne tragă peștimea de mînecă. Mai mereu, la Ion găseai momelile adecvate fiecărei știoalne și fiecărei specii piscicole. Mereu, Ion aproape că mă implora să las țigările, că am o vîrstă și că am fumat destul la viața mea. Da, bunii mei cititori, Ion Mihai, îndrăgitul întregii pescărimi de pe Bistrița, respectatul gospodar și familist, a plecat pe tărîmul veșniciei „la braț” cu soția sa Ileana, cea iubită de toată lumea satului. Lume și azi zguduită, lume nicicînd lămurită de ce a trebuit să moară năprasnic și ei, ca și atîția oameni, care, în loc să se întoarcă însănătoșiți de la spital, au fost expediați familiilor în sacii de plastic ai dementei pandemii...

 Ce om, Doamne, poate accepta asemenea nemaiauzite tragedii?!... Doamne, dă seamă cineva pentru aste nenorociri, e măcinat cineva de remușcarea că semeni ai noștri au pierit nedrept, condamnați de „protocolul morții” emis de niște birocrați ai ministerului de resort?!... Nu, Doamne, în abandonata și de Tine Românie, nimeni nu e tras la răspundere, căci banii niciodată n-au miros, nici chiar dacă sînt agonisiți pe cadavre. Sau mai ales...

 

           Cu prințul Dionisie, la coada vacilor

În anul următor, tata nu s-a mai simțit în stare să meargă la fratele său Costică, la cabana Frasin. Drept care, am hotărît că sînt în stare să păzesc vacile și vițeii de care se îngrijea moșul meu, pădurarul Costică Socea. Așa că, l-am stîrnit și pe Dănuț, fiul fratelui meu cel mai mare, Costică, nepotul meu adică, mai mic doar cu un an decît mine.

În ultimii ani, Dănuț căpătase mai multă libertate, în sensul că ta-su nu-l mai ținea priponit în ogradă, ci îi dădea voie să meargă alături de noi și la joacă, și la diferite munci: la făcut cărămidă, la tăiat fașine, la turnat betoane ș.a., munci pentru care eram plătiți, firește. La sfîrșitul lui iunie, cu desagii la spinare, ne-am suit în tenderul mocăniței și, după vreo oră jumate, am coborît la Frasin. Evident, am luat în primire odaia în care locuim cu tata în anii precedenți, după care am descins în ocolul vitelor, unde unchiul Costică ne și instruiește:

-                      -  Băieț, aiesti trii vaci îs cu lapti șî au șî gițăi. Cielilalti patru îs cu lapte, dar giițăi îs în alt țarc, la-ngrașat. Pi tăti li scoatiț în poiana Cristanu, la pascut. La amiazî, pi celi trii li aduciț la alaptat gițăii, dupa cari li mînaț iar în poianî sau pi lunca gîrlii, înspri cascada Duraș. Sara, li coborîț pi tăti în ocol, alaptaț gițăii șî li mulgiț pi cielilalti.

-                       - Dar dimineața, tot noi le mulgem?, întreb eu, căci în ceilalți ani eram scutit de aste sarcini, tainul, mulsul și alăptatul vițeilor fiind administrate de tata și de unchiul Costică.

-                       - Nu, aieste treburi li voi faci ieu cu Giorgeta. Voi sî va sculaț pi la șăsî giumati, va duciț șî mîncaț la noi, dupa cari scoatiț gitili.

Moș Costică locuia în casa pădurarului, puțin mai la deal de cabana muncitorilor, construită în aceeași curte. De primăvara pînă tîrziu, în toamnă, la Frasin veneau să-l ajute mai toți copiii săi, Ileana, Georgeta, Maria și Costel. Cu ei și cu alții sosiți aici să presteze diferite munci, în plantații, în pepiniere, la cules zmeură, mure sau ciuperci ne hîrjoneam seara, pînă noaptea-tîrziu. Costel era puțin mai mic decît mine, dar moș Costică îl învățase să se descurce la toate muncile gospodăririi pădurii. Eram adevărați prieteni, eram de bază, căci de multe ori, de sîmbătă după amiază pînă luni la amiază, cînd muncitorii se reîntorceau tot cu trenul forestier de acasă, noi doi rămîneam stăpîni și responsabili de rînduirea a toate treburile domestice.

Și bineînțeles că țîțîiam să umblăm la bidoanele cu miere, căci unchiul Costică avea la cabană și vreo 20 de stupi. Ei bine, veți ști că adoram mierea zaharisită, din care mîncam pe săturate, cu grija de a fugi la timp la șîpătul care curgea pe lîngă temelia cabanei muncitorilor, ca să bem suficientă apă, încît să nu se înnoade mațele în noi.

Asta l-am învățat să facă și pe nepotul meu Dănuț, atunci cînd a rămas șef peste tot, căci, alături de ceilalți, plecasem și eu cu trenul acasă, după merinde. Cînd m-am întors luni la amiază, Dănuț al meu zăcea abia scăpat din ghearele morții. Pricina, mierea zaharisită. Adică, după ce și-a umplut boftul, a dat fuga la șîpăt. Normal, să bea apă, după cum îl instruisem. La șîpăt, însă, se scălda un ditamai șarpele. S-au speriat unul de altul și au rupt-o la fugă, fiecare în drumul său.

Dragul de nepotu-miu a căutat să se adape la alt izvor. L-a găsit prea tîrziu, mierea deja începuse să-i învîrtă mațele în burtă precum centrifuga prisăcii unchiului Costică. Ăst episod îmi rămîne în minte, căci înafara accidentului cu mierea, Dănuț, rămas singur-singurel în creierul munților, a îndeplinit voinicește toate sarcinile gospodărești. Devenise de nădejde, prin urmare, el crescutul pe palme de mă-sa și ta-su... Dănuț care, puțini ani în urmă, n-avea voie să iasă din ogradă, să se joace și el cu ceilalți copii, ai megieșilor.

Drept care, cu dispensa de rigoare, doar eu eram primit în curtea lui frate-miu și asta nu doar cînd lipseau amîndoi părinții de acasă. Instructajul era să ne jucăm maxim o oră, după care prințul Dionisie, prenumele său din certificatul de naștere, trebuia să meargă la somnul de prînz. Veți ști că după vreun sfert de oră, și începeam a-l amenința că plec acasă. Dănuț știa deja motivul moftorelii sus-semnatului, așa că imediat fugea în beci, că-n acele timpuri frigiderul bucura doar pe imperialiști, de unde se-ntorcea cu un lighenaș plin cu chiftele preparate de țața Margareta, parcă anume pentru gurița mea cea mereu nesătulă. Normal că după ce mîncam precît doi zdrahoni întorși de la coarnele plugului, treceam la joacă.

Hîrjoneala noastră nu dura mult. Dura pînă cînd hotăram că e timpul să plec acasă, la obișnuințele cele statornice. Așa că-l înșfăcam de turul pantalonilor cei susținuți de bretelele care mă umpleau de invidie, și-l trînteam chiar în locurile unde găinile lor ouătoare se găinățau fără rușine. Normal că și pantalonii cei dungați, și alba lui cămașă apretată se murdăreau pînă la loc comanda. Ei bine, prințul Dionisie începea să bocească, evident, gîndindu-se la chelfăneala pe care o va încasa de la țața Margareta, mamă-sa, care tare era tipicară.

Cu mila de el la purtător și sătul pentru vreo două zile, îmi pun coada între picioare și hai, la vale. Vreo două săptămîni se întindea procesul reabilitării mele, cam pînă cînd țața Margareta gătea iar chiftele. Așa că iar mă-nfățișam în curtea lor, iar ne jucam, iar mîncam, iar plecam acasă, normal.

-                      -  Mămică, te rog lasă-mă să merg și eu cu Trăian la bunica, cî s-o copt agudele!, îl aud  pe prințișor milogindu-se la mă-sa.

De astă dată, țața Margareta chiar l-a lăsat, spre bucuria amîndurora, spun drept. Bunînțeles, cu condiția să nu se murdărească, să nu se bată cu alți copii, să nu...

-                       - Trăian, tu îl iei, tot tu îl aduci înapoi, acasă!, îmi dă ordin cumnata mea, țața Margareta.

Dănuț exulta. Chiar era bucuros și nerăbdător s-ajungă la bunica Aristița, pe care o iubea ca toți nepoții, de altfel. Și ea, mama, îl tare îndrăgea și alinta cu de toate, doar prințul Dionisie era primul nepot al ei. Pe drum, prin fața casei lui bădia Vasile Roman, ne-am întîlnit cu Neculai și Sîlică Ilarie, verișori ai țaței Margareta, care și ea se trăgea din Ilăreni, un neam pe cît de numeros, pe atît de bine situat și respectat în sat.

-                      -  Dionis, te duci la bunica?, îl iscodește părintește bădia Neculai.

-                      -  Da, merg la bunica să mănînc agude!...

-                       - Dionis, tac-tu și mă-ta îs pe-acasă?, îl întreabă iar bădia Neculai,

-                      -  Mămica îi acasă, dacă vreți sî vă opriți pe la noi.

Dacă aici s-ar fi isprăvit dialogul lor, ar fi fost tare bine pentru  nevinovatul mic prinț. Din păcate, Sîle Ilarie îl mîngîie mai savant:

-                       - Dionis, da ce-i sî ti faci cînd o sî crești mari?!...

-                       - Doctor, nenea Sîle, așa o zîs taticu cî mă faci!

Asta, vă spun drept că mi-a fost prea deajuns. Adică după ce că amîndoi nu m-au băgat în seamă, hop!, îl mai și pupă la supțiori pe prințișor. Am coborît pe uliță și nici că am intrat în casă, la mama. Ne-am oprit sub agud, m-am suit în copac și l-am scuturat fără vreo veste, încît fructele mari, negre și zemoase au căzut ca grindina peste prințul Dionisie. Se-nțelege că hăinuțele sale marinărești s-au înnegrit, de n-au mai putut fi scoase niciodată din boală. Normal c-a început să zbiere, de-a auzit întreaga cotună, inclusiv mama, care m-a și luat la trei păzește:

-                       - Vascrisu tău di obrăznicături, ci ie-i făcut?..

-                       - Doctor l-am făcut, mamaie, sî mă țînî minti!...