Calu - Iapa

 Paște în Pandemie...

(fragment din volumul „Regatul Natal - Calu Iapa, reamintiri 2”, Editura „Sensul” -  2022)

 Traian SOCEA

Caricatură dăruită de
maestrul Ștefan Popa-Popas

...Nu pot crede, deşi totul mi se înfăţişează aievea. Adică, freamătul şi entuziasmul ce cuprindeau întreaga suflare a satului natal în zile pregătitoare Învierii au fost confiscate de forţe oculte, parcă. Pe uliţă, pe drum nimic, nici o mişcare. Cîinii n-au a ce lătra, găinile n-au a ce cotcodăci. Liniştea asta nefirească te înstrăinează de tine însuţi, nu alta.

În cap îţi revin cele imagini, cele amintiri de mai an, cînd fiece casă era îmbrățișată de duhul lui Hristos. Cînd ecoul deniilor unduia deasupra vetrei satului, răsplătind astfel vrednicia şi smerenia gospodinelor. Cînd, din cuptoarele strămoşeşti, irumpeau irezistibilele arome ale fripturii de miel, de cozonac şi pască, bunătăţi la care rîvnea pofticioasa copchilaraie, căci pînă după miezul nopţii de sîmbătă, odată cu Învierea Domnului, nimeni n-avea voie a mînca de dulce, a bea, înjura sau deda la alte ispite lumeşti.

Da, aşteptam cu mare nerăbdare Paştele, căci eu, mezinul, îi pîndeam pe ceilalţi mai mari ai casei să-şi spele primii obrajii cu agheasma Învierii din ulciorul în care mama băga şi un ou roş, şi o monedă de trei lei. Bineînţeles, sub ochii mamei, unul după altul, toţi cei de dinaintea mea înghiţeau o gură de apă sfinţită împreună cu anafura Învierii şi rosteau aferenta rugăciune. Cum era obiceiul, celui care încheia ăst ritual îi revenea oul cel roşu, cu care, obligatoriu, ciocnea pe ale celor ce aşteptau smeriţi începutul mesei de Paşti. De bună seamă, îmi revenea şi moneda de trei lei, care însemna mulţi bani în acele vremuri, bani cu care mă puteam da măcar de trei ori în scrînciobul construit de flăcăii satului pe tăpşanul din faţa casei lui madame Eva Haim, fosta proprietară a crîşmei şi magazinului satului.

Una peste alta, astă ceremonie se petrecea în toate familiile noastre creştine, încredinţate de valenţele sale purificatoare şi binefăcătoare, desigur. Prin urmare, masa de Paşti aduna întreagă suflarea casei, de la nepoţi la bunici, şi, sub semnul binecuvîntării, însemna startul celor trei zile de sărbătoare, pe parcursul cărora petrecerile reuneau rude şi megieşi, petreceri care cotropeau pînă şi fiinţele necuvîntătoare, parcă.

Şed aşa, iar al nimănui, şi, vorba ardeleanului, iar dau să cuget. Mă-ntrerupe, însă, telefonul bunului prieten Adrian Socea:

-       Dom Traian, ieşiţi la poartă!...

-       Intră, domle, că poarta-i descuiată, îl îndemn eu, uitînd de restricţiile lui Arafat.

Bineînţeles, ies din casă şi, normal, îl şi zăresc pe Adi. Cotrobăia în portbagajul maşinii sale, de unde înşfacă o ditamai carcasa de ied învelită în folie alimentară, pe care dintr-o singură mişcare mi-o întinde peste gard. Apoi, cu aceeaşi dexteritate, scoate şi-un ditamai trăistoiul, încărcat, precum deja îi ştiam năravul, cu un caş de oaie, fabricat doar cu cîteva zile în urmă. Adrian este crescător de oi şi, de vreo 15 ani de cînd s-a întors din Italia, are stînă ecologică pe muntele Gorganu. De tot atîţi ani, la fiecare Paşti, ăst neam al meu îmi dăruieşte cîte un miel sau ied, şi-n fiecare toamnă cîte o putină cu brînză, căreia doar Maricica, nevasta lui, îi ştie descîntecul de o face fără egal de bună. Înainte de a-i zice „ boda-proste!” pentru pomană, cu care, ştiu, îi bucură şi pe alţii, mai scăpătaţi ca mine, Adi, care e şi consilier local, mă şi avertizează:

-       Dom Traian, să nu cumva să vă duceţi la Înviere! De cu seară, şi poliţişti, şi jandarmi vor circula şi pe la biserică, şi pe la cimitir. Aveţi grijă că nu-i de glumă!...

-       Da, Adi, aşa voi face! Boda-proste şi Paşte fericit la toţi ai tăi!, îngăim pierdut pe coclaurile resemnării.

Mă-ntorc cu pomana şi i-o înfăţişez Rodicăi, gospodina casei, fără entuziasmul din ceilalţi ani, cînd asemenea produse reprezentau un adevărat trofeu în desfăşurătorul culinar al Paştelui.

Spun drept că în seara aia de vineri n-am putut să mă uit la tembelizor. Eram suficient de răvăşit încît să-mi doresc un somn liniştit, fără spaimele pe care le încercasem la fiecare imagine a apocalipsei difuzată de toate canalele, ca la concurs. Sîmbătă, m-am trezit ca venit de pe alte tărîmuri, despovărat de apăsările ce-mi siluiseră mintea în zilele precedente. Îi bine, îmi zic, hotărît să ignor tot ce ar putea să-mi spulbere confortul sufletesc. Geaba mi-am zis, pentru că nevastă-mea, trezită cu noaptea-n cap, cum îi este năravul, se şi apucase de dichisit la cele bucate pascale. În loc să-mi răspundă la bună dimineaţa!, coana Rodica mă împinge iar în crunta realitate:

-       Boierule, vezi, nu gusta nimic şi bea pe stomacul gol apa cu lămîie din cana de pe masă! Bea o înghiţitură, faci o pauză de un minut, şi tot aşa, pînă o dai gata. Nu turna în tine precum potopeşti şpriţurile, la crîşmă, că nu te fugăreşte nimeni, mă auzi?!...

Încă nu-s surd, încă nu-s mut şi încă mai văd, vă asigur. Dar covidenia asta, care lasă omul fără gust şi miros, ar putea să-ţi răpească şi celelalte simţuri, la naiba!...

Bunii mei compatrioţi, am executat întocmai ordinul titularei mele de post. M-am conformat şi-n privinţa procedurilor complementare din graficul zilnic, adică am gargarisit la coctailul doctorului Alexie, că au intrat în trepidaţii şi lighioile din ogradă din cauza horcăielilor irumpte din glota faringelui meu cel prea impregnat de tutun.

Către seară, consoarta isprăvise aproape toate treburile. Şi pasca, şi sarmalele, şi friptura erau deja rînduite la locul lor. Mirosurile se lăfăiau nezgîrcit şi în bucătărie, şi în întreaga curte, pe deplin invadată şi de aromele ce veneau şi dinspre bucătăriile vecinilor, îmbiindu-te la degustare. Pofta mă hărţuia fără cruţare, căci ţinusem post întreaga săptămînă.

Pe la ora cinci, obişnuinţa ne era de-a merge să punem o lumînare la mormîntul socrilor, ce-şi săvîrşesc somnul de veci în cimitirul bisericii din Roznov, de vreo 25 de ani. De astă dată, nu ne ducem. Creştinul Arafat şi „Prea Fericitul” Klaus nu ne lasă. Nu ne lasă să mergem nici la slujba de Înviere, nici la mormîntul părinţilor mei din cimitirul bisericii din satul Luminiş.

Veştile nu întîrzie. Strănepoata mea Adriana, patroana minimarketului de la drumul principal, care în toată astă stare de urgenţă ne-a aprovizionat cu de toate, ne informează că părintele Vasile Hanganu a ales nişte „delegaţi” pe care-i va trimite pe toate uliţele parohiei cu lumina sfîntă.

Creştina mea consoartă improvizează imediat un altar, pe care-l dichiseşte cu lumînări şi candele, cu biblia, cu icoana Învingătorului morţii, Domnul nostru Iisus Hristos. De la televizorul din casă, reverberază tînguirile unei pricesne, care învăluie mistic întreg spaţiul terasei din faţa casei, înnobilat de altarul amenajat cu religiozitate de Rodica. O aud cît de smerită îngînă şi versurile, şi muzica celei pricesne nepămîntene. Mă uit iar la ea... Pare a fi o „preoteasă” trimisă anume în gospodăria noastră să săvîrşească aste rînduieli tainice. Mi-e limpede, în drumul spre biserică, Domnul a pogorît pe la noi... Cîteva ceasuri înainte de miezul nopţii, ne uităm amîndoi la slujba de Înviere de la Patriarhie, transmisă de Trinitas. Nefirescul s-a instaurat şi aici. Cîţiva ierarhi cîntă doar la icoane, stingheri şi parcă vinovaţi, ca şi cum ar fi comis vreo imoralitate. Puţin după ora douăsprezece, mă apelează Adriana:

-       Unchiule, ieşiţi la poartă să luaţi lumina sfîntă!...

Ieşim amîndoi din casă, ne proptim iute în poartă cu ochii aţintiţi în susul uliţei, pe unde trebuie să apară Adriana. Înainte de a ajunge la noi, opreşte şi dă lumină şi altor vecini.

Mă bucur de bucuria sfioasă cu care ea împarte lumina. Vibraţia sa ne cotropeşte şi pe noi, poate mai abitir decît am sta unul lîngă altul...

”Preoteasa” Rodica ia lumina şi, nu ştiu cu de la cine voie, începe să cînte: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcînd, şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le...” Şi eu, şi Adriana intrăm în cor, ca şi cînd fusesem programaţi de Alexandru Podoleanu, autorul acestei inegalabile cîntări. Prieteni, pe uliţa, în ogrăzile vecinilor pînă hăt-departe în lunca noastră cea veşnică nu s-a auzit vreodată o aşa măiastră interpretare...

- Sărbători fericite vouă şi la toţi ai voştri!, ne urează Adriana şi, precum îi e năravul, împinge peste gard şi una sacoşă cu bunătăţi de-ale sale, inegalabile...

Zicem cele cuvenite cuvinte de mulţumire, ne întoarcem pe terasă şi aprindem candelele altarului nostru, devenit spaţiu divin. Dumicăm cîte ceva din bucatele pascale întinse pe masă. Nu intră, ca altădată, cînd la întoarcerea de la Înviere, laolaltă cu rudele mîncam şi ne cinsteam precum la un binemeritat praznic. Nu merge nici băutura, deşi în toată săptămîna patimilor n-am dat pe gît nici măcar un strop de vin. Ne uităm parcă suspect unul la altul şi ne ducem la culcare...