1 iun. 2023

IN MEMORIAM Smaranda Florian


    Înainte de vreme, a plecat nedrept la Domnul, după o nemeritată suferinţă, Smaranda Florian, jurnalist şi publicist de excepţie, autor a mii de materiale de presă, a zeci de cărţi şi studii de specialitate publicate pe parcursul a aproape 30 de ani de activitate.

 În 1996, într-o prietenoasă seară de vară, la redacţia nou-apărutului cotidian „Monitorul de Neamţ”, soţul său – Gelu Amarinei, şi el jurnalist remarcabil, mi-a arătat un text scris într-o caligrafie impecabilă, care trăda mîna unui dascăl cu vocaţie, spiritul unui OM binefăcător a toate.

Stilul inconfundabil, acurateţea stilistică şi expresivitatea textului, semnat Smaranda Florian, m-au cucerit şi, evident, l-am publicat. L-am rugat pe Gelu să o invite pe autoare la redacţie. În următoarea seară, în toiul pregătirii ediţiei de a doua zi, apare o tînără frumoasă, aparent fragilă, cu o expresie ce divulga ambiţie, voinţă, binemeritare. Fără niciun fel de curtoazie se prezintă:

-      Mă cheamă Margareta Amarinei, sînt nevasta lui Gelu, şi vă mulţumesc pentru că mi-aţi publicat articolul! Am ales pseudonimul Smaranda Florian, drept omagiu adus unui drag din familia mea.

De bună seamă, am socotit acel moment ca şi consemnare a lansării Smarandei în presă, în publicistică. Drept care, mulţii ani trecuţi de atunci mi-au confirmat aprecierea, Smaranda Florian devenind un nume în publicistica judeţeană şi nu numai.

        Smaranda şi Gelu mi-au fost alături la construirea revistei “Calu Iapa”, în 1998. De nădejde mi-au fost şi-n anii următori, ani în care revista a văzut lumina tiparului. Le-am fost recunoscători, dar parcă nu îndeajuns.

Ca smerit omagiu, vă propun să lecturaţi articolul de mai jos, publicat în primul număr al ediţiei print al revistei “Calu Iapa”, în noiembrie 1998. Un foileton de excepţie, înnobilat de ironie şi proporţia sugestiei. Smaranda scruta anii 2050. Din nefericire, Domnul a luat-o la dreapta sa.

Neuitare, Smaranda, la revedere!

 
Amintiri din viitor!…

Week-end în 2050

Smaranda FLORIAN

Trecut binișor de 95 de ani, batrînul Socea își trase izmenele, apoi ițarii și cămașa cu pui cusută de a bătrînă a lu’ Fleașcă, își petrecu brîul înflorat peste șalele-i șandalii, și-și potrivi chimirul degustat de molii, după care își griji gazonul rarefiat ce-i decorează, încă, cioclopedicul; izbuti a-și tîrșîi picioarele înspre portiță, în vreme ce cu mînile încerca să strîngă gumilasticul răpănos al ochelarilor. Izbuti, dar, să ia ziarele din cutie și, trecîndu-și privirea într-o doară peste ele, îngăimă cu dispreț: “Știrea asta noi am dat-o acum 3 zile!”.

Lectura și-o cotinua, în fiecare zi la biroul său, pe care trona un “diplomat” scrijelit și rău oropsit de încercările vremii, neclintit de vreo 10 ani, din pricina celor 2-3 kile de maculatură, ceea ce înseamnă povară prea mare pentru vrejul dumisale.

După ce trecu “în revistă” presa, timp în care batrînul a tutunit mahorcă și a suflecat un cui de rachiu făcut din chiftirițe, ridicînd o sprînceană, clipi mărunt și zise țanțoș: “Iarăși i-am aranjat!”.

Mulțumit, se îndreptă din șale, își purtă palmele o singură dată peste față, cugetă puțin cu arătătorul între canini și porni la treburile lui.

Spun vecinii că, de la o vreme, ‘nădușită peste, Frosa tot i-ar fi zis: ”Grăbește-te,Traiane, că n-o mai avea cin’ să te jelească…Ăștia de acum-mai nu te cunosc, ai noștri îs duși de mult”… Însă, el, nu și nu! După ce stră-strănepotu-său cel mic de la Blăgeștii-Pașcanilor i-a dizolvat Fundația, șoaita a prins un obicei: se îmbracă în costum populăros și tot umblă fleaura pe ulițele satului. Odată, și-a uitat fundureii pe răstoaca gîrlei și i-a înjurat pe toți din sat, care, confundîndu-I cu un coștei de prins chitici, i-au pus într-o crăcană de arin, crezînd că au noroc la pește, amăgiți de amprentele lăsate de un ciucalău uzat și fizic și moral. Treaba le fu a lor, și deloc de șagă, pentru că monumentul ramolismentului i-a ocărît cum că i-au distrus patrimoniul, că n-au considerație față de cultura locală și, mai ales, că n-au fost în stare să se alfabetizeze.

“Dintr-o patimă mai veche i se trage” – își dă cu părere o “puștoaică” de vreo 60 de ani, așa după cum o alintă moșneagul. Cică a fost redactor șef și în fiecare dimineață, cam asta făcea: întindea localele pe birou, le citea, și-i spurca pe toți. Acum, dacă poștașul a răposat de cîțiva ani și în locu-I nu vine altul, bătrînul Socea își pune decuseară gazetele în cutia poștală și le ia dimineața, ca să-și împlinească năravul. Sînt aceleași vechituri de vreo 30 de ani: “Telegraful”,”Ceahlăul”,“Monitorul”, dar și publicația sa, una care aduce a ceva cu  …Iapa, toate însăilate cu scotch-ul mileniului din urmă. Le citește și le lasă pradă muștelor, zi de zi, din lipsă de alți cititori.  Mai înspre seară, numai ce-l auzi că face corectură, listează, trage pe calc și se sfădește întruna cu cîte unul.

…În timp, doar două ciudățenii l-au copleșit pe inconfundabilul Socea. Prevăzător din fire, a dobîndit un nou reflex, pe care l-a pus în valoare, adaptîndu-l fusului orar de la Calu Iapa: regurgitează seara, că nu se știe dacă mai apucă dimineața, iar cînd se arată la gard, își unge părul cu o pomadă buratecă, în loc de briantină, “Așa, ca să vadă doghitoacele astea că-s încă verde!”.

Ramforsat de anii care au tot trecut peste el, bătrînul a ajuns să nu se mai vadă de după gard, lipsit fiind, astfel, de distracția lui zilnică. Neînpăcîndu-se cu o asemenea vitregie, a tăiat cireșul din hotar, lăsîndu-i o cioată înaltă de cîțiva coți, și și-a încropit o pantă domoală din brazdă înierbată, pe care o suie gîfîind preț de vreun sfert de ceas. Și stă în picioare țapăn ore în șir, mutîndu-și din cînd în cînd, e drept, fizicul de pe un picior pe altul.

Cînd îl salută vecinele, de acolo, de pe cioată, vajnicul străjer răspunde invariabil: ”Să trăiți!”, după care, cu ochii lihniți de poftă, întreabă: “Un’ te duci, hoașco?”, deși, toate-s mai cruduțe decît el.

Procira lu’ Oacă, Luiza lu’ Tulfuț, și Panseluța lu’ Smeorcăilă nici nu mai vorbesc cu el, deși popa n-a vrut să le împărtășească de Crăciun, pentru că nu s-au iertat cu moș Trăian. Prescurăresele satului, de peste 70 de ani și văduve înainte de vreme, au fost făcute de ocara lumii, anul trecut, în zi de hram. Pe cînd mergeau la troiță pentru slujbă, Socea le-a complimentat de l-a auzit toți credincioșii, cum că-s “ademenitoare de violuri, de cele perversiuni și de desfrîuri lumești”.

De atunci, chit că babele nu se uită la el, bătrînul nu se sinchisește de nemernica lor tăcere și le hulește cu vocea-i pițigăcioasă: “Fîlfelor, ați stîrchit aliotmanul și luna asta? Ci boalî aț’ mai adus de la eunuci? Aveți noutăți?”

Cînd trece cotingenta, dar nici aceasta nu bate înspre vîrsta lui, lovește cu cîrja în gard, facînd-o atentă: “Ce faci, țușcă mică?” Baba nu aude de felul ei, dar Socea nu se lasă: “Făăă, proasta dracului!!! Tu știi carte? Știi, tu, limba română? Ha! Aud??!! Sî ma puchi la poponaut!”. 

După cîte un astfel de monolog, moșul ațipește, sforăie și fîsîie, căci de cînd i-a plecat bătrîna în Franța, ăștia au pus stăpînire pe banii lui și-l țin numai cu fasole… Norocul lui este că mai face cîte un cazan de rachiu, din ce-apucă: pere-mere pădurețe, și alte corcodele, care de multe ori mai fuseseră mîncate…Cel de prune îl bea numai în foișor, unde-l suie nepoții de Paști, cu scripeții , ca să-l bucure pe moș. Foișorul are aproape jumătate de veac, și de acolo a domnit Socea peste toată megieșimea intelectuală a satului…

O dată pe săptămână, secretara îl îmbracă la patru ace, îi pune amplificatoarele în urechi și-l confortează, cu tot cu paharul în care-și umezește placa dentară, cu droaga de reportofon, în “Volsvaginul” încă elegant. Instalat în fotoliu, moșneagu’ se proțăpește din gît și comandă: “Azi, mergem la Buftea, la Tărîță, la Gotcu după publicitate! Uite-așa de numa-numa!” Bieții de ei, odihnească-i Domnu’!, că-s  morți de cîteva decenii.

Șoferița, îl lasă, preț de cîteva ore, ca de fiecare dată, în iarmaroc, la Chintinicii Roznovului. Moșul își caută omul, verifică prețurile, comentează și stuchește otreapele, își notează ceva în bloc-notess, după care își hodinește fizicul pe un scaun, la ieșirea din tîrg. Îi face bine aglomerația, mai ales că o babă șchiopă îl abordează identic, în fiecare sîmbătă: “Domnu’ Socea, Smaranda sînt! Ți-a venit pensia luna asta?”. Moșul o privește nedumerit, drojdește una mică, dintr-o ploscă ascunsă ștrengărește, după care o salută cu emfază, din mers: “Rămîi sănătoasă, cucoană! Vezi c-au adus, în colț, garnituri și prezervative second-hand, de toate mărimile. Ți-ar prinde bine!”

Ajuns acasă, o strigă pe Frosa, care nu-i mai răspunde de cîțiva ani, își pune harnașamentul hăcuit de molii, apoi ațipește cu pixul în mînă.  Îl furnică un purice, bursier la budigăi de vreo 30 de ani; prin monoclu se uită la ceas, apoi se opintește să apuce ziarele, ca să le ducă în cutia poștală…

E 6 seara și musai trebuie să se culce…

Un comentariu:

free counters

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector