Capitolul șapte
Urgisirea omului de către om
Doamne Dumnezeule, simt că a Ta Împărăție e pe calea pierzaniei!....
Supușii pe care I-ai dedulcit la toate răsfățurile, în loc să-ȚI aducă slavă
pentru toate înlesnirile Tale, urgisesc pînă și pe cea mai firavă mlădiță lăsată
pe pămînt să-ȚI urmeze calea neprihănirii!...Înțeleg că fiind acolo, sus, Doamne
ești Suveran peste toată omenirea. Atunci,
Doamne, resfințește OMENIA, redefinește CUMSECĂDENIA în astă lume zăpăcită de
nenorocita sete de putere!... Seacă, Doamne, „vitejia” ăstor nelegiuiți care
siluiesc pe cei mai firavi, mai nevolnici dintre supușii tăi!...
Dragi prieteni, cer iertare vouă pentru astă încropită litanie... Eu, însă,
tot cred că Domnul rămîne deasupra tuturor lucrurilor, nicidecum rothsicildzii,
rokăfelării, bilgheiții și alți prea închipuiții autozeificați ai ăstei lumi.
Iar mă-ntreb, ca
ființă adesea și vorbitoare, acum, la doi ani de cînd dictatură mondială a
covideniei a îmbolnăvit aproape jumătate de miliard de oameni, dintre care vreo
6 milioane s-au prăpădit, nu mîna omenească a declanșat această cruzime
nemernică?!...
E cred că da, și,
rogu-vă, nu cătați și nici așteptați răspunsuri de la brucanii propagandei urgisirii
omului de către om, în vremurile astea supertehnologizate. Renunț la astă
retorică, din pricina înțeleptului satului, distinsul octogenar Nicolas Coifan,
care m-a zărit de după colțul gardului:
- - Dom
Trăian, nu măi vorghi sîngur! Traim vremuri di pierzanii, cî ni-am îndipartat
di Domnul...
- - Așa-i,
dar de ce tocmai generația noastră să aibă parte de acest blestem, unchieșule?!
Acum, cînd au năpădit toată lumea, farmaciile de ce nu vînd și doctoriile care
să prevină boala asta năprasnică?!, glăsuiesc eu, așteptîndu-i replica.
- - Apîi,
nu ti măi framînta, cî aiasta ni-o fost scris sî îndurăm. Măi digrabî, scoati o
glajî di anti-covid, cî az n-am gîlgîit nimica!..
Mă conformez, adică
fug în beci, înșfăc o garafă de palincă adusă de finul Vasilică Ilie de la
socrul său, tocmai de la Satu Mare. Înarmat și cu aferenta sticlă cu apă
minerală, mă înfățișez dinaintea tovarășului meu, care firește că nu stătuse
degeaba. Adică și apucase două păhăruțe lăsate mereu în așteptare pe raftul din
magazia cu butuci pentru foc, și le și spălase cu apă din găleata fîntînii de
la colțul gardului ce mărginește ulița noastră. Cu posteriorul deja înfipt în
rotundul unui tăietor de lemne, unchiul Nicolas mă aștepta cu paharele așezate
la distanța legală, pe cîte una cioată de lemn. Torn anti-covidul cu grijă și
respect, zvîrlim amîndoi măștile de pe bot și ne dedăm la tratament, fără grija
că vreo iscoadă a despeului umblă creanga pe ulița noastră și ne-ar surprinde
asupra faptului...
Unchieșul Nicolas
număra vreo 6 anișori cînd foametea din 1946-1947 a lovit Moldova noastră. Cu
lacrimi în ochi, vorbește despre acele cumplite vremuri. Știind că-l ascult cu
neprefăcută atenție, unchieșul povestește îndemnîndu-mă să țin minte:
- - Scrii,
dom Trăian, ca sî știi aiștia tiniri ci vitregii am trait noi!... Dom Trăian,
spui driept cî ș-acu îmi sîmt stomagu pustiit di foami. Mă prindem di fușta
mamii, șî-i cierem mîncari pînî leșînam di plîns. Mama s-ascunde di noi șî bocea
pin celar șî pin grajdi, di mila noastrî. Eram doi copchii și 3 guri di hranit,
cu tăt cu a ii, cî tata nu s-o măi întors din război. Fugem la fabrica Alfa,
aducem rumeguș, cu care mama îndoia malaiu, rația de 5 kili pi care ni-o dădea
di la comparativî, o datî pi lunî. Amesteca rumegușu cu malaiu ceala rîncezît,
șî ni făcea măligî...Doamni, am văzut mulți oamini din cotuna noastrî care
chicau din chicioari, pi ulița asta. Îi lua mamaia ta, lelița Aristița, și li
dădea cîti ceva cu care sî sî înzîleascî, saracii. Bădița Ion, tac-tu, lucra la
fabricî, la Roznov, iar băiețîi cii măi mari, Costicî șî Ion, sî ostineu în
Banat, di unde Ion vinea acasî în fiicari lunî cu cîti un tăbol di făinî di
popușoi. Părințîi tăi țîneu șî o vacî, da nu știu cu ci, cî săcita pîrjolisî
pisti tăt, iar apî nici pi gîrla Iepi nu măi curgea.
Îl ascultam pe
unchieșul încă îngrozit de nefericirea, de cruzimea vieții lui și-a atîtor
moldoveni, lăsați ai nimănui de noua stăpînire a țării, lăsați la cheremul
comisarilor sovietici ce-și instalau aici sovromurile jefuirii avuției
naționale, în contul așa ziselor datorii de război. Recunosc că nici n-am știut
cînd am mîntuit garafa de palincă. Chercheliți, însă nici pre-prea, am intrat
în curte, după ce am inspectat ulița de la deal la vale, pe toată lungimea sa
de vreo 150 de metri.
Nici țipenie de om, toată lumea stă la fereală, de frica de a nu se
intersecta cu cineva care să-i sufle în nas spurcăciunea de covid. Intru în
casă, deschid tembelizorul și iar văd tandemul chiriaco-pielean lăfăindu-se în
fotoliile praimtaimului anemicului corpoș, care, avînd erecție în platou precum
Carol al doilea în biserică, fremăta de satisfacția pe care ăști provacciniștii
i-o livrau sărind la beregățile renumitului medic Monica Pop, apoi la jugularele
românilor văduviți de „uzul raționalului pielean” . Nu-i înjur ca pe brucanii
propagandei staliniste, că m-aud monitorizatorii fără carieră jurnalistică care
borțoșesc CNAul național, din cauză de apartență politică... Normal că-nchid
aparatul, normal că mă abandonez mie însumi, indignat de nemăsurata fățărnicie cu
care unii siluiesc bunul simț în draga noastră Românie...
Neuitare, Cristian Timofte!
Prieteni, nu mai știu
pe unde mi-au umblat gîndurile. Știu, însă, că în minte mi-a revenit dialogul
cu publicistul Viorel Cosma, care se afla în București, pe 17 noiembrei 2021:
- - Traiane,
iar îți dau o veste nebună! Prietenul nostru Cristian Timofte a murit...
- - Cum
așa?!, bîigui eu, încercînd
să-l admonstez că mă sună doar pentru a-mi spune numai lucruri tragice.
- - Da,
băi, l-a răpus covidul. Dacă mai aflu ceva, te țin la curent. Dumnezeu să-l
ierte!...
„Dumnezeu să-l ierte!” zic și eu, fără ca Viorel să mă mai audă...Vă mărturisec
că am rămas paralizat. Cum să-ți închipui că Cristi, prietenul a toată lumea,
cel atît de cumpătat, atît de netentat de ispitele consumerismului zilei de azi,
să fie răpus atît de mișelește... Doamne, cum adică, Cristian Timofte,
partenerul meu de emisiuni, de scris și de făcut gazete nu mai
este?!...Incredibilul mi-a fost confirmat a doua zi, cînd publiciștii Valentin
Bălănescu și Viorel Cosma mi-au propus să scriu un text în memoria fostului
nostru prieten Cristian Timofte, care le fusese și lor prieten, și colaborator,
la Mesagerul de Neamț. Vă spun drept, ca și ei, nici eu n-am fost în stare.
Abia acum, după aproape patru luni, reușesc să scriu lucruri aducătoare de
neuitare lui Cristi.
Cristi a venit din București, din aparatul central al Ministerului de Interne, ca purtător de cuvînt al
Inspectoratului de Poliție al județului Neamț pe la începutul primului deceniu
al prezentului secol. Țin minte că în urmă cu 21 de ani, în fiecare dimineață,
Cristi intervenea „în direct” la Radio „M plus” din Piatra Neamț, dîndu-ne
binețe și ultimele știri mie și lui Viorel Cosma, care făceam emisiunea
„Judecătorii de presă”. Am legat o prietenie durabilă, nu numai din pricina
talentului său scriitoricesc, ci și a conduitei sale impecabile, izvorîtă din
empatia față de toată lumea din preajma sa, indiferent de poziție socială. Am fost
parteneri, prin urmare, la Răcnetul, apoi la Moftul. Ne-am respectat și ne-am
îndrăgit cu un firesc fără echivoc.
În vara lui 2021, împreună cu
Mihael Balint, Claudiu
Pipirigeanu, Ion Asavei și Costache Lupu, am intenționat să sărbătorim 20 de
ani de la înființarea „Răcnetului Carpaților”, versiunea nemțeană. L-am
informat și pe Cristi, care, împreună cu Tamara, distinsa sa doamnă, tocmai se
mutase de la Piatra Neamț la București, lîngă copiii lor. Pentru pregătirea
evenimentului, la care abia aștepta să participe, și care, din păcate, nu a mai
avut loc din pricină de covid, Cristian Timofte mi-a trimis un text pentru a fi
publicat în numărul aniversar al Răcnetului nostru. Text care n-a mai apărut,
pentru că, vă spusesem, covidenia nu ne-a lăsat să organizăm festivitatea
omagială. Îl public aici, acum:
RĂCNETUL CARPAȚILOR de la Piatra Neamț a existat,
nu a fost o himeră, spiritul lui Caragiale urca trei etaje pînă la acea
redacție, iar nemțenii cumpărau în draci săptămînalul care mirosea a tipar, de
la chioșcurile lor portocalii, de pe la intersecții
sau
Boala
omului nebun
„La începutul acestui
secol, prin anul 2001, cînd am hotărît să caut loc de liniște, aer curat și
verdeață (nu vă gîndiți la prostii, încă eram tînăr, acum la fel) la Piatra
Neamț, părăsind fără regret Capitala, presa scrisă din tîrg era absolut
înfloritoare. Dovadă sunt zecile de chioșcuri de difuzare, portocalii, care
acum, pe la intersecții, arată trist, ca niște măsele cariate.
Cotidianele și săptămînale
locale și centrale se întreceau la tarabe, dimineața lumea umbla pe stradă cu
ziarul preferat sub braț și sacoșa cu pîine. Ce vremuri?!
Așadar, ajungînd eu la
Piatra, unde urma să coabitez, în primul rînd, cu presa locală, fiind ofițer de
relații publice al IPJ Neamț, dar și gazetar, venit chiar din Aparatul Central,
am început să vizitez toate, chiar toate redacțiile din Piatra și Roman,
posturile TV, fiindcă erau și acestea incredibil de multe. S-au dus acele
vremuri, frumos este că am rămas, în timp, prieten cu mulți gazetari adevărați
de Neamț.
RĂCNETUL CARPAȚILOR mi-a
atras, în mod special, atenția. Era pe sufletul meu, mai ales că la București,
pe lîngă altele, scrisesem la Cațavencu,
apoi făcusem Ultima soluție, un
supliment al săptămînalului Românul, unde mă simțeam în largul meu, civil
total, om liber, care-și permite să persifleze prostia și ipocrizia, indiferent
la ce nivel apare ea.
Am ajuns la redacția
Răcnetului normal, urcînd scările. Am fost întîmpinat de un cowboy insolit,
Costache Lupu, și de Traian Socea, un gazetar local, unul dintre puținii cu
școală de gazetărie, care, atunci, mi s-a părut relativ timid, dar ferm și cu
triluri verbale absolut încîntătoare. În fine, abia acum, după două decenii,
după ce am făcut multe împreună, inclusiv Moftul
neamțului, omul acesta a început să nu mă mai trateze cu o suspiciune țărănească,
ceea ce e un mare cîștig al existenței mele. Fiindcă admirația mea pentru
gazetarul, omul, dar mai ales pentru prozatorul Traian Socea, de la Calu Iapa,
este totală.
Una peste alta, am fost
acceptat la Răcnetul Carpaților cu o
rubrică numită Fix în pix, în care
scriam exact, dar exact ce au vrut mușchii mei. Cu un pseudonim haios, Cristian
Tell. Și asta pînă la decesul hebdomadarului.
Avînd, întîmplător, la
îndemînă niște texte publicate atunci, care se scriau de mînă sau se băteau la
mașină, vă invit să intrăm în atmosfera uitată a acestui început de secol, la RĂCNETUL CARPAȚILOR:
De-un plaisir (răspuns la scrisoarea
unei cititoare):
„ Așadar, distinsă doamnă, recunosc: la Răcnetul
Carpaților scriu din plăcere. N-am normă, nu mi se dau itinerarii și indicații,
teme pentru acasă și, în plus, este în redacția asta o atmosferă în fumul
căreia, din cînd în cînd, îl zăresc pe nenea Iancu. Și chiar dacă e mai
complicat decît pare, scrisul în acest colț de pagină este o plăcere, așa cum o
plăcere este și întîlnirea cu membrii redacției. Care sînt atît de numeroși,
încît încap lejer într-un lift. Problema (unica) ar fi că pînă la ei, acolo, la
redacție, la etajul III, nu au nici un fel de lift’’ .
Noi propunem, domn Primar
hotărăște ( Cînd primarului Ion Rotaru i-a venit ideea cu casele de toleranță):
„(… ) În context, domn Primar, răcnim și noi o propunere
civilizată, că vă știm receptiv și pus pe înfăptuiri mărețe (…) Dacă tot faceți
și matale case cu toleranță, atunci tot pe-acolo, mai pe la periferie, băgați
și niște chioșcuri cu reviste porcoase, un Sexy Shop și ce mai solicită
clientul. În contra-partidă, dai matale un ordin hotărît și interzici
comercializarea pornografiei în frumosul municipiu Piatra Neamț.
Telectualii care citesc asemenea literatură să se
ducă peste gîrlă, la ștrand sau unde hotărăști matale să stabilimentești
stabilimentele. În rest, la chioșcuri să fie numai Ceahlăul, Monitorul,
Realitatea și Răcnetul Carpaților, plus amărîtele alea de ziare centrale”
Și fiindcă ar fi multe,
despre teatru, despre oameni, despre viața din Piatra Neamț, despre specificul
local, închei cu fragmente dintr-un articol din Fix în pix, apărut acum 20 de ani
(fix pe 23.03.2001, vezi arhiva) în Răcnetul Carpaților:
Vine aftoasa, neamule! :
” Fiindcă, dacă ne luăm după mass-media, care,
parcă, a început să se (și să ne) hrănească numai cu hoituri, lumea e cu un
picior în groapă: dă boala în vaci, în porci, în cai, vine aftoasa, turbarea,
SIDA găinilor, ebola, ptiu drace! Și, culmea, toate nenorocirile astea lovesc
cel mai tare Vestul în care epizootia de febră aftoasă intră fără viză, ca
bulgarii. Noi, mai la adăpost de excesul de carne, ținem post și mîncăm urzici,
cartofi și fasole, dar stăm cu urechile ciulite la șengheni și ne ia cu panică:
vine aftoasa, neamule! Așa că, pentru a ne proteja cetățenii, care au mai rămas
în țară, de cine știe ce pericole invizibile, luăm măsuri. Dure…
Spre exemplu, la tîrg, la Roznov, în plină
prohibiție de animale și produse alimentare de origine animală, un nea Ion a
fost imediat interpelat că umblă cu vaca. Senin, omul a răspuns: Dar nu o vînd,
taică! O plimb ca să scape de stress, înțelegi? Nu e voie să-mi plimb vaca?!
În pitorescul tîrgului înțesat cu oameni sărmani
care-și țin banii în batistă, mai lipseau niște specialiști echipați în costume
argintii, etanșe, și dotați cu aparatură sofisticată de descoperit viruși
occidentali. Plimbîndu-și văcuța lui cu ochi frumoși, de vacă, nea Ion și-a zis
cu năduf: O dat în ei boala omului nebun!, apoi cu duioșie: Hai cu tata!”...
Repet: publicam un asemenea text, care pare o premoniție
a acestei ciudate pandemii, pe 23.03.2001, în acest RĂCNETUL CARPAȚILOR,
aniversat, pe bună dreptate, acum.
Măcar așa ne mai aducem
aminte!...
Da, stimați prieteni, e stilul civilului Cristian Timofte, unic și
necenzurat. Vă asigur că și-n cariera sa profesională de colonel, Cristi a fost
cel care și-a împrietenit superiorii cu transparența, ba i-a și umanizat cu
deviza „funcțiile și șefia sînt trecătoare,
omenia-i lucru mare!”...
Am vorbit deunăzi cu Tamara, iubita soție a lui Cristi, și am întrebat-o cum de s-a întîmplat nenorocirea. Și
aici, îi cer iertare pentru îndrăzneala de a-i fi tulburat nicicînd vindecata
sa durere. Doamnelor și domnilor, nu puteți crede. Anume, amîndoi s-au infectat
cu covid, fiecare fiind internat în cîte un spital cu faimă din București.
Tamara, cîteva săptămîni, a fost ajutată să respire cu masca de oxigen. Apoi,
s-a făcut bine. Pe Cristi l-au dus în ATI, la intubare.
Din păcate, simțindu-se tot mai rău, a fost inclus în lotul de bolnavi trimis în Germania la
începutul lui noiembrie 2021. A fost dus să fie vindecat, nu să moară! Iarăși nu
veți putea crede: în spitalul bucureștean, Cristi a contractat și o infecție
nosocomială. I-au fost administrate antibiotice. Degeaba, Cristian Timofte,
omul în toată puterea, pe care niciodată nu l-am știut a fi bolnav de ceva, s-a
prăpădit. A fost adus acasă din Germania în recuzita care se știe. A murit,
doamnelor și domnilor, din cauza nosocomialelor ce foșgăie prin majoritatea
spitalelor noastre. Poartă cineva responsabilitatea de a nu fi fost
dezinfectate saloanele, instrumentarul și celelalte anexe îmbîcsite cu microbi,
bacterii și alți fungi din „așezămintele sănătății publice”?! Nu, doamnelor și domnilor, vinovații fără vină
sînt omorîți fără milă și cer să se facă lumină, vorba lui Moțu Pittiș.
Vă mărturisesc că încă nu sînt convins că i-am mulțumit îndeajuns pentru cronicile prea măgulitoare cu care m-a
onorat la publicarea primului volum al Regatului, cronici care au avut ecou
chiar și în America de Nord. Doamna Dana
Oprița, redactorul șef al revistei „Destine literare”, editată de ASRAN –
Asociația Scriitorilor Români din America de Nord, l-a prefaţat în numărul 54
al www.destine-literare.com, iată:
„ Pe la mijloc de Gerar 2021, am
primit în cutia poștală virtuală a computerului meu un scurt mesaj, de la un
domn pe care nu l-am cunoscut niciodată: Cristian Timofte. Era vorba despre o
știre tipărită în publicația care pare a fi online, „MESAGERUL de Neamț”, în
care era anunțată, cu bucurie mare, vestea că nemțeanul lor, Traian Socea, a
primit un generos spațiu în revista „Destine Literare”, ce apare peste ocean,
prilej cu care revista noastră a intrat în atenția unui mare număr de cititori,
la care nici nu am îndrăznit să ne gîndim că ar putea, într-o bună zi, să afle
despre noi.
Sînt mulțumită că i-am ascultat sfatul unui alt coleg
ziarist și membru în colegiul de redacție al revistei pe care o păstoresc, Radu
Vida, să citesc și, dacă vor întruni standardele mele (cam înalte, zice lumea)
să le tipăresc. Au întrunit nu doar cerințele mele pentru a apărea într-o
revistă cu circulație internațională, dar mi-au încîntat sufletul. Bucuria a
fost apoi și mai mare, cînd am găsit în cutia poștală reală, de data asta,
volumul „Incursiuni prin
Regatul Natal – Calu Iapa, rememorări 1” în carne și oase, căruia i-am făcut de îndată o scurtă prezentare în
cadrul uneia din întîlnirile noastre Zoom-iste, cenaclul
ce poartă același nume: „Destine literare”.
O cronică nu am avut vreme de scris, astfel că, atunci
cînd am primit mesajul mai sus amintit, m-am foarte grăbit să îi solicit
domnului Cristian Timofte să îmi trimită dînsul o prezentare mai detaliată,
fiind sigură că o are deja pe birou.
Mi s-a părut firesc ca în „Destine literare” cronicile din
Monitorul și, respectiv, Mesagerul să fie împreună. Iată-le. Bucurați-vă!”(D.O.)
Fermecătorul povestitor regal de la Calu Iapa
Cristian
TIMOFTE
Traian Socea, gazetar nemţean 100%, debutează, la 65 de
ani cu o carte: „Incursiuni prin Regatul
Natal – Calu Iapa”, o frumuseţe de carte, cu
subtilul „rememorări 1”, asta însemnînd că şi-a luat inima în dinţi şi a ajuns
la concluzia intimă că merită să mai scrie şi altceva decît gazetărie de zi cu
zi, adică o carte, or' două. El fiind un timid, care toată viaţa şi-a ascuns
timiditatea asta nativă, bunul simţ nativ, bună asta creştere a lui de pe
malurile pîraielor lui obsesive, Calu şi Iapa, aşadar şi-a ascuns timiditatea,
care era un fel de handicap, ca un handicap de vorbire, de bîlbîială, apelînd
la un umor absolut dezarmant, dar şi la îndîrjirea de a se pregăti serios, fără
umor, acribic, pentru meseria de gazetar. O combinaţie de ziarist cu şcoală
adevărată, cu un hîtru copil, al unșpelea din familia lui, care
dacă începe să povestească ceva, din amintirile lui, o face cu
un talent inimitabil de povestaş. Şi dacă spun, fără rezerve, că este chiar
avatarul, reîncarnarea lui Ion Creangă, povestitorul nostru definitiv, care a
fost şi popă, nu cred că greşesc. Citiţi această carte, cîntăriţi onestitatea
ei, autenticitatea ei reală, apoi mai vorbim. Mulţi au ambiţii, puţini, foarte
puţini reuşesc să scrie o asemenea carte. Chiar nimeni.
Dar, de această dată, cu toate că la lansarea acestei prime cărţi a declarat, de cîteva ori, cu o modestie pe
care nu i-o pun la îndoială: „Eu nu sunt scriitor”, el chiar şi-a descoperit,
după cei 65 de ani ai lui, prin această primă apariţie editorială, un izvor
absolut autentic de proză curată, scrisă cu acribia gazetarului cu şcoală, cu
talentul nativ al povestaşului oral de la alte biblioteci lichide, şi cu
experienţa unei vieţi de gazetar de Neamţ, care a văzut şi auzit multe. Lumea
lui, unde chiar a început să se simtă bine, dovadă fiind această primă carte
care trebuie citită cu parcimonie, ca degustarea unei plăcinte poale-n brîu, calde,
ca să nu se termine prea degrabă. O scriitură frumoasă, simplă,
cursivă, deşteaptă şi onestă, cuvîntul definitoriu fiind:
autentică. Traian Socea ne invită, ca Faulkner, pe teritoriul său unic de la
Calu Iapa.
Ca să ne lămurim: pe 9 mai, de ziua Victoriei, ziua cu summit-ul european de la Sibiu, cu mitingul şi
anti-mitingul de la Iaşi, cu vizita doamnei premier la Cluj, cu altele, Traian
Socea şi-a lansat prima lui carte în coperte la Biblioteca Judeţeană.
Traian Socea este un ins din comuna Piatra Şoimului, cartea
i-a fost prezentată de Sorin Ovidiu Bălan, un ins destul de
cunoscut, îl vedem tolănit prin fotolii la televizor, gazetar de capitală, mult
mai simpatic în realitate, coleg de facultate şi prieten al lui Traian.
Sorin venise de la Bucureşti la Piatra, pentru a prezenta
cartea, căruia i-a scris şi prefaţa. O prefaţă colegială, prietenească, în care
vorbeşte despre farmecul tandru, bucuria sănătoasă şi umorul incredibil al
simplităţii. Mai vorbeşte şi despre harul de scriitor al acestui locuitor de la
Piatra Şoimului.
De 9 mai, o sală de la biblioteca Kirileanu a fost plină ochi din cauza unui gazetar care, retras
la Calu Iapa, a început să scrie aşa: „Acu, la şaizeci de ani trecuţi, tare mă minunez de cum izbuteau
ai mei să rînduiască atîtea treburi, care se-nghesuiau mai ales vara şi toamna
în gospodăria noastră”. Sau:
„Pentru mama, hrana de
seară era mereu o grijă aparte, pentru că în jurul mesei ne adunam fraţi şi surori,
laolaltă cu părinţii numărîndu-ne a fi 9-10 guri. Guri flămînde (…)”
Am deschis cartea la întîmplare. Sînt acolo titluri de capitole
cu mult mai incitante:„A
murit Dej, trăiască Ceauşescu” sau
„Singurul ţăran student la
ziaristică”, în fine, o carte care merită
citită cu ochii, cu bunătatea nativă pe care o mai avem în noi, dar mai ales cu
plăcerea de a citi pagini nesofisticate, aproape simple, plăcute, dar asta nu înseamnă
că avatarurile lui Traian Socea s-au terminat, iar el dacă începe să scrie
proză, o face la modul lui ţărănesc, simplu, curat, bucurîndu-se cînd comesenii
săi rîd şi bat din picioare de atîta rîs cu lacrimi, sau îi înţeleg
sensibilităţile lui fireşti, despre părinţi, despre familie, despre prieteni,
despre viaţă, despre tot ce poate fi normal în viaţa asta.
Să vă spunem acum cîte ceva despre reţeaua hidrografică ce drenează suprafaţa comunei Piatra
Şoimului. Acolo sînt două pîraie, Iapa şi Calu, tributare rîului Bistriţa,
ambele izvorînd de sub muntele Murgoci, 1292 metri altitudine.
Despre calitatea gazetarului Traian Socea, cu multe gazete în
spate, au spus vorbitorii la lansarea de la bibliotecă. Nu a spus nimeni nimic
despre faptul că scriitorul din Piatra Şoimului ar fi avut ambiţii natale
despre şoimi sau tăria pietrei, despre zborul şoimilor în sus, mai sus. Fiindcă
nu a avut asemenea ambiţii… Lui i-au fost şi îi sînt dragi definitiv cele două
pîraie: Calu şi Iapa.
Aşadar, nu vă luaţi după ce a spus acest Traian Socea, cum că el nu ar fi prozator. Este un prozator foarte
bun, unic în Neamţ şi în ţară. Ţăran moldovean licenţiat în jurnalistică, de la
Calu Iapa, un povestitor fermecător. A reuşit să-şi scoată, încetul cu încetul,
din stilul său baroc de băiat timid, de la ţară, toată zgura complexelor
(vizibilă, chiar deranjantă, uneori, prin textele sale gazetăreşti), iar acum
îşi povesteşte poveştile lui cu o simplitate şi un umor dezarmante. Fiind, fără
discuţie, absolut autentic.
Iar această carte este povestea lui, bine pusă în pagină de
editor, povestea unui nemţean pentru nemţeni. Un dar frumos, muncit mult, o
viaţă întreagă, pentru nemţeni. O să vă încînte, vă asigur.
Asta în ideea că, de mult, mulţi dintre noi, nu mai avem
tragerea de a mai pune mîna pe o carte.
Aşezaţi-vă în fotoliu, luaţi această carte şi citiţi
Amintiri din copilărie, varianta de secol XX şi XXI a talentatului prozator
Traian Socea. Nu mă zgîrcesc în aprecieri: un eveniment cultural care merită,
vă spun şi de ce:
„Ajuns acasă, Rodica, nevastă care stă la mine,
mă avertizează:
– Vine părintele, e în cap'tul drumuşorului,
acuş' iese de la ţaţa Maricica lu' Bițu ş-ajunge la noi!…
Pînă la noi, mai are de intrat în
patru case, îndestul timp încît să tiutiunesc o ţigară. Văzîndu-mă, titulara mă
ocărăşte parcă anume s-o audă popa:
– Acu' ţi-a-i găsit să fumezi, să-i sufli
părintelui putoare de ţigară în nas?!...”
Un scriitor de la Piatra
Şoimului publicat în
America de Nord
Cristian
TIMOFTE
„Gazetarul şi omul de televiziune nemţean Traian SOCEA,
căci despre domnia sa este vorba, retras la Calu Iapa, locul său de baştină,
scrie proză. Şi o face în stilul său absolut personal, încîntător. În 2019, cînd
şi-a lansat volumul „Incursiuni
prin
Regatul Natal – Calu Iapa, rememorări 1”, am publicat o cronică entuziastă (Fermecătorul
povestitor regal de la Calu Iapa), dar nu ştiu cine m-a luat în serios,
bănuindu-mă de prietenie cu autorul. Ceea ce, de ce nu?, este adevărat.
Suspiciunile unor „consacraţi” nemţeni, nu prea lasă loc de întors prin zonă,
asta fiind o altă discuţie.
Cartea este o bijuterie a ceea ce are mai natural în el
acest personaj, care, peste un secol şi ceva, este o reîncarnare a
povestitorului Ion Creangă. Au aceeaşi genă, pe alte coordonate, desigur, dar
cu aceeaşi forţă de a-şi cuceri imediat cititorul, cu acelaşi farmec al
ţăranului român trecut prin şcoli şi lovit de fulgerul talentului de
povestitor, care te face să rîzi cu lacrimi şi cu sufletul deschis. Traian, la
vîrsta lui, numai bună de
reiterat amintiri, a pus gazetăria în cui şi, ajuns un hîtru, a
început să scrie proză. Şi are un condei rar.
ASRAN, revista “Destine literare”, care apare în America de Nord (SUA şi Canada), în format print, dar mai ales
difuzată în variantă electronică, peste tot în lume unde sînt români, i-a
oferit prozatorului Traian Socea un spaţiu generos, publicînd un fragment
consistent din carte. Cu promisiunea de a repeta această recunoaştere şi în
numerele următoare. (Sînt convins că, aşa cum chicoteam eu, singurel, citind
această carte, o fac acum
cititori români de peste tot, aducîndu-şi aminte de ţara lor).
Poate mă înşel eu, dar nu am cunoştinţă, la ora asta (este
21.45), dacă în România apare vreo revistă literară, de cultură, de 250 de
pagini, cu un sumar atît de bogat, atît de tentant şi atît de declarat
patriotic, precum ni se înfățișează revista „Destine literare”.
Am găsit acolo şi trimiteri la poetul Adrian Alui
Gheorghe (într-un eseu despre Zoe Dumitrescu Buşulenga, maică la Văratic), am
mai găsit cunoştinţe, prieteni, din literatura contemporană, ignoraţi în ţară.
Dar apariţia lui Traian
Socea, cu o scurtă biografie şi foto cu bărbiţă, m-a încîntat.
N.A.: Poate nu ştiaţi, dar cartea în discuţie, despre amintirile năstruşnicului şi zburdalnicului copil de la Calu Iapa a ajuns şi la Vatican, întîmplare despre care, sperăm, ne va povesti el, în volumul următor.”
În numărul următor, 55, al revistei „Destine literare”, care,
tipărită, apare trimestrial și pe care o puteți vedea oricînd tastînd www.destine-literare.com Cristian Timofte a apucat să trăiască bucuria de a-i fi
fost publicat fragmentul „Mănăstirea
Văratec care încă nu exista”, din romanul aflat în lucru „Cele șapte ispitiri”.
Evident că m-am foarte bucurat, îmbiindu-l să ne lansăm împreună cărțile la Piatra
Neamț, orașul pe care l-a îndrăgit atît de mult, între oamenii pe care i-a
iubit sincer, cărora s-a dedicat fără a pretinde vreodată recunoștință. Cristi,
însă, n-a mai apucat să termine romanul, să ducă la capăt alte-multe proiecte.
L-au ucis destrăbălarea cu care omnipotenții ăstei lumi se joacă fără de măsură
cu viața oamenilor. A celor nevinovați, de bună seamă!...
E 11 martie 2022,
buni prieteni, ora optsprezece.
În Regatul meu Natal sînt minus 7 grade. Ninge fabulos, ninge cum nici în
povești nu se-ntîmpla. Covidenia gîfîie în toată lumea, gîfîie şi la noi. Bilgheiţii
par a-i pune cruce, după ce un mare grup de doctori, cercetători şi jurişti a
obţinut de la un tribunal federal din Texas hotărîrea de desecretizare a datelor
care au stat la baza aprobării vaccinului Covid-19 Pfizer, de către FDA (Administraţia
pentru Alimente şi Medicamente a SUA). Treaba pute a netransparenţă, a bani
mulţi şi a interese ce-au ameţit guverne şi autorităţi, fapt nemaiîntîlnit în
istoria omenirii. La tembelizor, propagandiștii pandemiei nu se mai răfuie cu
antivacciniștii. Nu mai urlă la Adina Alberts, la Monica Pop sau Răzvan
Constantinescu, medici reținuți în fetișizarea vaccinului, însă consacraţi susținători
ai conduitei preventivităţii. Ai normalităţii, adică.
Peste
noapte, trîmbiţaşii de servicii au devenit analiști militari. Au intrat în
solda altei nenorociri, cea a războiului din Ucraina. După boala covidă, altă
spaimă bagă-n noi, spaima de bomba nucleară...
Căci strivirea
sub bocancul terorii ne e bafta rezervată de ajunșii ăstei lumi, înghiți-i-ar
pustia neagră!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu