Exclusivitate pentru revista „Calu Iapa”

 Constănțeanca

Mihaela Denisa COSTEA

    Parafrazare Ion Creangă:„De la Constanța pînă la Neamț îi cîtu-i de la Neamț pînă la Constanța, nici mai mult nici mai puțin!”

               Am cunoscut-o, denunțată fiindu-mi ca întîia, marea iubire, liceală, a colegului de facultate Sorin Ovidiu Bălan(SOB), care prieten desăvîrșit al metaforei aflîndu-se, i-a închinat belșug de poezii de drag și inimă frîntă, împresionînd cum se cuvine prin sensibilitate și generozitate adolescentine, calități ce l-au ținut și viu, și prizonier romantismului danubian pe întreg parcursul drumului său în viață, pornit de la Brăila natală...

Apoi, descopăr că victima descătușărilor sale lirice, Mihaela Denisa Costea(MDC), inginer la bază, își exprimă cu mare vigoare pragmatismul, executînd gazetărie de invidiat la „MTC TV”, „Telegraf” și „Timpul”.

 Apoi, altă mirare: Mihaela scrie și poezie! Mărturisire: încă nu cred că, pentru a-i răspunde și prin versuri iubirii dezlănțuite a impetuosului SOB, a absolvit și Literele, specializare Engleză-Italiană…

Înainte de a vă propune poezia pe care o scrie și o pitește în sertar, de unde am și subtilizat-o, fără complicitatea SOBului, se înțelege, mai divulg cîteva repere spicuite din registrul personalității Mihaelei Denisa Costea. Anume, MDC deține două masterate: în „Administrație și Guvernare” și în „Managementul proiectelor de afaceri”, amîndouă conferindu-i competențele de expert și consultant în Fonduri Europene, ca să nu mai spun că este și titulara Autorizației de traducător din limbile engleză și, respectiv, Italiană, eliberată de către Ministerul Justiției.

Poate curînd, vom avea un Minister al Literaturii, care să o împuternicească a traduce în cele două limbi și poezia din România, și poezia ei, încărcată și de sensibilitate și, de multe ori, de nerv, care transpune stări sufletești variate, sentimente contradictorii. Mihaela Costea are har poetic, e un talent autentic, însă prea timid și reticent în a se dezvlăui public.…(Tr. Socea)

 Urăsc

Nu, nu crede că mă stăpânești

Că sunt prizoniera capcanei ce ești!...

Lumea mea este nimic altceva decât o gaură neagră care mă absoarbe constant.

Invadezi spațiul în care trăiesc și simt că nu-mi mai aparțin.

Sunt doar o figură care umblă dar nu mai există.

Singura persoană care pare să mă mai vadă este propria mea reflexie.

Sunt amorțită:

Încerc să nu gândesc,

Încerc să nu simt,

Încerc să nu respir.

 Mă eliberez.

Plutesc cu un rânjet sinistru,

Privind de sus la tine și la cât de tristă este existența ta.

Acum e rândul tău să aștepți eternitatea,

Ca un copac bătrân, pe moarte, al cărui supliciu, viața, nu se termină niciodată. Îndură!...

 Condamnați la neiubire

Ce teribilă ploaie de neguri uitate,

 ai stârnit deodată din umbre pustii.

Vrei să aduci Paradisul aproape,

 când tu habar n-ai cum să revii?

 

Cum crezi că-i posibil să naști flori plăpânde

 din deșertul hidos de uscat

Doar visând că pendulul unui timp déjà mort,

 mai poate să bată constant, sacadat?

 

Frustrări evidente, cât piatra de moară,

 iți bântuie sufletul, în anii târzii.

Nu cred că vei fi tu acela, destoinic,

 să pui filozofic punctul pe i.

 

Distrugi lamentabil un ciob de nimic,

 ce încă sclipește cu unde rebele.

Strivești cu bocancii ce calcă alchimic

speranța, cercând să creezi praf de stele.

 

Trăiesc o ruină din anii mei sacri

 și-aș vrea să mai fiu copil răsfățat,

Să râvnesc la bucuria zilei de mâine

 și să mai cred că nici tu nu te-ai schimbat… 

Nemoarte

Ieri, mi-am îngropat sufletul, adânc, în caldaramul vieții și dincolo de soartă

I-am pus o piatră grea la căpătâi, și am scris: „a nu se dezgropa vreodată!”.

Ieri, am plâns și am râs pentru ultima oară, așa cum croncăne corbii pe lespedea rece,

Azi, adulmec infinitul, cu trupu-mi golit de speranță, prin timpul care, imperturbabil, trece. 

Vrei?

Vrei să-ți fiu eu

preșul pe care-ți ștergi bocancii plini de noroi și colb

și-ți scuturi cu furie furtuni și ploi de suflet,

și-l zvârli apoi în colțul unui beci putred și orb

‘nainte de a-l huli în surdu-i urlet?

 

Vrei să-ți port eu

rugina unui chip pierdut în cripte negre

și să dispar încet fără să cer cuvântul

sau să pricep ce spun hidoasele-ți tenebre

când îmi întorci spre suflet doar patima și vântul?

 

Vrei să-ti cer eu

iertare ca unui muribund pe patul săvârșirii

și să accept că tot ce-a fost greșit îmi aparține

doar pentru-a da cursul firesc al firii

că cei ce pleacă n-au vreme de iertare și suspine?

 

Vrei să mă vrei

sau vrei să mă alungi fără putința de-a-ntelege

tot ce gândești și crezi c-aș fi putut să-ți fiu?

cine ești tu să mă condamni fără de lege

când eu am vrut să-ți schimb în oază-al tău pustiu? 

Zădărnicie

Am picat din neant și m-am făcut fărâme,

Am umplut un abis și am stârnit o eternitate,

Dar una grandioasă, ție, că ai renume

Și nu se cade să porți vise subit decolorate.

 

Am lăcrimat sorții și-am cumpărat iluzii,

Doar câteva, înghesuite în baloane de săpun,

Apoi am aruncat nisip din cioburi străvezii,

S-alung orice speranță sculptată-n eteric fum.

 

Ce straniu, ce ridicol e azi al tău delir,

Și plouă cu lumină stinsă din stele căzătoare

Reverberează un urlet de lup, ca de vampir,

Ș-aud cornu-nvierii, la sfânta-nmormântare.