IN MEMORIAM

Bădia Costică BOFAN

      Un an de la plecarea la dreapta Domnului a minunatului meu vecin, Costică Bofan. Nicicînd, nu voi putea accepta nedreapta, fulgerătoarea şi prematura sa plecare dintre noi. Dar cine ar putea?! 

Avea puţin peste 70 de ani. Era de o vitalitate aparte. Un om harnic, priceput la toate rînduielile domestice, o fiinţă mereu la dispoziţia oricui avea vreun necaz, vreo nevoie. Un om înţelept, drept, îndrăgitor de adevăr şi dreptate. Un caracter dăruitor de bunătate, de bucurii, de lumina armoniei şi voioşiei.

        Era Bădia Costică al nostru, inspirator de  respect, de preţuire a binelui şi frumosului, de  bună-purtare, adică. Nicicînd nu voi putea uita viaţa noastră de dimpreună cu familia sa: răposata ţaţa Ileana, tanti Maricica, soţia sa rămasă veşnic îndurerată, copiii pururi nemîngîiaţi: Viorica, Lenuţa, Marcel şi Marcelica. Apoi, de  ginerii Lulu şi Marin, de nora Iuliana. De nepoţii: Emilian, Cristiana, Iustina şi Ştefania, pe toţi îmbăindu-i în lacrima dragostei şi iubirii sale atît de vrednice, de pilduitoare. Mereu îmi voi aminti chipul său pe care caracterul aparte i-l ţinea frumos, proaspăt, îmbietor la bucuria de a trăi laolaltă, fără pricini, fără pizme, cît mai curaţi la suflet, cît mai departe de urîţeniile ăstei lumi.

Am crescut împreună. Mai bine zis, Bădia m-a crescut. De fapt, Bădia Costică(„Bădia” era formula  de respect pentru cei mai mari decît noi) era al doisprezecelea frate al nostru. Pînă pe la 10 ani, n-am ştiut că bădia Costică nu e fratele meu. De sînge. Împreună mîncam şi dormeam, lucram şi ne  jucam. Leliţa Ileana, mama sa, a rămas timpuriu văduvă. Singură l-a crescut pe unicul său copil, Costică. În gardul dintre gospodăriile noastre era o poartă care n-a fost - şi nu este! - niciodată închisă. Cumătra Ileana(care de mult se-ncumetrise cu părinţii mei) a fost ca a doua mea mamă, aşa precum şi mama mea, Aristiţa, îi era lui Bădia Costică. Spun drept că şi mai marii mei fraţi şi surori  l-au socotit pe Bădia Costică ca fiind fratele lor mai mic. Iar eu, ce mai, le eram febleţea.

Eram Prîslea,  alintat şi răsfăţat de toţi, dar mai cu seamă de Bădia Costică, poate şi pentru că, dintre băieţi, era cel mai apropiat de vîrsta mea. Drept care, mereu căutam să-i fiu în preajmă, mereu îi căutam atenţia, executînd felurite  trăsnăi şi giumbuşlucuri, nestingherit şi, evident, neînhibat, căci mă aflam tot timpul în grija şi ocrotirea sa. Da, stimaţii mei, Bădia Costică  m-a învăţat cum să mă apăr de contondenţele pricinoşilor, adică  tehnica folosirii membrelor din dotare, precum şi a terenului, atunci cînd autoapărarea devenea stringentă, iar fuga era şansa de a scăpa nevătămat.

        Da, prieteni, Bădia Costică mi-a asigurat  tratament privilegiat în anotimpurile în care ajunsesem cioban, adjunctul său, la stînile lui Ion Pomană şi, respectiv, Ionică  Ilie, pe dealurile Şovoaiei. Cu el am învăţat cum se taie butucii cu beschia, cum se crapă cioatele cu toporul şi maiul, cum se cioplesc grinzile de brad cu barda, cum se taie cheresteaua cu joagărul. Cu el, am deprins a prinde chitici - cu mîinile, cu leasa şi cu volocul -, în albia pîrîului Iapa, să tragem arini şi răchiţi ca să apărăm malurile gîrlei, cînd veneau puhoaie năprasnice.

Mărturisesc, prieteni, că atunci cînd am apucat pe drumul şcolilor, Bădia Costică s-a bucurat cel mai tare dintre toţi ai mei. Iar cînd am devenit student şi, apoi, ziarist, ce să vă spun, izbînzile mele erau ca şi cum ar fi fost ale lui. 

Să uit cum, împreună cu tanti Maricica, mă dregeau cu infailibila lor moare de varză, după petrecerile la care mă-mbeţivam ca nesătulul? Să uit cum de sărbători, Paşti şi Crăciun, ne trezeam la uşa apartamentului meu de orăşean cu Bădia încărcat cu bunătăţile tradiţionale satului natal, căci eu, iar spun drept, nici ţăran n-am rămas, dar nici orăşean n-am ajuns... 

Cum să uit ce ţanţoş, ce fudul mai eram la nuntă, cînd mireasa matali, tanti Maricica, mi-a pus batic la gît, declarîndu-mă  vornicelul principal?... 

Nici eu, nici ai mei nu vom uita vreodată că, după ce mama şi tata au plecat între stele, matali şi tanti Maricica ne-aţi rămas părinţi, că din fructul gospodăriei voastre din ce era mai bun mereu ne-aţi oferit şi nouă!... 

Nu vom uita, Bădie Costică, vremurile în care ne-ai bucurat şi îndestulat cu bunătate şi înţelepciune, cu pilda dragului şi a cumsecădeniei! 

Refuz să accept că Domnul nu te-a lăsat să te mai bucuri de minunaţii matali copii şi nepoţi, de realizările lor atît de frumoase!

Te vom ţine minte aşa cum erai, aşa cum ne-ai învăţat să fim: drepţi, cinstiţi, curajoşi, gospodari, altruişti, generoşi!  Ziditori de bine şi de frumos. De nobleţe, adică.

Traian SOCEA