16 aprilie 2022

Regatul Natal – Calu Iapa, reamintiri 2

Capitolul șapte

 

            Urgisirea omului de      către om

Doamne Dumnezeule, simt că a Ta Împărăție e pe calea pierzaniei!.... Supușii pe care I-ai dedulcit la toate răsfățurile, în loc să-ȚI aducă slavă pentru toate înlesnirile Tale, urgisesc pînă și pe cea mai firavă mlădiță lăsată pe pămînt să-ȚI urmeze calea neprihănirii!...Înțeleg că fiind acolo, sus, Doamne ești Suveran  peste toată omenirea. Atunci, Doamne, resfințește OMENIA, redefinește CUMSECĂDENIA în astă lume zăpăcită de nenorocita sete de putere!... Seacă, Doamne, „vitejia” ăstor nelegiuiți care siluiesc pe cei mai firavi, mai nevolnici dintre supușii tăi!...

Dragi prieteni, cer iertare vouă pentru astă încropită litanie... Eu, însă, tot cred că Domnul rămîne deasupra tuturor lucrurilor, nicidecum rothsicildzii, rokăfelării, bilgheiții și alți prea închipuiții autozeificați ai ăstei lumi.

Iar mă-ntreb, ca ființă adesea și vorbitoare, acum, la doi ani de cînd dictatură mondială a covideniei a îmbolnăvit aproape jumătate de miliard de oameni, dintre care vreo 6 milioane s-au prăpădit, nu mîna omenească a declanșat această cruzime nemernică?!...

E cred că da, și, rogu-vă, nu cătați și nici așteptați răspunsuri de la brucanii propagandei urgisirii omului de către om, în vremurile astea supertehnologizate. Renunț la astă retorică, din pricina înțeleptului satului, distinsul octogenar Nicolas Coifan, care m-a zărit de după colțul gardului:

-        - Dom Trăian, nu măi vorghi sîngur! Traim vremuri di pierzanii, cî ni-am îndipartat di Domnul...

-      -   Așa-i, dar de ce tocmai generația noastră să aibă parte de acest blestem, unchieșule?! Acum, cînd au năpădit toată lumea, farmaciile de ce nu vînd și doctoriile care să prevină boala asta năprasnică?!, glăsuiesc eu, așteptîndu-i replica.

-      -   Apîi, nu ti măi framînta, cî aiasta ni-o fost scris sî îndurăm. Măi digrabî, scoati o glajî di anti-covid, cî az n-am gîlgîit nimica!..

Mă conformez, adică fug în beci, înșfăc o garafă de palincă adusă de finul Vasilică Ilie de la socrul său, tocmai de la Satu Mare. Înarmat și cu aferenta sticlă cu apă minerală, mă înfățișez dinaintea tovarășului meu, care firește că nu stătuse degeaba. Adică și apucase două păhăruțe lăsate mereu în așteptare pe raftul din magazia cu butuci pentru foc, și le și spălase cu apă din găleata fîntînii de la colțul gardului ce mărginește ulița noastră. Cu posteriorul deja înfipt în rotundul unui tăietor de lemne, unchiul Nicolas mă aștepta cu paharele așezate la distanța legală, pe cîte una cioată de lemn. Torn anti-covidul cu grijă și respect, zvîrlim amîndoi măștile de pe bot și ne dedăm la tratament, fără grija că vreo iscoadă a despeului umblă creanga pe ulița noastră și ne-ar surprinde asupra faptului...

Unchieșul Nicolas număra vreo 6 anișori cînd foametea din 1946-1947 a lovit Moldova noastră. Cu lacrimi în ochi, vorbește despre acele cumplite vremuri. Știind că-l ascult cu neprefăcută atenție, unchieșul povestește îndemnîndu-mă să țin minte:

-         -   Scrii, dom Trăian, ca sî știi aiștia tiniri ci vitregii am trait noi!... Dom Trăian, spui driept cî ș-acu îmi sîmt stomagu pustiit di foami. Mă prindem di fușta mamii, șî-i cierem mîncari pînî leșînam di plîns. Mama s-ascunde di noi șî bocea pin celar șî pin grajdi, di mila noastrî. Eram doi copchii și 3 guri di hranit, cu tăt cu a ii, cî tata nu s-o măi întors din război. Fugem la fabrica Alfa, aducem rumeguș, cu care mama îndoia malaiu, rația de 5 kili pi care ni-o dădea di la comparativî, o datî pi lunî. Amesteca rumegușu cu malaiu ceala rîncezît, șî ni făcea măligî...Doamni, am văzut mulți oamini din cotuna noastrî care chicau din chicioari, pi ulița asta. Îi lua mamaia ta, lelița Aristița, și li dădea cîti ceva cu care sî sî înzîleascî, saracii. Bădița Ion, tac-tu, lucra la fabricî, la Roznov, iar băiețîi cii măi mari, Costicî șî Ion, sî ostineu în Banat, di unde Ion vinea acasî în fiicari lunî cu cîti un tăbol di făinî di popușoi. Părințîi tăi țîneu șî o vacî, da nu știu cu ci, cî săcita pîrjolisî pisti tăt, iar apî nici pi gîrla Iepi nu măi curgea.

Îl ascultam pe unchieșul încă îngrozit de nefericirea, de cruzimea vieții lui și-a atîtor moldoveni, lăsați ai nimănui de noua stăpînire a țării, lăsați la cheremul comisarilor sovietici ce-și instalau aici sovromurile jefuirii avuției naționale, în contul așa ziselor datorii de război. Recunosc că nici n-am știut cînd am mîntuit garafa de palincă. Chercheliți, însă nici pre-prea, am intrat în curte, după ce am inspectat ulița de la deal la vale, pe toată lungimea sa de vreo 150 de metri.

Nici țipenie de om, toată lumea stă la fereală, de frica de a nu se intersecta cu cineva care să-i sufle în nas spurcăciunea de covid. Intru în casă, deschid tembelizorul și iar văd tandemul chiriaco-pielean lăfăindu-se în fotoliile praimtaimului anemicului corpoș, care, avînd erecție în platou precum Carol al doilea în biserică, fremăta de satisfacția pe care ăști provacciniștii i-o livrau sărind la beregățile renumitului medic Monica Pop, apoi la jugularele românilor văduviți de „uzul raționalului pielean” . Nu-i înjur ca pe brucanii propagandei staliniste, că m-aud monitorizatorii fără carieră jurnalistică care borțoșesc CNAul național, din cauză de apartență politică... Normal că-nchid aparatul, normal că mă abandonez mie însumi, indignat de nemăsurata fățărnicie cu care unii siluiesc bunul simț în draga noastră Românie...

 

Neuitare, Cristian Timofte!

Prieteni, nu mai știu pe unde mi-au umblat gîndurile. Știu, însă, că în minte mi-a revenit dialogul cu publicistul Viorel Cosma, care se afla în București, pe 17 noiembrei 2021:

-           - Traiane, iar îți dau o veste nebună! Prietenul nostru Cristian Timofte a murit...

-           - Cum așa?!, bîigui eu, încercînd să-l admonstez că mă sună doar pentru a-mi spune numai lucruri tragice.

-           - Da, băi, l-a răpus covidul. Dacă mai aflu ceva, te țin la curent. Dumnezeu să-l ierte!...

„Dumnezeu să-l ierte!” zic și eu, fără ca Viorel să mă mai audă...Vă mărturisec că am rămas paralizat. Cum să-ți închipui că Cristi, prietenul a toată lumea, cel atît de cumpătat, atît de netentat de ispitele consumerismului zilei de azi, să fie răpus atît de mișelește... Doamne, cum adică, Cristian Timofte, partenerul meu de emisiuni, de scris și de făcut gazete nu mai este?!...Incredibilul mi-a fost confirmat a doua zi, cînd publiciștii Valentin Bălănescu și Viorel Cosma mi-au propus să scriu un text în memoria fostului nostru prieten Cristian Timofte, care le fusese și lor prieten, și colaborator, la Mesagerul de Neamț. Vă spun drept, ca și ei, nici eu n-am fost în stare. Abia acum, după aproape patru luni, reușesc să scriu lucruri aducătoare de neuitare lui Cristi.

Cristi a venit din București, din aparatul central al Ministerului de Interne, ca purtător de cuvînt al Inspectoratului de Poliție al județului Neamț pe la începutul primului deceniu al prezentului secol. Țin minte că în urmă cu 21 de ani, în fiecare dimineață, Cristi intervenea „în direct” la Radio „M plus” din Piatra Neamț, dîndu-ne binețe și ultimele știri mie și lui Viorel Cosma, care făceam emisiunea „Judecătorii de presă”. Am legat o prietenie durabilă, nu numai din pricina talentului său scriitoricesc, ci și a conduitei sale impecabile, izvorîtă din empatia față de toată lumea din preajma sa, indiferent de poziție socială. Am fost parteneri, prin urmare, la Răcnetul, apoi la Moftul. Ne-am respectat și ne-am îndrăgit cu un firesc fără echivoc.

În vara lui 2021, împreună cu Mihael Balint, Claudiu Pipirigeanu, Ion Asavei și Costache Lupu, am intenționat să sărbătorim 20 de ani de la înființarea „Răcnetului Carpaților”, versiunea nemțeană. L-am informat și pe Cristi, care, împreună cu Tamara, distinsa sa doamnă, tocmai se mutase de la Piatra Neamț la București, lîngă copiii lor. Pentru pregătirea evenimentului, la care abia aștepta să participe, și care, din păcate, nu a mai avut loc din pricină de covid, Cristian Timofte mi-a trimis un text pentru a fi publicat în numărul aniversar al Răcnetului nostru. Text care n-a mai apărut, pentru că, vă spusesem, covidenia nu ne-a lăsat să organizăm festivitatea omagială. Îl public aici, acum:

RĂCNETUL CARPAȚILOR de la Piatra Neamț a existat, nu a fost o himeră, spiritul lui Caragiale urca trei etaje pînă la acea redacție, iar nemțenii cumpărau în draci săptămînalul care mirosea a tipar, de la chioșcurile lor portocalii, de pe la intersecții

                                             sau

                                         Boala omului nebun

„La începutul acestui secol, prin anul 2001, cînd am hotărît să caut loc de liniște, aer curat și verdeață (nu vă gîndiți la prostii, încă eram tînăr, acum la fel) la Piatra Neamț, părăsind fără regret Capitala, presa scrisă din tîrg era absolut înfloritoare. Dovadă sunt zecile de chioșcuri de difuzare, portocalii, care acum, pe la intersecții, arată trist, ca niște măsele cariate.

Cotidianele și săptămînale locale și centrale se întreceau la tarabe, dimineața lumea umbla pe stradă cu ziarul preferat sub braț și sacoșa cu pîine. Ce vremuri?!

Așadar, ajungînd eu la Piatra, unde urma să coabitez, în primul rînd, cu presa locală, fiind ofițer de relații publice al IPJ Neamț, dar și gazetar, venit chiar din Aparatul Central, am început să vizitez toate, chiar toate redacțiile din Piatra și Roman, posturile TV, fiindcă erau și acestea incredibil de multe. S-au dus acele vremuri, frumos este că am rămas, în timp, prieten cu mulți gazetari adevărați de Neamț.

RĂCNETUL CARPAȚILOR mi-a atras, în mod special, atenția. Era pe sufletul meu, mai ales că la București, pe lîngă altele, scrisesem la Cațavencu, apoi făcusem Ultima soluție, un supliment al săptămînalului Românul, unde mă simțeam în largul meu, civil total, om liber, care-și permite să persifleze prostia și ipocrizia, indiferent la ce nivel apare ea.

Am ajuns la redacția Răcnetului normal, urcînd scările. Am fost întîmpinat de un cowboy insolit, Costache Lupu, și de Traian Socea, un gazetar local, unul dintre puținii cu școală de gazetărie, care, atunci, mi s-a părut relativ timid, dar ferm și cu triluri verbale absolut încîntătoare. În fine, abia acum, după două decenii, după ce am făcut multe împreună, inclusiv Moftul neamțului, omul acesta a început să nu mă mai trateze cu o suspiciune țărănească, ceea ce e un mare cîștig al existenței mele. Fiindcă admirația mea pentru gazetarul, omul, dar mai ales pentru prozatorul Traian Socea, de la Calu Iapa, este totală.

Una peste alta, am fost acceptat la Răcnetul Carpaților cu o rubrică numită Fix în pix, în care scriam exact, dar exact ce au vrut mușchii mei. Cu un pseudonim haios, Cristian Tell. Și asta pînă la decesul hebdomadarului.

Avînd, întîmplător, la îndemînă niște texte publicate atunci, care se scriau de mînă sau se băteau la mașină, vă invit să intrăm în atmosfera uitată a acestui început de secol, la RĂCNETUL CARPAȚILOR:

De-un plaisir (răspuns la scrisoarea unei cititoare):

„ Așadar, distinsă doamnă, recunosc: la Răcnetul Carpaților scriu din plăcere. N-am normă, nu mi se dau itinerarii și indicații, teme pentru acasă și, în plus, este în redacția asta o atmosferă în fumul căreia, din cînd în cînd, îl zăresc pe nenea Iancu. Și chiar dacă e mai complicat decît pare, scrisul în acest colț de pagină este o plăcere, așa cum o plăcere este și întîlnirea cu membrii redacției. Care sînt atît de numeroși, încît încap lejer într-un lift. Problema (unica) ar fi că pînă la ei, acolo, la redacție, la etajul III, nu au nici un fel de lift’’ .

Noi propunem, domn Primar hotărăște ( Cînd primarului Ion Rotaru i-a venit ideea cu casele de toleranță):

„(… ) În context, domn Primar, răcnim și noi o propunere civilizată, că vă știm receptiv și pus pe înfăptuiri mărețe (…) Dacă tot faceți și matale case cu toleranță, atunci tot pe-acolo, mai pe la periferie, băgați și niște chioșcuri cu reviste porcoase, un Sexy Shop și ce mai solicită clientul. În contra-partidă, dai matale un ordin hotărît și interzici comercializarea pornografiei în frumosul municipiu Piatra Neamț.

Telectualii care citesc asemenea literatură să se ducă peste gîrlă, la ștrand sau unde hotărăști matale să stabilimentești stabilimentele. În rest, la chioșcuri să fie numai Ceahlăul, Monitorul, Realitatea și Răcnetul Carpaților, plus amărîtele alea de ziare centrale”

Și fiindcă ar fi multe, despre teatru, despre oameni, despre viața din Piatra Neamț, despre specificul local, închei cu fragmente dintr-un articol din Fix în pix, apărut acum 20 de ani  (fix pe 23.03.2001, vezi arhiva) în Răcnetul Carpaților:

Vine aftoasa, neamule! :

” Fiindcă, dacă ne luăm după mass-media, care, parcă, a început să se (și să ne) hrănească numai cu hoituri, lumea e cu un picior în groapă: dă boala în vaci, în porci, în cai, vine aftoasa, turbarea, SIDA găinilor, ebola, ptiu drace! Și, culmea, toate nenorocirile astea lovesc cel mai tare Vestul în care epizootia de febră aftoasă intră fără viză, ca bulgarii. Noi, mai la adăpost de excesul de carne, ținem post și mîncăm urzici, cartofi și fasole, dar stăm cu urechile ciulite la șengheni și ne ia cu panică: vine aftoasa, neamule! Așa că, pentru a ne proteja cetățenii, care au mai rămas în țară, de cine știe ce pericole invizibile, luăm măsuri. Dure…

Spre exemplu, la tîrg, la Roznov, în plină prohibiție de animale și produse alimentare de origine animală, un nea Ion a fost imediat interpelat că umblă cu vaca. Senin, omul a răspuns: Dar nu o vînd, taică! O plimb ca să scape de stress, înțelegi? Nu e voie să-mi plimb vaca?!

În pitorescul tîrgului înțesat cu oameni sărmani care-și țin banii în batistă, mai lipseau niște specialiști echipați în costume argintii, etanșe, și dotați cu aparatură sofisticată de descoperit viruși occidentali. Plimbîndu-și văcuța lui cu ochi frumoși, de vacă, nea Ion și-a zis cu năduf: O dat în ei boala omului nebun!, apoi cu duioșie: Hai cu tata!”...

Repet: publicam un asemenea text, care pare o premoniție a acestei ciudate pandemii, pe 23.03.2001, în acest RĂCNETUL CARPAȚILOR, aniversat, pe bună dreptate, acum.

                   Măcar așa ne mai aducem aminte!...  

Da, stimați prieteni, e stilul civilului Cristian Timofte, unic și necenzurat. Vă asigur că și-n cariera sa profesională de colonel, Cristi a fost cel care și-a împrietenit superiorii cu transparența, ba i-a și umanizat cu deviza „funcțiile și șefia sînt trecătoare, omenia-i lucru mare!”...

Am vorbit deunăzi cu Tamara, iubita soție a lui Cristi, și am întrebat-o cum de s-a întîmplat nenorocirea. Și aici, îi cer iertare pentru îndrăzneala de a-i fi tulburat nicicînd vindecata sa durere. Doamnelor și domnilor, nu puteți crede. Anume, amîndoi s-au infectat cu covid, fiecare fiind internat în cîte un spital cu faimă din București. Tamara, cîteva săptămîni, a fost ajutată să respire cu masca de oxigen. Apoi, s-a făcut bine. Pe Cristi l-au dus în ATI, la intubare.

Din păcate, simțindu-se tot mai rău, a fost inclus în lotul de bolnavi trimis în Germania la începutul lui noiembrie 2021. A fost dus să fie vindecat, nu să moară! Iarăși nu veți putea crede: în spitalul bucureștean, Cristi a contractat și o infecție nosocomială. I-au fost administrate antibiotice. Degeaba, Cristian Timofte, omul în toată puterea, pe care niciodată nu l-am știut a fi bolnav de ceva, s-a prăpădit. A fost adus acasă din Germania în recuzita care se știe. A murit, doamnelor și domnilor, din cauza nosocomialelor ce foșgăie prin majoritatea spitalelor noastre. Poartă cineva responsabilitatea de a nu fi fost dezinfectate saloanele, instrumentarul și celelalte anexe îmbîcsite cu microbi, bacterii și alți fungi din „așezămintele sănătății publice”?! Nu,  doamnelor și domnilor, vinovații fără vină sînt omorîți fără milă și cer să se facă lumină, vorba lui Moțu Pittiș.

Vă mărturisesc că încă nu sînt convins că i-am mulțumit îndeajuns pentru cronicile prea măgulitoare cu care m-a onorat la publicarea primului volum al Regatului, cronici care au avut ecou chiar și în America de Nord. Doamna Dana Oprița, redactorul șef al revistei „Destine literare”, editată de ASRAN – Asociația Scriitorilor Români din America de Nord, l-a prefaţat în numărul 54 al www.destine-literare.com, iată:

Pe la mijloc de Gerar 2021, am primit în cutia poștală virtuală a computerului meu un scurt mesaj, de la un domn pe care nu l-am cunoscut niciodată: Cristian Timofte. Era vorba despre o știre tipărită în publicația care pare a fi online, „MESAGERUL de Neamț”, în care era anunțată, cu bucurie mare, vestea că nemțeanul lor, Traian Socea, a primit un generos spațiu în revista „Destine Literare”, ce apare peste ocean, prilej cu care revista noastră a intrat în atenția unui mare număr de cititori, la care nici nu am îndrăznit să ne gîndim că ar putea, într-o bună zi, să afle despre noi.

Sînt mulțumită că i-am ascultat sfatul unui alt coleg ziarist și membru în colegiul de redacție al revistei pe care o păstoresc, Radu Vida, să citesc și, dacă vor întruni standardele mele (cam înalte, zice lumea) să le tipăresc. Au întrunit nu doar cerințele mele pentru a apărea într-o revistă cu circulație internațională, dar mi-au încîntat sufletul. Bucuria a fost apoi și mai mare, cînd am găsit în cutia poștală reală, de data asta, volumul „Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa, rememorări 1” în carne și oase, căruia i-am făcut de îndată o scurtă prezentare în cadrul uneia din întîlnirile noastre Zoom-iste, cenaclul ce poartă același nume: „Destine literare”.

O cronică nu am avut vreme de scris, astfel că, atunci cînd am primit mesajul mai sus amintit, m-am foarte grăbit să îi solicit domnului Cristian Timofte să îmi trimită dînsul o prezentare mai detaliată, fiind sigură că o are deja pe birou.

Mi s-a părut firesc ca în „Destine literare” cronicile din Monitorul și, respectiv, Mesagerul să fie împreună. Iată-le. Bucurați-vă!”(D.O.)

 

 Fermecătorul povestitor regal de la Calu Iapa

Cristian TIMOFTE

 

Traian Socea, gazetar nemţean 100%, debutează, la 65 de ani cu o carte: „Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa”, o frumuseţe de carte, cu subtilul „rememorări 1”, asta însemnînd că şi-a luat inima în dinţi şi a ajuns la concluzia intimă că merită să mai scrie şi altceva decît gazetărie de zi cu zi, adică o carte, or' două. El fiind un timid, care toată viaţa şi-a ascuns timiditatea asta nativă, bunul simţ nativ, bună asta creştere a lui de pe malurile pîraielor lui obsesive, Calu şi Iapa, aşadar şi-a ascuns timiditatea, care era un fel de handicap, ca un handicap de vorbire, de bîlbîială, apelînd la un umor absolut dezarmant, dar şi la îndîrjirea de a se pregăti serios, fără umor, acribic, pentru meseria de gazetar. O combinaţie de ziarist cu şcoală adevărată, cu un hîtru copil, al unșpelea din familia lui, care

dacă începe să povestească ceva, din amintirile lui, o face cu un talent inimitabil de povestaş. Şi dacă spun, fără rezerve, că este chiar avatarul, reîncarnarea lui Ion Creangă, povestitorul nostru definitiv, care a fost şi popă, nu cred că greşesc. Citiţi această carte, cîntăriţi onestitatea ei, autenticitatea ei reală, apoi mai vorbim. Mulţi au ambiţii, puţini, foarte puţini reuşesc să scrie o asemenea carte. Chiar nimeni.

Dar, de această dată, cu toate că la lansarea acestei prime cărţi a declarat, de cîteva ori, cu o modestie pe care nu i-o pun la îndoială: „Eu nu sunt scriitor”, el chiar şi-a descoperit, după cei 65 de ani ai lui, prin această primă apariţie editorială, un izvor absolut autentic de proză curată, scrisă cu acribia gazetarului cu şcoală, cu talentul nativ al povestaşului oral de la alte biblioteci lichide, şi cu experienţa unei vieţi de gazetar de Neamţ, care a văzut şi auzit multe. Lumea lui, unde chiar a început să se simtă bine, dovadă fiind această primă carte care trebuie citită cu parcimonie, ca degustarea unei plăcinte poale-n brîu, calde, ca să nu se termine prea degrabă. O scriitură frumoasă, simplă,

cursivă, deşteaptă şi onestă, cuvîntul definitoriu fiind: autentică. Traian Socea ne invită, ca Faulkner, pe teritoriul său unic de la Calu Iapa.

Ca să ne lămurim: pe 9 mai, de ziua Victoriei, ziua cu summit-ul european de la Sibiu, cu mitingul şi anti-mitingul de la Iaşi, cu vizita doamnei premier la Cluj, cu altele, Traian Socea şi-a lansat prima lui carte în coperte la Biblioteca Judeţeană.

Traian Socea este un ins din comuna Piatra Şoimului, cartea

i-a fost prezentată de Sorin Ovidiu Bălan, un ins destul de cunoscut, îl vedem tolănit prin fotolii la televizor, gazetar de capitală, mult mai simpatic în realitate, coleg de facultate şi prieten al lui Traian.

Sorin venise de la Bucureşti la Piatra, pentru a prezenta cartea, căruia i-a scris şi prefaţa. O prefaţă colegială, prietenească, în care vorbeşte despre farmecul tandru, bucuria sănătoasă şi umorul incredibil al simplităţii. Mai vorbeşte şi despre harul de scriitor al acestui locuitor de la Piatra Şoimului.

De 9 mai, o sală de la biblioteca Kirileanu a fost plină ochi din cauza unui gazetar care, retras la Calu Iapa, a început să scrie aşa: „Acu, la şaizeci de ani trecuţi, tare mă minunez de cum izbuteau ai mei să rînduiască atîtea treburi, care se-nghesuiau mai ales vara şi toamna în gospodăria noastră”. Sau:

Pentru mama, hrana de seară era mereu o grijă aparte, pentru că în jurul mesei ne adunam fraţi şi surori, laolaltă cu părinţii numărîndu-ne a fi 9-10 guri. Guri flămînde (…)”

Am deschis cartea la întîmplare. Sînt acolo titluri de capitole cu mult mai incitante:„A murit Dej, trăiască Ceauşescu” sau „Singurul ţăran student la ziaristică”, în fine, o carte care merită citită cu ochii, cu bunătatea nativă pe care o mai avem în noi, dar mai ales cu plăcerea de a citi pagini nesofisticate, aproape simple, plăcute, dar asta nu înseamnă că avatarurile lui Traian Socea s-au terminat, iar el dacă începe să scrie proză, o face la modul lui ţărănesc, simplu, curat, bucurîndu-se cînd comesenii săi rîd şi bat din picioare de atîta rîs cu lacrimi, sau îi înţeleg sensibilităţile lui fireşti, despre părinţi, despre familie, despre prieteni, despre viaţă, despre tot ce poate fi normal în viaţa asta.

Să vă spunem acum cîte ceva despre reţeaua hidrografică ce drenează suprafaţa comunei Piatra Şoimului. Acolo sînt două pîraie, Iapa şi Calu, tributare rîului Bistriţa, ambele izvorînd de sub muntele Murgoci, 1292 metri altitudine.

Despre calitatea gazetarului Traian Socea, cu multe gazete în spate, au spus vorbitorii la lansarea de la bibliotecă. Nu a spus nimeni nimic despre faptul că scriitorul din Piatra Şoimului ar fi avut ambiţii natale despre şoimi sau tăria pietrei, despre zborul şoimilor în sus, mai sus. Fiindcă nu a avut asemenea ambiţii… Lui i-au fost şi îi sînt dragi definitiv cele două pîraie: Calu şi Iapa.

Aşadar, nu vă luaţi după ce a spus acest Traian Socea, cum că el nu ar fi prozator. Este un prozator foarte bun, unic în Neamţ şi în ţară. Ţăran moldovean licenţiat în jurnalistică, de la Calu Iapa, un povestitor fermecător. A reuşit să-şi scoată, încetul cu încetul, din stilul său baroc de băiat timid, de la ţară, toată zgura complexelor (vizibilă, chiar deranjantă, uneori, prin textele sale gazetăreşti), iar acum îşi povesteşte poveştile lui cu o simplitate şi un umor dezarmante. Fiind, fără discuţie, absolut autentic.

Iar această carte este povestea lui, bine pusă în pagină de editor, povestea unui nemţean pentru nemţeni. Un dar frumos, muncit mult, o viaţă întreagă, pentru nemţeni. O să vă încînte, vă asigur.

Asta în ideea că, de mult, mulţi dintre noi, nu mai avem tragerea de a mai pune mîna pe o carte.

Aşezaţi-vă în fotoliu, luaţi această carte şi citiţi Amintiri din copilărie, varianta de secol XX şi XXI a talentatului prozator Traian Socea. Nu mă zgîrcesc în aprecieri: un eveniment cultural care merită, vă spun şi de ce:

„Ajuns acasă, Rodica, nevastă care stă la mine, mă avertizează:

– Vine părintele, e în cap'tul drumuşorului, acuş' iese de la ţaţa Maricica lu' Bițu ş-ajunge la noi!…

Pînă la noi, mai are de intrat în patru case, îndestul timp încît să tiutiunesc o ţigară. Văzîndu-mă, titulara mă ocărăşte parcă anume s-o audă popa:

– Acu' ţi-a-i găsit să fumezi, să-i sufli părintelui putoare de ţigară în nas?!...”

 

Un scriitor de la Piatra Şoimului publicat în

America de Nord

 

Cristian TIMOFTE

„Gazetarul şi omul de televiziune nemţean Traian SOCEA, căci despre domnia sa este vorba, retras la Calu Iapa, locul său de baştină, scrie proză. Şi o face în stilul său absolut personal, încîntător. În 2019, cînd şi-a lansat volumul „Incursiuni prin

Regatul Natal – Calu Iapa, rememorări 1”, am publicat o cronică entuziastă (Fermecătorul povestitor regal de la Calu Iapa), dar nu ştiu cine m-a luat în serios, bănuindu-mă de prietenie cu autorul. Ceea ce, de ce nu?, este adevărat. Suspiciunile unor „consacraţi” nemţeni, nu prea lasă loc de întors prin zonă, asta fiind o altă discuţie.

Cartea este o bijuterie a ceea ce are mai natural în el acest personaj, care, peste un secol şi ceva, este o reîncarnare a povestitorului Ion Creangă. Au aceeaşi genă, pe alte coordonate, desigur, dar cu aceeaşi forţă de a-şi cuceri imediat cititorul, cu acelaşi farmec al ţăranului român trecut prin şcoli şi lovit de fulgerul talentului de povestitor, care te face să rîzi cu lacrimi şi cu sufletul deschis. Traian, la vîrsta lui, numai bună de

reiterat amintiri, a pus gazetăria în cui şi, ajuns un hîtru, a început să scrie proză. Şi are un condei rar.

ASRAN, revista “Destine literare”, care apare în America de Nord (SUA şi Canada), în format print, dar mai ales difuzată în variantă electronică, peste tot în lume unde sînt români, i-a oferit prozatorului Traian Socea un spaţiu generos, publicînd un fragment consistent din carte. Cu promisiunea de a repeta această recunoaştere şi în numerele următoare. (Sînt convins că, aşa cum chicoteam eu, singurel, citind această carte, o fac acum

cititori români de peste tot, aducîndu-şi aminte de ţara lor).

Poate mă înşel eu, dar nu am cunoştinţă, la ora asta (este 21.45), dacă în România apare vreo revistă literară, de cultură, de 250 de pagini, cu un sumar atît de bogat, atît de tentant şi atît de declarat patriotic, precum ni se înfățișează revista „Destine literare”.

Am găsit acolo şi trimiteri la poetul Adrian Alui Gheorghe (într-un eseu despre Zoe Dumitrescu Buşulenga, maică la Văratic), am mai găsit cunoştinţe, prieteni, din literatura contemporană, ignoraţi în ţară. Dar apariţia lui Traian

Socea, cu o scurtă biografie şi foto cu bărbiţă, m-a încîntat.

N.A.: Poate nu ştiaţi, dar cartea în discuţie, despre amintirile năstruşnicului şi zburdalnicului copil de la Calu Iapa a ajuns şi la Vatican, întîmplare despre care, sperăm, ne va povesti el, în volumul următor.” 

În numărul următor, 55, al revistei „Destine literare”, care, tipărită, apare trimestrial și pe care o puteți vedea oricînd tastînd www.destine-literare.com Cristian Timofte a apucat să trăiască bucuria de a-i fi fost publicat fragmentul „Mănăstirea Văratec care încă nu exista”, din romanul aflat în lucru „Cele șapte ispitiri”.

Evident că m-am foarte bucurat, îmbiindu-l să ne lansăm împreună cărțile la Piatra Neamț, orașul pe care l-a îndrăgit atît de mult, între oamenii pe care i-a iubit sincer, cărora s-a dedicat fără a pretinde vreodată recunoștință. Cristi, însă, n-a mai apucat să termine romanul, să ducă la capăt alte-multe proiecte. L-au ucis destrăbălarea cu care omnipotenții ăstei lumi se joacă fără de măsură cu viața oamenilor. A celor nevinovați, de bună seamă!...

 E 11 martie 2022, buni prieteni, ora optsprezece. În Regatul meu Natal sînt minus 7 grade. Ninge fabulos, ninge cum nici în povești nu se-ntîmpla. Covidenia gîfîie în toată lumea, gîfîie şi la noi. Bilgheiţii par a-i pune cruce, după ce un mare grup de doctori, cercetători şi jurişti a obţinut de la un tribunal federal din Texas hotărîrea de desecretizare a datelor care au stat la baza aprobării vaccinului Covid-19 Pfizer, de către FDA (Administraţia pentru Alimente şi Medicamente a SUA). Treaba pute a netransparenţă, a bani mulţi şi a interese ce-au ameţit guverne şi autorităţi, fapt nemaiîntîlnit în istoria omenirii. La tembelizor, propagandiștii pandemiei nu se mai răfuie cu antivacciniștii. Nu mai urlă la Adina Alberts, la Monica Pop sau Răzvan Constantinescu, medici reținuți în fetișizarea vaccinului, însă consacraţi susținători ai conduitei preventivităţii. Ai normalităţii, adică.

 Peste noapte, trîmbiţaşii de servicii au devenit analiști militari. Au intrat în solda altei nenorociri, cea a războiului din Ucraina. După boala covidă, altă spaimă bagă-n noi, spaima de bomba nucleară...

 Căci strivirea sub bocancul terorii ne e bafta rezervată de ajunșii ăstei lumi, înghiți-i-ar pustia neagră!...

 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

free counters

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector