Mult prea multe zile,
aproape toate instrumentele media şi “soşăl-midia” asasinează publicul cu
vestiri epocale, anume că “Hidroelectrica” va fi listată la Bursă, că oricare
muritor poate să cumpere nu ştiu cîte acţiuni, acţiuni care să-l propăşească chiar
şi dincolo, în veşnicie. Astă insistenţă sare tare din regimul deontoloagei
ştiri de presă, şi tare pute a publicitate mascată. Mi-e clar, astă listare e
tot opera flăcăilor diştepţ’ din energie. Adică de ce să fie cumpărată cu bani-vrac din pungile lor burduşite de
furăciune, cînd poa’ să jefuiască prostimea precum au făcut DiJeii jafului şi
cu memorabilele cupoane Mebo. Mă rog, alea, măcar, fură distribuite gratis şi
n-am aflat ca vreun deponent devenit acţionar nesemnificativ la ditamai
întreprinderile din anii nouăzei-două mii să fi primit f’un dividend de la cei
care le-au înşfăcat cu japca. Acum, manipularea e pe deplin ştiinţifică, supravegheată
de organismele statului, clar.
Mă-ntreb
iar, ca proasta-n iarmaroc, de ce n-au fost alocate acţiuni la Hidroelectrică urmaşilor
şi încă-trăitorilor forţaţi să-şi
părăseasă casele şi acareturile construite din strămoşime pe actualele cuvete
ale lacurilor şi să fie strămutaţi în zone situate deasupra nivelului apei acumulate,
la peste 100 metri altitudine, sau, evident, cei ce nu deţineau terenuri în
respectivele zone să fie dislocaţi în zone deloc prietenoase, aflate la zeci de
kilometri de locurile natale, la periferia unor localităţi care dispuneau de
terenuri netrebnice, pe care urgisiţii să-şi construiască alte case…
Mă-nfurii iar, auzind că printre măieştrii ăstei golănii se
află şi-un ginerică de fost activist cu priviri bleumarin, ce săvîrşea cenzura în vremurile în care, june gazetar aflîndu-mă,
habar n-aveam că siluirea Văii Bistriţei şi a oamenilor săi reprezenta
corectitudine politică comunistă, în înţelesul că “Epopeea Bicazului” era şansa
lor la propăşire. Individul, prin urmare, a interzis publicarea reportajului
“Lacul Bicaz, odiseea destinelor frînte”, documentat în satul Izvorul Alb,
reportaj pe care regretatul Eugen Tureschi, secretarul general de redacţie, a
avut curajul să-l pună în pagină. Evident, cenzorul de la secţia propagandă l-a
scos din corpul ziarului trimis la acordarea BT( bunul de tipar), înainte de
intrarea în rotativă. Consecinţe? Destule şi contondente, pentru că nemilosul
Securilă rîvnea s-ajungă prim-secretar al judeţului. N-a ajuns, căci a venit
decembrie ’89, însă imediat după ’90 a devenit mare capitalist.
Caut fuguţa în arhiva personală şi găsesc şpaltul pe care
executasem corectura textului. Coala de ziar e îngălbenită, normal, e veche de
aproape 40 de ani, însă cerneala tipografică e încă neştearsă, la fel cum şi
semnele de corectură, lizibile adică. Citesc textul, de parcă n-ar fi scris de
mine. Înjur, drăcui, slobod toate interjecţiile din teritoriul natal. Normal,
cioclopedicul mă-mpinge în emisferele resemnării. Ca să nu păţesc vreo poznă,
două, n-aşă?!...
Drept care, după cîteva zile, mă-ncumet eu, născutul mai
devreme, la drumeţie. Automobilistică, normal, copilotîndu-l pe Vasile Ilie,
finul meu de bază, cu azimut precis: satul Izvorul Alb, un fel de cătun însufleţit
de nici 100 de oameni, aburdicat prin
1959 pe malul stîng al lacului de acumulare Izvorul Muntelui, la puţintică
distanţă în amonte de barajul construit la vreo 3 kilometri de oraşul Bicaz,
între 1950-1960.
Barajul e prima
noastră oprire. Intru într-o altă spaţialitate geografică, asaltat de amintirea
unor momente neşterse încă de ireversibilitatea timpului. Mă dau mare. Adică,
încep să-i povestesc tînărului meu companion crîmpeie din istoria “Epopeii
Bicazlui”, ca şi cum aş citi din textul scris acum aproape patru decenii, cum
vă şi spuneam. Vorbele-mi sînt însoţite şi de gestică, şi de mimică, normal. Îi
spun că lacul de acumulare se întinde hăt-încolo, pînă la Bistricioara, la
poale de Ceahlău, pe vreo 35 de kilometri, că apa a înecat peste 20 de sate, că
au fost strămutaţi peste 20 de mii de oameni, din multe mii de gospodării. Îi
spun şi de biserici, de cimitire, de edificii care au făcut din astă Vale a Bistriţei(
sau a Muntelui, cum vă e la îndemînă…) un teritoriu fabulos, mustind de
spiritualitate, vegheat din ancestralitate de Masivul Ceahlău - muntele sfînt
al dacilor. Vasile nu zice nimic. Muţenia sa mă întărîtă, şi-i povestesc că
aici, pentru a construi astă copleşitoare amenajare, au muncit în jur de 15 mii
de oameni, mare lor majoritate deţinuţi, că în jur de 1.500 de militari au executat
muncă forţată, iar alte cîteva sute au fost voluntari, în aşa numitele şantiere
ale tineretului. Dau să mă opresc, cînd finul meu vorbeşte ca pentru sine:
- - Naşule, înseamnă că au şi murit foarte
mulţi oameni!
Cîteva secunde, nu zic nimic. Rătăcesc prin gînduri,
doar-doar vreo amintire să-mi dea imboldul de a rotunji o replică acătării.
Cînd să spun că dintre deţinuţi, militari şi voluntari au murit cu sutele, că
multe alte sute dintre locuitorii celor 22 de sate înecate de lacul de
acumulare au murit de inimă sau au luat-o razna, că foarte mulţi oameni, pentru
că n-au vrut să-şi părăsească locuinţele, au fost decretaţi „legionari” şi au
înfundat puşcăriile, că autorităţile vremii n-au declarat nimic despre
tragediile „Epopeii”, finul Vasile mă răvăşeşete cu nedumerirea-i:
-
Cum, naşule, şi nemernicii ăştia vor să
vîndă hidrocentrala?!...
N-am vrut să-i mai spun ce sacrificii umane a presupus şi
construcţia hidrocentralei de la Stejaru, cum au fost săpaţi cei aproape 15
kilometri de tuneluri prin măruntaiele muntelui Botoşanu, tuneluri în care au
fost montate conducte de 5 metri diametru, cum tot în asemenea condiţii a fost
ridicată şi fabrica de ciment de la Bicaz, care să producă un ciment special,
anume pentru astfel de baraje.
Am
tăcut, în semn de omagiu adus atîtor oameni cărora le-a fost nimicit destinul.
Nimeni, nicicînd, n-a primit gratis măcar un kilowat, aşa cum le-a promis
autorităţile vremii, ca să-i convingă să-şi abandoneze casele şi terenurile
inundate acum de apa mută a lacului de acumulare. Sigur, foarte mulţi dintre ei
au refuzat meschinele reparaţii financiare atît de trîmbiţate. Despăgubiri care, oricum, le-ar fi desăvîrşit
umilinţa. Umilinţă care a continuat, ca un fel de pedeapsă aplicată de
comunişti pentru că muntenii l-au ales deputat pe Corneliu Zelea Codreanu, la
alegerile din 1931. L-au ales, văzînd în Căpitan pe cel care-i va izbăvi de
crunta exploatare pe care sturdzenii, nemiloşii proprietari ai pădurilor
înconjurătoare, şi, mai ales, arendaşii acestora o exercitau fără măsură asupra
a tot ce mişca în întreaga Vale a Bistriţei. Umilirea fără de margini, spuneam,
a continuat. Programat, fără putinţă de tăgadă, apogeul fiind către finalul
deceniului al nouălea, secolul trecut. Adică, de prin 1986, Ceauşescu devenise
captiv ideii fixe: sistematizarea satelor mici, izolate, în scopul dării în circuitul
agricol a terenurilor ocupate de gospodăriile oamenilor. Vroia, prin urmare, ca
locuitorii să fie mutaţi în blocuri, în oraşele cele mai apropiate, precum
Bicazul, pentru cei din Izvorul Alb, de pildă. Oameni între care se aflau tanti
Miluţa şi nenea Ernest( soţie şi soţ), mutaţi din comuna Hangu, la Izvorul Alb,
unde familia lor avea în proprietate cîteva prăjini de fîneaţă. Aici, şi-au
construit noua casă şi acareturile necesare, gospodăreşte precum le era felul.
În ’88, fuseseră atenţionaţi că trebuie să se mute într-un cartier al
Bicazului. Acea perspectivă iar le-a zdruncinat minţile.
Aşadar, tînăr reporter aflîndu-mă, descind la Izvor. O
însoţesc pe mama Uţa, aşa cum o apela toată lumea, pe Baicu, un promontoriu ce
se iţeşte din apa lacului, în chiar poala satului. Niciodată n-am cunoscut o munteancă
mai deşteaptă, mai frumoasă şi mai aprigă. Bătea către 55 de ani. Dovedea o
voinţă şi o energie nemăsurabile. Pe stinghia pintenului Baicu, înspre actuala
comună Hangu, cea rămasă neacoperită de apă, mama Uţa mă opreşte. Îmi apucă
mîna dreaptă şi mi-o întinde încătră mijocul apei. Tace. Rămîn cu braţul drept orientat
în direcţia ordonată. Nu cutez să-ntreb nimic. După vreo două minute,
îndrăznesc s-o privesc. Plîngea. Lacrimi mari cît bobul de mazăre se prăvăleau
pe obrajii săi ce prinseseră culoarea şofranului. Plîngea cu sughiţuri,
silabisind din cînd în cînd „Of, Doamne, of!”. Dinspre munţii înconjurători, o
anume reverberaţie îi cotropise întreaga-i făptură. Şedeam al nimănui,
înţepenit, fără grai. Fără să simt, din ochi începuseră a-mi susura lacrimi.
Mi-am dat seama de asta doar cînd mama Uţa mi le-a şters de pe obraji cu colţul baticului ei cernit. N-apuc să-i mulţumesc,
căci o aud icnind:
- - Acolo a fost gospodăria noastră, o
vezi?!
Normal că nu vedeam nimic. În faţa noastră, la stînga, la
dreapta şi înainte o mare de apă. Milioane şi milioane de metri cubi alcătuiau
un monstru fluid, ce rînjea la zvîcnirile luminii soarelui. Prin urmare, la
aproape o sută de metri adîncime, pe fundul lacului, mama Uţa îşi vedea casa şi
acareturile înecate în urmă cu vreo 30
de ani, într-o apă mată, de nepătruns cu privirea nici măcar cîţiva centimetri,
la suprafaţă. Vede că nu văd nimic. Nu se supără pe mine, miopul momentului, şi
insistă:
- - Uită-te, mai încolo, la deal cu vreo
sută de metri, trebuie să vezi temelia bisericii noastre! Blestemaţii au
aruncat-o în aer cu un vagon de trotil.
Biserica din Hangu a fost o adevărată catedrală, ce mai.
Cînd băieţii deştepţi din energie nu se mai satură de kilowaţi, hidrocentrala
de la Stejaru uzinează masiv, nivelul apei din lac scade despuind malurile
lacului, de jur-împrejur. La fel, în anii cu mare secetă, volumul de apă se
împuţinează dramatic şi, astfel, vestigiile catedralei ies la iveală. Ăst fapt
se observă de la mare distanţă, iar preoţii şi bătrînii locului ţin slujbe de pomenire
a celor care au pierit din pricina smintirii lor de pe strămoşeştile locuri
natale.
Mama Uţa n-aşteaptă de la mine
vreo replică. Vede că-s neajutorat, de parcă mineralitatea Ceahlăului m-a
împins într-o abulie anume. Mă ţin după ea cu eforturi, căci nu stă locului
nici o clipită. Ajunge în alt punct al Baicului şi scrutează iar localităţile
de pe malul opus al lacului. Se opreşte, s-aşează pe un petec de iarbă, îşi
pune dreapta streaşină la ochi şi mă strigă:
- - Vezi acolo, pe coasta Chiriţenilor, şi-a ridicat casele majoritatea neamurilor noastre. Ca să ajung la ele, trebuie să-nconjor, să trec peste baraj şi apoi să mai merg cu autobuzul vreo 25 de kilometri. În iernile cînd îngheaţă lacul, trecem dincolo, la neamuri, pe gheaţă, cu piciorul sau cu sania. Asta ne-a făcut ăştia. Acum, vor să ne mute iar. Cică ne dau blocuri la Bicaz, şi ne demolează casele. Apăi, cine-şi părăseşte încă o dată gospodăria?! Nimeni, îţi garantez io. De data asta, toţi, că sîntem ş-aşa bătrîni, ne dăm foc, aliniaţi pe baraj. Să nu scrii asta, numai să ţii minte!
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
înstăpînit o neprietenoasă mlaştină formată la inundaţiile din
2005, parcă. Atunci, alte 12-13 case au avut aceeaşi soartă.. Pe Baicu, ca şi
în sat, lîngă case îmbolnăvite de vreme şi de neputinţa îngrijirii, se ridică
ferm cîteva construcţii frumoase, văduvite însă de racordurile la reţeaua
electrică. Sînt ale urmaşilor strămutaţilor de pe fundul lacului. Nu-i bagă
nimeni în seamă, stăpînirea de azi îi lasă în întuneric, nu-i pasă că oamenii
s-au nevoit prin străinătăţuri ca să strîngă bani, să construiască pe „pămîntul
moştenit dela tata!”.
Vorbesc cu părintele Aurel
Florea, parohul bisericii satului Izvorul Alb. E preotul care se nevoieşte de
aproape 40 de ani ca oamenii acestor locuri, atît de urgisiţi de soartă, să
aibă unde se-nchina, să se roage, să se încredinţeze Domnului.
Bănuieşte ce
vreau să aflu. Mă priveşte empatic şi, ca şi cum ar dojeni timpul ce mi-a răpit
tinereţea, îndreptîndu-şi privirea către semeţia Ceahlăului, mă obligă la
ascultare: „ Cauţi satul de odinioară, nu-i aşa? Vezi bine, natura l-a desfigurat,
iar oamenii pe care i-ai cunoscut sînt în Ceruri de multă vreme. I-a luat
Domnul, să nu mai suporte şi neîndurările vremurilor de azi. Ne mai bucurăm de
vreo 60 de familii, majoritatea lor avînd 70-80 de ani. Copii? Îţi ajung
degetele de la o mînă, ca să îi numeri. Şcoala, închisă demult. La slujbe,
duminica şi în sărbătorile religioase, participă 10-12 oameni, dintre care pe
vreo 7-8 îi aduc de acasă la biserică eu, cu propria maşină. Paragina
acaparează curţile, grădinile şi fîneţele, pentru că n-are cine le îngriji.
Neputincioşi sînt şi localnicii, şi autorităţile, tot mai indiferente la
nevoile acestor minunate locuri, în care urşii dau să intre chiar şi în
biserică. Izvorul Alb al lui Sadoveanu devine un izvor al lacrimilor.”
Mulţumesc părintelui Aurel. Alte
cuvinte n-am fost în stare să rostesc. Citind acest text, veţi înţelege cum, ca
un blestem, nemernicia schingiuieşte români şi România. În toate timpurile..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu